Scoala diplomatica rusa

Scoala diplomatica rusa

Incepand cu secolul al XVII-lea, Imperiul Tarist devine o monarhie absoluta tot mai puternica, astfel incat nici o problema internationala nu mai putea fi rezolvata fara participarea acestuia.

Politica externa a Imperiului Tarist este ghidata in functie de cele trei probleme fundamentale ale acestei perioade: problema unirii teritoriilor bieloruse si ucrainiene care se aflau inca sub stapanirea Poloniei, iesirea la Marea Balitca si Marea Neagra si problema teritoriilor din peninsula Crimeea aflate in componenta Imperiului Otoman.

Sarcinile complexe ale politicii externe ale statului rus au impus crearea unei institutii speciale care sa conduca relatiile diplomatice. Posolski prikaz, Departamentul Solilor a cunoscut o dezvoltare ce decurgea din complexitatea sarcinilor pe care le avea in administrare. Pe langa conducerea politicii externe, Posolski Prikaz se ocupa de treburile negustorilor straini si ale tuturor strainilor veniti in tara, cu exceptia militarilor, cu administrarea teritoriilor recent alipite, in prima perioada dupa alipirea lor, de exemplu Siberia, regiunea Smolensk, Ucraina, cu organizarea colectelor de bani pentru prizonieri care serveau la rascumpararea acestora. Departamentul Solilor avea in subordine si cateva prikazuri secundare, de la Novgorod, Halici, Usciug si Vladimir, precum si prikazul sigiliilor .

Datorita acestor intrepatrunderi de functii era ingreunata foarte mult activitatea normala a acestei institutii. Acest aspect l-a determinat Ordin- Nasciokin, unul dintre cei mai competenti conducatori ai Departamentului Solilor sa spuna ca " nu este drept sa se amestece marile treburi ale statului cu cele de carciuma"[2], adica incasarea veniturilor de la birturi.

Varietatea si amploarea functiilor indeplinite de catre Departamentul Solilor in secolul al XVII-lea a necsitat o considerabila sporire a personalului. In anul 1689, lucrau 53 ajutoare de dieci, 22 traducatori, 17 talmaci. Locul diecilor a fost luat cu timpul de boieri, care purtau uneori titlul de "pastrator al merelui sigiliu al tarului si pazitor al marilor treburi ale statului"[3], sau cancelar. Din aceste aspecte reiese implicarea tot mai activa a guvernului in cadrul politicii externe. Tarul isi pastra totusi controlul aspra diplomatilor sai.

In secolul al XVII-lea, Departamentul Solilor a avut in fruntea sa cativa oameni politici de mare valoare. Afansi Laurentievici     Ordin-Nasciokin a fost un mare om de stat, un ministru intelept cu nimic mai prejos decat oricare dintre ministii europeni. Ordin-Nasciokin s-a distins la incheierea armistitiului de la Valiesar, in 1658, potrivit caruia, Suedia retoceda Rusiei orasele pe care le cucerise in Livonia si la incheierea armistitiului de la Andrusovo, cu Polonia, in 1667, care acorda Rusiei, Ucraina de pa malul stang al Niprului si Kievul.

Ordin-Nasciokin avea o buna pregatire pentru activitatea diplomatica: era mester in arta scrisului, stia matematica, limbile latina si germana, era informat asupra randuielilor din strainatate. Fara a fi adeptul preluarii fara rezerve a ceea ce era strain, el considera ca "nu e rusinos sa deprinzi ceea ce e bun si de la altii chiar daca sunt dusmanii tai"[4]. El pretuia foarte mult activitatea diplomatica, mestesugul diplomatic. Departamentul Solilor era cea mai inalta institutie de stat, ochiul intregii Rusii mari. Menirea acestui departament era aceea de " a largi statul in toate directiile, de a apara onoarea lui in toate tarile" . Ordin-Nasciokin considera ca funtionarii diplomatici trebuie sa fie alesi dintre oameni cu insusiri alese.

Ordin-Nasciokin a dat dovada de o mare abilitate politica, considerand necesar concentrarea eforturilor statului moscovit spre dobandirea unor porturi la Marea Baltica. Asfel a creat o coalitie impotriva Suediei si a luat de la aceasta regiunea Livoniei. In cadrul actiunilor sale diplomatice, a urmarit alianta cu Polonia in ideea in care toate popoarele slave s-ar uni sub conducerea Rusiei si a Poloniei.

In 1671, este numit ambasador plenipotentiar pentru incheierea pacii cu Polonia, in conditii care contraveneau convingerilor sale. Ordin-Nasciokin si-a inaintat demisia si s-a retras la o manastire.

In locul lui Ordin-Nasciokin a fost numit A. S. Matveev, adept al apropierii de Suedia si mare protector al ucrainienilor. Acesta confera demisiei lui Ordin-Nasciokin caracterul unei crize ministeriale create de divergentele cu puterea suprema in problemele fundamnetale ale politicii externe[6].

Petru cel Mare (1672- 1725) aduce procesul sau innoitor in toate domeniile, inclusiv  in cel diplomatic. El trimite pe Matveev in Olanda, fiind primul ambasador permanent al Rusiei. Ii urmeaza un ambasador permanent la Viena. Departamentul Solilor este inlocuit cu o cancelarie diplomatica ce se va numi din 1716, Colegiu diplomatic. In 1720 ia fiinta Colegiul afacerilor externe. In aceeasi perioada se studiaza chestiuni de ceremonial, ordinea de precadere. Cu toate aceste elemente de modernizare, rusii nu renunta la vechile proceduri si obiceiuri, care ar fi putut duce la inaltarea prestigiului tarii fata de curtile straine. Se studiaza obiceiurile straine cele mai potrivite pentru a mentine si spori demnitatea Imperiului Rus. In prima parte a domniei lui Petru, costata ca trimisii rusi pun inca intrebari arogante, iar danezii se mira cand li se cere cifrul, sub pretextul ca intre tar si rege nu trebuie sa existe secrete .

In perioada urmatoare apare o noua generatie de diplomati absolventi ai scolii din timpul lui Petru. Tactica se schimba. Acestia aveau misiunea de a se ingriji ca si poporul tarii cu care se trateaza sa fie favorabil Rusiei, astfel incat unii dintre ei scriu chiar brosuri care subliniaza si explica politica tarului. In 1717, Sapirov scrie in acest scop Cauzele legitime ale razboiului cu Suedia. Cu timpul, preocuparea diplomatilor de a prezenta cercurilor politice mai largi si opiniei publice in general, s-a dezvoltat.

S-a perpetuat pana astazi preocuparile ambasadorilor de a sustine conferinte, a scrie articole si studii, a realiza comunicari la societatile si institutele de studii internationale .

Inca din secolul al XVII-lea, activitatea diplomatica presupunea obligatii pentru o viata sociala intensa.

Ajungand la Haga, Matveev a folosit contactele cu lumea oalandeza permise de eticheta vremii. Da serate saptamanale in urma carora intocmeste rapoarte inedite asupra imaginii tarilor din Europa.

In legatura cu persoana lui Matveev are loc unul dintre cele mai rasunatoare cazuri de incalcare a inviolabilitatii diplomatice cu cosecinte majore asupra dreptului diplomatic. Acesta este arestat la Londra din cauza unor presupuse datorii. Vestea se propaga cu rapiditate. Se incearca aplanarea cazului, dar Matveev pleaca din Anglia fara sa se prezinte reginei, refuza iahtul acesteia si nu accepta sa ia o suma de bani care trebuia sa il despagubeasca pentru daunele suferite. Petru cere condamnarea la moarte a celor care au adus jignire Rusiei prin persoana ambasadorului sau. Parlamentul britanic se intruneste si promulga o lege asupra imunitatiii diplomatice, cea dintai de acest gen in legislatia interna a unei tari. In scrisoarea sa ulterioara, regina Ana ii spune lui Petru "imparat", iar Petru, luand in considerare atentia pe care natiunuea engleza o exprima Rusiei atat prin actul parlamentar, cat si prin titulatura folosita, primeste cu multa solemnitate delegatia engleza si nu mai staruie asupra cererii sale[9].

Petru cel Mare tinea ferm in mainile sale toate firele diplomatiei ruse . Lua parte personal la toate tratativele, asumandu-si adesea functia de ambasador si de ministru al Afacerilor Externe. A facut doua calatorii in strainatate in scopuri diplomatice si a incheiat personal tratate importante precum Coventia de la Raava- Russkaia(1698) si Tratatul da la Amsterdam(1717). Tarul intretinea contacte nemijlocite cu ambasadorii straini prezenti la curtea sa, purta cu ei discutii fara protocol, intr-o ambianta intima, acesta fiind mijlocul cel mai sigur, si uneori singurul, de a rezolva o chestiune.

Tarul avea principiile sale de politica internationala. Regula lui obisnuita era probitatea politica, precum si respectul fata de obligatiile asumate. "Mai bine, scria el, sa ne vedem parasiti de aliati, decat sa-i parasim noi, deoarece cuvantul dat este mai sump ca orice" .

Ceea ce conferea eficienta politicii sale externe, era faptul ca nu se imprastia in mai multe directii, ci se concentra asupra unei singure probleme. El axa toate eforturile diplomatiei sale asupra unui singur obiectiv, renuntand la celelalte, atata vreme cat nu erau de prima urgenta. O singura data  s-a abatut Petru de la acest principiu fundamental al politicii sale externe, in 1711, cu prilejul razboiului cu Imperiul Otoman.

Cu aceasta s-a deosebit politica externa a lui Petru I de politica sovaielnica si contradictorie a predecesorilor sai. Urmasi sai imediati nu au dovedit aceeasi fermitate in promovarea unei linii bine definite.

Sub Ecaterina a II-a (1729-01796) aspriratiile si programul lui Petru sunt indeplinite Rusia castigand accesul la Marea Neagra si alipind teritoriile ucrainiene s bieloruse.

Conditiile favorabile au fost create de razboiul de sapte ani.

Ecaterina a II-a a demonstrat aptitudini diplomatice de mare  clasa. A avut meritul de a se fi inconjurat cu sfetnici buni si capabili, cum este diplomatul Panin, Orlov, favoritul Ecaterinei, cneazul Bezborodko si Potemkin, cel care participa nemijlocit la toate "politicile secrete" ale tarinei . Despre Panin, tarina spunea ca este diplomatul cel mai inteligent, mai scusit si plin de ravna de la curtea sa . Era in acelasi timp unul dintre cei mai amabili, din vocabularul caruia lipsea cuvantul "nu", dar care se distingea printr-o atitudine ferma si consecventa in problemele esentiale. La un moment dat, Panin da instructiuni diplomatilor sa-si apere locul in raport cu francezii, care il contestau pe planul etichetei: " Eticheta care reglementeaza forma relatiilor dintre state trebuie sa fie cu atat mai riguroasa cu cat ea serveste ca etalon al respectului si al onoarei pe care statele le acorda reciproc fortelor lor" .

Diplomatia Ecaterinei a II-a si-a dovedit eficacitatea in ceea ce priveste inaintarea Imperiului Tarist spre sud. In acest sens stimuleza nemultumirea popoarelor crestine din cadrul Imperiului Otoman. Urmatorul pas al inaintarii rusesti spre Dardanele este razboiul ruso- turc din anul 1768, care izbucneste in urma unei rascoale a crestinilor din arhipelagul grecesc ce ofera prilejul interventiei tariste. Razboiul se incheie cu Pacea de la Kuciuk- Kainargi, la 10 iulie 1774 prin care se recunoaste navigatia in Marea Neagra in folosul comun al celor doua imperii, stabilindu-se principiile unei navigatii libere si nestingherite a vaselor de calatori si de marfuri. In alt articol se recunoaste implicit, dar nu explicit, dreptul Imperiului Rusesc de a ocroti crestinii din Imperiul Otoman. Practic, prin aceasta pace Imperiul Otoman s-a predat in intregime Imperiului Tarist .

In 1784 se semneaza o noua conventie, cu care prilej Austria obtine libertatea de navigatie in Marea Neagra, in completarea acordurilor care ii dadeau accesul pe Dunare, si pentru prima data se stabileste navigatia libera pe Dunare, Marea Neagra si prin Stramtori.

In politica Ecaterinei intervine si atragerea Imperiului Habsburgic impotriva turcilor. Pentru a demonstra puterea Imperiului Tarist, Ecaterina intreptindea calatorii prin imperiu impreuna cu ambasadorii si cu oaspetii de onoare. Cu prilejul acestor calatorii, se discuta foarte mult despre politica, se puneau la cale acorduri, aliante, intelegeri.

Acestea sunt elemente care ilustreaza modul cum acesta scoala a servit politica externa a Rusiei, pana la obtinerea accesului la Marea Baltica si Marea Neagra, precum si dreptul de libera navigatie prin stramtori, teme in care diplomatia rusa s-a distins prin continuitate si consecventa.