QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate stiinte politice

Elemente de drept international si comunitar al mediului








Elemente de drept international si comunitar al mediului[1]


Aspecte introductive

Europa acopera o suprafata de 10,5 milioane Kmp si are o populatie de peste 720 milioane de locuitori. Deci, continentul nostru cunoaste o foarte mare densitate a populatiei si o industrializare puternica, respectiv doi factori esentiali care exercita asupra mediului un impact deosebit de intens implicand riscuri multiple de deterioare. Forumurile stiintifice au inventariat, in Europa, cincizeci si sase de probleme ale mediului, din care 12 sunt considerate a fi prioritare si de lunga durata. Pentru exemplificare amintim: schimbarile pe care le sufera clima, rarefierea si diminuarea stratului de ozon din stratosfera, reducerea biodiversitatii, emisiile acide, oxidantii fotochimici si alte efecte ale ozonului din troposfera, manageamentul apelor dulci, degradarea padurilor, pericolele pentru zonele de coasta si managementul acestora, reducerea deseurilor si ameliorarea managementului lor, stresul urban, riscurile chimice si accidentale majore (Europe’s Environment - European Enviranment Agency 1995). Toate aceste date si probleme isi pun, fireste, amprenta si pe cooperarea regionala.




Unitatea mediului natural ca si numeroasele probleme amintite mai sus au determinat o cooperare si o reglementare juridica sustinuta, acestea fiind singurele forme de solutionare a problemelor generale ale protectiei mediului.

In cadrul U.E., scopul reglementarilor juridice privind protectia mediului este de a pune in concordanta, de a armoniza reglementarile diferitelor domenii al caror obiectiv principal coincide cu necesitatile integrarii economice. Pentru aceasta nu este necesar ca reglementarile sa cuprinda in aceeasi masura toate domeniile sectoriale ale mediului. De aceea, nu putem vorbi de un drept comunitar al protectiei mediului ca de un sistem de sine statator ci doar de o activitate comuna de legiferare in domeniul protectiei mediului. Aceasta activitate de legiferare este stimulata de anumite principii, directive si politici ca si de experienta dobandita.

La data incheierii tratatului de la Roma (1957), cu care prilej s-a constituit Comunitatea Europeana, protectia mediului nu putea fi introdusa printre prioritatile colaborarii. Preocuparea generala, in aceea vreme, se concentra asupra domeniilor de colaborare economica. Aparitia problematicii legata de protectia mediului nu s-a lasat, insa, prea mult asteptata, mai ales ca problemele deteriorarii mediului sunt, intr-o anumita masura, o consecinta, nedorita, a cresterii economice. Deci, pe termen lung, deteriorarea mediului constituie un factor care influenteaza inevitabil cresterea economica, indiferent daca i se acorda sau nu atentia cuvenita. Tocmai de aceea (fireste si datorita Conferintei de la Stockholm), la intrunirea de la Paris, din 19 septembrie - 2 octombrie 1972, a celor noua sefi de stat si guvern ai Comunitatii se declara ca:

”Cresterea economica nu este o crestere in sine. Obiectivul sau cel mai important este reducerea diferentierii conditiilor de viata. Cresterea trebuie sa aiba loc cu participarea tuturor partenerilor sociali. Rezultatul va fi imbunatatirea calitatii vietii si a nivelului de trai. Conform spiritului European, trebuie acordata o atentie speciala valorilor constante nemateriale cum este si protectia mediului. Numai astfel dezvoltarea va servi intr-adevar omenirea”. Ca atare, institutiile CEE au fost invitate sa pregateasca un program de actiune in materie de mediu.

Nu dupa mult timp, in cadrul CEE si apoi al U.E, au fost elaborate si adoptate cinci programe de actiune in 1973, 1977, 1983, 1987, si 1993, care exprima, de fapt, conceptia comunitara in privinta protectiei si ameliorarii mediului. Aceste programe de actiune constituie declaratii de intentii politice ce cuprind masurile preconizate conform unui calendar precis. Deci, ele nu au forta juridica.

Primele doua programe, care au functionat intre anii 1974-1976 si 1977-1981, au definit principiile de baza si obiectivele fundamentale ale politicii comunitare in domeniul mediului si au insemnat raspunsuri imediate la problemele grave ridicate de poluare. Prin ele, in scurt timp, s-a ajuns la concluzia ca, in domeniul mediului, a preveni este mult mai important decat a combate. Toate aceste idei au fost concretizate in cel de al treilea program (1983-1986) care a stabilit de fapt, pentru prima data, prioritatile actiunii comunitare in domeniul protectiei si ameliorarii mediului. Astfel, a fost definita o strategie globala si preventiva de protectie a mediului si a resurselor, care a determinat o revizuire a conceptelor si resurselor numeroaselor procedee industriale (tehnologii proprii si de reciclare, subordonarea autorizarii construirii marilor lucrari industriale si de infrastructura unui studiu prealabil al impactului lor asupra mediului, etc).

Continuand aceasta strategie preventiva, cel de al patrulea program de actiune (1987-1992) a reusit sa faca din protectia si ameliorarea mediului un element esential al oricarei politici comunitare, economice si sociale. Acest program a insemnat o abordare mai integratoare in materie de prevenire si ameliorare a poluarii mediului, in scopul de a se evita transferul poluarii mediului dintr-o regiune in alta.

Confirmand aceasta strategie, cel de al cincilea program de actiune (1993-2000), intitulat sugestiv ”Catre o dezvoltare durabila”, a adoptat o noua abordare a problemelor mediului, cea a dezvoltarii durabile, care priveste deopotriva problemele ecologice, activitatile economice si sociale, precum si perspectivele generale ale dezvoltarii Marea miza a acestui program consta in reconcilierea intre mediu si dezvoltare care sa asigure atat pentru generatiile de azi cat si pentru cele viitoare un mediu care sa permita un nivel ridicat de prosperitate economico-sociala si calitate a vietii. Acest program, fiind fondat pe principiul dezvoltarii durabile, implica nu numai autoritatile, ci si pe toti cetatenii care au o responsabilitate comuna fata de mediu (principiu enuntat si in tratatul de la Maastricht) si vizeaza stabilirea unei structuri pentru aplicarea Agendei 21, la care au subscris atat Uniunea Europeana cat si statele membre, in cadrul Conferintei ONU privind mediul si dezvoltarea de la Rio (1992). Programul este compus din trei parti. Prima parte reprezinta, de fapt, un adevarat raport asupra mediului, exprimand o strategie destinata sa rupa cu tendintele de pana atunci si sa promoveze cerintele dezvoltarii durabile. Partea a II-a reprezinta un inventar al amenintarilor si problemelor ecologice in context international si indica ceea ce U.E si statele membre trebuie sa faca in cadrul unei cooperari internationale sau bilaterale. Partea a treia a documentului este succinta si generala tratand probleme ca: alegerea prioritatilor, costurile etc. La jumatatea teremenului de realizare a programului (1995) s-a facut o evaluare, cu care prilej s-a intocmit o lista a masurilor orizontale si domeniilor de actiune care trebuie sa fie urmarite cu prioritate precum si un plan in cinci puncte in vederea determinarii unei structuri a costurilor corespunzatoare in viitor. In fine, inspirandu-se din lucrarile Conferintei de la Rio, programul al cincilea insista pe ideea ”parteneriatului” (dialogul cu toti partenerii, publici si privati si concentrarea activitatii acestora) si, totodata, largeste substantial panoplia instrumentelor de protectie a mediului - prin intensificarea masurilor de ordin fiscal si preconizarea unei ”fiscalitati ecologice europene” - si insista pentru aplicarea mai consecventa a mijloacelor de raspundere civila.

Al saselea program de actiune - Mediul inconjurator 2010: viitorul este in mainile noastre. Acest ultim program se concentreaza pe patru directii principale: schimbarea climatica, biodiversitatea, mediul inconjurator si sanatatea si gestionarea sustinuta a resurselor si reziduurilor. In ceea ce priveste schimbarea climatica, obiectivul UE pe termen scurt este atingerea obiectivelor prevazute in protocolul de la Kyoto, si anume reducerea cu 8% a emisiilor de gaz fata de anul 1999, reducere prevazuta pentru 2008-2012.

Pe termen lung, se prevede o crestere a acestui procent la 20-40%. In ceea ce priveste biodiversitatea, obiectivul il reprezinta protejarea si restaurarea structurii si functionarii sistemelor naturale, in timp ce, in ceea ce priveste relatia dintre mediul inconjurator si sanatate, se urmaresre asigurarea acelui nivel de calitate a mediului care sa garanteze sanatatea publica.


2. Bazele „constitutionale” ale reglementarilor UE

In ultimul deceniu Tratatul de la Roma nu a mai putut oferii solutii pentru rezolvarea multiplelor probleme cu care se confruntau statele europene in privinta protectiei si ameliorarii mediului. Acest fapt, pe langa multe altele, a stat la baza necesitatii modificarii unor prevederi ale conventiei. Astfel, la 27 februarie 1986 a fost adoptat Actul Unic European (Single European Act) care, din punct de vedere al protectiei mediului, a introdus modificari fundamentale in tratatele organice ale Comunitatii Europene, rezolvand bazele protectiei mediului. In acest sens, art. 100 al tratatului in vigoare a fost completat cu un articol nou 100A si a fost introdus un nou titlu VII, intitulat ”Mediul” care contine articolele 130R, 130S si 130T. Ulterior, toate aceste prevederi au fost modificate, intr-o oarecare masura, de Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992. In cele ce urmeaza vom trece in revista cateva din aceste articole, semnaland in acelasi timp si ultimele modificari aduse in 1992.

Pentru a fi cat mai completi amintim, in prealabil, ca Tratatul de la Maastricht, in articolul doi, se refera la dezvoltarea durabila, adica la solutionarea conflictelor intre interesul economic si cel al mediului, iar in articolul trei se refera direct la politica de mediu.

Dispozitiile articolului 100A, desi se concentreaza asupra formarii unei piete comune, contin si unele referiri la protectia mediului. Acest articol este deci aplicat atunci cand interesul primordial il constituie miscarea libera a marfurilor si serviciilor. Totodata, protectia mediului, ca un punct de vedere complementar important, este mentionata si separat si nu oricum, ci ca baza de pornire, fiind considerata ”gradul inalt al apararii” mediului. Deci, chiar si in conditiile intemeierii pietei libere, masurile de protectie a mediului pot fi incorporate in documente, atat la nivelul Uniunii cat si la nivel national, doar daca nu sunt discriminatorii. Daca ele solicita, de exemplu, indeplinirea criteriilor de protectie a mediului doar la produsele de import, pe cand la produsele proprii nu, pe drept cuvant o astfel de solutie este criticabila si, fireste, se impun masuri de corectie corespunzatoare.

Articolul 130R, aliniatul 1

”Masurile intreprinse de Comunitate cu privire la mediu urmaresc urmatoarele scopuri:

- sa pastreze, sa apere si sa amelioreze calitatea mediului;

- sa contribuie la apararea sanatatii oamenilor;

- sa asigure valorificarea corespunzatoare si rationala a resurselor naturale.”

Sa evidentiem cel de al treilea obiectiv: problema gestionarii resurselor naturale. Constatam ca s-a dorit intarirea principiului dupa care resursele naturale pot fi reinnoite si gestionate astfel incat sa nu se puna in pericol innoirea lor, iar cele ce nu pot fi reinnoite sa nu fie risipite.

Articolul 130R, aliniatul 2

”Actiunile comunitatii privind mediul trebuie sa se bazeze pe urmatoarele principii:

  • sa se intreprinda masuri de preantampinare,
  • sa fie tratate sursele care produc daune mediului si
  • poluatorul trebuie sa plateasca.

Cerintele de protectie a mediului trebuie sa faca parte integranta din politica generala a comunitatii”



Conventia de la Maastricht din 1992 a introdus doua principii, doua cerinte teoretice, si anume principiul precautiei (precuationery principle) respectiv al celei cu grad inalt de protectia mediului. Articolul 130R evidentiaza deci patru principii: principiul prevenirii de o importanta de prim ordin, interventia la sursa poluarii, ca o completare la primul principiu, principiul poluatorul plateste, ca sa folosim o formula mai veche, si ca o ultima problema de baza, principiul integrarii consideratiilor ecologice in toate politicile comunitare.

Cele doua principii aparute in urma modificarilor din 1992 urmaresc sa intareasca in mod substantial activitatea de prevenire prin introducerea precautiuei.

Articolul 130R, aliniatul 3

”Comunitatea, pregatind masurile privind mediul, trebuie sa aiba in vedere:

  • informatiile stiintifice si tehnice corespunzatoare;
  • caracteristicile mediului din diferite regiuni ale comunitatii;
  • avantajele si costul masurilor preconizate sau neintreprinse;
  • dezvoltarea economica si sociala unitara a Comunitatii si dezvoltarea armonioasa a regiunilor”.

Articolul 130R, aliniatul 4

”Comunitatea intervine in domeniul mediului cand obiectivele mentionate in alin.1 se pot realiza mai avantajos la nivelul comunitatii decat la nivelul unor tari membre. Cu unele exceptii, statele membre finanteaza si executa masurile intreprinse”.

In acest ultim aliniat se pune problema prioritatii masurilor comunitare adica a ierarhizarii diferitelor masuri de interventie. Conceptia generala pe acest taram indica faptul ca ”solutia cea mai realizabila” se refera numai la solutia de caz si nu urmareste stabilirea unui drept de prioritate pentru masurile comunitare. Pozitia de adoptat se stabileste, de la caz la caz, deoarece este foarte greu de determinat continutul solutiei ”celei mai realizabile”. Ceva poate fi ”mai bine realizat” daca atinge mai rapid scopul, este mai ieftin, are in vedere mai multi factori, emite o poluare mai mica s.a.

Articolul 130R, aliniatul 5

”Uniunea si statele membre, in cadrul competentei proprii, colaboreaza cu terte tari si cu organizatiile internationale corespunzatoare. Stabilirea colaborarii cu Uniunea este rezultatul intelegerii intre Uniune si tarile interesate, iar negocierile si incheierea acordurilor trebuie sa se desfasoare conform articolului 228. Toate acestea insa nu ingradesc dreptul statelor membre de a negocia in cadrul unor organizatii internationale si de a incheia conventii internationale”

Participarea Uniunii la negocierea si semnarea unor conventii internationale, inseamna ca, in cazul dat, Uniunea intervine in locul tarilor membre. Dreptul comunitar al mediului este format in mare parte din acele conventii unde si Uniunea este parte contractanta.

Problematica de baza a Articolului 130S o constituie cea a competentei juridice, mai precis chestiunea daca Uniunea poate lua, in domeniul protectiei mediului, decizii cu forta juridica obligatorie. Cea mai uzitata forma de reglementare este directiva, care de fapt este instrumentul principal de realizare a politicii comunitare a mediului. Ea imputerniceste Uniunea sa stabileasca obiective, standarde si procedee, dar in acelasi timp asigura o oarecare flexibilitate pentru tarile membre, deoarece realizarea concreta a directivelor se face prin intermediul legislatiei si reglementarilor nationale.

Se cuvine precizat insa, ca libertatea asigurata pentru realizarea concreta a directivelor nu este abosluta. Directiva reprezinta o recomandare dar pretinde un anumit comportament care este obligatoriu pentru legislatiile nationale. Posibilitatea aplicarii particularitatilor nationale consta, in acest caz, in faptul ca dupa competenta fie autoritatile locale fie cele centrale stabilesc conditiile concrete de autorizare, dar, in toate cazurile, autorizarile sunt conditionate obligatoriu de studiul de impact.

Articolul 130T

”Masurile comune de protectie acceptate in baza articolului 130S nu exclud posibilitatea ca statul membru sa mentina sau sa introduca masuri mai severe fata de cele cuprinse in conventie”.

Conform acestei formulari, masurile intreprinse de Comunitate nu frusteaza statul membru de a adopta masuri asemanatoare, (cand comunitatea a intreprins deja o masura anume) sau chiar masuri noi (cand comunitatea nu a adoptat nici o masura). Trebuie avut in vedere ca la interpretarea unui text se va tine cont de intregul context al tratatului precum si de faptul ca, respectand principiul proportionalitatii, masurile intreprinse de un membru pot fi mai aspre si nicidecum nu pot contine prevederi mai blande fata de cele acceptate in cadrul comunitatii.

Unele domenii de reglementare ale dreptului mediului al UE

Continutul reglementarilor comunitare ale protectiei mediului difera in functie de obiectul protejat. Exista multe opinii privind aceste clasificari, motiv pentru care acum nu ne vom ocupa de prezentarea lor. In opinia noastra, urmarind un rationament de generalizare, putem face urmatoarea clasificare:

  • reglementari generale cu o importanta in politica de mediu;
  • reglementari privind siguranta nucleara si materialele radioactive;
  • reglementari privind protectia si gospodarirea apelor;
  • reglementari privind protectia calitatii aerului si cele privind poluarea atmosferei;
  • reglementari privind prejudiciile poluarii fonice;
  • reglementari privind materialele chimice, riscul industrial si biotehnologic;
  • reglementari privind protectia naturii.         

In cele ce urmeaza evidentiem doar cateva detalii - in special cele privind reglementarile cu caracter general - pentru a putea remarca directiile si metodologia reglementarilor comunitare referitoare la protectia mediului. In analiza noastra nu vom urmari impartirea ampla de mai sus ci ne vom folosi de una mai simplificata, dupa cum urmeaza: reglementari generale; protectia naturii; ape; aer; zgomot; materiale chimice; deseuri.

3.1. Reglementari generale

a) Recomandarea Consiliului nr. 75/436 scoate in evidenta importanta principiului poluatorul plateste. Punctul 2 al anexei la Recomandare, care detaliaza propunerea, defineste acest principiu dupa cum urmeaza:

Atat Uniunea Europeana cat si statele membre trebuie sa accepte in legiferarea lor principiul ”poluatorul plateste” conform caruia persoanele fizice si juridice raspunzatoare de poluare, care activeaza in cadrul dreptului privat sau al dreptului public, trebuie sa suporte costul cheltuielilor necesare masurilor care vor duce la lichidarea poluarii sau la reducerea ei, ce serveste la obtinerea valorilor limita sau la cerintele similare pentru ca mediul sa corespunda scopurilor calitative, iar in cazul in care nu exista astfel de prevederi, sa corespunda unor dispozitii similare ale administratiei. Trebuie adaugat ca, in aplicarea principiului poluatorul plateste, statele membre nu pot face deosebire in raport de faptul ca efectele poluarii apar pe teritoriul lor sau al altor tari.



b) Din randul dispozitiilor generale, se evidentiaza, in mod deosebit, Directiva Consiliului nr. 85/337 care institutionalizeaza evaluarea obligatorie a impactului asupra mediului. Conform articolului 3 ”Evaluarea efectelor mediului defineste, descrie si estimeaza in mod corespunzator, efectul direct sau indirect al proiectelor cu privire la unele cazuri, in concordanta cu dispozitiile art. 4 (care contine lista stabilimentelor pentru care a fost sau va fi obligatorie evaluarea impactului asupra mediului) si articolul 11 (care contine norme cu privire la aplicarea lor in statele membre) avandu-se in vedere factorii:

  • populatia, fauna si flora;
  • sol, apa, aer, clima si peisaj;
  • interactiunile celor doi factori din aliniatele precedente
  • bunuri materiale si mostenirea culturala.

c) Din randul dispozitiilor generale mai remarcam alte doua, elaborate in 1990: cel despre organisme modificate genetic (OMG) si cel despre microorganisme, pe care le reamintesc aici din lipsa unui alt loc mai corespunzator in cadrul cursului. Ambele directive (90/219 si 90/220) formuleaza o serie de reguli comune in cadrul UE privind utilizarea MMG (microorganismelor modificate genetic) in laboratoarele de cercetare si in industrie si, in acelasi timp, masurile adecvate de protejare a sanatatii umane si a mediului fata de orice risc aparut din activitatile care folosesc MMG. De altfel aceste directive contin anumite cerinte, respectiv limite, in centrul carora sta obligatia de a informa in mod corespunzator, de a instiinta in prealabil, de a tine sub observatie si informare continuua.

d) Reglementarea cu numarul 1210/90 a consiliului infiinteaza Biroul European de Protectia Mediului precum si reteaua de observatii si informatii europene. Importanta primordiala a reglementarii, care este o continuare a celor descrise la punctul 3, consta in intocmirea informatiilor corespunzatoare si infiintarea unei baze de date privind situatia mediului si a impactului de mediu, ale carei informatii sa fie folosite in vederea orientarii activitatilor.

e) O importanta deosebita o are Directiva nr. 90/313 cu privire la libera accesibilitate la informatii de mediu. Potrivit documentului, informatiile relative la mediu trebuie sa fie puse, la cerere, la dispozitia oricarei persoane fizice sau juridice, fara o justificare, iar orice refuz trebuie motivat si poate face obiectul unui recurs judiciar sau administrativ.

f) Unul din punctele cardinale ale conceptiei reglementarilor Uniunii Europene il constituie generalizarea tendintelor de autoreglementare. Avandu-se in vedere ca Uniunea s-a format din comunitate economica si comerciala, este firesc ca reglementarile sa se concentreze, in primul rand, in jurul acestor chestiuni. Tocmai de accea, o parte a directivelor sau a altor documente ofera celor chemati sa aplice normele privind protectia mediului, posibilitati largi de concretizare iar societatii, care trebuie sa fie informata permanent despre starea mediului, garantia accesului liber la informatii, care sa-i permita sa identifice caile cele mai potrivite de aplicare a reglementarilor.

Trecerea de la reglementare juridica la autoreglementare se face prin BAT, adica prin cea mai eficienta rezolvare posibila, concept ce a aparut in directivele referitoare la poluarea aerului, iar mai apoi si in directivele cu privire la deseuri. Nivelul BAT este impus de norme juridice dar este determinat de tehnologia prorpiu-zisa a ramurii industriale respective. Stabilirea cerintelor efective insa solicita, din nou, interventia statului. La determinarea nivelului BAT trebuie avut in vedere si costul sau, care nu trebuie sa depaseasca, pe cat este posibil, nivelul proportionalitatii. Toate acestea sunt chestiuni care nu pot fi rezolvate numai prin reglementare juridica (si tocmai aceasta este esenta BAT-ului) ci solicita o clarificare valorica si procedurala fundamentala.

Probleme asemanatoare se pun si in cazul GLP-urilor (good laboratory practice), adica procedeul corespunzator analizelor de laborator.

Si de aceasta data este vorba de faptul ca, in cadrul juridic dat, numai practica efectiva de laborator poate determina nivelurile propuse. Pe de alta parte, tocmai activitatea de laborator, adica analiza de laborator insasi, va efecuta si masuratorile privind mediul. Degeaba avem noi o metoda clara de reglementare, sau chiar o reglementare concreta, daca masuratorile nu sunt autentice si credibile ori nu pot fi convertibile intre diversele tari membre. Nici Consiliul UE nu este capabil sa urmareasca rezultatele obtinute de unele tari, daca acestea nu pot fi comparate in cadrul unui sistem acceptat de toti.

Sistemul GLP impune elaborarea unui program corespunzator de control, al laboratoarelor, adica al procedeelor propriu-zise de control si evaluare. Merita o mentiune separata protectia rezultatelor masuratorilor de laborator, adica a caracterului secret al rezultatelor, al datelor si faptelor ce au servit ca baza analizelor de laborator. Caracteristica esentiala a analizelor de laborator insa trebuie sa fie asigurarea calitatii, adica controlul corectitudinii acreditarii laboratorului. Acest lucru cere de la sine unitate organizatorica si procedurala, ceea ce se realizeaza insa tot prin autoreglementare si autocontrol.

3.2. Protectia naturii

In domeniul protectiei naturii se manifesta tendinta ca Uniunea sa adere, in numele statelor membre, la conventiile internationale. Dar exista si cateva produse ale legislatiei proprii. Dintre acestea evidentiem Directiva nr. 79/409 referitoare la protectia pasarilor salbatice, modificata recent de Directiva nr. 91/244 prin care s-a completat lista pasarilor protejate.

Protectia se extinde la pasarile vii, la ouale si cuiburile lor, si la locurile unde traiesc in spatiul european, cu o atentie speciala pentru cele enumerate in anexa documentului si care necesita masuri exceptionale. In cazul acestor pasari, conform capitolului 3, alin. 2:

”Pastrarea, mentinerea si refacerea biotopilor si locurilor de existenta se pot realiza, in primul rand, prin mijloace ca:

a) crearea unor zone, spatii protejate;

b) mentinerea si ingrijirea, atat in interiorul cat si in exteriorul spatiilor protejate, conform necesitatilor locurilor de existenta.

c) refacerea biotopilor distrusi;

d)infiintarea biotopilor”.

Pe langa toate acestea mai sunt nenumarate obligatii incepand cu cercetarea si pana la introducerea unor interdictii ca de ex. omorarea sau tinerea in captivitate a pasarilor salbatice, distrugerea cuiburilor, deranjarea pasarilor in cuib etc.

3.3 Protectia apelor

Deversarea materialelor poluante in ape este reglementata de Uniunea Europeana prin doua modalitati:

- Metoda Standardelor de Emisie Uniforme (Unform Emmision Standards) sau cu o alta denumire valori limita (limit value), care stabileste cantitatea maxima a materialelor poluante ce pot fi introduse in apa.

- Standardele de calitate a mediului (Environmental Quality Standards) stabilesc, in schimb, care este valoarea maxima a concentratiei substantelor poluante ce nu poate fi depasita in apa receptoare.

Standardele de emisie uniforme pot fi aplicate in cazul asa numitelor poluari la diferite puncte fixe. Cu ajutorul lor, la locul introducerii substantelor poluante se poate reglementa ce cantitate poluanta este deversata in apa. Avantajul metodei este ca ii obliga pe toti poluatorii sa obtina acelasi grad de filtrare. Dezavantajul este ca, in unele cazuri, caracterul receptorului ar necesita stabilirea unor valori limite mai aspre decat cele prevazute in directivele UE iar alteori posibilitatea diluarii este atat de mare incat ar fi mai rentabila aplicarea unor valori limita mai blande. Din acest motiv UE tinde spre o solutie combinata a celor doua metode, ele fiind aplicate paralel sau impreuna.

Standardele de calitate a mediului stabilesc care poate fi concentrata maxima a substantelor poluante in apa. Cu aceasta metoda se poate regla cantitatea substantelor poluante din ape.

Din reglementarile juridice ale Uniunii Europene referitoare la acest domeniu putem distinge urmatoarele forme principale de norme juridice:

directive vizand calitatea apelor, care prevad valori limita pentru anumite substante poluante in scopul protejarii diferitelor utilizari ale apei.

directive privind unele ramuri industriale, referitoare la procese industriale;



directive de produs, care interzic utilizarea anumitor produse, ori inaspresc conditiile in care pot fi folosite anumite materiale;

si, in sfarsit, directivele referitoare la anumite materiale poluante, care asigura baza de reglementare a cantitatilor de materiale toxice ce pot ajunge in mediul acvatic.

In momentul de fata se afla in pregatire Directiva integrata de reglare a calitatii apelor (Integrated Pollution Control Directive) care, pe langa multe altele, impune folosirea Best Available Tehnology - Tehnologia cea mai buna posibia pentru reglarea calitatii apelor. Conceptul insa este foarte greu de definit pentru ca fiecare stat il interpreteaza diferit.

3.4. Poluarea aerului

Interventia comunitara impotriva poluarii aerului foloseste mai multe metode. Una din acestea o constituie faptul ca U.E. a aderat la mai multe conventii internationale din acest domeniu. Unele dintre acestea tintesc protectia impotriva poluarii aerului de catre anumite produse, altele se concentreaza asupra unor stabilimente ori fixeaza criterii de acceptare a unor produse poluante. Concluzionand, putem deosebi urmatoarele tehnici de reglementare privind protectia poluarii aerului.

  • reglementari care considera ca baza valorile minime de imisie (de saturatie)
  • reglementari care prevad reguli pentru obiectivele industriale poluante;
  • reglementari privind locurile de ardere a deseurilor;
  • reglementari referitoare la poluantii care se deplaseaza in aer;
  • reglementari privind unele norme de produs.

Din randul acestora vom evidentia cateva exemple fara a avea pretentia ca abordam problemele in totalitatea ei. Unele tipuri de reglementari stabilesc valori limita sub forma unor criterii principale a caror respectare trebuie sa fie supravegheata permanent.

1. Unul din exemple il constituie Directiva nr. 70/220 privind poluarea aerului produsa de catre mijloacele de transport motorizat. Directiva stabileste valori de emisie privind monozidul de carbon si hidrocarburile nearse, la care se adauga si oxizi de nitrat.

Directiva aplica tehnica de armonizare optima, deci nu sporeste cerintele obligatorii ci acestea intervin prin autorizatii necesare de punere in circulatie a produselor.

2. Directiva nr. 84/360 stabileste criteriile obligatorii de functionare a unor unitati industriale, prescrind statelor membre ca, in cazul fabricilor mentionate in anexa I - punerea acestora in functiune sa fie posibila numai dupa autorizarea lor. Printre criteriile recomandate figureaza si obligativitatea aplicarii tehnologiei celei mai bune posibile, cu conditia ca aceasta sa nu necesite costuri exagerate, irationale.

Anexa II contine lista materialelor poluante, cu un grad mare de periculozitate. Dintre numeroasele obligatii si posibilitati privitoare la aplicare, evidentiem doar doua: statele membre pot delimita teritorii supuse in mod deosebit poluarii, unde fireste se impun masuri de protectie mai drastice; si obligativitatea controlarii poluarii produse de unitatile economice.

3. Directiva nr. 82/511 contine reglementari de alta natura si anume referitoare la accidentele industriale si, legate de acestea, la rezolvarea masurilor de avarie, utilizand experienta dobandita cu prilejul accidentului din 1976 produs de fabrica de produse chimice din Seveso. Directiva introduce proceduri care contribuie la determinarea situatiilor in cazul unor accidente, caz in care primul pas il constituie informarea rapida si temeinica.

3.5. Deseurile[3]

Sistemul de reglementare al Comunitatii referitor la deseuri are urmatoarea constructie:

- reglementari - cadru privind deseurile, care contin in acelasi timp si strategia manipularii acestora;

- se acorda atentie deosebita deseurilor toxice si periculoase;

- anumite deseuri constituie obiectul unor reglementari proprii;

- reglementari privind transportul deseurilor peste granita;

- o atentie deosebita este acordata manipularii deseurilor locale si comunale.

a) Prima regleme mai cuprinzatoare referitoare la deseuri este Directiva 75/442, intitulata Despre deseuri in general. In primul sau articol aceasta defineste notiunea dupa cum urmeaza: ”deseul este orice material sau obiect pe care proprietarul il depune sau doreste sa-l depuna conform reglementarilor nationale in vigoare” Bine inteles, dispozitiile generale nu pot cuprinde toate tipurile de deseuri. Astfel, deseurile radioactive, cadavrele animale, apa reziduala, etc. nu sunt insiruite, fiind cuprinse in alte dispozitii specifice. De altfel, directiva contine mai ales dispozitii generale cu privire la preintampinarea producerii deseurilor prin reciclarea lor, refolosirea acestora, extragerea din deseuri a componentelor de baza, sau folosirea lor ca surse de energie, avandu-se in vedere atat sanatatea oamenilor cat si protectia mediului. Pentru astfel de activitati, cel care manipuleaza deseurile are obligatia de a obtine autorizatii prealabile.

De mentionat ca dispozitiile generale de mai sus s-au dovedit insuficiente astfel ca Directiva nr. 91/156 a adus substantiale modificari, printre altele si in ceea ce priveste conceptul de deseuri. Directiva citata aici adauga la conceptul de deseuri, in cadrul anexei, categoriile principale ale deseurilor. Fata de cele prevazute anterior, in privinta obiectivelor problema preintampinarii este abordata complet separat si accentuat; toate celelalte probleme pot fi considerate rezolvabile numai dupa asigurarea masurilor de prevenire. Printre alte dispozitii modificatoare, noua directiva - prin anexe - isi completeaza dispozitiile in privinta stabilirii categoriilor de deseuri si a operatiunilor de depozitare.

b) Din randul reglementarilor privind problema deseurilor, trebuie sa ne oprim asupra acelora care trateaza problema deseurilor periculoase si toxice al caror transport peste hotare constituie o problema aparte. In aceasta privinta regula de baza o constituie Directiva 78/319 modificata si ea de mai multe ori.

Fata de dispozitiile generale privitoare la deseuri - la cele prevazute in anexa - cerintele sunt mai severe. In alte privinte, sistemul de tratare a deseurilor este asemanator si anume incepe cu eliberarea autorizatiilor de functionare si continua cu conditiile severe impuse rampelor de manipulare a deseurilor. Directiva nr. 84/631 se ocupa in mod expres si cuprinzator cu problemele transportului deseurilor peste hotare.




A se vedea in acest sens Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Back, Bucuresti, 2007

Idem

Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Back, Bucuresti, 2007


loading...



Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }