Reguli fundamentale ale dreptului administrativ al uniunii europene

REGULI FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI ADMINISTRATIV AL UNIUNII EUROPENE

Principiul egalitatii si nediscriminarea; reguli de drept pentru statele membre ale Uniunii Europene - Conceptele de egalitate si de nediscriminare - Jurisprudenta si legislatia comunitara cu privire la principiul egalitatii si nediscriminarea - Principiul liberei circulatii a persoanelor in Uniunea Europeana - Cadru normativ - Procedura administrativa in domeniul vizelor - Libera circulatie a fortei de munca - Libera circulatie si efectuarea de calatorii turistice

1 PRINCIPIUL EGALITATII SI NEDISCRIMINAREA - REGULI DE DREPT PENTRU STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Este dificil de precizat momentul aparitiei ideii de egalitate, dar cu certitudine se stie ca aplicatiile acestei idei au devenit tot mai diversificate si ca ele evolueaza simultan cu evolutia societatii. De-a lungul istoriei omenesti acceptiunea matematica a cuvantului a incetat sa mai fie dominanta, aplicarea lui in domeniul social devenind repede o realitate obisnuita.

Aplicatia sociala cea mai importanta a relatiei de egalitate a fost, este si va fi in domeniul drepturilor, libertatilor si obligatiilor cetatenesti. Framantarile sociale dintr-un loc sau altul din Europa, dintr-o etapa istorica sau alta, prin aceea ca aveau ca obiectiv obtinerea anumitor drepturi si garantarea lor pentru grupuri mari de oameni, mai mult sau mai putin explicit, aveau ca punct de plecare ideea de egalitate. Revolutia franceza (1789) este evenimentul avand meritul de a fi oferit cadrul istoric pentru redactarea si adoptarea primului document european cu valoare juridica prin care au fost definite drepturile omului. Acest fapt a facut ca anul 1789 sa fie un an de rascruce in evolutia conceptului "drepturi si libertati ale omului" la nivel european si chiar mondial, pornindu-se de la premisa egalitatii: "Les hommes naissent et demeurent libres et égaux en droit. Les distinctions sociales ne peuvent être fondées que sur l'utilité commune[1]".

Ideea de egalitate in acceptiunea sociala a fost inca de la inceput corelata cu aceea de drepturi si libertati cetatenesti, cu ideea de lege care sa le consacre si cu preocuparea pentru gasirea unor mijloace de garantare a drepturilor, libertatilor si de asigurare a egalitatii de tratament al indivizilor umani[2].

In practica sociala s-au conturat, in jurul ideii de egalitate, preocupari in activitatea normativa. S-a pus problema reglementarii principiului egalitatii, pe de o parte, ca egalitate fundamentala in fata legii si, pe de alta parte, ca egalitate formala in aplicarea legii. Deci, de indata ce principiul egalitatii si nediscriminarea au devenit realitate juridica, alcatuirile sociale din orice colectivitate umana care au fost constituite cu scopul crearii conditiilor necesare pentru aplicarea legilor, al aplicarii nemijlocite a acestora si pentru asigurarea aplicarii lor, au obligatia de a actiona in vederea gasirii mijloacelor optime astfel incat egalitatea si nediscriminarea sa nu fie doar valori teoretice, ci sa devina realitate. Altfel spus, principiul egalitatii si nediscriminarea trebuie sa fie reguli fundamentale ale actiunii de guvernare in orice stat democratic.

Tratatul cu privire la instituirea unei Constitutii pentru Europa, adoptat prin consens de Conventia Europeana in 2003, remis presedintelui Consiliului Europei la Roma (18 iulie 2003) si care, semnat la 29 octombrie 2004 la Roma (inclusiv de Romania, chiar daca a avut statut de observator), cuprinde un titlu intitulat "Egalitate"[3]. Astfel, ideea de egalitate si de nediscriminare a fost pozitionata pe un alt palier in dreptul mondial. Dupa etapa consacrarii ca regula fundamentala in legislatiile nationale , dupa etapa constituirii mijloacelor pentru transpunerea sa in practica la nivel national, in conformitate cu actele normative interne si internationale, in noua structura, denumita Uniunea Europeana, egalitatea si nediscriminarea au devenit obiect de reglementare pentru un nou tip de norme juridice: normele de drept comunitar. La acest nivel egalitatea si nediscriminarea au fost reglementate la inceput prin actele normative din diferitele domenii si au fost afirmate in jurisprudenta comunitara, ajungand in prezent principiu afirmat in proiectul de act normativ cu valoare constitutionala la nivelul Uniunii Europene .

In concluzie, egalitatea si nediscriminarea, fiind reguli de drept inclusiv in dreptul comunitar, pentru statele membre si pentru statele as­pirante la calitatea de membru al Uniunii Europene, acestea trebuie sa fie reguli fundamentale in modelarea si desfasurarea actiunii de guvernare.

1.1 Conceptele de egalitate si de nediscriminare

Drumul parcurs de popoarele statelor membre ale Uniunii Europene de la intrarea in vigoare a tratatelor constitutive pana la adoptarea proiectului "Tratatului pentru instituirea unei Constitutii pentru Europa" a fost lung, complicat, iar la clarificarea continutului conceptelor de egalitate si nediscriminare au contribuit toate sursele dreptului comunitar: legislatia primara (Tratatele comunitare si alte acte fundamentale), legislatia secundara (actele juridice adoptate de institutiile comunitare), principiile generale ale dreptului, jurisprudenta Curtilor comunitare de justitie si dreptul international.

Acest Tratat cuprinde in Titlul III din Partea a-II-a, intitulat "Egalitate", precizari privind egalitatea in drepturi[6], privind nediscriminarea corelata cu diversitatea culturala, religioasa si lingvistica, privind egalitatea intre barbati si femei. In acelasi titlu sunt reglementate, sub semnul principiului egalitatii, drepturile copilului (Art. 84), drepturile persoanelor varstnice (Art. 85) si integrarea persoanelor cu handicap (Art. 86).

1.2 Jurisprudenta si legislatia comunitara cu privire la principiul egalitatii si nediscriminarea

Principiul egalitatii rezulta din natura dreptului comunitar, avand drept consecinta directa nediscriminarea. In literatura de specialitate, nediscriminarea este definita ca fiind "un tratament egal al partilor in situatii identice si comparabile". Principiul egalitatii nu este prezentat explicit in textele tratatelor comunitare, ci prin aplicatii. Continutul principiului egalitatii si al regulii nediscriminarii este completat de prevederi din legislatia primara sau secundara, dar mai ales prin jurisprudenta comunitara. Spre exemplu, izvoarele de drept administrativ european, care compun legislatia secundara trebuie sa fie conforme obiectivelor fundamentale, generale ale Comunitatilor si obiectivelor specifice ale acestora. In cazul in care printr-un tratat nu este precizat expres un obiectiv specific al unei activitati, acesta poate fi dedus prin interpretare, care se face conform principiilor generale ale dreptului comunitar, cum ar fi principiul ca aplicarile diferentiate trebuie sa respecte principiul nediscriminarii, inclusiv atunci cand regulile de aplicare acorda unui stat membru o perioada mare de implementare, precum si prohibitiile specifice enuntate la nivel de tratat in diferite domenii.

Principiul egalitatii este strans legat de obiectivele Uniunii Europene, intrucat o componenta a continutului sau, egalitatea intre femei si barbati, este chiar unul din obiectivele Uniunii. Egalitatea intre femei si barbati este un obiectiv recent, fiind reglementat la nivel comunitar prin modificarile aduse Tratatului de la Amsterdam. Acest obiectiv este exprimat in reglementarile comunitare prin consacrarea principiului egalitatii care consta in "excluderea discriminarii sau in asigurarea unui tratament egal in situatii identice si comparabile".

Principalele instrumente comunitare ale celor doua principii sunt actele juridice ale institutiilor comunitare: regulamentele, directivele, deciziile, recomandarile si avizele. Lor li se adauga actele atipice.

Modalitatile prin care principiul egalitatii si nediscriminarea pot deveni realitate in actiunea de guvernare in statele membre ale Uniunii Europene sunt diverse si multimea lor se completeaza mereu cu noi elemente in functie de problemele de solutionat care apar in practica sociala si de creativitatea celui care face aplicarea principiului. O prima modalitate de actiune este reglementarea, intelegand prin aceasta elaborarea de catre guvernanti a unor acte juridice normative cu scopul de a fi aplicate uniform anumite prevederi legale. Alaturi de hotararile de guvern date in aplicarea legilor se impun mentionate ordonantele de guvern simple si de urgenta. O a doua modalitate de actiune are in vedere imbunatatirea relatiilor cu publicul. In acest sens, este necesar a se intelege ca guvernantii au obligatia legala si morala de a organiza un circuit informational intre ei si cetateni astfel incat sa asigure o corecta si completa informare a publicului cu privire la competenta institutiilor din administratia publica, la continutul actelor normative pe care cetatenii trebuie sa le cunoasca. O a treia modalitate de actiune se refera la nivelul profesional al functionarilor publici si a patra modalitate se refera la modelul structural al administratiei publice. Este necesara o preocupare permanenta a specialistilor in stiinta administratiei pentru gasirea unor variante de model pe baza estimarilor cu privire la noile tipuri de relatii sociale care pot sa apara intre cetatean si administratie, astfel incat acestia, in calitate de beneficiari ai activitatii de prestatie si prescriptie din administratia publica, sa poata beneficia de aplicarea principiului egalitatii si nediscriminarii[8].

2 PRINCIPIUL LIBEREI CIRCULATII A PERSOANELOR IN UNIUNEA EUROPEANA

2.1 Cadrul normativ

Nevoia omului de a calatori este o constanta a vietii. De aceea armonizarea si functionarea dreptului liberei circulatii a cetatenilor, ramane o prioritate constanta si o obligatie de importanta vitala.

Prima consacrare la nivel global a principiului liberei circulatii a persoanelor s-a realizat prin art. 13 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948: "orice persoana are dreptul sa circule liber si sa-si aleaga resedinta in interiorul unui stat. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv tara sa, si de a reveni in tara sa".

Pe plan european acest drept a fost inclus in Tratatul de la Roma din 1957 care a pus bazele Comunitatii Economice Europeane. Printre obiectivele C.E.E. era statuat: "eliminarea, intre statele membre, a obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalului".

Libera circulatie a persoanelor este definita de Actul Unic European din 1987 ca fiind una din cele patru libertati fundamentale care formau Piata interna alaturi de libertatea de circulatie a bunurilor, a serviciilor si a capitalurilor. Prin Piata interna se intelegea un spatiu fara frontiere interne, care trebuia sa functioneze in aceleasi conditii ca o piata nationala: marfurile, persoanele, serviciile si capitalurile trebuiau sa circule in cadrul ei fara nici un control la frontierele dintre statele membre[9].

Cele cinci tari care au incheiat Acordul Schengen au semnat la 19 iunie 1990 o Conventie de aplicare a acestuia. Intrata in vigoare la 26 martie 1995, ea a permis abolirea frontierelor interne intre statele semnatare si crearea unei frontiere exterioare unice unde sunt efectuate controale de intrare in Spatiul Schengen dupa o procedura identica. Astfel, strainii care intra in acest spatiu cu viza si permis de sedere, eliberat de o tara semnatara, pot circula liber pe teritoriul oricarei tari care a aderat la Conventie[10]. Regulile comune in materie de vize, prin instituirea unei vize uniforme (pentru toate statele membre), dreptul de azil si controlul la frontierele externe, au fost adoptate in scopul de a permite libera circulatie a persoanelor in cadrul tarilor semnatare fara a perturba ordinea publica.

Pentru a concilia libertatea cu securitatea interna, consacrarea liberei circulatii a persoanelor a fost insotita de masuri "compensatorii". De aceea statele membre au convenit sa actioneze in vederea imbunatatirii coordonarii intre serviciile de politie, de vama si justitie si sa ia masurile necesare pentru combaterea terorismului si a criminalitatii organizate. S-a pus la punct astfel o intreaga procedura administrativa de gestionare a Spatiului Schengen prin crearea unui sistem de informare complex cu privire la schimbul datelor de identitate ale persoanelor si descrierea obiectelor cercetate, denumit Sistemul de Informare Schengen (SIS).

La Acordul Schengen au aderat ulterior Italia, care a semnat Acordul la 27 noiembrie 1990, Spania si Portugalia la 25 iunie 1991, Grecia la 6 noiembrie 1992, Austria la 28 aprilie 1995, Danemarca, Finlanda si Suedia la 19 decembrie 1996 etc.

Toate masurile luate prin decizii si declaratii, adoptate de Comitetul executiv instituit prin Conventia de aplicare din 1990, actele adoptate in vederea punerii in aplicare a Conventiei de catre instantele carora Comitetul executiv le-a conferit putere de decizie, Acordul semnat la 14 iunie 1985, Conventia de aplicare a acestuia semnata la 19 iunie 1990, protocoalele si acordurile de adeziune care au urmat, toate acestea formeaza "acquis-ul Schengen".

Tratatul de la Maastricht, intrat in vigoare in 1993, a introdus conceptul de "cetatenie europeana" prin care s-a acordat drept de libera circulatie si de libera rezidenta in interiorul Uniunii, tuturor cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene. In plus, Tratatul a plasat in domeniul de interes comun al statelor membre si politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe si politica referitoare la imigratie (Titlul VI - Cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne, cunoscut si sub numele de al Treilea Pilon al UE)[11].

Tratatul de la Amsterdam din 1997 si Tratatul de la Nisa din 2001, au consacrat, la randul lor, realizarea pietei interne si pozitia importanta pe care o au cele patru libertati fundamentale in procesul integrarii europene. Prin Tratatul de la Amsterdam s-au introdus prevederi legate de vize, azil, imigratie si politici specifice liberei circulatii a persoanelor si s-a prevazut o perioada de 5 ani pana la momentul in care se vor aplica procedurile comunitare si in aceste domenii. La Amsterdam s-au creat conditiile pentru infiintarea progresiva a unei zone comune de libertate, securitate si justitie. In momentul redactarii Tratatului de la Amsterdam s-a decis integrarea acquis-ului Schengen in Uniunea Europeana incepand din l mai 1999, deoarece el corespunde unuia din principalele obiective ale pietei unice: libera circulatie a persoanelor. Integrarea juridica a acquis-ului Schengen in Uniunea Europeana a fost insotita de o integrare institutionala. Consiliul a inlocuit Comitetul executiv Schengen, iar Secretariatul General al Consiliului a luat locul Secretariatului Schengen.

Un document important pentru libera circulatie a persoanelor l-a constituit Carta Drepturilor Fundamentale semnata la Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000, care prevede ca: "Orice cetatean sau orice cetateana a Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa si de a-si stabili resedinta in mod liber pe teritoriul statelor membre", precum si faptul ca "Libertatea de circulatie si de sedere poate sa fie acordata, in conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeana, cetatenilor unor tari terte care domiciliaza legal pe teritoriul unui stat membru"[12].

Retrospectiva actelor care au consacrat libertatea de circulatie a persoanelor in dreptul comunitar ne arata evolutia sensului acestui drept. Astfel, daca initial primele prevederi in acest domeniu considerau individul doar ca agent economic, ca angajat sau furnizor de servicii, ulterior conceptul s-a extins pentru a cuprinde si aspectele legate de notiunea de cetatean al Uniunii, indiferent de orice dimensiune economica sau de diferente legate de nationalitate[13].

Libertatea de circulatie se particularizeaza dintre celelalte drepturi ale omului prin aceea ca exercitarea si realizarea deplina a acesteia implica relatiile dintre state, armonizarea pozitiei acestora privitoare la acest drept, fapt ce influenteaza pozitiv atmosfera internationala. De asemenea, prin exercitarea dreptului la libera circulatie se produc efecte atat in plan macro, cat si micro-social, indeplinind rolul de factor de progres, atat pentru colectivitati, cat si pentru personalitatea umana (in mod special), imbogatindu-i cunostintele si dezvoltandu-i sentimentele.

Prin politica sa, Uniunea Europeana are in vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate si justitie, in care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, cetatenii europeni beneficiind de dreptul fundamental de a se deplasa si de a se stabili unde doresc.

2.2 Procedura administrativa in domeniul vizelor

Conventia Schengen elimina controalele la frontierele interne ale statelor membre concomitent cu intarirea controalelor la frontierele externe ale Spatiului Schengen. Procedura administrativa comuna prevede ca la frontierele externe ale Spatiului Schengen, cetatenii UE trebuie doar sa prezinte un document de identificare valid, iar cetatenii tertelor tari cuprinse in lista comuna a tarilor ai caror cetateni au nevoie de viza de intrare trebuie doar sa posede o viza unica valabila in intregul Spatiu Schengen. Totusi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza in cazul cetatenilor altor terte tari.

Acquis-ul in domeniul politicii vizelor este reprezentat de art. 9-27 din Conventia de Implementare a Acordului Schengen, precum si de alte acte normative referitoare la implementarea acquis-ului Schengen in tarile UE: stabilirea unui model tip de viza (Regulamentul Consiliului 334/2002 CE); stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viza, eliberata de statele membre titularilor unui document de calatorie nerecunoscut de statul membru care stabileste formularul (Regulamentul Consiliului 333/2002 CE).

Regulamentul Consiliului 539/2001 CE fixeaza lista tarilor terte ai caror resortisanti sunt supusi obligatiei de viza pentru a trece frontierele externe ale statelor membre UE. Regulamentul stabileste si lista tarilor ai caror cetateni sunt exceptati de la aceasta obligatie. In 2001 lista negativa a UE, cu privire la tarile ai caror cetateni aveau nevoie de viza pentru a intra in spatiul comunitar, cuprindea un numar de 134 de tari (Anexa I la Regulamentul 539/2001). Lista este un document flexibil care a suferit unele modificari in timp. Reglementarea liberei circulatii a cetatenilor posesori ai unei vize de lunga durata in spatiul comunitar este facuta de Regulamentul Consiliului 1091/2001, care se refera la libera circulatie a persoanelor care poseda o viza cu durata mai mare de 30 de zile[14].

Daca un stat membru UE ia decizia sa indeparteze un cetatean de pe teritoriul sau, decizia sa este valabila pe intreg spatiul tarilor membre UE. In acest sens Directiva Consiliului 2001/40 CE reglementeaza cadrul legal privind recunoasterea reciproca a deciziilor de indepartare a rezidentilor statelor terte.

Furnizarea de informatii cu privire la problemele legate de vize si de cooperare politieneasca se face prin Sistemul de Informatii Schengen (SIS) format din retele nationale de computere conectate la un sistem central. Accesul la SIS este restrictionat in principal la politie si la autoritatile responsabile cu controlul la frontiere[15].

Dupa o serie de programe anterioare (Sherlock in 1996, Odysseus in 1998), Consiliul a adoptat in iunie 2002 programul ARGO, referitor la cooperarea administrativa in domeniul frontierelor exterioare, vizelor, azilului si imigratiei, care s-a desfasurat in perioada l ianuarie 2002 - 31 decembrie 2006. Programe privind cooperarea intre administratiile vamale ale statelor membre sau intre serviciile de politie, precum EUROPOL ori programe de cooperare in domeniul judiciar, precum programul GROTIUS, duc la realizarea unei solidaritati intre state si la crearea unui spatiu comunitar sigur.

2.3 Libera circulatie a fortei de munca

Libera circulatie a lucratorilor este definita prin dreptul de a raspunde la ofertele privind locurile de munca, de a se deplasa in acest scop pe teritoriul statelor membre, de a ramane pe teritoriul statelor membre pentru a desfasura o activitate, precum si de a ramane pe teritoriul unuia din acestea dupa ce o persoana a desfasurat o activitate[16]. Prin urmare libera circulatie a lucratorilor presupune ca lucratorul care se deplaseaza, raspunde unei oferte efectiv facute cu privire la un loc de munca, nefiind vorba despre un drept absolut al lucratorului de a se deplasa in mod liber pe teritoriul tarilor membre pentru a cauta un loc de munca.

De acest drept beneficiaza numai lucratorii din statele membre. Termenul de "lucrator" cuprinde: persoanele angajate in tara gazda, cele care se afla in cautarea unui loc de munca, somerii apti de munca si care anterior au fost angajati, persoanele incapabile de munca datorita bolii sau accidentarii suferite in timpul angajarii in tara gazda, persoanele care au atins varsta normala de pensionare in timpul desfasurarii activitatii in tara gazda. In acest sens, statele membre sunt obligate sa inlature orice restrictii administrative interne care ar putea sa impiedice exercitarea acestui drept.

Prevederile tratatelor institutive privind libera circulatie a lucratorilor au fost dezvoltate initial prin Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 care dispunea in preambulul sau ca "mobilitatea mainii de lucru in Comunitate trebuie sa constituie pentru lucratori unul din mijloacele care sa garanteze posibilitatea imbunatatirii conditiilor de viata si de lucru si sa faciliteze promovarea sociala". Aceasta reglementare initiala a fost modificata si imbunatatita prin Regulamentul nr. 2434/92 din 27 iulie 1992.

Principiul de baza este acela al egalitatii de tratament, fiecare cetatean al unui stat membru avand posibilitatea de a exercita o functie remunerata intr-un alt stat membru in conditiile aplicabile resortisantilor acestuia din urma. Conform Regulamentului 1612/68 (art. 10 si 11) beneficiar al dreptului este, atat lucratorul, cat si membrii familiei sale, care au un drept derivat din dreptul persoanei care exercita dreptul de libera circulatie. In notiunea de familie sunt incluse: sotia si descendentii pana la varsta de 21 de ani, rudele in linie ascendenta ale lucratorului sau sotului si dependente de acesta.

Decizia Comisiei 93/569 CEE, de aplicare a Regulamentului 1612/68, contine prevederi referitoare la ridicarea restrictiilor de deplasare si sedere pentru muncitorii si familiile lor in interiorul Comunitatii. Ei trebuie sa indeplineasca anumite conditii si sa aiba dovada unui permis de sedere pe teritoriul statului unde lucreaza.

Este de asemenea dreptul oricarui cetatean sau cetatene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii in orice stat membru, "rezidentii tarilor parti, care sunt autorizati sa munceasca pe teritoriul statelor membre, au dreptul la conditii de munca echivalente cu acelea de care beneficiaza cetatenii sau cetatenele Uniunii Europene"[17].

Prin Decizia Consiliului din 7 mai 2002 s-a creat un Comitet consultativ pentru libera circulatie a persoanelor care are menirea de a propune masuri de imbunatatire si de uniformizare a legislatiei in domeniul circulatiei fortei de munca in spatiul comunitar[18]. Serviciile administrative specializate din fiecare stat membru au obligatia, instituita prin Regulamentul 1612/68, de a trimite periodic serviciilor specializate din celelalte state membre precum si Biroului European de Coordonare in Domeniu, informatii privind: ofertele de locuri de munca susceptibile sa fie ocupate de resortisantii altor state membre, ofertele de locuri de munca adresate statelor membre, cererile de locuri de munca depuse de persoanele ce au declarat in mod formal ca doresc sa lucreze in alt stat membru, precum si informatii, pe regiuni si ramuri de activitate, privind solicitantii de locuri de munca ce s-au declarat in mod efectiv dispusi sa ocupe un loc de munca in alta tara. Orice oferta de locuri de munca adresata serviciilor de ocupare ale unui stat membru trebuie sa fie comunicata si analizata de serviciile de ocupare competente ale statelor membre in cauza (art. 16 din Regulamentul nr. 2434/92).

Pentru realizarea dezideratului liberei circulatii a fortei de munca a fost necesara adoptarea unor reglementari comunitare privind recunoasterea diplomelor si calificarilor profesionale care sa permita angajarea in munca in statul de primire, pentru activitati care au dobandit o diploma sau o calificare profesionala in statul de origine.

Un regim juridic aparte a primit libera circulatie cu privire la angajarea in administratia publica. Astfel, in Tratatul CEE se stipula in art. 48 faptul ca statele membre pot refuza sau restrange accesul la locurile de munca din domeniul administratiei publice pe temeiul cetateniei lucratorului. Curtea Europeana de Justitie a aratat prin Hotararea nr. 152/73 ca exceptia prevazuta de art. 48 nu se aplica tuturor locurilor de munca din administratia publica, ci numai celor care implica exercitiul autoritatii de stat. Jurisprudenta Curtii Europene de Justitie a dat notiunii de administratie publica un continut restrictiv pentru a permite ocuparea functiilor publice si de alti cetateni ai statelor membre UE. Prin Hotararea nr. 149/79 Curtea a definit conceptul de administratie publica ca fiind un concept comunitar care se aplica numai autoritatii oficiale si are in vedere numai lucratorii si functiile care urmaresc apararea intereselor generale ale statului. Prin urmare, derogarea prevazuta de art. 48 va fi de uz limitat, fiind aplicabila doar posturilor care solicita din partea persoanelor care le ocupa o loialitate speciala catre stat, asa cum sunt functiile judecatoresti, esaloanele superioare ale administratiei de stat, fortele armate si politia.

Practica administratiilor nationale a fost de cele mai multe ori de a exclude pe cetatenii altor tari membre ale Uniunii de la exercitarea unui numar foarte mare de profesii care aveau o anumita legatura cu administratia publica inteleasa in sens larg. De aceea in 1998 Comisia Europeana a publicat o nota in care arata ca in general nu pot cadea sub incidenta exceptiei prevazute de art. 48: serviciile privind ingrijirea sanatatii publice, predarea in institutiile de invatamant ale statului, cercetarea in domenii nemilitare in institutii publice si organismele publice responsabile cu prestarea serviciilor comerciale.

In ceea ce priveste libertatea de stabilire si de sedere pe teritoriul unui stat membru, trebuie mentionat faptul ca dreptul de stabilire se deosebeste de dreptul de sedere, primul fiind aplicabil pentru exercitarea unui comert sau profesii ori pentru desfasurarea unei activitati salariate, iar dreptul la sedere fiind aplicabil pentru cetatenii Uniunii Europene, care se afla in alte situatii decat acestea. Astfel, Directiva, nr. 90/364 reglementeaza dreptul la sedere pentru resortisantii unui stat membru care nu au beneficiul acestui drept in baza altor dispozitii comunitare.

Acordarea dreptului de sedere este conditionata de prezentarea unei garantii sociale, constand dintr-o asigurare medicala si de existenta unor mijloace de trai suficiente, care sa asigure riscul de boala si sa evite ca aceste persoane sa devina o sarcina dificila pentru serviciile de asigurare sociala a statului de primire. Exercitarea dreptului de sedere se face prin eliberarea unei carti de sedere de resortisant, valabila pe 5 ani, care poate fi reinnoita, dar se poate impune revalidarea ei dupa o perioada de 2 ani.

2.4 Libera circulatie si efectuarea de calatorii turistice

Actul Final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (C.S.C.E.) din anul 1975 de la Helsinki a marcat inceputul actualei evolutii spre destindere in viata internationala, prin atentia mai mare acordata problemei libertatii de circulatie, stabilind masuri in privinta dezvoltarii turismului international.

Turismul constituie principala forma de manifestare a libertatii de circulatie. Dintotdeauna curiozitatea si dorinta de a vedea si altceva decat li se ofera in tara ai carei cetateni sunt, i-a determinat pe oameni sa organizeze vizite turistice in tot spatiul european, turismul fiind recunoscut si ca unul dintre fenomenele pozitive care contribuie la mentinerea si consolidarea destinderii si prosperitatii generale.

Ascensiunea turismului se datoreaza si cresterii economice in cadrul careia, revolutia in transporturi s-a dovedit hotaratoare, intrucat a facilitat efectuarea din ce in ce mai rapida si mai confortabila a calatoriilor.

In cadrul Conferintei O.N.U. despre Turism si Calatorii Internationale de la Roma in 1963, a fost subliniata distinctia clara intre turisti si vizitatori, pe criteriul duratei sejurului: peste 24 de ore, turist, iar sub acest interval, vizitator (excursionist). Aceasta distinctie a fost insusita de Organizatia Mondiala de Turism care a recomandat si conditiile de baza pe care trebuie sa le indeplineasca turistul international si anume: nu intentioneaza sa emigreze sau sa obtina un loc de munca remunerat in tara de destinatie, nu viziteaza tara respectiva in calitate de diplomat sau membru al fortelor armate, nu depinde de nici una dintre categoriile de mai sus, nu este refugiat, nomad sau muncitor in zona limitrofa granitei, nu intentioneaza sa stea mai mult de un an etc. Dupa mobilul calatoriei, turistii pot fi clasificati in trei categorii: turisti autentici, care calatoresc de placere in timpul lor liber, turisti de afaceri si categoria alti turisti, adica studenti in strainatate, pelerini, misionari religiosi sau persoane care se deplaseaza la tratament sau pentru evenimente de familie.

Motivatia religioasa constituie un important motiv pentru dezvoltarea turismului. Credinciosii, indiferent de religie, calatoresc foarte mult din diferite motive, unii pentru vindecare fizica si intarire spirituala, iar altii pentru a vizita locuri celebre precum Vaticanul, Zidul Plangerii din Ierusalim, Mecca etc. In ansamblul schimbarilor internationale, turismul ocupa locul doi dupa petrol si constituie un adevarat "pasaport pentru pace", actuala deviza a Organizatiei Mondiale de Turism.