MEDIATORI SI GARANTI IN REGLEMENTAREA TRANSNISTREANA

In 1992 guvernul de la Chisinau a fost angajat intr-un razboi de scurta durata cu zona din est al republicii. Printre consecintele ostilitatilor de acum 11 ani poate fi evocata si incapacitatea Moldovei de a deveni un stat viabil, atata timp cat problema transnistreana nu este rezolvata. Intreruperea ostilitatilor in vara 1992 a fost urmata de lansarea procesului de negocieri privind solutionarea conflictului. Negocierile privind definirea unui statut al zonei de est al republicii in cadrul Moldovei sunt purtate intre autoritatile separatiste si guvernul de la Chisinau cu participarea mediatorilor Rusia, Ucraina si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE).

Rusia si formatul pentalateral de negocieri privind reglementarea transnistreana.

Unul din aspectele oarecum marginalizate in cadrul discutiilor privind reglementarea transnistreana este problema durabilitatii si eficacitatii eventualei solutii in rezolvarea acestui conflict. Oricare ar fi modelul unei eventuale reglementari - federatie, stat unitar sau alte forme de organizare adminstrativa  - problema cheie este daca aceste aranjamente vor fi durabile si intr-adevar vor garanta o intregire a Moldovei, si nu vor constitui un pas spre o scindare definitiva a republicii. In conditiile actuale, si cu formatul actual de negocieri, pot aparea anumite dubii privind perspectivele acestei reglementari.

Unul din factorii care diminueaza potentialul unei reglementari echitabile a problemei transnistrene tine de faptul ca formatul pentalateral de negocieri este dominat de o singura tara, care este departe de a fi impartiala in conflictul transnistrean. In plus, formatul de negocieri nu tine cont de interesele UE si NATO largite, chiar daca Rusia se afla la peste o mie de kilometri de Transnistria, si republica separatista nu creeza nici un fel de probleme de securitate Federatiei Ruse. In acelasi timp, Transnistria se va afla la mai putin de o suta de kilometri de hotarul UE si NATO extinse, iar problemele de securitate si stabilitate care isi au radacina in existenta acestei entitati separatiste, vor afecta interesele de securitate ale institutiilor occidentale largite. 

Rusia este considerata un jucator dominant in formatul pentalateral, detinand putere de veto in cadrul OSCE, posibilitatea de a aplica o gama larga de parghii politice si economice asupra Ucrainei sau Moldovei, iar Transnistria datoreaza Rusiei insasi existenta sa, asigurata cu sprijinul militar, politic si economic acordat de catre Moscova. In aceste conditii reglementarea strategica a conflictului transnistrean devine dependenta de un singur actor international. Dependenta excesiva a procesului de reglementare transnistreana de Rusia vine in contradictie cu necesitatea de a asigura o solutie durabila a conflictului. Cu alte cuvinte daca Moldova doreste ca Transnistria sa nu isi reactivizize tendintele separatiste dupa o eventuala reunificare, atunci trebuie sa existe o balanta a garantilor in reglementarea transnistrene (Popescu 2003b). Daca Chisinaul nu doreste se fie in permanenta amenintat de catre Tiraspol cu o noua secesiune, aceasta perspectiva trebuie eliminata. Iar pentru aceasta este nevoie sa existe forte externe care vor fi capabile sa aplice suficiente presiuni asupra Transnistriei ca aceasta sa nu recurga la argumentul "separatist" atunci cand ii va conveni. Pana la momentul actual nici Federatia Rusa, nici OSCE sau Ucraina nu au putut demonstra ca detin parghiile sau vointa politica de a presa cu succes Transnistria. Nu exista nici un semnal ca dupa o eventuala reunificare, Rusia, OSCE sau Ucraina isi vor schimba atitudinile.

In conditiile in care nu vor exista si alti garanti in afara de Rusia si Ucraina (OSCE nu este garant), o eventuala reglementare a conflictului transnistrean ridica doua probleme - cea a libertatii de a alege caile de dezvoltare a Moldovei, si cea a durabilitatii reglementarii transnistrene. Studiul de fata sugereaza ca formatul actual de garantii nici nu asigura libertatea de a alege caile ulterioare de dezvoltare a Moldovei, nici nu rezolva cu adevarat problema transnistreana, ci o suspendeaza.

S-a evocat de mai multe ori faptul ca mentinerea actualei formule de garantii va permite implicarea directa a statelor garante in treburile interne ale republicii (A se vedea comentariile lui Vladimir Socor pentru Europa Libera incepand cu iarna/primavara 2003). In afara de aceste temeri legitime, ar mai exista si pericolul ca o eventuala rezolvare al conflictului transnistrean nu ar fi decat o solutionare mimata, care ar putea fi "anulata" prin incurajarea unor noi tendinte separatiste, atunci cand unul din garanti va considera ca aceasta corespunde intereselor sale. In aceste conditii exista pericolul ca o eventuala rezolvare a conflictului ar fi conditionata de politica externa a guvernului de la Chisinau, astfel politica externa devenind ostateca a Tiraspolului, si a statelor garante. O astfel de situatie ar implica revizuirea unor prioritati externe, printre care si integrarea Moldovei in UE.

O eventuala solutie a conflictului transnistrean trebuie sa tina cont de necesitatea minimizarii riscului ca odata cu schimbarile politice din Moldova, conflictul transistrean ar putea fi revitalizat de forte intrene sau externe. Introducerea unui element de durabilitate a solutionarii conflictului trebuie facuta prin implementarea unor noi mecanisme de garantie a reglementarii si echilibrarea actualului format de mediatori si garanti prin implicarea unor institutii occidentale. In caz contrar, chiar si in conditiile unei solutionari formale a conflictului, problema transnistreana nu ar fi rezolvata, ci suspendata, atata timp cat aceasta ii va conveni Federatiei Ruse sau Tiraspolului.

Pentru rezolvarea conflictului transnistrean este nevoie de introducerea unor garantii si elemente care ar stabiliza si echilibra asimetria statelor garante. Stabilizarea formatului de reglementare a conflictului si de garantie a integritatii teritoriale a Moldovei se poate atinge prin implicarea Uniunii Europene in rezolvarea conflictului transnistrean. Posibilitatile de a realiza aceasta optiune vor fi analizate mai jos. Insa este important sa tinem cont de faptul ca implicarea UE in reglementarea transnistreana nu este sustinuta de pe pozitiile unei dileme Est - Vest, sau a unei opozitii dintre Rusia si Occident. Implicarea UE e necesara pentru a stabiliza si a face ireversibila o eventuala solutie a conflictului.  

Totodata, trebuie sa se tina cont si de faptul ca Rusia doreste un parteneriat strategic cu UE, fiind de acord in comunicatele oficiale ca acest parteneriat ar avea ca baza valori comune (Emerson, 2001:23). Prezenta UE in mecanismele de reglementare transnistreana (inclusiv in procesul de negocieri) va limita politica actuala a Rusiei si Ucrainei declaratiile carora Bruxelles difera de actiunile si pozitiile luate la Chisinau si Tiraspol. Astfel, Moldovei ii este benefica promovarea ideii ca reglementarea transnistreana este unul din testele care demonstreaza faptul ca Rusia intr-adevar este gata sa isi construiasca parteneriatul strategic cu UE pe o comunitate de valori si principii de conduita internationala comune.

OSCE si rezolvarea conflictului transnistrean.

Dupa un deceniu de negocieri, cel mai important rezultat al perioadei scurse de la finalul fazei violente a conflictului este faptul ca Transnistria a reusit sa supravietuiasca in calitatea unui "stat de facto" (Lynch, 2001:4). Regimul transnistrean a beneficiat de suport politic si economic din partea Rusiei si partial a Ucrainei si anumitor actori politici si economici din Chisinau. In acelasi timp realizarile statului Republica Moldova au fost extrem de modeste, aceasta fiind incapabila sa devina un stat viabil politic si economic.

Din perspectiva comunitatii internationale, conflictul transnistrean consta din cateva probleme. Prima este problema retragerii trupelor ruse din stanga Nistrului conform angajamentelor asumate de catre Federatia Rusa la summitul OSCE de la Istanbul in noiembrie 1999. A doua problema tine de negocierile privind solutionarea politica a conflictului si identificarea unui statut pentru Transnistria in cadrul Moldovei reintregite. O a treia problema se refera la cine vor fi garantii reglementarii transnistrene si care vor fi statele sau organizatiile ce vor garanta implementarea si durabilitatea aranjamentelor privind reintegrarea Republicii Moldova. Pana la momentul actual problema "garantiilor" este legata de un set de masuri, printre care si asigurarea unei forte militare de mentinere a pacii. OSCE a jucat un rol cheie in setul de probleme sus mentionate.

Una din functiile implicite ale OSCE era reprezentarea viziunii comunitatii internationale in rezolvarea conflictului transnistrean. Totusi, ar fi exagerat sa se afirme ca OSCE ar fi putut asigura rolul unei contrabalante sprijinului acordat de catre Rusia autoritatilor din stanga Nistrului (Munteanu 1999: 142). Dupa un deceniu de negocieri cu rezultate modeste, capacitatea OSCE de a contribui la un rezultat pozitiv al negocierilor privind solutionarea conflictului este tot mai des sub semnul intrebarii. Situatia este specifica nu numai Moldovei, ci si altor conflicte din spatiul de responsabilitate al OSCE.

Scepticismul fata de capacitatea OSCE de a juca un rol decisiv in reintregirea Moldovei este cauzat de o serie de factori. In primul rand OSCE nu are un mecanism care ar asigura implementarea deciziilor sale. In al doilea rand OSCE este prea dependenta de interesele tactice ale statelor membre. Orice stat membru al OSCE are drept de veto in deciziile acestei organizatii. Aceasta reduce capacitatea OSCE de a dezvolta o autonomie mai mare de actiune, care s-ar baza pe interesele intregii comunitati de state OSCE si al valorilor declarate in Actul Final de la Helsinki. Cu atat mai mult cu cat OSCE a devenit ostateca intereselor unor state membre, capabile sa blocheze intregul proces de luare a deciziilor in OSCE prin dreptul lor de veto. Chiar negocierile de constituire a Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa au fost blocate in 1974 de catre Malta. Acest neajuns "orginar" marcheaza si acum activitatea OSCE. In al treilea rand, politicile externe ale statelor membre OSCE se bazeaza pe valori (si bineinteles interese) diferite, accentuand si mai mult incapacitatea Organizatiei de a-si justifica denumirea, si anume de a asigura securitatea in spatiul de la Vancouver la Vladivostok. Prin acest set de factori se explica de ce in toate conflictele rezolvate macar partial, primul rol le-a revenit NATO si UE, iar OSCE juca un rol complementar foarte important, dar nu hotarator.

Problema ineficientei OSCE nu se refera numai la rolul sau in Moldova, desi cazul Moldovei confirma o tendinta generala. Interventia OSCE nu a fost suficienta pentru prevenirea conflictelor din Kosovo sau Macedonia, unde a fost nevoie de implicarea altor institutii - NATO, UE, ONU - pentru ca OSCE sa revina abia in faza post-conflict. Securitatea europeana de dupa razboiul rece este edificata pe baza principiului complementaritatii institutiilor de securitate. In aceasta arhitectura, OSCE ii revin roluri legate de prevenirea conflictelor, democratizarea societatilor, reconstructia post-conflictuala, dar niciodata rezolvarea conflictelor per se. Acelasi principiu al complementaritatii institutiilor de securitate trebuie aplicat si in cazul Moldovei, pentru ca este singurul principiu care a dat rezultate mai degraba pozitive.

Amploarea conflictelor din Balcani a fost limitata doar la interventia decisiva a altor organizatii, precum NATO sau UE. Rolul OSCE in crizele din Bosnia, Albania (Tripodi, 2002), Kosovo (Bellamy si Griffin 2002) sau Macedonia a fost foarte diferit de activitatile OSCE in unele din conflictele post-sovietice. In Balcani a fost aplicat principiul complementaritatii institutiilor de securitate, in care NATO, UE, OSCE si ONU colaborau pentru rezolvarea unor conflicte, fiecare din aceste structuri fiind implicata in mod diferit la diverse etape ale crizelor. Principala preocupare a OSCE in stabilizarea acestor conflicte tinea de promovarea normelor democratice, monitorizarea alegerilor, facilitarea dialogului intre diverse comunitati etnice sau religioase, reforma sistemului educational, elaborarea unor masuri de intarire a securitatii si increderii dintre partile implicate in conflict, elaborarea recomandarilor pentru detensionarea relatiilor dintre divesre comunitati etc. Fara indoiala rolul OSCE in Balcani este foarte important, insa trebuie sa se tina cont de segmentele unde OSCE poate contribui pozitiv la atenuarea sau prevenirea, dar nu rezolvarea, unor crize sau conflicte secesioniste. OSCE nu a avut niciodata nici capacitatea politica proprie si nici mecanismele necesare pentru a rezolva anumite situatii de conflict. OSCE insa poate facilita realizarea deciziilor, si acesta este lucrul pe care il poate face cel mai bine, dupa cum a demonstrat experienta din Balcani.

In Balcani, OSCE nu s-a ocupat de rezolvarea crizelor propriu-zise. OSCE a fost implicata in etapele de prevenire a crizelor, si in fazele ulterioare unei crize. Tentativa de a rezolva criza din Kosovo in 1998-1999 prin mecanismele OSCE (Kosovo Verifying Mission) a esuat (Bellamy, 2002). Pentru stabilizarea Macedoniei in 2001, a fost necesara implicarea Secretarului General al NATO, George Robertson, si a Inaltului Reprezentant al UE pentru Politica Externa si de Securitate Comuna, Javier Solana. Nici experienta Bosniei sau Albaniei nu confirma existenta unor mecansime proprii ale OSCE de stabilizare a unor tari, fara sprijinul decisiv al altor organizatii sau state. Mecanismele politice, economice si de securitate pentru stabilizarea Europei de Sud-Est sunt asigurate de NATO (Bosnia, Kosovo, Macedonia), UE (Macedonia, partial Bosnia) sau unele state membre ale acestor organizatii actionand la cererea guvernelor din regiune (Italia si Grecia actionand la cererea guvernului albanez in 1997). In aceste crize, rolul OSCE se rezuma la asistenta in implementarea deciziilor luate intr-un alt cadru politic, in care resursele politice ale NATO sau UE sunt principalele mecanisme care asigura stabilitatea. Cu alte cuvinte NATO si UE se ocupau de stabilizarea situatiei, medierea intre partile aflate in conflict, aplicarea presiunilor politice necesare pentru atingerea unor intelegeri, garantarea intelegerilor.

In cazul conflictelor post-sovietice din Moldova, Georgia (Abhazia, Osetia de Sud) si Azerbaijan (Karabah), ideea complementaritatii institutiilor de securitate europene a fost aplicata intr-o masura mult mai limitata. OSCE i-au fost atribuite roluri centrale in solutionarea acestor conflicte (mai putin in Abhazia) nu din convingerea ca OSCE va rezolva aceste probleme, ci pentru ca interesele occidentalilor in regiune erau prea mici ca UE sau NATO sa intre intr-un conflict de interese cu Rusia. Totodata nici monopolul rus in reglementarea acestor conflicte nu ar fi fost acceptabil. Deaceea s-a ales solutia intermediara reprezentata de catre OSCE. 

Lipsa de progres in rezolvarea crizelor din spatiul post-sovietic contrasteaza cu efectele stabilizatoare ale implicarii NATO si UE in Albania si Macedonia, si intr-o anumita masura in Bosnia si Kosovo, chiar daca situatia ramane incerta. Deciziile politice importante erau adoptate cu concursul NATO sau UE si a statelor membre. In acelasi timp, OSCE se ocupa de facilitarea realizarii deciziilor luate la un alt nivel.

OSCE, o institutie interguvernamentala par excellence, manifesta o dependenta sporita de pozitiile statelor membre comparativ cu institutiile europene. Spre deosebire de UE, OSCE nu are o sinergie si o identitate institutionala bine definita atunci cand se cere solutionarea conflictelor. In plus, spre deosebire de NATO sau chiar Organizatia Tratatului privind Securitatea Colectiva/OTSC (Rusia, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirghzistan, Tajikistan), OSCE nu are un stat lider care ar contribui prin statutul sau la marirea credibilitatii OSCE. Faptul ca OSCE nu beneficiaza de sprijinul unor state-membre cheie (SUA, Marea Britanie, Franta, si chiar Rusia), si nu poseda capacitatea de a-si promova agenda in lipsa sustinerii statelor membre, submineaza capacitatea sa de a fi un factor decisiv in dezamorsarea focarelor de instabilitate in Europa, printre care se numara si Transnistria. In conditiile in care OSCE pare a fi mai degraba "o asamblee a atator state mici", aceasta organizatie nu se mai bucura nici de sprijinul Rusiei, nici de cel al UE (Emerson 2001:50), iar scepticismul SUA fata de OSCE este si mai vechi. Or daca organizatia nu beneficiaza de sprijinul actorilor internationali-cheie, nu este clar de ce Moldova trebuie sa-si mentina atasamentul fata de formatul de negocieri in care OSCE nu are capacitatea si sprijinul politic necesar de a promova o reglementare transnistreana durabila, nu de conjunctura.

Marginalizarea OSCE este si mai evidenta in conditiile in care: (1) UE si NATO isi largesc spectrul functiilor, asumandu-si responsabilitati largi legate de gestionarea crizelor; (2) NATO si UE se extind. In 2004 la NATO vor adera 7 noi membri din ECE (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia, Slovenia), iar la UE - 8 membri din ECE (Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Ungaria). Bulgaria, Croatia si Romania urmeaza sa adere la UE in 2007; (3) NATO si UE creaza noi mecanimse de cooperare in sfera securitatii cu Rusia.

Acum cativa ani, unul din avantajele OSCE in gestionarea crizelor fata de NATO si UE era considerata participarea Rusiei si a statelor din Europa Centrala si de Est (ECE), de vocea carora trebuia sa se tina cont in anumite probleme. Astazi, acest presupus avantaj nu mai este valabil din cateva motive. In cazul Rusiei s-a vazut ca implicarea sa in solutionarea anumitor crize poate fi realizata si ad hoc (fara ca OSCE sa joace un rol central intr-o criza), asa cum s-a intamplat in Bosnia si Kosovo, unde Rusia a facut parte din trupele de mentinere a pacii in baza unor intelegeri separate cu NATO. Crearea Consiliului Rusia - NATO in mai 2002, care prevede si cooperarea in operatiuni de mentinere a pacii si gestionare a crizelor, reduce si mai mult functia OSCE de a angaja Rusia intr-un dialog. In acelasi timp, exista si un mecanism de consultari regulate dintre Comitetul Politic si de Securitate (COPS) al UE si Rusia, la nivel ambasadorial, care asigura un schimb de pareri pe probleme de securitate intre Moscova si Bruxelles. Astfel, institutionalizarea relatiilor dintre Rusia pe de o parte, si UE sau NATO pe de alta parte, reduce din importanta OSCE atunci cand e necesar dialogul intre Vest si Est.

In lumina evolutiilor sus-mentionate apare nevoia de a reconsidera rolul OSCE in solutionarea conflictului transnistrean. Daca Moldova doreste o solutionare durabila a conflictului transnistrean, Chisinaul trebuie sa sustina o modificare a aranjamentelor de solutionare al conflictului. Este in interesele Chisinaului ca OSCE sa isi asume in Moldova acele sarcini pe care le-a implementat cu un anumit succes in alte state afectate de conflicte. OSCE s-ar putea concentra mai mult pe promovarea normelor democratice si a drepturilor omului, monitorizarea alegerilor, facilitarea dialogului intre minoritatile nationale si populatia majoritara, promovarea si monitorizarea reformei structurilor de securitate in Transnistria etc. OSCE s-ar ocupa de lucruri pe care le realizeaza cu o eficacitate si in alte societati afectate de tensiuni si conflicte. Rolul OSCE in Moldova trebuie sa fie determinat de experienta pozitiva a acestei organizatii in alte state Sud-Est Europene, si sa tina cont de segmentele pe care OSCE poate contribui pozitiv la atenuarea sau prevenirea, dar nu rezolvarea, unor crize.

Astfel de interpretari ai rolului OSCE in solutionarea crizelor sunt confirmate si de inalti oficiali OSCE. De exemplu, Ambasadorul Gerard Stoudmann, Directorul Centrului pentru Politici de Securitate din Geneva, fost director (1997-2002) al Biroului OSCE pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului din Varsovia afirma:

"In mai multe state din Europa centrala si de est "valoarea adaugata" a OSCE s-a redus foarte mult in contextul extinderii [NATO si UE]. In Balcani, OSCE nu mai este institutia principala care se ocupa de gestionarea crizelor. Acest rol revine din ce in ce mai mult NATO . iar UE se doteaza de propriile capacitati operationale . pentru a-si spori capacitatile de actiune pe teren. Aceasta nu inseamna ca OSCE devine irelevanta. Zona eurasiatica - Asia Centrala si Caucazul - devin mai importante din perspectiva problemelor de securitate, si OSCE are un rol esential in aceasta regiune. In plus OSCE are un rol de necontestat in chestiunile electorale in zona statelor membre OSCE, nu doar prin monitorizarea alegerilor, dar si prin elaborarea cadrului legal electoral si imbunatatirii administratiei alegerilor." (CPSI, 2003:26)

Implicit, fostul oficial OSCE recunoaste ca organizatia este importanta predominant pentru tarile care nu pot conta pe contributia NATO sau UE in rezolvarea crizelor (Caucaz si Asia Centrala), si ca OSCE este importanta si utila prin contributia sa la democratizare mai mult decat la rezolvarea crizelor per se.

Pentru rezolvarea problemei transnistrene e nevoie de alte mecanisme si institutii decat OSCE - lucru confirmat atat la Bruxelles, cat si la Moscova. Un expert occidental ce lucreaza pentru Secretariatul General al Consiliul UE afirma urmatoarele:

" . OSCE este o organizatie excelenta si s-a descurcat foarte bine pe parcursul ultimilor zece ani, si desigur va continua sa joace un rol important in Moldova si in acest conflict [transnistrean -n.a.], in formatul de negocieri si in alte domenii. Totusi Uniunea Europeana are mai multe avantaje comparative. UE poate aduce impreuna componentele politice, economice [pentru solutionarea conflictului] . " (Europa Libera, Ora Moldovei, 04.07.2003, Interviu cu Dov Lynch).

Iar Oleg Astahov, reprezentantul Federatiei Ruse in Comisia Unificata de Control afirma ca:

" . posibilitatea de a transfera fortele de pace [din Transnistria-n.a.] sub egida OSCE ar fi problematica, pentru ca OSCE nu poseda mecanismele militare necesare pentru a asigura astfel de operatiuni" (Nezavisimaya Gazeta, 08.04.03).

Cu alte cuvinte, un oficial OSCE, un expert ce lucreaza pentru UE si un oficial rus sunt de acord ca OSCE nu poseda toate instrumentele politice si de securitate pentru a garanta reintregirea Moldovei. In aceste conditii este in interesul Chisinaului sa invite UE si SUA in calitate de garanti al unei eventuale solutionari a problemei transnistrene. UE si SUA, alaturi de Rusia si Ucraina ar garanta si sprijini reintegrarea Moldovei, iar OSCE ar facilita realizarea garantiilor, asa cum o face in Macedonia, Bosnia sau Kosovo. Un astfel de rol pentru OSCE ar fi perfect legitim si ar corespunde functiei si experientei OSCE in alte conflicte. OSCE poate contribui la elaborarea unor decizii, dar nu poate garanta realizarea lor, asa cum s-a demonstrat si in cazul neretragerii trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei sau Georgiei. Aceasta retragere si astazi depinde numai de bunavointa Rusiei si presiunile UE si SUA asupra Rusiei, dar nu de capacitatea OSCE, care poate doar sa "monitorizeze" nu si sa asigure retragerea trupelor straine de pe teritoriul unor state ca Moldova sau Georgia.

In aceste conditii, Republica Moldova trebuie sa caute oportunitati de "modernizare" a mecanismelor de solutionare a conflictului transnistrean, tinand cont de experienta altor conflicte din Europa de Sud-est. O atentie deosebita trebuie acordata contributiei UE la reglementarea unor conflicte. Implicarea UE in solutionarea conflictului transnistrean ar fi binevenit din patru motive fundamentale:

UE detine intregul spectru de parghii politice, economice si de securitate pentru a impulsiona negocierile dintre Moldova si Transnistria, inclusiv utilizand cadrul de relatii UE - Rusia si UE-Ucraina. OSCE din pacate nu are aceste capabilitati;

implicarea directa a UE in solutionarea conflictului transnistrean ar putea constitui un mecanism de asociere, iar apoi integrare in UE pentru Moldova;

UE este singura organizatie europeana cu experienta in domeniul gestionarii civile a crizelor. O dimensiune de care trebuie sa se tina cont in eforturile de reintregire a Moldovei tine de aspectele non-militare de garantie a solutionarii conflictului. O forta de mentinere a pacii in Transnistria, indiferent de componenta sa, nu va putea asigura intreg spectrul de actiuni menite sa reintregeasca Moldova, si sa garanteze viabilitatea statului. Moldova va avea nevoie de o operatiune internationala civila care ar facilita reintregirea tarii prin asigurarea unei forte de politie internationala in Transnistria, si a unei forte de control al frontierei cu Ucraina (a se vedea ultimul capitol pentru o analiza mai detaliata in acest sens);

UE are interese clare si "urgente" (Declaratia lui Solana din 19.02.2003) ce tin de solutionarea conflictului transnistreana fara intarziere.

Contextul politic international favorizeaza o conectare a UE la eforturile de solutionare a problemei transnistrene. In ultimele luni, UE s-a aratat interesata sa contribuie la solutionarea acestui conflict, care va afecta securitatea Uniunii largite. O astfel de evolutie corespunde intereselor Moldovei, care doreste o reintregire si stabilizare a tarii, intarirea statului si integrarea ulterioara in UE.