Didactica discursului liric

Didactica discursului liric

1. Harta studiului poeziei

A.  in gimnaziu

poezii culte, doina, pastelul, imnul, oda

concepte: genul liric, eul liric

B.   in liceu

poezia premoderna, poezia pasoptista, Eminescu, prelungiri ale romantismului si ale clasicismului, simbolismul, modernismul, traditionalismul, avangarda, neomodernismul, postmodernismul

Concepte: poezie lirica, epica etc., eul liric, lirica eului, lirism subiectiv, lirism obiectiv, limbaj poetic, expresivitate, ambiguitate, sugestie, imaginar poetic, elemente de compozitie in textul poetic (titlu, incipit, secvente poetice, relatii de opozitie, relatii de simetrie, elemente de recurenta: motiv poetic, leit motiv); poezie romantica, simbolista, modernista, traditionalista, avangardista; expresivitate poetica; figuri de stil: figuri sintactice si de constructie (enumeratia, repetitia, paralelismul sintactic, refrenul, simetria, antiteza, interogatia retorica, exclamatia retorica, invocatia retorica), figuri semantice (epitetul, comparatia, metafora, oximoronul, sinestezia, simbolul), figuri de sunet (aliteratia, eufonia, ritmul, rima, versul alb, vers, masura metrica, strofa).

2. Delimitari

POEZIE - PROZA. Delimitarea intre cele doua forme literare consta in primul rand in forma de organizare a discursului: respectiv in versuri si in proza. Nu putem asimila poezia exclusiv cu liricul (exista si poezie epica: fabula, balada etc.), iar proza exclusiv cu narativul (exista si proza lirica). Aceasta eroare se face insa adesea in scoala. 

POEZIE LIRICA - POEZIE EPICA. Poezia epica poate fi abordata pe aceleasi coordonate care ghideaza studiul textului narativ in proza, incluzand in plus si discutii care vizeaza versificatia (rima, ritm, strofe etc.).

Diferentele intre epic si dramatic, pe de o parte, si liric pe de alta parte pot fi structurate pe urmatoarele coordonate:

(a) din punct de vedere semantic

(b) din punct de vedere sintactic

Trebuie evitata o alta eroare care priveste tipul de comunicare in cele doua forme literare. In ambele comunicarea este indirecta, mediata. In textul epic autorul comunica cu cititorul prin intermediul naratorului si a personajelor, in textul dramatic intermediarii sunt personajele (dar exista si scurte pasaje - didascaliile - in care se face auzita chiar vocea autorului), in textul liric, delegatul autorului este eul liric.

3. Abordarea textului liric

Abordarea specifica a textului liric este generata tocmai de diferentele mentionate. Nu se poate cere, de pilda, elevilor sa „povesteasca“ o poezie lirica (cerinta destul de comuna in uzul didactic), pentru simplul motiv ca aceasta nu contine actiune. Simplificat, diferentele de abordare ar putea fi considerate urmatoarele:

Un posibil demers de lectura, in clasa, a unei poezii lirice pe care profesorul il poate restructura si ajusta sau imbogati conform situatiei concrete:

Concepte specifice discursului liric

Eu liric[1] - instanta a comunicarii specifica textului liric, asemanatoare cu naratorul care povesteste in textul epic.

Persoana I dintr-un text poetic nu desemneaza pe autorul textului, ci este o conventie textuala, un construct fictional, o „fiinta de hartie“. Confuzia dintre eul gramatical al enuntarii si eul enuntului a intretinut multa vreme prejudecata ca in lirica poetul isi exprima direct / nemediat sentimentele. Carlos Bousono afirma, de exemplu, ca „nu poetul, ci un personaj care figureaza a fi poetul comunica obiectiv cu noi in poezie“. Genette este si el de parere ca eul liric nu poate fi identificat cu certitudine nici cu poetul in persoana, nici cu vreun subiect anume. Enuntatorul presupus al unui text literar nu e niciodata o persoana reala, ci fie (in fictiune) un personaj fictiv, fie (in poezia lirica) un eu indeterminat.

Ipostazele fictionale ale persoanei I sunt numeroase nu doar in textul narativ, ci si in cel poetic: indragostitul, poetul (in calitate de construct fictional, de personaj simbolic, disociat de Autor, care este o instanta extratextuala), copilul, adolescentul, biciclistul s.a.m.d.

„Inscenarea“ unor astfel de „voci“ presupune, evident, interiorizarea fictionala a unor psihologii, a unor mentalitati ori a unor limbaje. Acest proces introduce in ecuatie un alt concept: autenticitatea. Aceasta e cu atat mai pregnanta, cu cat „distantarea“ dintre instanta care „scrie“ si instanta „scrisa“ (eul enuntat) este mai mare.

Eul liric nu este, de fapt, in ciuda denumirii, reductibil la persoana I (e vorba nu de „eu“ ca pronume gramatical, ci de „eu“ ca eu, alter-ego, masca a autorului). El poate fi desemnat si prin persoana a II-a („La patruzeci de ani - in asteptare / vei umbla ca si-acum printre stele triste si ierburi…“, L. Blaga, Cetire in palma). Eul liric poate fi desemnat alternativ, prin persoana I si a II-a („Afara-I toamna, frunza-mprastiata, / Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri, / Si tu citesti scrisori din roase plicuri… // Si eu astfel ma uit din jet pe scanduri, / Visez la basmul vechi al zanei Dochii…“, M. Eminescu, Afara-i toamna). De asemenea, eul liric poate fi desemnat si prin persoana a III-a („Lucian Blaga e mut ca o lebada. / In patria sa / zapada fapturii tine loc de cuvant…“, L. Blaga, Autoportret).

Pentru a evita folosirea conceptelor abstracte in contexte improprii („Eul liric se intalneste cu iubita sara pe deal“ e un enunt care amalgameaza planurile concret si abstract, la fel cum, in loc de a spune „Copilul mananca un mar“, am spune „Subiectul mananca un mar“ sau „Copilul mananca un complement direct“), intr-o discutie pe marginea unui text liric sau intr-un comentariu literar e mai adecvat sa desemnam chiar „personajele“ lirice imaginate din text: indragostitul, poetul (in calitate de construct fictional, neidentificabil cu autorul), adolescentul, pipa etc. Putem spune: „Indragostitul se intalneste cu iubita seara, pe deal“ sau: „Textul ne ofera o perspectiva obiectivata asupra eului liric / o perspectiva „dinauntru“ a eului liric“ etc.

Lirism obiectiv— discurs liric in care autorul comunica cu cititorul prin intermediul unor masti si al unor personaje lirice. Rezultatul este suspendarea, intr-o anumita masura, a subiectivitatii lirice si propulsarea in prim-plan a subiectivitatii personajului sau a personajelor lirice aduse in scena. Cele doua forme de manifestare ale lirismului obiectiv sunt „lirica mastilor“ si „lirica rolurilor“, care reflecta grade diferite de disimulare a subiectivitatii sau de autonomie a „personajelor lirice“ in raport cu eul poetic (care nu trebuie confundat cu eul empiric) al autorului. In „lirica mastilor“, poetul exprima sentimentele sale de sub o masca straina (T. Vianu, Atitudinea si formele eului in lirica lui Eminescu). Un exemplu relevant in acest sens il poate constitui poemul Rugaciunea unui dac de Mihai Eminescu, din care reproducem o strofa: Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,/ Pan’ ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,/ Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,/ C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,/ Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,/ Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o —/ Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor…/ Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor. Poetul isi ascunde, asadar, „vocea“ lirica sub masca unui personaj oarecare pentru a-si comunica ideile despre existenta. Interesanta este si masca sub care se ascunde eul liric in Glossa eminesciana. Aici nu mai putem identifica „masca“ intr-un personaj liric, ci tocmai intr-o indeterminare si obiectivare a eului liric: vocea care comunica este impersonala si, ca atare, obiectivata: Nu spera cand vezi miseii / La izbanda facand punte, / Te-or intrece nataraii, / De ai fi cu stea in frunte; / Teama n-ai, cata-vor iarasi / Intre dansii sa se plece, / Nu te prinde lor tovaras: Ce e val, ca valul trece. De altfel, evolutia liricii moderne a mers dinspre subiectivitatea romantica expansiva, care la Eminescu este temperata prin viziunea dramatica, in directia impersonalizarii, pentru ca postmodernismul sa recupereze asumarea subiectivitatii (revenirea in forta la biografism, la „personalizarea“ discursului liric) in creatie. In „lirica rolurilor“, care apare indeosebi in poezia de tip narativ (in care exista un fir epic, o poveste), T. Vianu observa ca poetul, asimilandu-se cu un personaj felurit, asa cum face totdeauna creatorul de caractere dramatice si epice, exprima sentimente care nu sunt propriu-zis ale sale, desi energia generala a sufletului sau le sustine si pe acestea. (art. cit.). Cel mai tipic exemplu de lirica a „rolurilor“ in poezia noastra este oferit de versurile lui G. Cosbuc. Acesta prefera un lirism reprezentabil, o poezie teatrala (observa G. Calinescu in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent), in care personajele lirice intruchipeaza tineri si tinere de la sat. Toate aceste „personaje“ lirice, care par a vorbi in nume propriu, sunt reflexe ale conceptiei lui Cosbuc despre iubirea naiva, rurala: Nu te-ai priceput!/ Singur tu nu mi-ai placut,/ Ca eu tot fugeam de tine?/ O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!/ Ti-am fost draga, stiu eu bine,/ Dar, sa-mi spui, tu te-ai temut./ Si eu toate le-am facut,/ Ca sa poti sa-mi spui odata,/ Sa ma-ntrebi: — „Ma vrei tu, fata?“/ Si plangeam de suparata,/ Ca tu nu te-ai priceput. (G. Cosbuc, Nu te-ai priceput). Daca diferenta intre „masti“ si „roluri“ nu e intotdeauna usor de facut, distanta constand tocmai intre gradul in care eul liric al poetului se suprapune cu „mastile“ ori cu „rolurile“ pe care le „joaca“ (apreciere intotdeauna relativa), este usor de observat ca elementul comun este tocmai substanta lirica a discursului, indiferent de „vocea“ delegata a-l rosti. Este relevant in acest sens poemul Luceafarul, in care Nicolae Manolescu vedea o sinteza a vocilor lirice esentiale ale autorului si definea aceste voci drept vorbirea poetului insusi in diverse registre lirice (Vocile lirice ale „Luceafarului“, in Contemporanul, 16 ianuarie 1970). Trairi latente ale poetului, antitetice sau complementare, capata expresie, sunt obiectivate in replicile Demiurgului sau ale Catalinei, ale lui Catalin sau ale Luceafarului insusi. „Eroii“ sunt, asadar, „voci“ ale poetului. Toate ii apartin, nici una nu il implica afectiv (Mircea Scarlat, Istoria poeziei romanesti, vol. II, Bucuresti, Editura Minerva, 1984, p. 113). Pornind de la constatarea ca viziunea dramatica este inerenta fanteziei eminesciene, Mircea Scarlat citeaza versurile poemului Melancolie, care demonstreaza faptul ca insasi viata poetului era incorporata intr-una mult mai cuprinzatoare, cea a Universului, ceea ce facea posibila „repovestirea“ ei de o „straina gura“ (Si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura/ Incet repovestita de o straina gura,/ Ca si cand n-ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi tin la el urechea — si rad de cate-ascult/ Ca de dureri straine?… parc-am murit de mult). Cutremuratorul final al acestui fragment este dovada suprema ca poemul eminescian se naste din anihilarea intimitatii, din zadarnicirea ispitei latente a confesiunii de a se obiectiva ca atare. Intre framantarile mistuitoare ale feciorului caminarului din Ipotesti si tezaurul expresiv intrat in patrimoniul universal al poeziei s-a interpus acea „straina gura“ — a geniului, poate — care a „repovestit“ (apeland la o diversificata gama de voci lirice) ceea ce putea trai, gandi si visa el; dar si ceilalti. Prin vocile lirice aduse „in scena“ de Eminescu vorbeau sensibilitatea si reflexivitatea unui ins cu totul iesit din comun, dar si cele ale unui popor ce-si aflase, acum, Poetul. Si vorbea — nu in ultimul rand — o experienta estetica europeana, pe care avusese intuitia sa o asimileze, fara a o si teoretiza (M. Scarlat, op. cit., p. 114).   

Lirism subiectiv sau lirica „eului“ — este tipul de discurs liric in care primim oarecum marturisirea directa a poetului (T. Vianu, art. cit.), rostita cel mai adesea la persoana I (Mai am un singur dor:/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor/ La marginea marii — Mihai Eminescu, Mai am un singur dor). Este discursul de tip confesiv, specific poeziei inceputurilor si poeziei romantice. O nuanta merita adusa in discutie. Discursurile lirice in care eul liric este ascuns, impersonal, marcate gramatical de persoana a III-a, sunt si ele adesea lirica subiectiva, pentru ca transmit, chiar daca indirect, o perceptie subiectiva asupra „realitatii“, o autoreflectare a eului: e cazul pastelurilor lui Alecsandri (Vesela verde campie acu-i trista, vestezita;/ Lunca, batuta de bruma, acum pare ruginita;/ Frunzele-i cad, zbor in aer si de crengi se dezlipesc/ Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc. […] Ziua scade; iarna vine, vine pe crivat calare!/ Vantul suiera prin hornuri raspandind infiorare./ Boii rag, caii rancheaza, cainii latra la un loc,/ Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc. — Vasile Alecsandri, Sfarsit de toamna) sau al poeziilor bacoviene ce descriu un tablou de natura (Decor, de pilda: Copacii albi, copacii negri/ Stau goi in parcul solitar/ Decor de doliu, funerar…/ Copacii albi, copacii negri), in care peisajul devine o stare sufleteasca. In poezia moderna, chiar atunci cand vocea lirica se exprima la persoana I (Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune,/ Nici omul meu nu-i poate omenesc./ Ard catre tine-ncet, ca un taciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gandesc — Tudor Arghezi, Psalm), aceasta nu trebuie confundata cu un eu individual, empiric, ci cu un eu tipic, capabil a marturisi situatii tipice, comune ale experientei umane. Poetul nu vorbeste niciodata in numele eului sau individual, empiric, ci in numele unui eu tipic cu care oricine poate intra in relatii de simpatie, afirma, in articolul citat, T. Vianu. Este interesanta revenirea in forta a lirismului subiectiv in poezia postmoderna, datorata nevoii autorilor de a da deoparte cortina impusa de impersonalizarea discursului in lirica moderna si de a se arata cititorului: De la tata am o mica trufie/ si un sentiment dubios/ de la mama exact pe dos/ bunica Ana m-a-nvatat ce se cade si ce nu/ ca lumea se uita si judeca si vorbeste / de la bunicu Nicolae am inversunata tacere/ cu care stau in fata celorlalti/ facandu-i sa se simta nu mai mult decat sunt/ de la Ica aflat-am cumpatarea si-un fel linistit/ de-a fi/ de la bunica Elvira am mandria/ la care alintul ei a adaugat tafna/ de la Dodoloi am invatat/ sa nu ma mir de nimic sa trec printre toate/ cu calm ca si cum as fi la plimbare/ de la Ceri sa fiu cum imi vine pe loc/ cu libertatea barbarului dansand lang-un foc/ de la Feli sa iau peste picior si sa rad/ s-arat futilitatea acolo unde lucra cu sarg/ utilitatea/ de la Alexandru-nvatat-am intai poheticescul mestesug/ de la un baiat dintr-un secol trecut/ am inteles ce am de facut/ un poet de saptezeci de ani mi-a spus candva/ ca poezia nu e o indeletnicire/ ci un fel de continua/ iubire — Simona Popescu, Juventus).

Sintetizand, putem spune ca, in poezie, comunicarea poate fi realizata prin trei modalitati: o lirica a eului, o lirica a mastii si o lirica a rolurilor, in care gradul de „obiectivitate“ a lirismului creste de la prima spre ultima, dar care exprima toate, in mod esential, un lirism de substanta, care apartine literaturii in genere, pentru ca dezvaluie un eu creator (viziunea, sistemul de idei, conceptia estetica, stilistica proprie) dincolo de universul de cuvinte pe care-l alcatuieste.