Privire generala asupra filosofiei lui Aristotel

Privire generala asupra filosofiei lui Aristotel

Aristotel s-a nascut in Stagira, o localitate traca, colonie greaca. Asa cum afirma si Hegel, daca ar merita cineva sa fie numiti dascali ai neamului omenesc, aceia ar fi Platon si Aristotel.

Pentru a cunoaste in profunzime gandirea lui Aristotel, trebuie inceput cu studiul operei sale fundamentale, Metafizica. in aceasta opera, de o tulburatoare inaltare in domeniul speculativului, Aristotel incearca sa raspunda la intrebarea: Ce este fiinta? „Deoarece noi traim sub semnul gandirii aristotelice asupra fiintei - fie macar pentru faptul ca ea se reflecta in gramatica de inspiratie aristotelica prin intermediul careia gandim si vorbim - nu mai sesizam cat de surprinzatoare era, si va fi poate intotdeauna, intrebarea: Ce este fiinta? Problema fiintei este cea mai problematica dintre probleme, nu numai in sensul ca ea nu va fi probabil niciodata lamurita in intregime, ci si in sensul ca deja constituie o problema sa aflam de ce ne punem aceasta problema.'[1]

Opera de tinerete a lui Aristotel este marcata de gandirea platoniciana. Treptat insa, filosoful din Stagira se va desprinde de aceasta, propunand o viziune proprie despre lume, care in mare masura vine in contradictie cu gandirea lui Platon. De fapt, Metafizica, si nu numai, este plina de remarci antiplatoniciene, mai ales cu privire la conceptia despre Idee. Dupa cum este bine cunoscut, Platon a separat lumea ideilor de lumea lucrurilor sensibile. Datorita acestui fapt, el a intampinat dificultati serioase in ceea ce priveste rezolvarea contactului dintre cele doua lumi. Ideile sunt modele imobile si vesnice si sunt singurele despre care se poate afirma ca au cu adevarat realitate.

Lumea lucrurilor sensibile, trecatoare, nu face altceva decat sa imite, si aceasta intr-un mod imperfect, lumea ideilor. Prin imitare, lumea sensibila participa la lumea ideilor dar niciodata nu va atinge perfectiunea acestora. Ea este ca o umbra, fara realitate proprie, nu exista prin sine, ci doar prin participare la lumea ideilor. Un exemplu poate fi lamuritor despre cum gandea Platon: Ideea de frumos, exista prin sine, ea este eterna. Toate lucrurile sensibile pe care le numim frumoase nu imita decat in mod imperfect ideea de frumos. Ele au ca model aceasta idee dar nu vor fi niciodata frumoase prin ele insele. in plus, frumosul sensibil este trecator: ceea ce este frumos astazi, poate deveni urat intr-o alta perioada. Prin acest fel de a pune problema, Platon separa esenta de lucruri.

Aristotel face o corectura esentiala acestei conceptii (o corectura de natura sa-l opuna lui Platon). El afirma ca esenta este in lucruri, ca ea nu este de natura transcedentala. Lucrurile astfel capata importanta prin insasi individualitatea lor. Acest mod de a gandi ii opune pe cei doi mari ganditori in ceea ce priveste conceptia lor despre politica. Asa cum afirma Hegel „pentru Platon, ceea ce importa era republica lui, idealul unui stat, individul Dionisiu era numai un mijloc; el a intrat in relatii cu un subiect prin intermediul caruia urma sa fie infaptuit un ideal, individul ca atare fiind pentru el indiferent. Dimpotriva, la Aristotel nu exista o astfel de intentie; el a avut in fata sa numai individul singular, si-a pus ca tinta sa-l educe, sa-i formeze individualitatea.'[2]

Exemplul cel mai clar in acest sens este Alexandru la a carui educare a participat in mod decisiv Aristotel. Sunt doua modele de gandire cu semnificatii adanci in domeniul politicului. Transcendenta ideii in raport cu lucrurile se transpune in transcendenta statului in raport cu individul uman, omul fiind mijlocul trecator care ajuta la afirmarea ideii vesnice si imuabile a statului. Iminenta esentei la Aristotel are drept rezultat indreptarea atentiei spre individul uman care devine scop si nu mijloc. Alexandru, ca individ, poarta in sine esenta ca universalitate pura.

Dar sa revenim la Metafizica, a carei intrebare tulburatoare continua sa incite spiritele: Ce este fiinta? Metafizica, deci, studiaza problematica Fiintei, nu a fiintelor in multiplicitatea lor, ci pe aceea a fiintei ca fiinta. Aristotel nu-si numeste opera fundamentala Metafizica, ci filosofie prima, stiinta a fiintei ca fiinta. Aceasta stiinta mai poate fi numita si stiinta cauzelor prime sau a principiilor: „metafizica fiind cea mai indepartata de concretul senzorial si fiind o stiinta nu a faptelor, ci a cauzelor faptelor.'[3] Aceste principii exista in lucruri dar pot fi separate de acestea prin gandire? Conform lui Aristotel „trasatura comuna a tuturor acestor principii este ca ele constituie primul punct de plecare datorita caruia un lucru este, ia nastere sau este cunoscut.'[4]

Conform acestei definitii, principiul este odata cu lucrurile, el se constituie in esenta a acestora, intrebarea care se pune insa este aceea daca exista ceva care sa fie complet separat de lumea sensibila. Raspunsul lui Aristotel este afirmativ: „ca exista prin urmare, o substanta vesnica, nemiscata si despartita de cele sensibile reiese limpede din cele spuse mai sus. S-a dovedit, de asemenea, ca aceasta substanta nu poate sa aiba intindere, nici parti, si nu se poate divide.'.

Telul Metafizicii este acela de a surprinde aceasta substanta in puritatea sa. Aristotel considera ca aceasta este Binele absolut care nu este altceva decat Gandirea care se gandeste pe sine. „Gandirea in sine are ca obiect cel mai mare bine in sine, iar Gandirea cea mai pura are ca obiect Binele cel mai pur. Astfel, gandirea se gandeste pe sine insasi prin participarea la inteligibil, caci ea insasi devine inteligibila'.

Conform conceptiei din Metafizica, inaltarea la gandirea care se gandeste pe sine nu tine de o cunoastere obisnuita, ci este un act pur contemplativ care il poate inalta pe om in sfera divinului, ceea ce aduce cea mai mare fericire. De fapt, scopul Metafizicii, dincolo de intregul sau sens speculativ, este acela al fericirii. Afirmatiile lui Aristotel sunt fara echivoc: fericirea se poate atinge prin contemplatie, singura care ne apropie de divin. Pornind de la ideea de contemplatie se poate spune ca Metafizica este stiinta a stiintelor, ceea ce echivaleaza cu a spune ca ea este dincolo de orice stiinta particulara.

Ramanand la speculatia metafizica, dincolo de ontologic pe care totusi il intermediaza, Metafizica este teologie. Ea incearca sa surprinda fericirea care are ca temei descoperirea divinului prin contemplatie. De aceea, Aristotel va sustine „ca elementul divin pe care pare sa-l cuprinda intelectul apartine mai degraba Primul Miscator nemiscat, iar actul de contemplare este cea mai mare si cea mai pura fericire. Daca divinitatea are parte de aceasta fericire vesnica, iar noi doar din cand in cand, lucrul e minunat'.

Maretia inteligentei divine consta in aceea ca ea nu gandeste altceva, ci ea se gandeste vesnic pe sine insasi. Daca ar gandi altceva ea ar fi depen­denta de acesta si atunci nu ar mai avea rangul de Substanta suprema. „De unde reiese ca inteligenta divina, daca intr-adevar este supremul lucru, se gandeste pe sine insasi si Gandirea ei este o gandire a gandirii'. Aristotel va demonstra in Metafizica faptul ca inteligenta divina in contemplarea de sine insasi detine rangul suprem. Daca s-ar indrepta spre altceva in afara sa, ea s-ar degrada si nu ar mai putea fi numita suprema.

De aceea, divinul nu poate fi atins decat printr-o gandire care este apta sa se contemple pe sine in sine insasi. Trebuie retinut faptul ca in ordinea celor divine inteligenta divina este principiu al principiilor, despartit de lumea celor sensibile, dar pe care le influenteaza totusi fara a interveni. „De un astfel de principiu atarna Cerul si natura. Viata lui contemplativa e cea mai minunata ce se poate inchipui, dar noua ni-s harazite doar putine clipe de acest fel'. Cum pot fi obtinute aceste rare clipe? Aristotel va sustine ca viata contemplativa va fi obtinuta cu ajutorul intelectului activ. in ordine umana, intelectul activ joaca rolul de principiu al principiului. Avand caracteristicile inteligentei divine, se poate spune ca intelectul activ, desi in om, este de origine divina.

Despre intelectul activ, Aristotel trateaza in lucrarea sa De anima. Con­form acestui tratat, exista doua feluri de intelect: unul pasiv care devine toate, si altul activ prin care se indeplinesc toate. Acest din urma intelect „este separat, neafectabil si neamestecat, fiind prin natura sa act, activitate reala'. Cu privire la acest intelect Aristotel afirma in continuare: „separat fiind el este numai ceea ce in realitate este si numai ca atare este el nemuritor si vesnic. Noi nu avem memorie cu intelectul activ deoarece el este neafectabil'.[5]

inaltarea la intelectul activ care exista in noi, echivaleaza cu inaltarea la divin, aceasta fiind starea contemplativa. Ea insa nu mai este cunoastere. in opinia lui Gheorghe Vladutescu „intelectul activ aristotelic este mai inaintea constiintei, fiind conditie a ei'[6]. De aceea, Metafizica este dincolo de stiintele particulare care se ocupa cu ceea ce cade sub simturi si apeleaza la intelec­tul pasiv, afectabil, pentru a cunoaste. Intelectul activ este ceea ce se contempla in sine si prin sine - divinul, cel care nu primeste nimic din afara pentru ca in sine el este totul, pe cand cel pasiv cunoaste prin afectarea sa de catre lumea sensibila situata in afara sa. in conceptia lui Aristotel Metafizica este cartea intelepciunii supreme, ea este o Sophia.

In Etica Nicomahica Aristotel sustine ca „este evident ca cea mai desa­varsita dintre formele de cunoastere trebuie sa fie intelepciunea speculativa, «adica filosofia». in consecinta, filosoful trebuie nu numai sa cunoasca con­cluziile ce decurg din principii, ci sa posede adevarul asupra principiilor insele. Se poate spune astfel ca filosofia este intuitie'.[7] Asupra textelor din Etica Nihomatica vom mai reveni cand vom discuta despre conceptia lui Aristotel cu privire la stat.

Ceea ce trebuie retinut este faptul ca Aristotel are o conceptie unitara care razbate in intreaga sa opera si anume ca dincolo de cunoasterea obis­nuita exista o cunoastere de rang superior, contemplativa, obtinuta prin inte­lectul activ, numita intuitiv intelectuala, singura care duce la intelepciune. Odata atinsa, „intelepciunea ridica omul la divin. Ea este o activitate teoretica care are menirea de a ne scoate din activitatea practica ca atare. De aceea, intelepciunea este o theoria. Sophia este o Theoria, iar aceasta din urma are drept scop ridicarea omului in atemporal, este marea trecere de trecere'.[8]

Trebuie remarcat faptul ca atunci cand devine cu adevarat contemplativ, Aristotel nu mai vorbeste de universal. De aici se poate trage concluzia ca termenul de universal are limite in aplicarea sa in opera aristotelica. El este folosit numai atunci cand este vorba despre logica si despre posibilitatea folosirii ei in cunoasterea particulara si stiintifica obisnuita. Daca studiem cu atentie cele doua lucrari speculative fundamentale, Despre suflet si Meta­fizica, vom observa ca atunci cand Aristotel vorbeste despre intelectul activ si despre inteligenta divina, termenul de universal nu apare niciodata. Acest lucru nu este intamplator: la acest nivel logicul nu mai poate fi de folos. inte­lepciunea filosofica este dincolo de universal, ea este deci dincolo de inteligibil, acolo unde nu mai poate fi vorba de adevar si fals, ci numai de ceea-ce-este.

Intelectul activ, este fara de memorie: „noi nu avem memorie cu intelectul activ'.[9] Or, daca nu avem memorie cu intelectul activ, nu exista desfasurare, nu exista, deci, discursivitate si, ca urmare, logicul devine inoperabil. Trecerea de logos este insa trecerea de legatura, este trecerea in domeniul libertatii. De aceea va afirma Aristotel ca in contemplatie se poate obtine cea mai mare fericire. Nu fericirea ca rezultat al unei^patimi, ci fericirea obtinuta dincolo de orice pasiuni. Prin raptul ca Aristotel recunoaste in Sophiia (intelepciunea) treapta ce mai inalta a cunoasterii omenesti, putem spune ca el este continuator al liniei lansate de Pitagora care definea filosofia ca dragoste de intelepciune. Este interesant de urmarit ce afirma David cu privire la conceptia lui Pitagora despre intelepciune: „primul, Pitagora a circumscris-o la cunoasterea exis­tentei; el cel dintai a numit intelepciunea doar cunoasterea fiintei, in speta a divinitatii, caci in chip principal cele divine sunt numite existente, ca fiind ves­nice. S-a numit asadar nazuinta de intelegere a fiintei, in speta a divinitatii - filosofic. Mai mult inca, si numele de intelepciune ar trebui de fapt sa fie derivat de la lucruri divine, deoarece se spune intelepciune (sophia) pentru cea care este pastratoare (sophia tis ousa) adica pastratoare a luminii (e to phos sozonsa)'.[10] Intelectul intuitiv, care are legatura cu intelepciunea, „cu­noaste toate cele care depind de el, adica cele inteligibile, printr-o atintire directa, adica imediata si instantanee'.

Este necesar sa subliniem ca intelectul activ apartine individualitatii, dar apartine de asa natura incat fiecare individualitate este absolut totul. Prin intelectul activ, individualitatea este dincolo de limita, si de aceea ea se pier­de in divinitate, mai bine zis, divinitatea este descoperita in individualitate. Distinctia ce se face intre lucruri la nivelul sensibil nu mai poate fi gandita. Conceptia despre divinitate este pastrata dar diferenta fata de Platon este dincolo de orice discutie. in plan politic acest mod de a concepe indivi­dualitatea este diferit de cel al lui Platon care nu acorda decat Statului rolul primordial, individul fiind un simplu instrument pus in slujba acestuia.

Aristotel a atins o arie foarte larga a domeniului cunoasterii, incepand cu fizica, astronomia, biologia, logica, etica, politica etc. Noi am pus accentul pe latura speculativa (si aceasta in mod sumar) a filosofiei lui Aristotel pentru ca aceasta are in cea mai mare masura legatura cu opera sa politica. Limitele politicului le va stabili in functie de opera sa speculativa: Metafizica, Despre suflet, Etica Nicomahica. Sens speculativ au si operele sale de logica, dar acestea merg pana la limita universalului cu aplicare la cunoasterea obis­nuita. Stiinta este intotdeauna o demonstratie, adica o mijlocire a unei cunoasteri din alta. Alaturi de cunoasterea mijlocita, demonstrativa, exista, ca fundament al ei, cunoasterea nemijlocita, care nu este fundata pe o alta. Demonstrabilul se intemeiaza pe nedemonstrabil.[11] Logicul se opreste, deci la granita nedemonstrabilului, unde intervine intelectul activ care intra in contact nemijlocit cu realul.

Ce influenta va avea conceptia sa speculativ-filosofica asupra operei sale politice ?