QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate pedagogie

Cercetarile psihologice si educatia








Cercetarile psihologice si educatia

In pedagogia secolului XX, cunoasterea legilor de dezvoltare a copilului si adolescentului a ajuns sa fie considerata o conditie fundamentala a desfasurarii actului educational pe baze stiintifice. Inca in prima parte a acestui secol, pedagogi precum Maria Montessori, Édouard Claparède, Adolphe Ferrière sau Roger Cousinet si-au concentrat atentia asupra varstei copilariei sau adolescentei, urmarind sa stabileasca stadiile dezvoltarii psihice a copiilor aflati la aceste varste, pentru ca, mai apoi, sa precizeze continutul si metodele de educatie adecvate fiecarui stadiu. Maria Montessori a folosit experimentul psiho-pedagogic, atat pentru cunoasterea, cat si pentru educarea fiintei umane in crestere. Cercetarile sale s-au orientat, in mod deosebit, spre copiii cu varsta de 0-6 ani (perioada dezvoltarii senzoriale), careia ii corespund stimulii capabili sa asigure dezvoltarea simturilor. Ea i-a combatut in mod constant pe acei pedagogi si psihologi care considerau ca diferentele de capacitate mintala constatate cu ajutorul testelor ar fi native, deci imposibil de schimbat prin intermediul educatiei. Prin cercetari experimentale intreprinse, Maria Montessori a dovedit ca masurarea inteligentei, a aptitudinilor si cunostintelor copiilor cu ajutorul testelor nu releva intotdeauna nivelurile de capacitate nativa, ci nivelurile de educatie, de exercitare a capacitatilor native. Teoria educatiei functionale, sustinuta de Édouard Claparède[1], se intemeia pe principiile psihologiei functionale, care, in opinia sa, evita sa-si puna intrebari considerate filosofice (de exemplu, Ce este memoria?) si cauta sa afle la ce serveste fiecare din procesele psihice si cum poate sa fie dezvoltat. Dar iata ce intelegea el prin educatie functionala: „…educatia care isi propune sa dezvolte procesele mintale, considerandu-le nu in sine, ci din punctul de vedere biologic, adica al rolului, al utilitatii lor in viata activa prezenta sau viitoare. Educatia functionala este aceea care ia ca baza trebuinta copilului, interesul sau de a realiza un scop; acesta fiind stimulentul natural al activitatii pe care voim sa-l desteptam in el”[2]. Aceasta perspectiva de abordare ne permite sa intelegem functionalitatea proceselor, care stau la baza conduitei pe care dorim sa o determinam ca educatori. Din punct de vedere practic, ea ne arata valoarea unui proces in ceea ce priveste atingerea scopului urmarit.




La fel ca Maria Montessori si Édouard Claparède, Adolphe Ferrière a supus unei aspre critici scoala traditionala, care, in opinia lui, pacatuia prin necunoasterea copilului si, deci, prin ignorarea psihologiei lui, precum si prin faptul ca se baza pe autoritate si impunere. Chiar daca o serie de teoreticieni ai educatiei - Locke, Rousseau, Pestalozzi, Fröbel - au atras atentia asupra particularitatilor copilariei, adevarata cunoastere a acestei varste, cunoasterea stiintifica, a devenit posibila numai in urma cercetarilor de psihologie experimentala. Critica adresata scolii traditionale mai vizeaza si formalismul ei, altfel spus, ignorarea lumii vietii. Este acuzata si centrarea instruirii pe comunicarea de cunostinte si pe autoritatea profesorului, care il mentine pe elev intr-o stare de receptivitate pasiva si de dependenta. Pornind de la astfel de critici, Adolphe Ferrière pleda pentru un invatamant astfel organizat, incat sa porneasca de la cunoasterea si respectarea inclinatiilor si intereselor firesti ale elevilor, pentru a ajunge la dezvoltarea fortelor lor spirituale, la cultivarea spontaneitatii creatoare, a spiritului critic si a flexibilitatii gandirii.

Discipol al lui Theodor Ribot si Alfred Binet, Roger Cousinet a abordat problematica educatiei pornind de la constatarea ca multi dintre adeptii acesteia considerau ca pedagogia ar trebui sa se intemeieze pe o punere in practica a psihologiei copilului. Dar, aprecia pedagogul francez, nici pedagogia traditionala, incepand cu  Montaigne, Locke si Comenius, nu a ignorat trasaturile specifice mentalitatii copilului. Psihologia acelor vremuri era insa una empirica, bazata pe observatii cotidiene, de multe ori imperfecte, superficiale, asadar, nu i se poate atribui statutul de stiinta riguroasa. Educatorii care faceau apel la ea pacatuiau indeosebi prin faptul ca, desi recunosteau existenta unei mentalitati specifice copilului, refuzau sa creada sau pur si simplu nu isi dadeau seama ca aceasta mentalitate este, in esenta, deosebita de cea a adultului. De aceea, ei abordau adeseori activitatile educative fara a lua in considerare, pe cat ar fi trebuit, o astfel de realitate. Dincolo de aceasta constatare critica, Roger Cousinet considera ca pedagogia, privita ca „teorie sistematica a actiunii educative”[3], nu se poate intemeia doar pe psihologia copilului, caci astfel s-ar nega pe sine insasi. Psihologia copilului constituie o piatra de temelie pentru „educatia noua”, dar nu singura, alte curente de idei stand si ele la baza acesteia.

Inca de la inceputul secolului XX, curentul pozitivist si experimentalist, manifest deja in domeniul psihologiei, a patruns si in sfera preocuparilor pedagogice, luand amploare incercarea de constituire a unei pedagogii intemeiate pe experiment. Aparuta sub influenta cercetarilor experimentale din psihologie, pedagogia experimentala s-a delimitat de acestea conturandu-si propriul domeniu de cercetare stiintifica a fenomenului educational cu ajutorul metodei experimentale. Printr-o astfel de orientare, spiritul pozitiv patrundea si in pedagogie, facilitand progresul acesteia, prin amplificarea rigorii propriilor rezultate si implicit cunoasterea rolului sau in organizarea cat mai rationala a educatiei. Cu pedagogia experimentala s-a marcat saltul de la nivelul prestiintific la cel stiintific in investigarea fenomenului educational, de la un demers bazat exclusiv pe observatie, intuitie si impresii personale, la unul bazat pe experimentare, descriere si verificare a faptelor, inainte de a ne pronunta asupra unor concluzii pentru organizarea activitatii educative.

         Pedagogia experimentala a fost initial un fel de psihologie experimentala aplicata la educatie, reprezentand, in opinia initiatorilor ei, un efort de masurare a faptelor educationale si de studiere a conditiilor in care ele se produc. Ea a constituit insa un moment important in efortul de asezare a pedagogiei pe baze stiintifice si de asigurare a caracterului obiectiv si riguros al rezultatelor cercetarii. Dincolo de rezultatele pozitive obtinute, aceste prime demersuri de pedagogie experimentala nu au dus decat la o recunoastere stiintifica partiala a pedagogiei, intrucat ele s-au cantonat doar in studierea acelor fapte care cadeau sub incidenta imediata a metodei experimentale, cu deosebire cele legate de procesele de instruire, lasand in afara cercetarii multe dintre faptele educationale (de exemplu, cele care vizeaza formarea comportamentelor si atitudinilor morale), precum si studiul finalitatilor educatiei. In paginile lucrarii Les idées modernes sur les enfants (1909), Alfred Binet condamna incercarile pedagogice insuficient controlate prin metode stiintifice, considerand ca defectul general al acestor tentative este de a fi simple experiente, caci niciodata nu s-a intentionat administrarea in cadrul lor a unor probe stiintifice, inclusiv de factura psihologica. In acest sens, Alfred Binet aplica ideile sale despre inteligenta la educarea copiilor, abordand o serie de probleme, cum ar fi: statutul copilului in scoala, masurarea exacta a gradului de instruire, raportul dintre inteligenta si dezvoltarea corporala, importanta masurarii inteligentei si educarea ei, rolul memoriei in invatare, corelatia dintre facultatile intelectuale si tipurile de aptitudini scolare etc. Pentru educarea inteligentei, el propunea exercitii de „ortopedie mintala”, care pot servi asimilarii oricarei cunostinte, caci orice cunostinta se rezuma intr-o actiune, a carei realizare ea o face posibila. Pentru o fundamentare stiintifica a teoriei asupra educatiei, Alfred Binet avea sa creeze si sa prezinte, in lucrarea L’étude expérimentale de l’intelligence (1903), probe si tehnici speciale, apte sa permita masurarea tuturor functiilor psihice. Una dintre aceste tehnici, elaborata impreuna cu Th. Simon, a fost cunoscuta scara metrica a inteligentei.

Fundamentarea masurilor pedagogice, aprecia un alt intemeietor al pedagogiei experimentale, Ernst Meumann, nu poate fi obtinuta decat prin cercetarea empirica, a carei principala metoda este experimentul. Acesteia i se adauga, fara a fi la fel de valoroase, observatia, introspectia, culegerea de date, statistica. In mare masura, experimentul pedagogic este un experiment psihologic, cu ajutorul caruia se pot cerceta  munca si dezvoltarea copilului de varsta scolara. Pentru Ernst Meumann, experimentul este „…o observare perfectionata si ridicata la un nivel superior deoarece orice experiment urmareste cunoasterea fenomenelor care urmeaza a fi cercetate pe baza observarii lor, in conditii perfect controlabile”[4]. Experimentul consta in a-i oferi cercetatorului posibilitatea de a determina cantitativ sau de a masura fenomenele cercetate. Utilizarea lui in pedagogie ajuta la descoperirea unor noi subiecte de reflectie si la deschiderea unor noi perspective de cercetare. Chiar daca Ernst Meumann considera ca experimentul pedagogic este o aplicare a experimentului psihologic asupra scolarului, el realizeaza, in mod explicit, distinctia intre cele doua tipuri de experimente, considerand ca cel pur pedagogic se deosebeste de cel psihologic, prin faptul ca „tinde sa verifice valoarea unor metode pedagogice sau valoarea didactica a unor materiale folosite in timpul predarii prin experimentarea lor in conditii perfect controlabile”[5]. Astfel de experimente pun in evidenta relatiile cauzale dintre fenomene si conduc la desprinderea legilor educatiei.



In S.U.A., ca si in Europa, psihologii au fost cei care au pus bazele pedagogiei experimentale. Doua personalitati marcante au dominat aceasta tendinta: Edward L. Thorndike, promotor al behaviorismului si Charles Hubbard Judd, care, in unele privinte, a anuntat structuralismul piagetian. Edward L. Thorndike a abordat, in scrierile sale, aproape toate problemele pedagogiei experimentale. El a condus cercetari privind elevii, domeniile de invatamant, testele de cunostinte etc., considerand ca este posibil sa determinam stiintific care este cel mai bun Curriculum sau cea mai buna metoda pentru a preda o disciplina de studiu. Charles Hubbard Judd pleda pentru abandonarea consideratiilor generale asupra pedagogiei si valorificarea rezultatelor cercetarilor experimentale in practica scolara. Cercetarile americane s-au orientat cu deosebire spre trei domenii: testarea elevilor, anchetele si studiile normative, constructia Curriculum-ului scolar.

Cercetarea experimentala in domeniul educatiei a starnit si interesul pedagogilor romani. Astfel, Nicolae Vaschide, colaborator al lui Alfred Binet, a publicat in 1900 un important articol: Introducere la studiul aplicatiilor pedagogice ale cercetarilor psihologiei experimentale, in care se arata convins de necesitatea ridicarii pedagogiei la stadiul stiintific de dezvoltare[6]. In 1908 aparea revista Pedagogia experimentala, avandu-l ca director pe C. Radulescu-Motru, care, in editorialul primului numar, afirma ca utilizarea metodelor experimentale trebuie sa permita pedagogiei sa devina o disciplina stiintifica autonoma. In anii urmatori, pedagogia experimentala a fost promovata de Grigore Tabacaru si Vladimir Ghidionescu. Opera lui Grigore Tabacaru a culminat cu publicarea lucrarii Didactica experimentala (1935), unde distinge net cercetarile de psihologia copilului si de pedagogie experimentala, aceasta de pe urma fiind axata pe realitatea scolara. Contemporanul sau, Vladimir Ghidionescu, student al lui Ernst Meumann, publica in 1911 lucrarea Pedagogia stiintifica si noile reforme scolare, iar in 1914-1915 tinea la Universitatea din Bucuresti o serie de cursuri, publicate ulterior in volumul Introducere in pedagogie si pedagogie experimentala (1915). Ajuns profesor la Universitatea din Cluj, el infiinta, in 1925, un Laborator de pedagogie experimentala. Tot aici, un fost student al lui Wundt, Florian Stefanescu-Goanga, infiinta in 1921 un Institut de psihologie experimentala, comparata si aplicata, in care problemele scolare au fost supuse cercetarii. Florian Stefanescu-Goanga a intreprins impreuna cu studentii si colaboratorii sai numeroase studii de psihologie infantila si de psihologia selectiei si orientarii profesionale, considerand ca aceste probleme se afla in stransa legatura cu cele ale educatiei si organizarii sociale. Florian Stefanescu-Goanga introducea o orientare noua pentru cercetarile realizate la Institutul de psihologie experimentala, comparata si aplicata al Universitatii din Cluj: orientarea profesionala. Asa cum reiese din lucrarea sa Selectiunea capacitatilor si orientarea profesionala, aceasta se leaga cu problema educatiei si cu problema organizarii sociale. Orientarea profesionala este, pentru un stat, o dovada de civilizatie, este unul dintre cele mai eficace mijloace utilizat cu succes in tarile civilizate pentru distribuirea si utilizarea rationala a fortei umane, in toate ramurile de activitate. Florian Stefanescu-Goanga are meritul de a fi atras atentia, in urma cercetarilor realizate in diverse medii sociale, asupra unui aspect important pentru modernizarea scolii romanesti: profesionalizarea ei prin instructie si educatie. El cerea o orientare a tinerilor catre anumite profesiuni, tinandu-se seama de aptitudinile necesare pentru fiecare profesiune si recomanda alcatuirea de monografii profesionale, care sa cuprinda lista acestor aptitudini.

Format la scoala de psihologie clujeana, Alexandru Rosca s-a remarcat, la randul sau, printr-un numar mare de scrieri, rezultate in urma unor cercetari cu puternice rezonante pedagogice. In lucrarea Masurarea inteligentei si debilitatea mintala (1930), el ajungea, in urma testelor aplicate, sa sustina necesitatea asistentei psiho-pedagogice pentru copiii debili mintali, iar in ce-i priveste pe copiii normali la concluzia ca atat in scoala, cat si in societate, mediul trebuie organizat in asa fel, incat fiecare sa se poata dezvolta conform putintelor sale sufletesti. Lucrarea de mare interes pedagogic elaborata de catre Alexandru Rosca este insa alta: Motivele actiunilor umane (1943), in care autorul aborda o problema deosebit de importanta pentru psihologie si pedagogie, fara de solutionarea careia conduita unei persoane nu este suficient cunoscuta si, mai ales, prevazuta. Pe baza rezultatelor obtinute in urma cercetarilor experimentale psihologice, Alexandru Rosca ajungea sa considere ca „elevul nu este o notiune abstracta, ci o realitate vie; el vine la scoala nu numai cu inteligenta sa, ci cu intreaga sa personalitate, cu emotiile sale, dorintele sale, sentimentele sale, interesele sale etc.”[7], iar daca pedagogul nu tine seama de toate acestea, activitatea lui nu numai ca este stanjenita, dar devine de-a dreptul nociva. Situandu-se pe pozitiile experimentalismului scientist, psihologul clujean ataca pedagogia intelectualista intr-unul dintre punctele ei sensibile, acela al valorificarii datelor furnizate de catre psihologia copilului si adolescentului. Merita retinut si numele lui Dimitrie Todoran, care, ca discipol al lui Florian Stefanescu-Goanga, a avut o formatie profesionala initiala preponderent psihologica, pentru ca mai apoi, cu timpul, sa se indrepte spre psihologia educatiei si pedagogie. Influentat de Edouard Claparède si de John Dewey in ce priveste teoria invatarii si sustinator al studiului experimental in educatie, Dimitrie Todoran propunea chiar sa se inlocuiasca denumirea de „pedagogie” cu cea de „stiinta educatiei”. In urma unor cercetari experimentale proprii in domeniul psihologiei, el ajungea la abordarea problemelor pedagogiei posedand deja o serie de date stiintifice si o perspectiva bine structurata asupra educatiei, eliberata de intelectualismul clasic al deceniilor trecute, dar pastrand inca, sub influenta unor curente la moda in acel timp, un anumit interes pentru Jean-Jacques Rousseau. Consideratii de natura pedagogica sunt prezente si in primele sale scrieri, cele de psihologie, cum ar fi, de exemplu, in Psihologia temperamentului (1930), lucrare elaborata pe baze experimentale si in care se ajunge la o concluzie esentiala in perspectiva pedagogica: individualizarea invatamantului este necesara, insa nu considerand un individ abstract sau unul concret, dar cercetat empiric, ci unul investigat multilateral cu metode obiective. Aplicatii educative prezinta si multe dintre ideile cuprinse in lucrarea Bazele psihologiei caracterului, unde caracterul este considerat „chintesenta persoanei umane privita in integralitatea ei, la nivelul caruia se reflecta sistemul valorilor care formeaza esenta culturii”[8]. Principala problema a educarii caracterului este integrarea individului in societate prin asimilarea valorilor acesteia, valori ce se constituie in motive determinante ale actiunii sociale. Planul psihic al caracterului corespunde treptei reprezentate de cultura in plan social, iar integrarea in societate inseamna, in acelasi timp, si integrare in cultura. Ca ideile cuprinse in cele doua lucrari prezinta un interes pedagogic o dovedeste si precizarea autorului cum ca ele ar apartine, de fapt, domeniului psihologiei educatiei, stiinta care, in conceptia sa, are ca obiect de studiu problema educabilitatii.



Psihologia educatiei sau psihologia pedagogica, asa cum a mai fost numita, reprezinta studiul problemelor educative in lumina psihologiei. Asadar, este stiinta care descrie si explica schimbarile care se produc la nivelul personalitatii indivizilor in cursul dezvoltarii lor. Ea studiaza conditiile care favorizeaza sau intarzie aceasta dezvoltare si, ca rezultat al acestui studiu, formuleaza principii utile pentru organizarea si functionarea sistemului de invatamant. Ea este o stiinta normativa, avand drept obiect legile fenomenelor psihice, in masura in care acestea servesc drept reguli directive in munca educatorului. Psihologia este un ajutor pretios in elaborarea unor noi metode si ofera criterii de ordin general pentru aprecierea celor folosite in mod curent. Inca in urma cu mai multe decenii, Alfred Binet a aratat ca scoala nu pierde nimic datorita faptului ca in cadrul ei se realizeaza experimente de psihologie, care, adesea, nu difera de lucrarile obisnuite executate de elev. De aceea, el n-a acceptat niciodata sa dea sugestii pedagogice decat dupa ce a studiat copiii chiar in scoala.

Orice sistem educativ se bazeaza pe premise psihologice. Psihologia educatiei este o ramura aplicativa a psihologiei, pe langa multe altele, cum ar fi: psihologia muncii, psihologia organizationala, psihologia cognitiva, psihologia medicala, psihologia judiciara etc. Toate urmaresc ca, pe baza unor cercetari empirice sa contribuie la optimizarea unor activitati. Ca ramura a psihologiei, psihologia educatiei ocupa un loc important in domeniul mai larg al cunostintelor psihologice fundamentale si aplicativ-practice, precum si in sistemul stiintelor care se ocupa de educatie: psihologia generala, psihologia copilului, psihologia dezvoltarii, psihologia patologica, sociologia, pedagogia, stiintele comunicarii etc.

Psihologia educatiei studiaza o multitudine de fenomene, activitati, relatii, legitati, precum: legile ce guverneaza activitatile psiho-comportamentale si psihologia sociala a indivizilor supusi influentelor educatiei, dezvoltarea psihica de-a lungul diferitelor stadii de varsta (in special la varsta scolara) si factorii care contribuie la aceasta, fundamentele psihologice ale instruirii si educatiei (modul in care se dobandesc cunostintele, se formeaza trasaturile de personalitate, se construiesc abilitatile), bazele psihologice ale selectarii si utilizarii metodelor de interventie asupra individului (metodele de predare-invatare-evaluare), fenomenele cu conotatii pozitive sau negative in viata individului (succesul sau insuccesul scolar si social), dimensiunile psihologice ale agentilor implicati in activitatile instructiv-educative (relatiile dintre educat si educator, elementele de psihologie a grupului, climatul educativ etc.), relatiile dintre diverse variabile educationale (formele de educatie socio-profesionala, conditiile exterioare ale procesului educational etc.). In consecinta, psihologia educatiei contribuie decisiv la pregatirea profesorilor, aducand solutii practice in rezolvarea unor probleme educative. Cadrul didactic este nevoit sa adopte decizii in timp real, cu promptitudine, motiv pentru care, numai cu o buna cunoastere psihologica poate adecva metodele pedagogice la situatiile educative, o cunoastere care sa depaseasca „psihologia cotidiana” insusita de catre fiecare dintre noi prin experienta sociala sau introspectie. Din punct de vedere practic, cunostintele acumulate de psihologia educatiei sunt necesare pentru toti cei implicati in actul educativ, pentru oricine exercita influente educative. Necesitatea cunoasterii psihologice deriva din aceea ca actul de instruire si de educatie trebuie sa se adapteze la situatii infinit de variate, data fiind diversitatea aptitudinilor, atitudinilor si aspiratiilor individului.

In a doua jumatate a secolului XX se poate constata o mai mare angajare a cercetarilor psihologice in domeniul educatiei si, mai ales, al instruirii scolare. Au fost elaborate mai multe teorii ale invatarii cu larg ecou in teoria si practica pedagogica. Diferitele orientari psihologice si-au adus contributia la dezvoltarea stiintelor educatiei. Astfel, teoriile umaniste si psihanalitice au pus in evidenta rolul vietii afective la copil. Behaviorismul a contribuit la dezvoltarea invatamantului individualizat, psihologia genetica a alimentat metodele active, iar cognitivismul se afla la originea teoriei invatamantului modern. Dintre numeroasele teorii psihologice ale invatarii vom prezenta in continuare pe acelea mai deplin elaborate si care au deschis noi perspective teoriei si practicii instructiv-educative. Este vorba de teoria invatarii ca proces de elaborare a unor structuri operationale (J. Piaget), teoria invatarii ca proces de formare a actiunilor mintale (P. I. Galperin), teoria cunoasterii ca tripla reprezentare: activa, iconica si simbolica (J. S. Bruner), teoria instruirii ca organizare a relatiilor de intarire (B. F. Skinner).



[1] Teoria a fost expusa mai ales in lucrarea L'éducation fonctionelle (1931), dar si in alte lucrari: Psychologie de l'enfant et pédagogie experimentale (1905), L'école sur mesure (1921), L'orientation professionelle, ses problèmes, ses méthodes (1922), Comment diagnostiquer les aptitudes chez les écoliers (1933).



[2] Édouard Claparède, Educatia functionala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973, p. 11.

[3] Roger Cousinet, Educatia noua, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p. 13.

[4] Ernst Meumann, Prelegeri introductive in pedagogia experimentala si bazele ei psihologice, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980, p. 55.

[5] Ibidem, p. 63.

[6] Pentru dezvoltarea pedagogiei experimentale romanesti, vezi lucrarea noastra Histoire de la pensée et de la pratique pédagogiques roumaines, Institut Culturel Roumain/Centre d′Études Transylvaines, Cluj-Napoca, 2006.

[7] Alexandru Rosca, Motivele actiunilor umane, Editura Institutului de psihologie din Cluj, Sibiu, 1943, p. 248

[8] Dimitrie Todoran, Bazele psihologiei caracterului, Tipografia Ardealul, Cluj, 1934, p. 11


loading...



Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }

Referate similare:







loading...


Cauta referat