Jean Monnet - parintele filosofiei practice a Uniunii Europene

Jean Monnet - parintele filosofiei practice a Uniunii Europene

6. Procesul globalizarii evidentiaza, prin situatiile conflictuale pe care le alimenteaza, necesitatea fundamentarii culturale a politicii europene actuale, astfel incat vechiul continent sa-si poata exercita traditionala vocatie comunicationala intre diferitele civilizatii contemporane. Aceasta intemeiere transpartinica se impune cu atat mai mult, cu cat economismul acerb si pragmatismul politic, caracteristice strategiei de integrare regionala, tind sa marginalizeze componentele de identitate culturala ale Europei. Altfel spus, se impune o demitizare curajoasa si onesta a tuturor strategiilor in care sunt implicate destinele popoarelor si statelor europene. In acest sens, o "recitire" a proiectiilor gandirii si actiunii lui Jean Monnet, parintele strateg recunoscut al constructiei europene, credem ca poate constitui un punct de pornire interesant si benefic. Aceasta este ipoteza in jurul careia se edifica textul prezentei lucrari.

Sectiunea 1. Perspectiva biografica

Jean Monnet s-a nascut la 9 noiembrie 1888 la Cognac, Franta, intr-o familie de comercianti. Tatal sau, J.G. Monnet, preocupat mult de calatorii, dezinteresat in ce priveste politica, s-a dovedit un parinte lipsit de severitate. In schimb, mama, o catolica pioasa, era mult mai autoritara. Fiul cel mare al familiei, Jean Monnet, desi a avut o copilarie disciplinata, la varsta de 16 ani a abandonat scoala, fara nicio diploma, pentru a lucra in firma tatalui sau, firma specializata in producerea si desfacerea bauturilor alcoolice. Dupa o initiere de aproximativ un an in afaceri, din 1906 pana in 1914 a reprezentat firma familiei in strainatate, petrecandu-si cea mai mare parte a timpului in Anglia, America de Nord, Rusia ori Egipt. Este perioada care s-a constituit ca o adevarata scoala a vietii pentru viitorul comerciant, bancher, diplomat si politician.

8. Parintele filosofiei practice a constructiei europene. In 1910 firma familiei Monnet a trecut prin incercari grele, trebuind sa faca fata concurentei venite din partea agresivei companii Hennessy, care dispunea de o mare capacitate productiva in industria alcoolului si se bucura de o buna campanie de publicitate. In aceasta situatie, Jean Monnet a recurs la o solutie indrazneata, riscanta chiar, oferind unei intreprinderi canadiene de comert, Hudson Bay Company, bauturi la preturi mici. Compania canadiana, partenera traditionala a firmei Monnet, prelua alcoolul ieftin si il vindea indienilor americani. Astfel, printr-un comert ilegal, Monnet a contrabalansat declinul de pe piata interna, iar Hudson Bay Company obtinea profit mare si neimpozabil. In plus, s-a statornicit si o relatie de amicitie intre cei doi parteneri, care va produce efecte peste timp.

Atentionandu-ne asupra felului in care trebuie urmarita si inteleasa astazi evolutia intelectuala si politica a lui Jean Monnet, doi autori englezi, respectiv Cristopher Booker si Richard North, fac urmatoarea remarca: "In 1914, izbucnirea razboiului l-a gasit pe Monnet, in varsta de douazeci si sase de ani, revenit in Franta, dar inapt pentru serviciul militar. Ceea ce-a facut el atunci avea sa puna in miscare o succesiune de evenimente care urmau sa schimbe cursul istoriei europene. Dar, asa cum avea sa devina tipic pentru Monnet, circumstantele exacte raman obscure"[1].

Asa se explica faptul ca in anul 1914, dupa izbucnirea primului razboi mondial, firma canadiana amintita, pentru a se infiltra pe piata furniturilor de front, l-a recomandat pe Jean Monnet ca reprezentant al ei in proiectul de organizare a unei retele internationale care sa asigure livrarile necesare razboiului. In aceasta calitate, cu sprijinul influentei firme canadiene, tanarul Jean Monnet reuseste in luna septembrie a anului 1914, la Bordeaux, unde guvernul francez se refugiase din calea inaintarii armatelor germane, sa-l intalneasca pe Primul-ministru al Frantei, René Viviani. Cu aceasta ocazie, Monnet propune ca aprovizionarea Frantei sa fie plasata in regia unei firme capabile sa planifice rational si la nivel global actiunea, respectiv Hudson Bay Company. Propunerea este acceptata de francezi, sustinuta de englezi, astfel ca firma canadiana primeste licenta acestor operatii printr-un contract mult ravnit.

Referindu-se la rezultatele acestui aranjament, Traian Ungureanu observa: "Monnet era intr-adevar omul ideal. Alaturi de un numar crescand de politicieni, intelectuali si diplomati europeni, Monnet se indrepta rapid spre o noua filosofie a istoriei europene. Dupa carnagiul industrial al primului razboi mondial, aceasta filosofie avea sa prinda aripi. Ea isi punea in primul rand problema razboiului si gasea ca Europa nu va supravietui decat daca este salvata de ea insasi. Razboiul european era, conform acestei filosofii terorizate de istorie, rezultatul dezvoltarilor necontrolabile la nivelul statului national-inarmat. In rezumat: industriile armamentului si munitia oratorica a demagogiei nationaliste conduc mereu spre ciocniri cataclismice, si acest ciclu nu poate fi intrerupt decat prin slabirea statului national si prin organizarea unei structuri supranationale, cu puteri de comanda asupra programelor industriale, financiare si externe ale fostelor state nationale. Se nasteau astfel ideile primare ale Proiectului European. Ele aveau sa faca o cariera fulgeratoare in doua din sferele de influenta majora ale Europei: in lumea politica de formatie socialista si inclinatie pacifista si in randurile numeroase ale noii clase de coordonatori ai civilizatiei tehnice a Occidentului - birocratii. Exemplar stralucit al acestei armate civile, Jean Monnet nu era un visator. Spre deosebire de ceilalti partizani ai Ideii Europene, de la economistii si ideologii nazisti si fascisti (niciodata in posesia unui plan concret de unificare) la internationalistii de profil esperanto ai saloanelor diplomatice, Monnet era un om practic si activ. Ideile sale nu au murit intre copertile cartilor"[2].

Inca de tanar, Jean Monnet si-a exercitat talentul de a stabili raporturi de prietenie cu oameni influenti. Regula conduitei sale a fost aceea ca reflectia nu trebuie separata de actiune. In acest sens, merita retinut faptul ca in 1914, la Londra, il intalneste pe Arthur Salter. Impreuna cu acesta, in 1917 la Paris, urmarind imbunatatirea sistemul francez de aprovizionare a frontului, a actionat pentru infiintarea Consiliului Interaliat de Transporturi Maritime, menit sa asigure cooperarea guvernului francez cu cel britanic si cu cel american in coordonarea navlosirilor aliate.

Alti multi prieteni si aliati si-a facut Jean Monnet dupa incheierea primului razboi mondial, cu ocazia conferintei de pace de la Paris. Astfel ca, bucurandu-se de simpatie, la infiintarea Ligii Natiunilor, el devine secretar general adjunct al cunoscutei organizatii internationale. In aceasta functie, pe care o detine din 1919 pana in 1923, a actionat pentru impunerea spiritului internationalist. S-a lovit insa de faptul ca in cadrul Ligii Natiunilor statele beneficiau de dreptul de veto, astfel incat egoismul national nu putea fi invins, intrucat pentru luarea unei decizii era nevoie de unanimitate. Folosindu-i cuvintele, aflam: "am fost impresionat de puterea unei natiuni care poate spune nu unui corp international ce nu are putere supranationala. Bunavointa intre oameni, intre natiuni, nu este de ajuns. Trebuie sa existe si legi si institutii internationale. Cu exceptia anumitor activitati practice, dar limitate la care am participat, Liga Natiunilor a fost o dezamagire" .

Dezamagit, in 1923 demisioneaza din functia pe care o avea la Liga Natiunilor si se angajeaza sa salveze firma familiei, care se afla acum intr-o alta mare dificultate. Gaseste sprijin in acest sens la vechii colaboratori si prieteni din Hundos Bay Company, si cu imprumutul primit de la compania canadiana reuseste sa echilibreze afacerile familiei.

In anul 1925, Jean Monnet devine reprezentantul Europei la Banca de Investitii din New York, cu misiunea de a actiona pentru redresarea economica a unor tari din Europa Centrala si de Est. Din aceasta pozitie contribuie, prin imprumuturile pe care le gireaza, la stabilizarea zlotului in Polonia (1927) si a leului in Romania (1928). Tot ca expert financiar international, in 1932 pleaca pentru un an la Beijing cu scopul de a se implica in procesul de modernizare a retelei de cai ferate chineze. In vederea realizarii acestui obiectiv a negociat imprumuturi substantiale in sprijinul guvernului care-l invitase.

La declansarea celui de-al doilea razboi mondial, in 1939, Jean Monnet, care intre timp revenise in Europa, este desemnat presedinte al Comitetului Franco-Britanic de Coordonare Economica, primind misiunea de a negocia si transporta materiale de razboi din America. Si de data aceasta, ca si in 1914, in misiunea sa era secondat de Arthur Salter. Pe masura derularii razboiului sarcina lui Jean Monnet a devenit din ce in ce mai importanta, iar pe la jumatatea lunii iunie 1940, cand devenise clar ca Franta nu mai putea tine piept razboiului, Monnet i-a propus lui Charles de Gaulle, subsecretar de stat pentru razboi, ca Franta si Marea Britanie sa formeze o "Uniune Franco-Britanica", pentru a dovedi hotararea celor doua tari ca vor sa lupte mai departe. Potrivit propunerii lui Monnet, cele doua tari, unite, ar fi trebuit sa formeze un singur guvern, o singura armata, cetatenie si moneda comuna. Desi Churchill nu s-a lasat convins, a inaintat propunerea in fata Cabinetului sau de Razboi care, dupa ce a eliminat clauza privind moneda unica, a aprobat-o. Numai ca guvernul francez, condus de Paul Reynaud, a respins cu ostilitate propunerea, preferand un acord umilitor de pace cu Germania. Dupa capitularea Frantei, Jean Monnet a continuat sa coopereze cu Churchill, transferand contractele franco-americane catre guvernul britanic. Mai mult, Churchill l-a numit membru al Consiliului Britanic de Aprovizionare de la Washington, cu sarcina ca, impreuna cu Arthur Salter, sa negocieze noi contracte pentru materiale de razboi. "Intre anii 1940 si 1943 (si, din nou, intre 1944 si 1945), Monnet a avut cartierul general la Washington, unde talentul lui de «retelizare» i-a atras curand prieteni influenti din establishment-ul american, de la judecatorul Felix Frankfurter de la Curtea Suprema pana la Dean Acheson, care urma sa devina mai tarziu Secretar de Stat al SUA. Amandoi aveau sa-i sprijine activ campania integrationista europeana in perioada postbelica. In 1941, l-a intalnit la Washington pe Paul-Henri Spaak, caruia i-a expus filosofia lui de baza pentru o Europa unita si i-a explicat pe larg planurile unei uniuni europene a carbunelui si otelului" .

La 5 august 1943, cooptat fiind ca membru in guvernul provizoriu francez, condus de Charles de Gaulle, Jean Monnet a prezentat un memorandum, in care declara: "Nu va fi pace in Europa daca statele se reconstituie pe baza suveranitatii nationale cu tot ceea ce implica aceasta in termenii politicii de prestigiu si ai protectionismului economic. Daca natiunile Europei adopta iar pozitii defensive, vor fi necesare din nou armate uriase. Conform viitorului tratat de pace, unor natiuni li se va permite sa se reinarmeze; altora, nu. Acelasi lucru s-a incercat in 1919: cunoasteti cu totii rezultatul (). Natiunile Europei sunt prea circumscrise pentru a le oferi popoarelor lor prosperitatea pe care au facut-o posibila si, prin urmare, necesara, conditiile moderne. Vor avea nevoie de piete mai mari. Si va trebui sa se abtina de a folosi o proportie majora din resursele lor pentru a mentine industriile «cheie» necesare apararii nationale. () Prosperitatea si progresul vital vor ramane de neatins pana cand natiunile Europei nu vor forma o federatie a unei «entitati europene» care sa le sudeze intr-o singura unitate economica (). Preocuparea noastra este gasirea unei solutii pentru problema europeana. Britanicii, americanii, rusii, au lumile lor proprii in care se pot retrage temporar. Franta nu poate opta pentru retragere, caci insasi existenta ei depinde de o rezolvare a problemei europene ()" .

La terminarea celui de-al doilea razboi mondial, politicienii au inceput sa caute solutii prin care sa fie salvata soarta continentului european. In acest scop, a fost reluata disputa intre adeptii solutiei comunitare si cei ai solutiei interguvernamentale. Astfel ca, pe de o parte, desi locatiile si sursele tensiunilor din politica europeana erau altele, sunt redescoperite ideile formulate cu decenii in urma, dupa incheierea Primului Razboi Mondial. Asemenea idei, precum cele ale lui Jean Monnet, propuneau solutii supranationaliste. Pe de alta parte, politicieni precum Churchill, optau pentru renasterea iluminismului internationalist. Istoria arata ca in primii ani de pace postbelica au avut castig de cauza solutiile bazate pe cooperarea internationala. In aceasta perioada au fost create o serie de institutii intemeiate pe structuri guvernamentale. "Pe primul loc intre ele statea Organizatia Natiunilor Unite, infiintata in 1945 pentru a inlocui Liga Natiunilor (care a fost dizolvata formal abia in 1946). Prima Adunare Generala a ONU a avut loc in luna ianuarie a anului 1946, sub presedintia ministrului de Externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak. Dupa conferinta de la Bretton Woods din 1944, ca instrumente ale reconstructiei financiare si economice postbelice au aparut Fondul Monetar International si Banca Mondiala. In luna octombrie 1947, prin intermedierea indirecta a ONU, a fost semnat Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT), destinat sa actioneze pentru liberalizarea progresiva a comertului mondial" .

Referindu-se la aceeasi problematica, Paul Magnette formuleaza judecati in acelasi sens: "climatul anilor de dupa razboi este fara indoiala marcat de aspiratii spre cooperare. Acordurile pe care statele europene le incheie in materie militara (UEO, 1948; NATO, 1949) si in domeniul cooperarii economice (OECE, 1948), desi raman diplomatice in metodele si in organizarea lor institutionale, sunt semnele unei inclinatii a conducatorilor statelor Europei Occidentale, distruse de razboi si care se simt amenintate de aparitia unui bloc socialist si incurajate de puterea tutelara americana, de a se reconstrui fara a-si face rau. Dar elitele politice din Europa Occidentala sunt animate si de forte mai ambitioase. Curente din ce in ce mai puternice privesc dincolo de aceste acorduri punctuale, care nu pun in cauza nici in fapt, nici in drept suveranitatea statelor, catre proiectul unei veritabile federatii politice europene. Miscarile federaliste sunt semnul acestora: mici grupuri elitiste, care numara in randul lor politicieni, sindicalisti si universitari, cateva sute de oameni cel mult, care impartasesc convingerea ca statele europene ar putea fi inclinate sa coopereze daca o serie de oameni influenti ar putea sa-si uneasca fortele pentru a starni entuziasmul conducatorilor. Istoria pare, intr-o prima etapa, sa le dea dreptate: reuniunile generale pe care aceste organizatii private le tin la Haga in mai 1948 au un mare rasunet politic si sunt sprijinite chiar din saptamanile ce urmeaza de catre guvernul francez, care decide sa devina arhitectul proiectului" .

Pe de alta parte, tot in perioada 1945-1947, au fost esuate doua initiative prin care se incerca unificarea statelor europene. Este vorba de Comitetul pentru Cooperare Economica Europeana (CEEC) si de Consiliul Europei. Dincolo de aceste infrangeri insa, momentul lui Jean Monnet avea sa vina in primavara anului 1950. "La sesiunea Consiliului Europei din luna august a anului 1949, Churchill ii socase pe multi delegati propunand ca Germaniei sa i se faca o primire din cele mai calduroase. Doua dintre puterile apusene de ocupatie, SUA si Marea Britanie, voiau s-o vada continuand pe drumul spre refacerea economica si nationala deplina, cat de curand posibil. Dar atitudinea lor provocase o schisma profunda in raport cu Franta, care voia sa-si exercite in continuare controlul asupra economiei Germaniei, de teama ca aceasta ar fi putut deveni din nou o rivala pe plan politic si economic prea puternic" .

Pe fondul acestei dispute reinvie initiativa lui Jean Monnet, prin care acesta urmarea faurirea "Statelor Unite ale Europei". In noua situatie, problema se punea astfel: "cand a ajuns sa-si astearna planul pe hartie, Monnet era in mod evident tulburat de proportia in care isi putea permite sa-i dezvaluie adevaratele scopuri. Inainte de a ajunge in etapa finala, proiectul a trecut prin noua variante succesive. In prima, reunirea industriilor carbonifera si siderurgica era considerata «prima faza a unei Uniuni Franco-Germane». A doua se deschidea cu «primul pas al unei Uniuni Franco-Germane si al unei federatii europene». Pe la a cincea versiune, aceasta se transformase in: «Europa trebuie sa fie organizata pe baze federale. In acest scop, un element esential este o Uniune Franco-Germana». A saptea ciorna impunea ca «Europa trebuie sa fie organizata pe baze federale». Dar, in forma finala, aproape toate aceste elemente lipseau. Monnet nu si-a mai permis decat sa mentioneze ca reunirea celor doua industrii ar fi «primul pas al unei federatii europene», un termen vag din care se putea intelege orice" .

Pentru ultimii ani ai vietii, politicianul francez s-a retras la proprietatea sa de la Maison d'Houjarray, situata la vreo treizeci de mile distanta de Paris, unde si-a redactat "Memoriile" sub forma unei sinteze a experientei de gandire si actiune, incheind cu speranta ca prin opera sa de-o viata a reusit macar sa asigure pacea intre Franta si Germania. Tot in aceasta localitate moare, in ziua de 16 martie 1979, la varsta de 90 de ani. Pana atunci Jean Monnet era singurul detinator al titlului onorific de "Cetatean de Onoare al Europei", distinctie decernata de Consiliul European de la Luxembourg, din 2 aprilie 1976, printr-o rezolutie a sefilor de state si de guverne ale Comunitatii Europene.

Sectiunea a 2-a. Perspectiva actiunii diplomatice pentru constructia europeana

Preliminarii. Istoria ideilor economice si politice ale lui Jean Monnet a ramas multa vreme necunoscuta. Mai mult, chiar si astazi, dupa ample cercetari referitoare la radacinile intelectuale ale constructiei europene, parerile cu privire la aceasta personalitate sunt adesea impartite. Referindu-se la structura personalitatii diplomatului francez, Traian Ungureanu se simte indreptatit sa noteze: "discret pana la autoanulare, Jean Monnet avea doua convingeri intime. Le-a cultivat fara abatere, cu o rabdare tacuta, aproape mistica, si le-a transformat, treptat, in forte istorice. Ele au grabit renasterea contabila a onorabilei firme J.G. Monnet si tot ele au schimbat fata Europei, dupa o lucrare lenta si necurmata care a avut efectul negativ al unei eroziuni geologice, dar a rodit, fertil, prozeliti si un cult politic. Prima din convingerile ascunse sub fruntea acestui om civilizat si laborios, copie reala a imaginii virtuale a lui Hercule Poirot, a fost importanta relatiilor directe intr-un sistem inchis. De aici, credinta in eficienta conclavului si preferinta pentru decizia luata in sanul unei confrerii elitare. A doua, decurgand din prima: aversiunea fata de caracterul incontrolabil, polemic si dezordonat al sistemelor deschise. De aici, gandul dizolvant urzit democratiilor nationale. Tot de aici, spaima de politica in sensul clasic si preferinta pentru o tehnica de evitare si amanare (compromisul), in defavoarea principiilor. Toate aceste atitudini vor forma, dupa o rafinare indelungata, articulatiile «Proiectului European»"[11].

Se subintelege ca, dupa doua milenii si jumatate de gandire politica europeana, ideile lui Jean Monnet nu erau noi. Iar daca ele au fost acceptate, inseamna ca politicienii secolului al XX-lea aveau motive sa se teama de capriciile istoriei propriului lor continent. Cert este ca in acest context, cu ocazia discursului de inaugurare a activitatii Inaltei Autoritati, principala institutie a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, Jean Monnet, desemnat presedinte al acestei institutii, afirma urmatoarele: "Pentru prima data relatiile traditionale dintre state s-au modificat. Potrivit metodelor din trecut, chiar daca statele europene sunt convinse de necesitatea unei actiuni comune, chiar daca pun baza unei organizatii internationale, ele isi rezerva din plin suveranitatea. De asemenea, organizatia internationala nu poate nici sa decida, nici sa execute, ci doar sa adreseze recomandari statelor. Aceste recomandari sunt incapabile sa elimine antagonismele noastre nationale, care se accentueaza in mod inevitabil, atat timp cat nu sunt depasite suveranitatile" .

Iar peste un an, referindu-se la importanta institutiilor supranationale in procesul integrarii europene, intr-un discurs tinut la 11 septembrie 1952, Jean Monnet declara: "Viata institutiilor este mai lunga decat cea a oamenilor si institutiile pot astfel, daca sunt bine construite, sa acumuleze si sa transmita intelepciunea dobandita generatiilor succesive. Marea revolutie europeana a epocii noastre ( . ) incepe in aceste zile, in care se constituie primele institutii supranationale ale Europei. Institutiile noastre comune supranationale sunt inca slabe si fragile; datoria noastra este sa le respectam si sa le dezvoltam, sa le dam o forta care sa le puna la adapost de tendinta noastra pentru compromisuri de moment" .

Modelul comunitar european a fost zamislit lent, impotriva curentului, prin tatonari si subterfugii. Problematica unificarii europene era veche, insa la timpul respectiv - jumatatea secolului XX - o strategie politica de federalizare a statelor nu avea nicio sansa sa fie acceptata. Ideea statului modern este produsa de gandirea rationalista renascentista, chemata sa puna ordine asupra multiplicitatii si diversitatii formelor medievale de autoritate politica ori religioasa. Ierarhizarea practica a acestor puteri, adesea concurente, a grabit consacrarea principiului suveranitatii. Astfel ca statul s-a impus in epoca moderna ca un orizont politic de nedepasit. Si situatia s-a mentinut pana in perioada postbelica ca un principal obstacol in fata partizanilor constructiei europene. Altfel spus, ideea unificarii europene trebuia cultivata cu prudenta, intrucat reclama modificarea atitudinii fata de suveranitatea statala. De aceea, inventarea modelului comunitar, care s-a si infaptuit, se va produce pe fondul unor dezbateri aprinse, purtate dupa o logica a compromisului.

10. Consiliul Europei. Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Planul constructiei europene, elaborat de Jean Monnet, avea la baza o viziune federalist functionala, axata pe integrarea economica sectoriala. In ciuda puterilor sale limitate, Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 prin Tratatul de la Londra, si-a asumat rolul de a asigura respectarea libertatilor individuale si de promovare a valorilor democratiei. Desi in aparenta este o institutie supusa regulilor clasice ale dreptului international, in fapt, Consiliul Europei a desfasurat activitati originale cu efecte notabile asupra suveranitatii statelor semnatare. Competenta Consiliului Europei este de a propune conventii, adica simple tratate guvernate de normele de drept international. Intre cele aproximativ 150 de conventii elaborate, o importanta aparte o are Conventia Europeana a Drepturilor Omului, semnata in 1950 la Roma. Textul acestui document aduce ca noutate un mecanism original de protectie juridica a acestor drepturi si libertati fundamentale. La baza mecanismului sta principiul recunoasterii, de catre statele semnatare, a unei instante superioare, care sa vegheze la respectarea acestor drepturi, ceea ce inseamna o autolimitare a suveranitatii. Aceasta instanta este Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg, ale carei decizii au forta obligatorie.

Observam ca, inca din momentele pregatitoare, procesul constructiei europene a stat sub semnul confruntarilor, in plan politic, intre "unionisti" si "nationalisti", dar si in plan economic, intre adeptii doctrinei liberului schimb si cei ai doctrinei protectionist-dirijiste. Altfel spus, in plan politic confruntarile aveau ca tinta "forma" institutionala a integrarii, iar in plan economic discutiile aveau in centru "continutul" cooperarii. Analizand cu atentie fortele care se confruntau, Jean Monnet a ajuns la convingerea ca "proiectul european nu putea avansa decat cu conditia stingerii polemicilor politice in jurul institutiilor (deosebit de sensibile deoarece se refereau la concepte si simboluri), pentru o focalizare asupra continutului cooperarii. Schimbarea de strategie consta in privilegierea fondului asupra formei, in speranta secreta ca fondul va aduce dupa sine forma" . Mai mult, spune Paul Magnette: "dintr-o inclinatie personala, Monnet ar fi preferat fara indoiala sa promoveze un plan dirijist de productie si comercializare planificate si comune, dar stia ca aceasta orientare ar fi suscitat reticente mari in Germania si in Statele Unite. El a avut precautia de a-si prezenta proiectul sub o forma mai accesibila pentru liberali: o piata comuna, deschisa, dar reglementata de o autoritate publica. De la inceput, Monnet se indrepta deci spre o sinteza a celor doua mari culturi economice europene ale vremii, liberul schimb si dirijismul protectionist" . Astfel ca, pana la urma, "alternativa liber schimb/dirijism s-a oprit intr-un echilibru, ca si alternativa national/supranational. Alegerea modelului tehnocratic impotriva celui politic este transparenta. Dar nu si definitiva" .

S-a intamplat insa ca pe parcursul negocierilor Tratatului de instituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, orientarea tehnocratica sa fie diminuata, ajungandu-se la un echilibru intre reprezentarea politica si cea non-politica. Fapt este ca, alaturi de Inalta Autoritate, institutie tehnocratica suprastatala, pentru coordonarea activitatii CECO au mai fost infiintate: Consiliul Special de Ministri, organ interguvernamental insarcinat sa coordoneze politicile nationale; Curtea de Justitie, menita sa vegheze la legalitatea functionarii mecanismului comunitar si sa intervina pentru rezolvarea diferendelor intre statele membre; Adunarea parlamentara, cu rolul de control, institutie la care J. Monnet nu se gandise. Cert este ca "in final echilibrul este cel care prevaleaza, atat pe axa national/supranational (ponderea Consiliului si natura tratatului-lege fiind compensate de autonomia relativa a Inaltei Autoritati, inventie majora), cat si pe cea politic/non-politic (Inalta Autoritate, centrala, fiind incadrata de Consiliu si Adunare)" . Dar gandul lui Jean Monnet batea mult mai departe: "Comunitatea noastra nu este o asociatie a producatorilor de carbune si otel. Ea este inceputul Europei" .

11. Comunitatea Europeana a Apararii si Comunitatea Politica Europeana. Entuziasmat de succesul initiativei CECO, Jean Monnet a propus un plan de creare si a unei Comunitatii Europene a Apararii. Initiativa a fost facuta publica la 24 octombrie 1950, de catre premierul francez Ren Pleven, iar negocierile in acest scop n-aveau sa inceapa inainte de a se finaliza Tratatul Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului. Desi planul a fost primit cu larga suspiciune, tratatul a fost negociat pana in toamna anului 1951, iar la 1 februarie 1952 a fost facut public. Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Apararii a fost semnat la 27 mai 1952, insa avea putine sanse de ratificare, mai ales din partea Frantei.

In aceasta situatie, cand presimtea ca planul se naruie, Jean Monnet, in acord cu Paul-Henri Spaak, vine cu o initiativa si mai indrazneata, aceea de infiintare a unei Comunitati Politice Europene (CPE), o comunitate supranationala, care sa asigure umbrela politica peste CECO si CEA. Aceasta noua propunere Monnet-Spaak a avut o buna primire, concretizandu-se in acordul ministrilor de externe din cele sase state membre pentru realizarea unui proiect de tratat care sa cuprinda "Statutul Comunitatii Europene", ceea ce echivala, in primavara anului 1953, cu o prima incercare formala de elaborare a unei constitutii europene. Dar acest proiect nu putea sa mearga mai departe, fara depasirea adversitatilor puternice in legatura cu soarta CEA.

Numai ca mediul politic francez, foarte framantat la timpul respectiv, provoca ingrijorare in ce priveste ratificarea Tratatului CEA. In cele din urma, la 30 august 1954, Adunarea Nationala a Frantei, dupa dezbateri furtunoase, a respins documentul. "Majoritatea triumfatoare a inceput sa cante Marseieza. Comunitatea Europeana a Apararii murise. Ideea unei Comunitati Politice a cazut si ea curand in obscuritate. Monnet si supranationalismul sau suferisera o infrangere rasunatoare" .

12. Tratatele institutive ale CEEA si CEE. Jean Monnet nu abandoneaza lupta, invata din greseli si merge mai departe. Isi da demisia din functia de presedinte al Inaltei Autoritati CECO si continua strategia constructiei europene prin integrarea progresiva a altor sectoare economice. La sfarsitul anului 1955 era deja hotarat sa actioneze pentru integrarea industriei nucleare. Si pentru a-si prezenta noul plan de creare a Comunitatii Europene a Energiei Atomice, Monnet, care voia sa ramana mai departe in umbra, se foloseste de autoritatea lui Paul-Henri Spaak, ministru belgian de externe. Tot cu Spaak, Monnet, cu aceeasi discretie, discutasera deja si posibilitatea unei "uniuni vamale" sau a unei "piete comune" a celor sase state membre. Urmare a multiplelor demersuri, sustinute din umbra de Monnet, la 25 martie 1957, intr-un loc simbolic, Capitoliul din Roma, reprezentantii celor sase state membre au semnat Tratatele institutive ale CEEA si CEE. Desi Jean Monnet nu a fost invitat la aceasta ceremonie, avea toate motivele sa traiasca o noua victorie. Astfel incat, spun unii critici, "Jean Monnet, una dintre personalitatile care au contribuit decisiv la ridicarea noii constructii, spunea, la sfarsitul vietii sale, ca, daca ar fi sa o ia de la inceput, ar face acelasi lucru, numai ca, in loc sa porneasca la drum cu domeniul economic, s-ar concentra mai intai asupra culturii"[20].

In concluzie, ipoteza de la care am pornit, potrivit careia Jean Monnet poate fi considerat parintele filosofiei practice a constructiei europene, se confirma. Argumentele aduse in sprijinul acestei presupuneri scot in evidenta ca "nu guvernele, nu coalitiile de politicieni, nu parlamentele nationale, ci pur si simplu o elita transnationala sau, in termeni actuali, o comunitate epistemica a fost responsabila pentru modelul organizarii regionale. Modelul originar de integrare europeana, cunoscut sub numele de model functionalist, era o metoda empirica care a recuzat alternativa unui proiect politic global de integrare ( . ). Europa functionalistilor a fost prin excelenta un proiect realist, deoarece Monnet si prietenii sai nu recuzau proiectul politic federal in sine, erau in fond «buni federalisti», insa constatasera ca pentru moment era nerealist. Jean Monnet asistase la semi-esecul instituirii unei organizatii politice globale in persoana Consiliului Europei si a esecului integrarii functiei de aparare prin Tratatul Comunitatii Apararii pe care il concepuse, un text initial acceptat, dar ulterior refuzat la ratificare ( . ). Modelul lui Jean Monnet a fost un veritabil model comunitar. Scopul asocierii era comunitatea insasi: «o uniune din ce in ce mai stransa intre popoarele Europei»"[21].