Teoria cezaro-papismului in Bizant

Teoria cezaro-papismului in Bizant

Raportul dintre Bizant si Ortodoxie constituie o tema asupra careia s-au incercat mai multe interpretari. Cea mai frecventa teza este aceea ca Biserica Ortodoxa si Ortodoxia in general, au fost sclave la discretia imparatilor bizantini, care au dispus de ele asa cum au vrut. Este faimoasa teorie a cezaro-papismului a imparatilor bizantini. Imparatul Justinian ar fi fost tipul imparatului cezaro-papist. Care este insa esenta acestui cezaro-papism bizantin si cat are teoria respectiva tangenta cu realitatile?

"Nu este nici o indoiala cu privire la faptul ca, de membrii clerului, intotdeauna imparatii au dispus cum au vrut: au convocat sinoade, spre a-si impune in aceste sinoade parerile lor (cazul tipic al epocii iconoclaste); au depus patriarhi indezirabili, desi sfinti, ca Ioan Gura de Aur, sau altii mai putin sfinti, dar nu mai putin cunoscuti: Ignatie, Fotie, Cerularie, etc.; au dispus de clerul ortodox, mai ales de cel superior."

Imparatii bizantini au putut invinge, manevra si stapani, temporar oameni dar nu au reusit niciodata sa invinga sau sa dicteze Bisericii ori Ortodoxiei, ci de cate ori au incercat-o, ei au fost cei invinsi. De multe ori imparatii au fost de partea ereticilor, ca de exemplu Valens, incercand sa supuna Biserica ratiunilor de stat, ca pe vremea lui Zenon, Heraclius sau partizanilor Paleologi ai unirii, un Mihai al VIII-lea, un Ioan al V-lea, cautand sa o faca a adera la compromisuri care stirbeau dreapta credinta. A fost o intreaga epoca de crunta incordare intre imparatii promotori ai ereziei, prin sinoade si episcopi supusi lor si prin soldati in epoca iconoclasta. In aceasta perioada a ramas memorabila cuvintele imparatului Leon Isaurul:"Sunt imparat si preot."

Eroarea din teoria cezaro-papismului pleaca, asemenea tuturor erorilor de judecata asupra Bizantului, din aplicarea masurilor faurite pe teritoriul occidental, asupra realitatilor rasaritene. In Occidentul catolic, "Biserica" se confunda cu clerul si cu Papa.

"Catolicismul a obisnuit pe toata lumea, inclusiv pe istorici, cu ideea ca exista o turma docila, pe care o educa, o formeaza si dispune de ea, o casta preoteasca in virful careia se afla Papa de la Roma. Biserica a ajuns sa se confunde cu clerul, ca apoi sa se confunde cu un singur membru al lui: Papa. Adevarul, marturisirea, conducerea, apararea Bisericii tin de acest cler si de acest Papa. Si, in momentul in care, fara ei nu se poate, este de ajuns ca cineva sa loveasca in Papa si sa-si supuna Biserica."

La Bizant, in cuprinsul Bisericii Ortodoxe turma aceasta decide, in ultima instanta, daca oamenii au facut binele sau nu. Chiar daca aceasta turma este a calugarilor, a preotilor modesti, sau a episcopilor care nu adera la poruncile Patriarhului Ecumenic, in momentul cand turma se opune nu o face in numele ei, ci in numele a ceva care este si peste ea, si peste cei care o conduc: in numele Ortodoxiei.

Atunci cand, la alegerea imparatului Anastasie, turma se aduna in hipodrom si cere violent "Un imparat ortodox", gestul este simbolic. Nu avem de-a face cu un spirit individualist, sau de revolta impotriva clerului superior sau a Patriarhului, ci avem de-a face cu convingerea ortodoxa ca atunci cand cei care au fost pusi sa apere dreapta credinta, isi parasesc sarcina, turma nu este obligata sa-i creada infailibili si sa-i urmeze, ca pe Papa, ci trebuie sa prinda cu mainile ei steagul Ortodoxiei si sa-l apere pana la victoria finala, pana cand se vor intoarce la dreapta credinta. Ideea ierarhiei nu a palit niciodata in constiinta ortodoxa, dar peste aceasta, spre deosebire de romano-catolicism, a primat ortodoxia. De aceasta mentalitate specific ortodoxa, care va reinvia - cu oarecare exagerari - in eclesiologia moderna rusa, s-au sfaramat incercarile imparatilor bizantini de a-si impune Bisericii parerile lor personale. Ei au silit patriarhii sa le semneze si au convocat sinoade perfect ecumenice din punct de vedere canonic, ca cel din Ferrara-Florenta. Rezultatul acestui sinod a fost ca hotararile lor s-au casat, fara nici o formalitate, de catre acest consens al intregii Biserici, care a facut sa triumfe Ortodoxia asupra tuturor.

Prin intermediul Bisericii si-a capatat Imperiul Bizantin acel ciment care a tinut impreuna atatea neamuri diferite, si tot prin intermediul ei s-a faurit tot ceea ce are mai viu si mai actual, mai etern Bizantul. In fond, intregul stat bizantin nu este si nu poate fi inteles decat ca in alt aspect, cel pamantesc, administrativ, al "Bisericii".

Bizantinologii apuseni, care dovedesc in general putina comprehensiune pentru ceea ce constituie esenta acestui fenomen bizantin din ce in ce mai studiat, au pus totusi in evidenta extraordinara capacitate pe care a dovedit-o acest imperiu in tinerea impreuna a celor mai diferite neamuri de oameni, in armonizarea unor tendinte spirituale din cele mai diferite, in topirea si sintetizarea catorva culturi si mai ales in posibilitatea de a "dura" mai mult decat oricare alt imperiu constituit pe meleagurile Europei si Orientului Apropiat.

Acest aspect de sinteza pe care il are civilizatia bizantina a constituit axa viziunii lui Nicolae Iorga asupra Bizantului, poate cea mai adanca scrutare a fenomenului bizantin. Si tot Nicolae Iorga a pus in evidenta caracterul "international" al imperiului, care nu admitea pana foarte tarziu nici o idee de nationalitate asa cum o intelegem noi azi. Nicolae Iorga afirma: "Marea forta a Bizantului a fost puterea sa de asimilare, de a reduce oricare influenta, venind din fiece regiune, de a absorbi tot ceea ce formeaza esenta insasi a acestei complexitati bizantine ce a sfarsit prin a ajunge la o unitate absoluta si eterna. Daca vreunul venea din Dalmatia din cutare colt al Peninsulei Balcanice, din acea mica tara ciliciana a Isauriei, de unde erau originari piratii supranumiti de Pompei si care prin mercenarii sai va da imparati Romei noi; daca era un macedonean sau un fals macedonean de origine armeana; daca era un sirian ori un arab, un egiptean, daca mai tarziu slavii, bulgarii si sarbii au vrut sa aiba coroana Bizantului, in toate aceste ambitiuni nu era si nu putea sa fie un caracter national, deoarece Bizantul exclude pana la sfarsit si pana in trasmisiunile sale moderne, tot ceea ce are vreo atingere cu nationalitatea".

Putine state ale natiunii au fost mai puternic sustinute de o armatura morala a Imperiului Roman Crestin, ce va da nastere, printr-un complex proces de elaborare si sinteza, Imperiului Bizantin si culturii bizantine. Originalitatea Bizantului fata de statele moderne consta in faptul ca, asemanator in aceasta cu imperiul islamic, a fost un stat intemeiat nu pe natiune, nici pe ideea de federatie de interese, in sensul Elvetiei sau a Statelor Unite, ci pe temelia credintei religioase.

Adevarata forta morala a Imperiului, cea care a dat un suflet acestui edificiu politic, a fost Ortodoxia .Ea a jucat in structurarea si mentinerea acestui stat un rol esential si faptul acesta explica pozitia Imperiului fata de erezii.

Bizantul este o alta realizare a tipului special de stat al Orientului pneumatic, in care natiunea este un consensus, tip, pe care, sub forma pagana, incercase sa-l realizeze Diocletian prin generalizarea cultului lui Mitra, vadind ideea unitatii a Imperiului prin religie pe care o va realiza abia Constantin cel Mare.

Ortodoxia era elementul fundamental de unitate in Imperiul bizantin. Teoria statului bizantin este emisa de Eusebiu de Cezareea  si concretizata in titlul de "episcop al treburilor din afara" si in anumite prerogative speciale ce le aveau imparatii. Cu timpul insa, ceea ce a fost la inceput o alianta a doua realitati: vechiul imperiu roman si noua lume a energiei ortodoxe, s-a transformat intr-o complexa sinteza, care reprezinta in istorie un tip de cultura aparte, cu originalitatea ei.

Nationalitatea, sau mai bine zis apartenenta la Bizant si Ortodoxie, toate incercarile de evaziune din aceasta federatie ortodoxa au ca pretext sau chiar sunt provocate de problemele religioase. Infiintarea bisericilor monofizite si nestoriene constituia preludiul pierderii provinciilor orientale. Din aceasta cauza, politica fata de eretici era o chestiune de stat, erezia fiind socotita o crima politica inca din secolul al V-lea. Aceasta a scutit Biserica de intrebuintarea directa a fortei contra ereticilor. In numele ortodoxiei, devenita interes de stat, au fost persecutati foarte serios ereticii, astfel incat nu are nici un rost sa se imputa exclusiv Catolicismului Inchizitia, laudandu-se in acelasi timp Ortodoxia bizantina. Inchizitia a existat, desi in forme mult mai atenuate si in Bizant si reprezinta reversul de umbra al simbiozei bizantine ortodoxe.

"Statul bizantin a constituit mijlocul bogat pe care l-a intrebuintat si Biserica Ortodoxa. Dar spre deosebire de catolicism, acest fapt nu a afectat cu nimic doctrina, structura Bisericii, intrucat experienta bizantina, cu partile ei luminoase si umbroase a putut ramane ca o etapa istorica, iar Ortodoxia si Biserica au putut sa se desprinda uimitor de aceasta forma istorica, de care pareau indisolubil legate. La acest fapt a contribuit simbioza ortodoxa bizantina: Imperiul a interzis orice veleitate politica ierarhilor, si astfel Biserica in duhul ei si in structura ei organizatorica a fost obligata pe aceasta cale, sa se orienteze cu adevarat spre cele duhovnicesti