Politica externa si de securitate comuna (PESC)

Consideratii introductive privind relatiile externe ale UE

Relatiile externe ale Uniunii Europene sunt globale si diverse, cuprinzand politica comuna externa si de securitate, imbinand aspecte interne pietei comune, cum ar fi comertul si politica de dezvoltare, cu aspecte externe ale pietei interne, cum ar fi concurenta, protectia mediului inconjurator, justitia si afacerile interne sau protectia consumatorului.

Reunificand continentul, Uniunea Europeana incearca sa construiasca o legatura stransa cu vecinii sai, astfel incat vechile diviziuni sa nu fie inlocuite cu o noua divizare artificiala. Astazi, Uniunea Europeana ofera cetatenilor sai stabilitate si prosperitate si lucreaza impreuna cu partenerii sai, intr-o lume interdependenta, la diseminarea avantajelor oferite de deschiderea pietelor, de cresterea economica si de un sistem politic bazat pe responsabilitate sociala si democratie.

Uniunea Europeana nu incearca sa impuna sistemul sau celorlalti, dar este mandra de valorile sale. Orice tara europeana democratica poate sa-si depuna candidatura pentru a deveni membra a Uniunii; cateva tari au ales sa nu devina membre[1].

In 50 de ani, Uniunea a reunit 27 de tari care si-au pus in comun, cu succes, resursele economice si politice in slujba interesului comun. Astfel, Uniunea a devenit un model de cooperare si integrare pentru alte tari, din alte regiuni ale lumii.

Uniunea Europeana actioneaza pentru propriul sau interes dar bineinteles si pentru solidaritatea internationala. Intr-o lume caracterizata din ce in ce mai de interdependenta, sprijinirea dezvoltarii economice si stabilitatii politice in lumea intreaga reprezinta o investitie pentru propriul sau viitor. Ajutandu-i pe altii, Uniunea actioneaza pentru crearea unui mediu de siguranta in interiorul frontierelor sale, pentru proprii sai cetateni. In timp ce lumea multipolarizarea planetei devine o realitate, statele membre ale Uniunii trebuie sa adopte o pozitie comuna, daca doresc ca opinia lor sa fie luata in considerare.

In momentul crearii sale in anii '50, ambitia Uniunii Europene era sa reuneasca natiunile si popoarele Europei care suportasera consecintele celui de-al doilea razboi mondial. Necesitatea de a-si dezvolta relatiile externe rezulta in mod esential din doua surse. In momentul in care cele sase tari membre fondatoare ale Uniunii Europene au suprimat barierele comerciale interne, acestea au trebuit sa-si asume in mod colectiv relatiile lor comerciale cu tarile terte. Acest lucru a condus la crearea politicii comerciale comune, primul domeniu in care tarile Uniunii au cedat din suveranitatea lor pentru interesul comun. In acelasi timp, statele membre s-au pus de acord sa imparta o parte a costurilor financiare de asistenta a fostelor lor colonii, in special in Africa, in masura in care acestea accedeau la independenta.

Noii membri au aderat la Uniunea Europeana, iar Uniunea si-a asumat mai multe responsabilitati. In consecinta, Uniunea a trebuit sa-si defineasca mai departe relatiile cu restul lumii si cu organizatiile internationale.

Politica comerciala externa comuna este o componenta-cheie a relatiilor Uniunii Europene cu restul lumii. Aceasta opereaza pe doua niveluri complementare. In primul rand, in cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC), aceasta este implicata activ in stabilirea regulilor sistemului multilateral de comert international, impreuna cu partenerii sai din intreaga lume. In al doilea rand, Uniunea negociaza propriile sale acorduri comerciale bilaterale cu tari si cu regiuni. Aceasta depune un efort deosebit pentru a permite un acces usor al produselor din tarile in curs de dezvoltare pe piata comunitara si pentru a promova dezvoltarea economica si sociala prin intermediul relatiilor comerciale.

Asistenta financiara si tehnica, care initial s-a concentrat asupra Africii, a fost extinsa la Asia, America Latina si tarile din sudul si estul bazinului mediteranean din anii '70. Intre timp, Uniunea a inceput sa acorde, de asemenea, ajutor umanitar victimelor catastrofelor naturale si celor provocate de om, in intreaga lume.

Obiectivele politicilor si actiunilor comune ale UE in plan extern vizeaza

- salvgardarea valorilor comune ale Uniunii Europene, a intereselor sale fundamentale, a securitatii, independentei si integritatii sale;

- consolidarea si sprijinirea democratiei, a suprematiei legii, drepturilor omului si dreptului international;

- mentinerea pacii, prevenirea conflictelor si intarirea securitatii internationale in conformitate cu principiile Cartei Organizatiei Natiunilor Unite;

- sprijinirea dezvoltarii durabile din punct de vedere economic, social si de mediu in tarile in curs de dezvoltare, in vederea eradicarii saraciei;

- incurajarea integrarii tuturor tarilor in economia globala, inclusiv prin abolirea restrictiilor in comertul international;

- promovarea unor masuri pe plan international menite a mentine si imbunatati calitatea mediului si managementul sustenabil al resurselor naturale, pentru a asigura o dezvoltare durabila;

- asistarea populatiilor, tarilor si regiunilor care se confrunta cu dezastre naturale sau produse de om;

- promovarea unui sistem international bazat pe o cooperare multilaterala intarita si buna guvernare la nivel global .

Originea PESC

Pilonul principal al politicii externe a UE isi are originea la inceputul anilor'70, in asa-numita "Cooperare Politica Europeana", desfasurata in afara institutiilor comunitare, din initiativa Statelor Membre. Ea a permis acomodarea reciproca intre diplomatiile Statelor Membre, un proces gradual si nespectaculos, dar a cunoscut si momente de varf, precum Declaratia de le Venetia (1980), care a recunoscut pentru prima oara dreptul poporului palestinian la un stat propriu, sau deciziile politice privind aplicarea de sanctiuni economice (Argentinei in 1982, in contextul razboiului Malvinelor, sau Africii de Sud in 1986, ca reactie la perpetuarea regimului de apartheid).

Introducerea, prin Tratatul de la Maastricht (1992), a politicii externe si de securitate comune (PESC) printre domeniile asupra carora Comunitatea exercita o influenta directa a reprezentat in buna masura formalizarea a ceva ce exista deja, dupa cum o releva urmatoarele trasaturi ale PESC:

- consensul ca unica metoda de adoptare a deciziilor;

- desfasurarea de consultari intre Statele Membre (in care scop ministerele de externe si-au dezvoltat structurile necesare);

- politici esentialmente declarative (dar nu intotdeauna lipsite de efect practic, un bun exemplu constituindu-l recunoasterea independentei Sloveniei si Croatiei).

Instrumentele cu care opereaza PESC sunt pozitiile comune si actiunile comune. Deferenta Statelor Membre fata de pozitiile comune este inegala, intrucat membrii permanenti ai Consiliului de Securitate al ONU (Marea Britanie si Franta) sunt exceptati de la obligatia conformarii. Se poate avea totusi in vedere, in perspectiva, o "europenizare" a celorlalte trei locuri care revin Europei in Consiliul de Securitate. Aceasta, impreuna cu consultarea intensa a celor doua State Membre cu statut special, ar putea acoperi lacunele actuale ale pozitiilor comune. Actiunile comune sunt mai rar intalnite in practica, putandu-se totusi releva cazul asumarii administrarii orasului croat Mostar in timpul conflictelor armate din fosta Iugoslavie.

Din punctul de vedere al rolului jucat de institutiile comunitare, PESC marcheaza o schimbare, in sensul ca ii substituie rolului de prima vioara jucat de Comisie (in cazul tuturor formelor alternative mentionate anterior) pe cel al Consiliului. Aceasta nu echivaleaza cu condamnarea Comisiei la irelevanta, din cauza instrumentelor importante care ii raman la dispozitie acesteia: fondurile alocate prin bugetul UE si vasta retea de reprezentante cu caracter diplomatic in strainatate, comparabila ca extensiune doar cu serviciile diplomatice ale celor mai mari State Membre.

Spre deosebire de politicile descrise anterior, Politica Externa si de Securitate Comuna nu este nici o politica de competenta exclusiv comunitara, nici o politica de competenta comuna Uniune - statele membre. PESC nu inseamna ca statele membre au renuntat la competentele lor esentiale, ci doar instituirea unor mecanisme prin intermediul carora statele intreprind actiuni comune si adopta pozitii comune. Prin mecanismul, esentialmente guvernamental pus la punct in cadrul celui de al II-lea pilon al Uniunii Europene pentru coordonarea politicilor lor in domeniu, ea ramane una aproape in intregime dependenta de vointa statelor. Aceasta situatie este in parte rezultatul unui paradox: tarile membre doresc sa coopereze in chestiuni de politica externa si de securitate, dar, in acelasi timp, doresc sa isi mentina prerogativele in materie. Astfel, desi puterea economica de care dispune ofera Uniunii Europene o anumita marja de miscare in plan politic (acordarea de ajutoare de facilitati pentru comertul cu unele categorii de tari, impunerea de sanctiuni economice, cooperarea in anumite domenii), statutul politic international al Uniunii Europene continua sa nu se ridice la inaltimea fortei sale economice. Pentru a le realiza, aceste actiuni comune, statele adopta pozitii comune:

a) se obliga sa informeze reciproc, la nivelul misiunilor diplomatice si al guvernelor, cu privire la toate problemele de politica externa care prezinta un interes general;

b) de asemenea, statele membre isi coordoneaza actiunile in cadrul organizatiilor internationale din care fac parte si al conferintelor internationale la care participa;

c) daca Uniunea Europeana ia pozitie intr-o problema de politica externa, statele membre o sprijina activ si fara rezerve;

d) militeaza , in vederea intaririi solidaritatii lor politice, angajandu-se sa se abtina de la orice actiune contrara intereselor Uniunii Europene sau susceptibila sa aduca atingere eficacitatii sale.

Pentru a realiza misiunile ei in domeniul politicii externe si de securitate comuna potrivit art.12 TUE modificat prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea:

a) defineste politicile si orientarile generale ale politicii externe;

b) hotaraste strategii comune ;

c) adopta actiuni comune;

d) adopta pozitii comune;

e) intareste cooperarea sistematica dintre statele membre.

Baza legala actuala este reprezentata de Titlul V al Tratatului UE, versiunea consolidata dupa Lisabona.

Obiectivele PESC

Obiectivele Politicii Externe si de Securitate Comune au fost fixate prin Tratatul de la Maastricht si au ramas apoi nemodificate la tratatele ulterioare. In Tratatul asupra Uniunii Europene obiectivele acesteia sunt urmatoarele:

salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale, independentei si integritatii Uniunii, in conformitate cu principiile Cartei ONU;

intarirea securitatii Uniunii prin toate mijloacele;

mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale in conformitate cu principiile Cartei ONU, precum si cu ale actului final de la Helsinki si obiectivele Chartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele externe;

promovarea cooperarii internationale;

dezvoltarea si consolidarea democratiei si a fortei dreptului, precum si respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale.

In decembrie 2003, la propunerea Inaltului Reprezentant pentru politica externa si de securitate, Uniunea Europeana a adoptat o strategie de securitate europeana prin care puterea militara a fost definita doar ca "unul dintre variatele si strans interconectatele instrumente" pe care Uniunea Europeana le poate folosi pentru protectia propriei securitati si promovarea "unei Europe sigure intr-o lume mai buna". Printr-un astfel de demers, Uniunea Europeana a urmarit sa indice ca nu are nici un fel de ambitie de a deveni o superputere militara.

Ca si instrumente de punere in aplicare a PESC, articolul 25 TUE (ex-articolul 12 TUE) stabileste ca Uniunea desfasoara politica externa si de securitate comuna:

(a)   prin definirea orientarilor generale;

(b)   prin adoptarea deciziilor care definesc:

(i)    actiunile care trebuie intreprinse de Uniune;

(ii)   pozitiile care trebuie luate de Uniune;

(iii)  modalitațile de punere in aplicare a deciziilor prevazute la punctele (i) si (ii); și

(c)   prin consolidarea cooperarii sistematice dintre statele membre privind orientarea politicii acestora.

Consiliul European identifica interesele strategice ale Uniunii, stabilește obiectivele și definește orientarile generale ale politicii externe si de securitate comune, inclusiv in ceea ce priveste chestiunile avand implicatii in materie de aparare. Acesta adopta deciziile necesare. In cazul in care evolutia internationala o impune, presedintele Consiliului European convoaca o reuniune extraordinara a Consiliului European pentru a defini liniile strategice ale politicii Uniunii in raport cu aceasta evolutie.

Consiliul elaboreaza politica externa si de securitate comuna si adopta deciziile necesare pentru definirea si punerea in aplicare a acesteia, pe baza orientarilor generale si a liniilor strategice definite de Consiliul European.

Consiliul și Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate asigura unitatea, coerenta si eficienta actiunii Uniunii.

Politica externa si de securitate comuna este pusa in aplicare de Inaltul Reprezentant si de statele membre, utilizand mijloacele nationale si ale Uniunii. Inaltul Reprezentant reprezinta Uniunea in chestiunile referitoare la politica externa si de securitate comuna.

In exercitarea mandatului sau, Inaltul Reprezentant al Uniunii este susținut de un serviciu european pentru actiunea externa. Acest serviciu lucreaza in colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre si este format din functionarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului si ale Comisiei, precum si din personalul detasat al serviciilor diplomatice nationale. Organizarea si functionarea serviciului european pentru actiunea externa se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European hotaraste la propunerea Inaltului Reprezentant, dupa consultarea Parlamentului European si cu aprobarea Comisiei.

Consiliul adopta decizii care definesc pozitia Uniunii intr-o anumita chestiune de natura geografica sau tematica. Statele membre asigura conformitatea politicilor lor nationale cu pozitiile Uniunii (art. 29 TUE).

Deciziile care intra sub incidenta prezentului capitol se adopta de catre Consiliul European si de catre Consiliu hotarand in unanimitate, cu exceptia cazului in care prezentul capitol dispune altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusa.

Asadar, instrumentele specifice de punere in aplicare Politicii Externe si de Securitate Comuna sunt:

-definirea de principii si linii de actiune ale PESC - decise de Consiliul European in unanimitate;

-elaborarea de strategii comune - convenite de Consiliul European in unanimitate;

-actiuni comune - stabilite de Consiliul de Ministri prin vot cu majoritate calificata; de-a lungul timpului au imbracat mai multe forme: operatiuni ad-hoc (ex. supravegherea alegerilor din Africa de Sud), actiuni diplomatice (ex. Planul Balladur privind promovarea unor relatii armonioase intre tarile Europei Centrale) sau transportul unor resurse in zone afectate de criza (ex. transportul de ajutoare umanitare in Bosnia); acestea urmaresc sa semnaleze intentia Uniunii de a interveni pentru asumarea unor angajamente corecte sau pentru intreprinderea unor astfel de initiative ca cele enuntate mai sus;

-pozitii comune - acestea se refera in general la demersuri curente ale Uniunii pentru prezentarea punctului de vedere al Uniunii asupra unei probleme pentru care exista deja o strategie comuna de abordare. Aceste pozitii comune fiind hotarate tot prin vot cu majoritate calificata de catre Consiliul de Ministri.

Dimensiunea de securitate si de aparare (PESA)

Ceea ce lipseste in mod evident Uniunii Europene in vederea materializarii aspiratiilor sale ca actor global pe scena relatiilor internationale este absenta unei dimensiuni militare a acestei Politici Externe si de Securitate Comuna, de natura sa ii ofere o orientare strategica si sa ii permita sa reactioneze cu agilitate in directia apararii propriilor sale interese. Desi Tratatul de la Amsterdam a extins chiar daca de o maniera limitata fundamentele politicii externe si de securitate ale Uniunii Europene , deciziile in ceea ce priveste politica de aparare continuau sa ramana dependente de interesele statelor membre.

Un pas inainte in directia articularii unei Politici Europene Comune de Securitate si Aparare (PECSA) a fost facut in a doua jumatate a anului 1998. El a fost rezultatul nu numai al initiativelor statelor membre , ci si al contextului international marcat de evenimentele din Kosovo, care au obligat inca o data Uniunea Europeana sa recunoasca limitele politicii sale externe. Nu putini sunt cei care afirma ca de fapt criza din fosta Iugoslavie a fost adevaratul catalizator al crearii unei identitati de securitate si aparare a uniunii Europene. In octombrie 1998, cu ocazia unui summit special al Consiliului European convocat in oraselul austriac Portschach, premierul britanic Tony Blair a lansat initiativa intaririi identitatii de securitate si aparare a Uniunii in cadrul NATO si de integrare a Uniunii Occidentale in cadrul Uniunii Europene. Cu putin inainte de Consiliul European de la Viena din decembrie 1998 , a avut loc la St. Malo o intalnire la varf franco-britanica la care cele doua parti au convenit asupra necesitatii crearii unei capacitati de actiune autonome a Uniunii Europene care sa se poata angaja in operatiuni militare. S-a precizat din capul locului ca aceasta propunere nu trebuie inteleasa in sensul unei indepartari de NATO. Practic, momentul St. Malo a marcat apropierea dintre doua viziuni fundamental diferite. Asupra dezvoltarii unei identitati de securitate si aparare a Uniunii Europene. Daca Franta a ramas constant atasata pe parcursul anilor (inca din momentul lansarii Planului Pleven la inceputul anilor 50 ) ideii crearii unei forme militare europene , angajarea Marii Britanii pe acest drum a fost de natura sa mascheze calculele politice complexe ce tineau de gasirea unei cai de asociere cu Uniunea Europeana intr-un domeniu mai putin controversat decat integrarea economica si monetara europeana. Consiliul European de la Koln din iunie 1999 , desfasurat pe fundalul acutizarii crizei din Kosovo , a fixat calea spre crearea unei identitati europene de securitate si aparare. Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, a pus fundamentele acestui proces strecurandu-l pe doua directii majore:

-crearea capacitatii militare si imbunatatirea rezolvarii nemilitare a crizelor.

In plus Consiliul European de la Helsinki a reprezentat piatra de temelie pentru crearea, incepand cu 1 martie 2000 cu titlu interimar si apoi din ianuarie 2001 pe o baza permanenta a unei structuri politice si militare care sa gestioneze PESCA : Comitetul Politic si de Securitate, Comitetul Militar si Statul major Militar. Ramanea neclar cum state cu legaturi calitative diferite cu Uniune Europeana si NATO pot actiona rapid si eficient in situatii de criza. Decizia cu consecintele cele mai importante a fost aceea de asigura Uniunii Europene autonomia de luare a deciziilor in probleme de securitate si aparare ceea ce de fapt a insemnat inceputul sfarsitului pentru Uniunea Europei Occidentale, pana atunci considerata drept pilon al Uniunii Europene in acest domeniu. Summit-ul european de la Santa Maria da Feira din iunie 2000 a stabilit ca efectele militare si nemilitare de management al crizelor, precum si propunerile privind reglementare participarii unor state ne-membre ale Uniunii Europene la astfel de operatiuni sunt in intregime, de competenta Uniunii Europene. Din pacate , Tratatul de la Nisa nu a adus modificari substantiale cadrului de desfasurare a Politicii Externe si de Securitate Comune si nici de ceea ce priveste Politica Europeana Comuna de Securitate si Aparare.

Decizia de creare a unei capacitati militare si de intrebuintare a managementului nemilitar al crizelor a adus cu sine necesitatea crearii de modificari in privinta relatiilor dintre principalii actori implicati. In afara consiliului si al Inaltului Reprezentant PESC , sprijinit pana acum de Biroul pentru planificare politica si avertizare timpurie, noii actori internationali, asuma roluri specifice in formularea si punerea in aplicare a PECSA. In toate chestiunile care tin de managementul crizelor si de indeplinirea misiunilor de la Petersburg competenta de luare a deciziilor revine in totalitate Consiliului. Cand in discutie intervin probleme legate de politica de securitate si aparare, este prevazuta posibilitatea ca ministrii apararii sa fie implicati in procesul decizional, prin participarea lor la reuniunile Consiliului pentru Afaceri Generale. Este posibil ca in viitor consiliile ministrilor apararii sa aiba un cuvant important de spus in modelarea politicii externe si de securitate a Uniunii.

In ceea ce priveste PECSA, Comitetul Politic si de Securitate (CoPS) are urmatoarele patru responsabilitati:

1. evaluarea situatiei internationale din punctul de vedere al aspectelor relevante pentru PESC, analiza proiectelor de documente care intra in discutia Consiliului si, impreuna cu Inaltul Reprezentant , Comisia Militara (sprijinita de Statul Major Militar ), de Comisia pentru aspecte Nemilitare si diferitele grupuri de lucru, se ocupa de stangerea de informatii ;

2. punerea la dispozitia Consiliului pentru Afaceri Generale de puncte de vedere pentru stabilirea politicii Uniunii in domeniu ;

3. supravegherea si coordonarea punerii in aplicarea politicii convenite ;

4. schimbul de informatii cu toti actorii, inclusiv NATO, relevanti pentru politica externa si de securitate a Uniunii.

In situatii de criza rolul Comitetului Politic si de Securitate in procesul decizional al Uniunii sporeste prin aceea ca sub autoritatea Consiliului poate "asuma controlul politic si orientarea strategica a operatiunilor de managementul crizelor". In astfel de situatii Inaltul Reprezentant pentru PESC preia conducerea CoPS, iar presedintele Comitetului Militar participa la toate discutiile in care sunt luate decizii relevante pentru aparare. Trebuie mentionat ca deciziile care incumba obligatii cu caracter juridic pot fi luate numai de catre Consiliu , la propunerea Comisiei. Avand in vedere mecanismul intern de luare a deciziilor in interiorul Consiliului , COREPER va trebui mai intai sa formuleze un punct de vedere asupra proiectului de hotarare. Exista posibilitatea ca la sedintele COREPER la care se discuta hotarari cu caracter juridic propuse de CoPS pentru a intra in discutia Consiliului pentru Afaceri Generale sa participe presedintele CoPS.

Comitetul Militar sub auspiciile caruia se desfasoara toate activitatile militare este cel mai inalt for militar care functioneaza in cadrul Consiliului. Este alcatuit din sefii de stat major al armatelor tarilor membre. Cel mai adesea se intruneste la nivelul reprezentantilor acestora. Vis-a-vis de CoPS, Comitetul Militar are rolul de consilier in probleme militare facand recomandari recomandate pe baza de consens.

Presedintele Comitetului Militar , un general /amiral, poate fi numit de catre Consiliu, la recomandarea Comitetului Militar pentru un mandat de trei ani. El poate participa la sedintele CoPS si la intrunirile Consiliului atunci cand urmeaza sa fie luate decizii cu caracter militar. In relatia cu Statul Major Militar , Comitetul Militar furnizeaza acestuia orientarile generale si, in situatii de criza elaboreaza impreuna recomandari pentru CoPS.

Statul Major Militar functioneaza in cadrul structurilor Secretariatului Consiliului si este direct subordonat Inaltului Reprezentant pentru PESC.

Mandatul sau se refera la furnizarea de expertiza militara si sustinerea PECSA, inclusiv prin conducerea unor operatiuni de managementul crizei sub conducerea Uniunii Europene. De asemenea, are atributii de avertizare timpurie in evaluarea situatiei si planificarea strategica pentru operatiunile convenite la Petersburg, inclusiv identificarea unor forte nationale si multinationale europene pentru ducerea la implinire acestor operatiuni. Statul Major Militar efectueaza un schimb cuprinzator de informatii cu statele membre de la nivel national, si multinational precum si cu organismele corespunzatoare din interiorul NATO. In situatii de criza, atributiile de planificare strategica si de coordonare ale Statului Major Militar sporesc. Presedintele Statului Major Militar, un general amiral cu trei stele, este considerat ca fiind un director general al statelor majore ale Uniunii Europene.

Uniunea Europeana si-a propus pe parcursul ultimilor ani sa isi creeze o paleta larga de instrumente utile in managementul crizelor dincolo de mijloacele diplomatice, acordarea de ajutoare umanitare si masurile cu caracter economic . Desi este dificil de trasat o frontiera intre operatiunile cu caracter militar si cele cu caracter nemilitar, s-a stabilit ca prioritatile in ceea ce priveste managementul civil al crizelor constau in :

1. crearea unor detasamente de politie ;

2. intarirea statului de drept ;

3. intarirea administratiei civile ;

4. protectia impotriva catastrofelor.

Statele membre si-au propus ca pana in 2003 sa fie in masura sa dispuna de o forta de politie, pentru misiuni internationale, capabila sa intervina in intreg spectrul de operatiuni de la prevenirea conflictelor si managementul crizelor pana la acoperirea unor nevoi specifice in anumite etape ale derularii operatiunilor . In derularea acestora Uniunea Europeana va colabora cu OSCE si ONU. Conform deciziei Consiliului din 22 mai 2000 in iunie a aceluiasi an si-a inceput activitatea Comisia pentru Aspecte Nemilitare. Aceasta este alcatuita din reprezentanti ai statelor membre si functioneaza dupa acelasi tip ca si un grup de lucru al Consiliului. Misiunea sa este de a pune la dispozitie informatii cu privire la aspectele civile ale operatiunilor de management al crizelor , de a formula recomandari si de a consilia CoPS si celelalte instante ale Consiliului. La 26 februarie 2001, a fost convenit mecanismul de reactie in situatii de criza.

In ceea ce priveste crearea unor capacitati militare demersurile sunt intreprinse conform art.17, potrivit caruia dezvoltarea capacitatilor militare ale Uniunii Europene trebuie inteles drept un pas in directia crearii unei politici de aparare. La Consiliul European de la Koln s-a stabilit ca pentru prevenirea si managementul crizelor prin ducerea la indeplinire a operatiunilor convenite la Petersbug, este necesar sa se creeze Uniunii capacitate de actiune autonoma care sa se sprijine pe o forta militara specifica credibila, ce dispune de mijloacele necesare pentru a reactiona in situatii internationale de criza, indiferent de masurile decise de NATO. Astfel s-a ajuns cu ocazia Consiliului European de la Helsinki la crearea unei forte de reactie rapida a Uniunii Europene. Trebuie mentionat ca initiative in acest sens au mai existat. Este vorba despre formatiunile franco-germane create in 1991 cu sediul la Strasbourg, extinse apoi sub forma Eurocorps alcatuite din 50.000 de militari din cinci tari. Totusi, eficienta acestor formatiuni in afirmarea unei unei identitati de aparare europene a fost relativ limitat din cauza ca era vorba despre contingente nationale care operau si sub stindardul NATO. De data aceasta se dorea crearea unei forte de 60.000 de militari (Germania -13.500, Marea Britanie - 12.500, Franta - 12.000, Italia - 6.000, Spania - 6.000, Olanda -5.000 ; celelalte tari cu exceptia Danemarcei vor furniza contingente mai mici), organizata in unitati extrem de flexibile de 1500 de militari, care sa fie capabila sa intervina in situatii de criza intr-un interval de pana la 60 de zile. S-a stabilit ca pentru sustinere ei este nevoie de un total de aproximativ 100.000 de militari, 400 de avioane de razboi si 100 de vase de lupta. Aceasta forta a reusit deja sa isi confirme utilitatea pe parcursul a doua foarte importante operatiuni de mentinere a pacii - mai intai in Macedonia (operatiunea Concordia) si apoi in Bosnia (operatiunea Althea). Problema cea mai sensibila care se ridica este legata de relatia acestei forte armate cu NATO. Francezii ar dori ca ea sa actioneze independent de NATO, dar in coordonare cu acesta. Americani au insistat pe folosirea in comun a capacitatilor de planificare de care dispune NATO. S-a sperat ca sammit-ul de la Nisa va aduce clarificari. Deciziile in materie de securitate si aparare adoptate la Nisa au fost extrem de putine si relativ nesemnificative. In fapt, prin aceea ca nu au stabilit nici un fel de cartier general pentru viitoarea forta armata, tarile europene au semnalat intentia lor de a-si pastra autoritatea suverana de a angaja aceste forte . Este, de asemenea, adevarat ca Forta de Reactie Rapida nu este un organism permanent sau o "armata europeana"independenta.