SEMIOTICA IN CONTEMPORANEITATE

Noua paradigma a cunoasterii stiintifice

Stiinta actuala se caracterizeaza printr-un ansamblu de mutatii profunde ce afecteaza atat trasaturile sale imanente (noi concepte precum: model, semn, sistem, informatie etc.; noi discipline: stiintele comunicarii, psihologia cognitiva; noi standarde de rationalitate), cat si aspectele exterioare (natura si rolul sau social).

Emergenta "noii paradigme" a cunoasterii stiintifice, numite de unii cercetatori "ecologica", presupune o serie de mutatii radicale (Le Moigne, 1977 apud R. Tessier, 1989: 283):

de la preceptul cartezian al evidentei la cel  "context sensitive" al pertinentei; ceea ce conteaza este intenta explicita sau implicita a cercetatorului: natura nu mai este investigata abstract si detaliat, ci dintr-o anumita perspectiva impusa de finalitatile cercetarii;

de la principiul reductionist (investigarea structurii interne, atomice a partilor care regleaza comportamentul intregului) la cel globalist (obiectul suspus investigarii face parte dintr-un intreg, iar relatiile cu celelalte parti ale intregului conditioneaza functionarea si devenirea sa in mai mare masura decat subdiviziunile interne);

de la principiul cauzalitatii (forma, comportamentul, dezvoltarea unui obiect sunt efecte ale unor cauze anterioare manifestarilor observate) la cel al finalitatii (obiectul trebuie descris in termenii unei scheme mijloc/-scop sau ai unei strategii);

preceptul exhaustivitatii (de enumerare a tuturor partilor) i se substituie preceptul agregarii (de introducere a unor simplificari selective).

Ceea ce dispare in paradigma clasica a stiintei este modelul imperialist al ratiunii instrumentale: "Prea mult timp a fost definita modernitatea doar prin eficacitatea ratiunii instrumentale, stapanirea lumii prin stiinta si tehnica. Aceasta viziune rationalista nu trebuie in nici un caz sa fie respinsa, fiind arma critica cea mai puternica impotriva tuturor totalitarismelor, a tuturor integrismelor. Dar ea nu ne ofera ideea completa despre modernitate. Nu exista o singura figura a modernitatii, ci doua, privind una spre cealalta si al caror dialog constituie modernitatea: rationalizarea si subiectivitatea." (Alain Touraine, 1994: 125).

Rolul structurilor de limbaj

Marca fundamentala a fiintei umane, "casa a fiintei", in stralucita formula a lui Heidegger din "Scrisoarea despre umanism", limba naturala reprezinta o conditie sine qua non a oricarei relatii cu sinele, cu semenii, cu lumea.

Incercand sa sintetizam prezenta limbajului in epistema contemporana, putem evidentia doua moduri (in sensul etimologic al lui "modus"): pe de o parte, prezenta limbii naturale ca posibilitate de transcodaj universal chiar in stiintele cele mai abstracte (a se vedea rolul metaforei in stiinta: de la "gaurile negre" la teoria "supercorzilor" etc.), iar pe de alta parte, modelarea a numeroase fenomene din campul stiintei cu ajutorul modelului lingvistic (infra structuralismul si semiotica).

Fata de alternativa lui Marx, "Filosofii nu au facut decat sa interpreteze lumea, important este insa a o schimba", optiunea pragmatica actuala inseamna tocmai accentuarea travaliului interpretativ (al semnelor lumii) in vederea schimbarii.

Parafrazandu-l pe Malraux, se poate sustine: conditia umana este interpretativa sau nu exista.

Semiotica/semnificare/comunicare

Epistemologia simtului comun, pod intre natura si cultura (conform ultimului congres international al IASS - International Association for Semiotic Studies din 1997 a fost simptomatic intitulat Semiotics Bridging Nature and Culture), semiotica este din numeroase ratiuni o disciplina a epistemei contemporane:

in era simulacrului, a realitatii virtuale si a simultaneizarii evenimentelor prin logica mediatica a imediatului, problema veridicitatii, a realitatii globale (sau a fragmentelor evanescente de real), a noului raport cu spatiul si timpul prin intermediul unor semne si modele (perisabile) se pune cu acuitate;

multiculturalitatea ce defineste societatea contemporana a fluxului individual si informational si "trairea" diferentelor (a multiplelor limbaje, imagini, coduri culturale) este de neconceput in afara unei lecturi verticale, simbolice a semnelor nucleare ale culturii si a unei perceptii orizontale a unei gramatici referentiale (cum ar fi cea a orasului, a spectacolului, a sarbatorii etc.);

Semiotica are un camp larg de investigare: limbajul (mai exact limbajele) si practicile de semnificare/comunicare ca practici sociale. Postulatul de baza al semioticii este inteligibilitatea si descriptibilitatea sensului (la antipodul impresionismului sau gustului pentru inefabil al anumitor estetici). "Fara sa stim ceva mai mult despre natura sensului am invatat sa cunoastem mai bine unde se manifesta el si cum se transforma . Numai o semiotica a formelor multiple sub care se prezinta sensul si a modurilor sale de existenta, interpretarea lor ca instante orizontale si niveluri verticale ale semnificatiei va putea constitui un limbaj ce va permite sa se vorbeasca despre sens, intrucat forma semioticii nu e altceva decat tocmai sensul sensului" (A. J. Greimas, 1975: 31-32).

Altfel spus, demersul semiotic vizeaza descrierea conditiilor de producere/intelegere a sensului. De fapt nu semnele vor constitui obiectul semioticii, ele sunt unitati de suprafata din a caror selectie, combinare se poate descoperi jocul semnificatiilor subiacente - "invarianta in variatii" (Roman Jakobson). "Semiotica este evident studiul semnelor, cu conditia de a depasi aceste semne si a vedea ce se petrece sub semne" (J.M. Floch, 1995: 5)

Aceasta noua inteligibilitate originata de o logica a concretului va mai fi nuantata, neexclusiva (acceptand gusturi si dezgusturi vestimentare, culinare, coloristice etc.). Cu modestia sa caracteristica A.J. Greimas, corifeul semiologiei franceze, afirma intr-un interviu publicat de Le Monde in dosarul consacrat problematicii semiotice: "Cred ca la un moment dat se va vedea ca semiotica a jucat rolul de a starni curiozitatea in domenii excluse din cultura clasica si a integrat in sfera cercetarii stiintifice universuri de semnificatie care nu faceau parte din reflectia traditionala. Si numai acest lucru va fi deja un mare merit." (J. M. Floch, 1995: 13).

Sfidarea culturii clasice a inserat semiotica in curriculum-ul departamentelor de cumunicare, jurnalism, drept, teatru, literatura in majoritatea marilor universitati; in plus, i-a asigurat corelarea cu practici sociale dintre cele mai diverse, precum marketing, publicitate, educatie, spectacol (performance) etc.

In viziunea lui Umberto Eco (1982) semiotica reprezinta corelarea dialectica a doua domenii: teoria codurilor si teoria productiei de semne, altfel spus, semiotica semnificarii si semiotica comunicarii (U. Eco, 1982: 14). Aceasta diada este determinata de finalitatea cercetarii, anume aceea de a studia "procesele culturale ca PROCESE DE COMUNICARE. Si totusi, fiecare dintre aceste procese pare sa subziste doar pentru ca dincolo de ele se statorniceste un sistem de semnificare" (U. Eco, 1982: 19), fiind posibil, chiar daca nu de dorit sa se imagineze o semiotica a semnificarii independenta de semiotica comunicarii (un sistem esperanto elaborat ca un joc gratuit si care nu va fi niciodata actualizat), in timp ce situatia inversa este imposibila.

"O haina, un automobil, o mancare gatita, un gest, un film, o imagine publicitara, o mobila, un titlu de ziar - iata in aparenta o serie de obiecte eteroclite. Ele au insa in comun faptul ca sunt semne si li se aplica aceeasi activitate: LECTURA. Omul modern isi petrece timpul citind imagini, gesturi, comportamente: masina imi indica statutul social al proprietarului sau, haina imi spune cu exactitate doza de conformism sau excentricitate a posesorului sau, aperitivul (whisky sau pernod) stilul de viata al gazdei mele. Toate aceste lecturi sunt prea importante in viata noastra, implicand prea multe valori sociale, morale, ideologice pentru ca o reflectie sistematica sa nu incerce sa le ia in discutie. Pentru moment vom numi aceasta reflectie semiologie. Stiinta a mesajelor sociale? Stiinta a mesajelor culturale?" (R. Barthes, 1985: 227).

De fapt, semiotica isi propune sa abordeze corelativ structura abstracta a sistemelor de semnificare (codurile grafice, iconice, limba naturala etc.) si procesul prin care utilizatorii aplica regulile acestor sisteme pentru a comunica. Daca cele trei provincii sau dimensiuni ale semioticii (sintaxa - studiul combinarii semnelor, semantica - raportul semn-realitatea denotata si pragmatica - relatia dintre semne si utilizatorii lor) ar ramane intr-o "parnasiana" izolare, ele s-ar transforma in discipline perverse; in schimb, daca semantica (dedicata in esenta sistemului de semnificare) coopereaza cu pragmatica (vizand procesul de comunicare), ea va procura, pe langa nume, si "scheme de actiune" (cf. C.S. Peirce). Aceasta corelare intre semn, lucru, regula si actiune are un raspuns pozitiv nu doar in pragmatismul modern al lui C.S. Peirce, ci si in filosofia Sfantului Augustin pentru care "Pe de o parte, cunoastem lucrurile cu ajutorul semnelor, iar pe de alta parte, nu am putea cunoaste semnificatia semnelor daca nu am avea experienta lucrurilor".

Intrebat care ar fi perspectivele noii stiinte, se pare ca Umberto Eco ar fi sustinut: "E mai bine sa lasam istoria sa raspunda. Cand se face stiinta nu se stie niciodata daca e cu adevarat stiinta, daca e noua si daca are vreo perspectiva. Important e sa lucrezi". Cu aceasta injonctiune realist-praxiologica inauguram excursul nostru semiotic, divizat intr-o semiotica generala sau teorie globala a semnelor si o semiotica descriptiva sau regionala.

Semiotica generala/vs/semiotici regionale

In ciuda dificultatilor metodologice si a absentei consensului, este de remarcat capacitatea semioticii de a prolifera in diverse arii: de la patternul stimul/raspuns in viata plantelor (fitosemiotica), la interactiunea animalelor sau semiotica operei, a circului, a mass media, cu diverse grade de generalitate: semiotica teoretica si semiotica aplicata; semiotica descriptiva, experimentala si comparata. Semiotica generala (pura) reprezinta stiinta universala a semnelor intemeiata pe limbajul uman ca instrument de modelare, in timp ce semioticile regionale (specifice) adapteaza teoria semnului la un domeniu strict circumscris. De fapt, semiotica generala, ca domeniu al specificitatii semnelor si semiozei, nu poate fi conceputa in afara unei "ascultari" atente a textelor, a semioticilor particulare, intr-un fecund demers abductiv, de du-te-vino intre ipotezele globale si exemplele validante sau infirmante: "Nu voi admite niciodata un divort intre teorie si analiza faptelor. E vorba despre doua lucruri care nu pot exista separat" (Roman Jakobson apud Gérard Dessons, 1995: 261).

Semiologie sau semiotica

Doi termeni concurenti desemneaza acelasi camp disciplinar. Lexemul anglo-saxon "semiotics" s-a impus datorita conotatiei pansemiotice si interventiei Asociatiei Internationale de Semiotica care a legitimat numele grupului de cercetatori reuniti la primul congres international din 1969, precum si al revistei internationale "Semiotica". Cuvantul "semiologie", introdus de Saussure si Scoala franceza, are in vedere modelul lingvistic si semioticile verbale. Christian Metz furnizeaza un distinguo suplimentar: semioticile in raport cu semiologia s-ar situa pe pozitia limbilor particulare in raport cu lingvistica generala. In lucrarea de fata vom utiliza un singur termen, cel de "semiotica", in acord cu terminologia utilizata de cercetarea mondiala, mai ales in cazul unei monografii care sintetizeaza proiectele diverselor scoli si nu doar o singura directie (semiologia franceza in speta).

Definitia cea mai cunoscuta si in care se recunosc majoritatea cercetatorilor este cea elaborata de Ferdinand de Saussure in Cursul de lingvistica generala (1916), deci avand ca model general (patron général) stiinta limbii: "Limba este un sistem de semne ce exprima idei, comparabila cu scrierea, alfabetul surdo-mutilor, riturile simbolice, formele de politete, semnalele militare etc. Ea este insa cel mai important din toate aceste sisteme. Putem deci concepe o stiinta care studiaza viata semnelor in cadrul vietii sociale; ea ar fi o parte a psihologiei generale: o vom numi semiologie (de la gr. semeion=semn). Ea ne-ar invata in ce constau semnele, ce legi le guverneaza. Fiindca nu exista inca nu putem spune ce va fi in viitor, dar are drept la existenta, locul sau este predeterminat.

Lingvistica nu este decat o parte a acestei stiinte generale, legile pe care le va descoperi semiologia sunt aplicabile lingvisticii si aceasta va fi corelata astfel unui domeniu bine definit in ansamblul faptelor umane" (CLG: 41).

Din analiza setului de definitii (infra tabel) reies clar cele doua orientari: semiologia (dominata de modelul lingvistic) si semiotica (incluzand lingvistica).

Domeniile semioticii

In mica republica a literelor, afirma Eric Landowski, semioticianul reprezinta o figura aparte. "El are darul de a vorbi despre toate, despre bucatarie si despre politica, despre folclor si arte frumoase" (E. Landowski apud A. Helbo, 1983: 11). Aceasta butada releva vastitatea domeniului cuprins, ceea ce ii confera in opinia unor specialisti (André Helbo inter alii) statutul de savoir faire si nu de stiinta.

Din numeroasele incercari de delimitare a semioticilor descriptive (Umberto Eco, 1982, André Helbo, 1983, Roland Posner, 1990 etc.) am extras urmatoarele campuri:

fitosemiotica (reprezentata de Martin Krampen);

zoosemiotica (reprezentata de Thomas Sebeok si investigand comportamentul de comunicare al non umanului, al primatelor in primul rand);

semiotica medicala (reprezentata de Charles Morris, Thomas Sebeok, Jacques Lacan pentru care exista doua categorii de semne: soft data sau semnele subiective, relatate verbal de pacient ("Am un junghi intercostal) sau indicate non verbal ("Am un junghi aici, nu, nu, mai sus, aici") si hard data sau semnele obiective, numite chiar semne de medici (formatiile canceroase recunoscute la tomografii, sputa, puroiul, sangele, intr-un cuvant, modificarea detectabila a unui element al organismului in raport cu starea de normalitate). Semiotica s-a nascut, de fapt, ca semiologie medicala in Grecia antica cu Hippocrate (460-377 i. Hr.) si Galen din Pergam (130-200 d. Hr.); ei au stabilit o legatura cauzala intre diversele indicii si simptome si natura bolii. De la Hippocrate a preluat si Aristotel notiunea de semiosis ca reprezentare culturala a simptomelor si, mai tarziu, ca termen generic pentru actiunea semnului;

kinezica sau studiul gesturilor (reprezentata de Birdwhistell, Trager, Greimas);

proxemica sau studiul distantelor intersubiective (E.T. Hall); Ambele discipline s-au nascut in cadrul antropologiei, dar s-au constituit ulterior ca discipline independente ale comportamentului simbolic;

naratologia sau studiul gramaticilor narative axata pe sistematizarea unor structuri narative (Claude Bremond si logica povestirii, A.J. Greimas, Despre sens, Roland Barthes, Analiza structurala a povestirii, T. Todorov, Gramatica Decameronului, U. Eco, R. Rastier, Essais de sémiotique narrative etc.);

retorica este identificata de U. Eco si J.M. Klinkenberg drept "semiotica avant la lettre a discursului";

teatrul si stiintele spectacolului fundamenteaza seria semioticilor sincretice axate pe complementaritatea codurilor: Tadeusz Kowzan in Littérature et spéctacle deceleaza nu mai putin de treisprezece coduri interconectate in reprezentatia teatrala; Marco de Marinis si Alessandro Serpieri pe linia lui Umberto Eco accentueaza rolul receptorului in spectacolul teatral si al actelor de vorbire (teatrul fiind totusi in primul rand rostire, parole, polilog);

istoria semioticii (Thomas Sebeok, Martin Krampen, John Deely, Roland Posner);

semiotica muzicala (Jean-Jacques Nattiez);

semiotica obiectului (Jean Baudrillard).

Comunicarea vizuala se subcategorizeaza in:

semiotica cinematografului (Christian Metz);

semiotica benzii desenate (Pierre Fresno de Ruelle);

semiotica fotografiei (Roland Barthes);

semiotica arhitecturii (Martin Krampen, Roland Barthes);

comunicarea de masa (Umberto Eco, Abraham Moles, Hess-Lüttich);

publicitatea (Georges Péninou).

BIBLIOGRAFIE

BACHELARD, Gaston, 1981, La philosophie du non, Quadrige.

BARTHES, Roland, 1985, L'aventure sémiologique, Paris, Seuil.

ECO, Umberto, 1982, Tratat de semiotica generala, Bucuresti, Ed. Stiintifica.

LIPOVETSKY, Gilles, 1983, L'ère du vide. Essai sur l'individualisme contemporain, Paris, Gallimard.

LYOTARD, François, 1979, La condition postmoderne. Rapport sur le savoir, Paris, Minuit (trad. rom. Conditia postmoderna, 1993, Bucuresti, Babel).

SEBEOK, Thomas, 1994, An Introduction to Semiotics, Univ. of Toronto Press.

EXERCITII

Definiti: cultura, semn/simbol, lectura.

Enumerati domeniile semioticii si discutati-le.