ValenȚele morale Și educative in opera lui ion creanga

VALENȚELE MORALE ȘI EDUCATIVE IN OPERA LUI ION CREANGA

I ARGUMENT

"Creanga este intaiul mare scriitor roman, ieșit din sanul poporului, scriind despre popor, insa ridicandu-se la mijloacele marii arte."

(George Calinescu)

In jurul datei nașterii lui Creanga sunt mari indoieli și se produc mereu acte de naștere oficiale și contrazicatoare. Data de 1 martie 1837, aleasa de povestitorul insuși, trebuie pastrata. S-a nascut intr-un Humulești mitic, desparțit de Targu-Neamț doar de apa "Ozanei cea frumos curgatoare și limpede ca cristalul", din parinți romani: tatal - Ștefan a Petrei și mama Smaranda Creanga.

A urmat școala primara și secundara in mai multe localitați din jurul satului natal: Broșteni, Targu-Neamț, Falticeni. Intre 1855-1858 urmeaza studii Teologice la Iași - Seminarul de la Socola iar in 1865 absolva Institutul Pedagogic aflat sub direcția lui Titu Maiorescu. Prin intervenția lui Maiorescu a fost repartizat la Școala de Baieți Nr.2 din Pacurari, unde, in 1875 il va intalni pe Mihai Eminescu, frecventand societatea literara Junimea. Nazuințele comune catre adevarata arta au cimentat intre ei o prietenie intrata in legenda, despre care sta marturie, dupa o suta de ani, umila bojdeuca din Ticau, casuța lui Creanga din Iași, unde cei doi artiști și-au dezvaluit sufletul unul altuia zile și zile in șir. In "țaraniile" invațatorului Ion Creanga, revizorul școlar Eminescu a intrezarit "nota proprie a unui artist profund original, care se inspira din folclor".

In anul 1870 il aduce pe Creanga la serile literale ale Junimii, unde humuleșteanul reușește sa-I cucereasca și pe cei ce il priveau cu neincredere, iar din același an revista Convorbiri literare incepe sa-I publice poveștile și povestirile. Și fie ca e vorba de "Soacra cu trei nurori" - prima povestire aparuta in Convorbiri, de povestioarele cu animale "Capra cu trei iezi", "Punguța cu doi bani", de "Povestea lui Stan Pațitul", ori de "Povestea lui Harap -Alb", de povestioarele didactice "Acul și barosul", "Inul și cameșa" aparute in manualele sale școlare, de "Cinci pani" ori de legendele istorice desprinse din trecutul foarte apropiat, avandu-l ca erou pe Moș Ion Roata, un univers nou se deschide in fața cititorilor. Creanga este indragit de cititor pentru umorul și inteligența sa. Viața lui Creanga reprezinta o joviala imbinare a bogației sale spirituale cu saracia existenței sale materiale dupa cum singur marturisește: "precum am fost eu sarac ieri și alaltaieri și saptamana trecuta și in an și in toata viața, apoi nu am fost de cand sunt."

Acest invațator priceput, autor de manuale pentru elevi, acest povestitor neintrecut e unic in sine, insa divers in cititori. Fiecare gasește in poveștile sale noutați și rezonanțe in legatura cu propriul sau suflet. Acesta este de altfel privilegiul artei adevarate.

Intreaga sa opera au multiple valențe educative și morale, o creație artistica și proiecteaza ruralitatea materiei in imaginea literara, coexistand in același timp in ficțiune și in realitate. Autorul concepe admirabil și are exprimari memorabile, rezultat al prelungirii realitații in ficțiune.

Studiile aparute pana in prezent l-au situat pe Ion Creanga alaturi de Mihai Eminescu, de Ion Luca Caragiale și Sadoveanu, concluzia este ca destinul sau literar este unul singular, cu toate ca fiecare dintre noi ne regasim in scrisul sau, iar opera sa este o "comedie umana" care este "viața insași" pe care Creanga a reușit s-o interpreteze atat scenic cat și oral.

Fiind un talentat povestitor, poveștile și povestirile lui Creanga sunt studiate inca de la gradinița. Preșcolarul nu ințelege și nu poate explica ce inseamna adevarul, binele, cinstea, altruismul și pricepe condițiile celorlalți. Deoarece opera lui Creanga este plina de valențe educative și morale se studiaza inca din gradinița aumite povești cu o valoare educativa. Preșcolarii puși in situația de a trai și de a reflecta asupra faptelor descries iși insușesc anumite norme de conduita. Impresionați de comportarea eroilor din povești, copiii iși contureaza convingeri, incep sa aprecieze diferite situații din viața personal și colectiva.

Din povestea "Fata babei și fata moșneagului" copiii ințeleg ca oamenii sunt rasplatiți dupa pricepere și dragoste, din povestea "Ursul pacalit de vulpe" copiii invața ca nu trebuie sa fie conduși de lacomie, din povestea "Capra cu trei iezi" autorul ii invața una din noțiunile morale specific varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori și de a respecta sfaturile celor mai in varsta.

Opera lui Creanga este studiata apoi și in școala primara, gimnaziu și liceu, cel puțin un text din opera sa apare in manualele școlare. Opera sa este dimensiune unica a literaturii romanești.

Creanga este o ființa joviala și sociabila, care rade din inima, rade spre a starni hazul. Rasul lui nu pedepsește, e semn al dragostei de oameni, sentiment pe care l-a presarat și in opera sa.

CAPITOLUL I

Povești, basme și povestiri

portretizare și clasificare a umanitații morale

In povești, povestiri și basme se intrezarește placerea de a portretiza și de a clasifica umanitatea morala ce presupune un punct de vedere asupra existenței omenești, un mod de a vedea lumea "se vede lucru ca așa e facut omul sa nu fie singur".

Analizand povestea "Capra cu trei iezi", descoperim procedeele lui La Fontaine. Animalele sunt vazute omenește. Trebuie subliniata analogia dintre lumea animala și cea umana. Animalele sunt niște simboluri - caricaturi, niște "maschere". Behaitura caprei rasuna laolalta cu jelania țarancii, dand un spectacol caricatural, lupul cu ochii tulburi și dinții ascuțiți este simbolizarea omului fara scrupul.

In povestea "Capra cu trei iezi" tema operei o constituie drama unei mame, ai carei copii au fost uciși fara mila și care va pedepsi dupa merit pe cel ce a calcat in picioare legile nescrise ale omeniei. Ca in toate creațiile de acest gen, atat de indragite de copii, deși personajele aparțin universului animalier, aluziile la viața și faptele omului sunt ușor identificabile.

Creanga ilustreaza astfel, intr-o viziune personal, concepția poporului nostru cu privire la necesitatea pedepsirii abuzului și nedreptații, in numele unui ideal de viața superior. Mama este caracterizata dintr-o perspectiva general umana: dragostea pentru copiii ei, dorința de a-I feri de orice primejdie sunt trasaturi ușor sesizabile.

Vorbirea directa, viitorul popular, unele locuțiuni familiare, dialogul dintre capra și iezi sunt alte modalitați artistice de caracterizare a personajelor.

Lupul, in ipostaza ticalosului criminal și cinic se definește mai ales din acțiune. El așeaza capetele celor doi iezi "cu dinții ranjiți in ferești", apoi stropește pereții cu sange "ca sa faca și mai mult in ciuda caprei". Accentul cade pe evidențierea gesturilor caracteristice pentru personajul simbolizat.

Pedepsirea vinovatului se impune astfel ca o necesitate de restabilire a echilibrului in raporturile dintre semeni.

Sancționarea capitala apare pe deplin justificata, deznodamantul adeverind parca zicalele stravechi: "culegi ce ai semanat", "dupa fapta și rasplata".

Printr-o fina intuiție psihologica ce sugereaza durerea mamei, care trece de la bucuria revederii la neliniște, apoi la spaima și groaza.

Ironia scriitorului, ca și bucuria ca vinovatul a fost pedepsit sunt sugerate tot prin narațiune.

Celelalte capre vecine, auzind pațania lupului, au venit in "priveghiu" bucurandu-se ca au scapat de un dușman primejdios.

Formula de incheiere este caracteristica basmului in general, la Creanga insa nota umoristica fiind mai accentuata "și unde n-am incalecat pe-o capșuna și v-am spus,  oameni buni, o mare și gogonata minciuna".

In narațiune, Creanga joaca pe rand toate personajele, caci poveștile sunt aproape in totalitatea lor vorbite. Mai niciodata scriitorul nu se pierde in descrieri.

"Soacra cu trei nurori" este și ea o comedie. In aceasta poveste n-a fost nevoie de trasaturile unui animal, deoarece soacra a capatat in popor renumele unei caricaturi. Cand Creanga povestește, compunerea nu-i extraordinara, cand eroii incep sa vorbeasca, atunci gesticulația și cuvintele lor ating culmea tipicului.

Cea mai originala maniera de a trata fabulosul se dezvaluie in Povestea lui Stan Pațitul, unde fantasticul este tratat realistic cu multa culoare țaraneasca. Intre dracul, prefacut in copil și Stan - are loc un dialog rupt din viața zilnica.

Tot ce in genere e transcendent in poveste, la Creanga e readus pe pamant și micșorat.

In "Povestea porcului" imparația se muta la sate. Nu mai exista decat o singura clasa social, aceea țaraneasca și lumea toata e doar o sporire a dimensiunilor randuielii rurale.

In opera lui Creanga nu numai eroii de poveste se cearta ca muierile ci și obiectele. Intre ac și baros se incinge o comica sfada, ca și inul și cameșea care taifaruiesc.

In privința structurii narative a basmelor, se simt motivele folclorice variațiuni pe aceeași tema: "Deformarile" fața de basm sunt mai vizibile cand se urmarește configurația personajelor. Unele personaje sunt preluate din basme, altele, inventate de scriitor. (Pasari-Lați -Lungila), dar fara a fi fantastice, doar cu malformații speciale care le individualizeaza, hiperbolizandu-se obișnuitul. De altfel, chiar scriitorul insuși vorbește de natura umana a personajelor din basm. Ca se numise Gerila sau Ochila, Flamanzila sau Setila, personajele ce compun alaiul lui Harap- Alb au forma de om, dar cu trasaturi fizice sau de caracter amplificate pana la caricatura, frizand grotescul: "Flamanzila o namila de om", "Ochila o schimonoșitura de om", scriitorul creaza personaje grotești prin deformare și ingroșare. Grotescul nu este terifiant, ci provoaca rasul pentru ca personajele sunt blande chiar diavoli fiind (ex. "Povestea lui Stan Pațitul" sau "Danila Prepeleac").

In "Moș Nechifor Coțcariul" popular e numai mediul. Incolo, așa zisa "povestire glumeața" este intaia mare nuvela romaneasca cu erou stereotip. Caruțașul face toate mișcarile maririi lui sufletești, iși spune tot monologul și nuvela s-a incheiat prin epuizarea figurii. O alta nuvela cu același personaj nu mai e cu putința, fiindca eroul traiește rotativ. In alta imprejurare Nechifor ar spune cu siguranța aceleași vorbe și ar face aceleași mișcari. Tot umorul sta in a incetini gesturile tipice ale individului, in a-l lasa sa-și rastoarne expresiile ce rezuma firea și experiența lui.

Garabet Ibraileanu observa ca poveștile lui Creanga "sunt bucați rupte din viața poporului moldovenesc".[1]

Creanga aduce in scrierile lui mult vocabular țaranesc, dar mai cu seama proverbe, zicatori care alcatuiesc așa-zisele "țaranii". Insa acestea singure nu pot face o literatura.

Realismul pe care-l intrevede Garabet Ibraileanu este unul etnofrafic, dupa cum susținea și George Calinescu, dar P. Constantinescu refuza calitatea realismului povestitor, pe care le socotește "basme pure".

La inceput "Povestea lui Harap - Alb " a fost considerata o prelungire a basmului popular. Ovidiu Barlea și Nicolae Constantinescu - folcloriști - au remarcat deosebirea intre un povestitor popular și Ion Creanga. Creanga a fost "ajutat nu numai de talent, dar și de privilegiul unei culturi de grad mulțumitor și mai cu seama de posibilitațile pe care le ofera prin scris" sau "Creanga nu este un povestitor popular, ci un scriitor iar arta lui majora nu se sprijina pe un incontestabil fond folcloric asimilat, in esența, in spiritul lui cel mai profund, nu este arta unui povestitor popular, ci a unui adevarat scriitor"[2]. Și Nicolae Manolescu este memorabil cand spunea "Creanga retraiește intamplarile povestite".

De-a lungul timpului basmele lui Creanga au fost interpretate in funcție de modul cum critica literara le-a apropiat sau le-a departat de povestea populara.

Ca și in basmele populare, personajele trebuie sa treaca prin trei probe. Eroii basmelor sunt inzestrați cu forțe supraomenești, Danila Prepeleac iese invingator din duel prin șiretenie. Transformarea sa nu este la fel de grandioasa ca in basme. Danila ramane un om obișnuit cu preocupari obișnuite. Experiența lui din padure are menirea sa-l maturizeze, pentru a-și imbunatați statutul social.

O coordonata esențiala a universului poveștilor lui Creanga o costituie infațișarea veridica a realitații printr-o permanenta interferența intre elementul real și cel fantastic.

Temele, inspirate din folclorul național sau universal, sunt dezvoltate in mod creator, original. Talentul innascut al scriitorului ca și cunoașterea profunda a trasaturilor moral-spirituale ale poporului au facut din Creanga "creatorul unei comedii umane tot așa de profunde și de universala in tipicitatea ei, precum aceea a lui Sadoveanu"[4] Nicolae Manolescu Circulația motivelor, riginalitatea poveștii "Fata moșului și fata moșneagului".

Cercetatorii au reușit sa identifice peste douazeci de variante ale acestei povești, tema fiind larg raspandita mai ales in Europa.

Jean Boutiere [5] - evidențiaza circulația unor motive la Petre Ispirescu, Stancescu, in varianta macedo - romana, la Charles Perrault și Frații Grimm, insistand asupra originalitații lui Ion Creanga. Criticul francez arata in acest sens ca in opera scriitorului roman elementul pagan, din variantele amintite, este inlocuit cu cel creștin,acest element avand la Creanga estetica, cu evidenta semnificație laica.

Darurile care i-au fost oferite au fost ca rasplata a generozitații sale. Paralelismul contrastand intre felul de a acționa al celor doua eroine evidențiaza echilibrul compozițional și faciliteaza ințelegerea mesajului etic al operei: numai munca cinstita, in folosul semenilor, ofera satisfacții deosebite și este rasplatita așa cum se cuvine. Astfel, daca fata moșneagului raspunde tuturor celor care-i cer o mana de ajutor, fata babei, in aceleași situații, se comporta "hursuz cu obraznicie". Autorul aproba sau dimpotriva, condamna felul de a acționa al personajelor, din perspectiva eticii populare, fiind un profun cunoscator al experienței de viața a poporului, pe care o valorifica intr-un mod profund original.

Portretul fizic și spiritual al personajelor se contureaza treptat, pe masura derularii firului epic, printr-o gama larga de procedee artistice. Cele doua eroine sunt concepute intr-o viziune clasica, fiecare avand cate o trasatura de caracter distincta: bunatate și respectiv, rautate.

Reacția diferita a surorilor vitrege in situații și imprejurari asemanatoare sau chiar identice, este concludenta pentru concepția lor despre viața.

Sfanta Duminica, simbolul ințelepciunii populare este caracterizata mai ales prin felul de a vorbi și de a se comporta :"slujește la mine și fii incrednțata ca maine n-ai sa ieși cu mainile goale de la casa mea." Baba in ipostaza mamei vitrege, amintește alte tipuri reprezentative din Cenușareasa sau din Alba ca Zapada, de Frații Grimm. Creanga folosește ironia, satira umorul cu rol caracterologic, reușind sa creeze imaginea de ansamblu a unui personaj grotesc, situat la antipod fața de Sfanta Duminica.

Rolul elementului fantastic, intrepatrunderea acestuia cu elementul real in opera. Dorința arzatoare a fetei moșneagului de a trai in ințelegere și armonie cu mama și sora vitrega nu se poate realiza in plan real. Sancționarea raului, devenit piedica in implinirea idealului se impune de la sine. Așa se explica introducerea in acțiune a Sfintei Duminici, a cațelușei, a parului, fantanii și cuptorului, personaje aparținand sferei supranaturalului.

Intrepatrunderea fantasticului cu elemente reale, devine și o importanta sursa de umor.

Creanga pentru marii clasici este "Povestitorul care are forța de a transforma o varianta a limbii intr-un stil artistic." Despre limbajul artistic al lui Creanga s-au spus foarte multe. Unii l-au considerat o varianta superioara a celui popular, alții printre care și George Calinescu, l-au apropiat de cel cult.

A admira limba povestitorului in sine inseamna a afirma ca ea trebuie sa placa oricui in temeiul unui frumos acustic. Nicaieri limba nu este a artistului, ci a eroilor lui, chiar cand Creanga insuși vorbește. Atunci el vorbește nu ca autor,ci ca povestitor, ca un om care sta pe lavița și istorisește altora fiind el insuși erou subiectiv in narațiunea obiectiva. Ce aduce Creanga spre deosebire de ceilalți, este autenticitatea faptului lingvistic, forța de a crea o limba noua dupa tiparele celei populare, ea insași un inepuizabil izvor de autenticitate. Valeriu Cristea afirma: "Creanga iese pe jumatate din trunchiul viguros al literaturii populare pentru a se inscrie in specia literaturii culte. El este miticul Centaur, de o unica splendoare al culturii noastre."[6]

Unii admira la Creanga puterea "de a crea tipuri vii"[7] , crezand ca intr-asta sta talentul de povestitor.

In poveste și nuvela nu se observa, ci se demonstreaza valori morale milenare. In "Soacra cu trei nurori" - dam de veșnicul conflict intre nora și soacra care tine mai mult de fecior; "Capra cu trei iezi" este ilustrarea iubirii de mama; "Danila Prepeleac" dovedește ca prostul are noroc; "Punguța cu doi bani" - da satisfacție moșilor care nu traiesc bine cu babele; "Povestea porcului" arata ca pentru o mama și cel mai pocit prunc e un Fat- Frumos; Fata babei și fata moșneagului este vestita drama a copiilor vitregi; "Povestea lui Stan Pațitul" e fabula barbatului ; "Ivan Turbinca" - demonstreaza ca moartea a fost lasata cu socoteala și "Povestea lui Harap -Alb" e un chip de a dovedi ca omul de soi se vadește sub orice strai, nici Amintirile din copilarie nu ies din aceasta formula - simbolizeaza destinul oricarui copil.

In realizarea poveștilor sale, Ion Creanga pornește de la modele populare, reactualizand teme de circulație universala cu o vechime uneori mitica.

Povestea lui Harap -Alb ca Bildungsroman

Fara a nesocoti canoanele speciei literare pe care o abordeaza și acest basm al lui Ion Creanga pastreaza formulele stereotipe care jaloneaza, in plan formal, derularea epicului, facilitand relația narator- ascultator (cititor) și subliniind elegant și atent, momentele narative de excepție.

Capodopera talentului hunuleștean este, cu toate acestea, o creație originala, și George Calinescu il considera un autor "genial, basmele lui sunt autentice și trebuie sa fie luate in considerare in studiile filosofice."[8]

Caracterul de la Bildungsroman (narațiune a formarii unui tanar) al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale (concretizat de altfel in trecerea probelor) și modificarea radicala a statutului social al protagonistului ce se realizeaza, in mod evident, gradual, cuprinzand mai multe etape care il ajuta in tendința eroului de desavarșire spirituala: dintotdeauna traseul exterior a fost considerat cel mai adecvat vehicul și suport pentru evoluția interioara, iar incercarile, dificultațile și obstacolele pe care personajul le intampina nu reprezinta decat niște trepte ale traseului abrupt in drumul de la imaturitate la maturitate prin acumularea unei experiențe vaste.

Harap -Alb trebuie sa strabata un drum de inițiere, sa acumuleze experiența și sa se formeze pentru viața, in lupta cu forțele malefice și sa obțina ințelepciune.

Motivul drumului, care este atat de frecvent in opera lui Creanga, inclusiv in Amintiri din copilarie au o semnificație aparte. Drumul inseamna inițiere in tainele unor colectivitați, in cunoașterea miturilor, de aceea, basmul este interpretat ca un bildungsroman, ca o a doua naștere.

Basmul incepe cu formula obișnuita a basmelor populare "Amu cica era odata intr-o țara un crai care avea trei feciori și trei fete". Verde imparat ii cere craiului sa-i trimita pe cel mai vrednic dintre nepoți ca sa-l lase urmaș dupa ce n-o ma fi. Craiul iși supune feciorii unei probe a curajului. Se imbraca intr-o piele de urs și se ascunde sub un pod. La probe nu rezista decat mezinul. Dialogurile, reproșurile craiului adresate feciorilor se desfașoara realist, fara implicații miraculoase, insinuand autenticul.

Sfanta Duminica este un personaj secundar și fabulos prin aparițiile sale misterioase, ea rasplatește milostenia mezinului prin sfaturile sale pline de talc, dupa care dispare intr-un mod bizar "invaluita intr-un hobot alb, ridicandu-se in vazduh apoi inalțandu-se tot mai sus, și dupa aceea n-o mai zari de fel." Femeia este de fapt un simbol al ințelepciunii dobandite treptat de-a lungul vieții și joaca rolul unui mentor spiritual dornic sa impartașeasca pana la epuizare vasta sa experiența.

La inceput, aspectul sau determina susceptibilitatea lui Harap -Alb "Ia

lasa-ma-ncolo, matușa, nu ma supara", incapabil de a distinge intre esența și aparența, din cauza unei mentalitați inchise, chiar daca sfatul oferit constituia un adevar universal valabil "nu te uiți așa de tare ca nu știi de unde iți poate veni ajutor". Este sugerata ideea umilinței ințeleptului prin infațișarea sa de baba garbovita, dar care are harul de a povesti și de a impartași eroului rețeta atat de controversata a succesului. Povațut de Sfanda Duminica, eroul iși alege un cal nazdravan și armele de tinerețe ale tatalui sai și pleaca la drum, nu inainte de a asculta sfaturile parintești sa se fereasca de omul roș și mai ales de cel span.

In drumul sau se pierde prin hațișurile codrului - motiv al labirintului, al drumurilor intortocheate ale vieții - acceptand slugarnicia,in ciuda povețelor, eroul este pacalit de omul span și e obligat sa-i jure credința, devenindu-i rob sub numele de Harap- Alb.

Daca in Danila Prepeleac, in Ivan Turbinca și in Povestea lui Stan Pațitul prezența diavoleasca este umoristica, in "Povestea lui Harap - Alb", demonia este malefica, manifestandu-se prin omul span.

Ajunși la casa lui Verde - Imparat, Spanul se da drept nepotul moștenitor și pentru a-și impresiona "unchiul" il supune pe Harap - Alb la trei incercari grele proruncindu-i sa aduca "salatile" din Gradina Ursului, pietrele prețioase din Padurea Cerbului și pe fata imparatului Roș.

In incercarea cu salațile din Gradina Ursului, intervine Sfanta Duminica, dar aceasta ii intarește convingerea ca formarea sa este o consecința a forței morale, Gradina Ursului și Padurea Cerbului sunt spații malefice, ispititoare totodata.

Trecerea probelor la care il supune Spanul are un rol formator, prin care Harap -Alb are ocazia de a-și valorifica treptat calitațile native și de a dobandi altele noi. El are de strabatut o traiectorie presarata cu o serie de probe simbolice, neexistand pentru el o cale de mijloc.

In urma celor trei probe, personalitatea lui Harap -Alb se metamorfozeaza uluitor capatand o serie de atribute, dupa prima proba -aducerea salaților din Gradina Ursului se formeaza urmatoarele atribute: perseverența, rabdare, cosecvența, istețime, iscusința, integritate morala in respectarea juramantului depus; dupa cea de-a doua proba - aducerea pielii cerbului impodobite cu pietre prețioase, se formeaza: milostenie, spirit de sacrificiu, adaptabilitate la orice situație, spirit de inițiativa, capacitate de selecționare a tovarașilor de drum, abilitate de comunicare și negociere - dupa cea de-a treia proba.

Dupa primele ispravi care-i creeaza o mare faima, Harap - Alb pleaca in cautarea fetei de imparat, insoțindu-se in cale cu tovarași neașteptați: Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila, Pasari -Lați - Lungila, cu care va alcatui apoi o ceata vesela de pețitori.

Cei cinci nazdravani care il insoțesc pe Harap -Alb se inscriu tot in sfera umanului. Fiecare il ajuta pe Harap -Alb sa treaca probele, drept rasplata pentru omenia sa. Printre ei, Harap -Alb constata ciudațeniile firii omenești, avand astfel prilejul sa constate ca "tot omul are un dar și un amar".

Gerila il salveaza de la prefacerea in scrum in casa de arama (proba focului), sacrificandu-și propria tihna pentru binele celorlalți. Setila și Flamanzila trec proba ospațului pantagmelic. Ochila, care, cu ochiul sau ciclopic, este capabil de o observație minuțioasa, și Pasari -Lați -Lungila ii salveaza de la pedeapsa, prinzand fata de imparat, transformata in pasare.

Din alaiul maiestuos - grotesc al tovarașilor sai de drum Harap - Alb invața ce este prietenia, din secvența cu furnicile invața ce este mila, din secvența cu albinele invata ce este harnicia.

Calul nazdravan este, la randul sau, un personaj secundar care se pune la dispoziția lui Harap -Alb in trecerea probelor, fiind inzestrat cu puteri supra-naturale - poate zbura și comunica prin limbajul uman. Rolul sau nu se reduce la calitatea de insoțitor, ci va deveni indrumatorul și protectorul lui Harap- Alb, ajutandu-l sa-și dezvolte calitațile existente, determinandu-l sa-și depașeasca propriile limte pentru a putea evolua.

De asemenea calul ii dezvaluie eroului o lege universala conform careia evenimentele ce se succed de-a lungul vieții nu sunt decat efecte tardive ale acțiunilor intreprinse, astfel incat orice fapta rau voitoare poate avea repercursiuni dezastruoase pentru cel care a comis-o. "Vorba ceea: una pentru alta"; pe principiul dupa fapta și rasplata.[9]

Deși conștient de urmarile neascultarii sale, calul nu-l avertizeaza pe erou, conducandu-se dupa regula experienței personale care innobileaza și este singura capabila de a conduce la maturizare, situație in care Spanul il determina sa incalce sfatul parintesc. Aceasta intamplare subliniaza necesitatea unei indrumari la iceputul unui drum necunoscut și respectarea povețelor venite din partea acelora care poseda o mai larga experiența de viața.

Fantana are semnificația grotei, loc misterios al renașterii eroului, intrucat in fantana intra fiul de crai și iese Harap -Alb. Schimbarea numelui și dobandirea unei noi identitați reprezinta o metafora sociala, realizandu-se treecerea de la statutul de fecior de crai la poziția umila cea de sluga devotata Spanului, stabilita prin intermediul unui juramant de credința, care include intr-o maniera subtila și condiția eliberarii "pana cand ii murii și iar ii invie". Altfel spus, coborarea in fantana constituie un nou botez, avand un rol purificator și definitoriu in procesul de modelare a caracterului eroului. In cursul maturizarii se impune traversarea unor etape dezagreabile uneori și cunoașterea tuturor formelor ale condiției umane, pentru a fi in stare de a renunța la prejudecați și pentru a avea o perspectiva mai ampla asupra anumitor situații determinate poate de imprejurari nefavorabile.

Harap- Alb inseamna un cod moral, naivitatea lui Harap -Alb ar transforma povețele in simple teorii fara fundament. Eșecurile sunt necesare pentru a accepta mai apoi sprijinul celorlați. Tot calul este cel caruia personajul i se destainuie și care ofera consolare și imbarbatare in fața eșecurilor, dar și cel care aplica pedeapsa moralizatoare.

Spanul poate fi considerat "un rau necesar", fiind o intruchipare a raului care are insa o contribuție majora la calirea psihologica a protagonistului, intrucat ii ofera doua alternative: aceea de a continua un traseu presarat la tot pasul de obstacole- fapt posibil doar pri perseverența și rabdare sau de a renunța la confruntarea cu niște valuri mult prea inalte pentru posibilitațile sale- in acest caz eroul s-ar dovedi vulnerabil in fața vicisitudinilor existențiale, iar maturizarea nu ar fi posibila.

Probele la care a fost supus Harap Alb de catre Span sunt menite sa contribuie la formarea lui ca om. Harap -Alb savarșește un act de inițiere in vederea formarii lui pentru viața. Calatoria pe care o intreprinde Harap Alb este axul central al compoziției basmului, iar la capatul ei Harap -Alb devine altul, caracteristic poporului roman in lupta pentru dreptate și adevar.

Harap- Alb este un tanar in formare , inzestrat cu calitați, dar nu lipsit de slabiciuni omenești, care parcurge un drum de inițiere, cu momente de caderi și inalțari, la capatul caruia se va desavarși ca om.

Calitatea lui de "erou adevarat" rezulta din incercarile la care este supus și fata imparatului Verde intuiește acest lucru, demascandu-l pe "falsul erou".

Povestea lui Harap Alb reușește sa concentreze, printr-o succesiune de intamplari in care eroul parcurge un drum anevoios și prin care acesta trebuie sa-și dovedeasca o serie de calitați pe care le poseda, indispensabile in procesul maturizarii sale, principiul etic și moral fundamental conform caruia omul este o oglindire a propriilor sale acțiuni, iar faptele bune vor fi intotdeauna rasplatite.

Harap -Alb devine un erou exemplar nu prin insușiri miraculoase, așa cum se intampla in basmele folclorice, ci prin extraordinara lui autenticitate umana. Stapanit adeseori de frica, plin de naivitați și slabiciuni omenești, este nevoit sa dea primele probe de curaj și barbație. Bunatatea și mila il situeaza in registrul simbolic al forțelor binelui. Prin ele iși face ajutoare care il scot din impas. Infrangerea propriilor slabiciuni in procesul anevoios al devenirii il conduce la dobandirea conștiinței de sine și a libertații sale morale. Eroul individualizat și prin nume are de infruntat multe primejdii fara de care destinul sau de conducator ințelept, receptiv la durerile și suferințele celor mulți nu s-ar fi implinit.

Viitoarea soție și-o cucerește, probandu-și destoinicia, iși respecta juramantul facut Spanului, dovedind ca este un erou de onoare. Fata il demasca pe Span, care il acuza pe Harap - Alb ca a divulgat secretul și ii taie capul. In felul acesta il dezleaga de juramant, semn ca inițierea este incheiata, iar rolul Spanului ia sfarșit, calul distrugand intruchiparea raului. Altfel spus, decapitarea eroului reprezinta ultima treapta a inițierii, avand semnificația coborarii in Infern "a cobora in Infern inseamna a cunoaște o moarte inițiatica, o experiența capabila de a intemeia un nou mod de existența." Mircea Eliade

Fata de imparat realizeaza invierea cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal, iar eroul iși primește recompensa: pe fata imparatului Roș și imparația, care confirma maturizarea eroului.

Amintiri din copilarie - "roman" al varstei inocente și al foramarii și modelarii umane

Motto: "Opera lui Creanga este epopeea poporului roman. Creanga este Homer al nostru" (Garabet Ibraileanu)[10]

Scrisa dupa apariția poveștilor și publicate incepand cu 1881, Amintirile din copilarie reprezinta opera de maturitate artistica a lui Creanga. Cel care paruse la inceput un "autor poporal" este acuma un scriitor pe deplin format, cu un stil rafinat și cu o excepționala capacitate de fixare a unui univers uman necunoscut pana atunci in literatura romana.

Proiectata in mijlocul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilaria reflecta nu numai dominantele varstei, ci și specificul mediului ambiant. De aceea, Amintirile sunt și o evocare a satului tradițional, un tablou fidel al unei lumi traind in spiritul obiceiurilor fixate printr-o existența multimilenara. Pe Creanga insa il intereseaza, in primul rand, imaginea varstei de aur, pentru ca daca prin amanunte Nica este propria sa ipostaza, așa cum i-o pastreaza amintirea, tipologic vorbind eroul sau e "copilul universal" George Calinescu.

Subiect al evocarii, scriitorul are capacitatea de a se obiectiva și de a vedea in sine copilul de pretutindeni și de oricand, cum insuși declara: "așa eram eu la varsta cea fericita și așa cred ca au fost toți copiii de cand lumea și pamantul" Intenția lui Creanga este de a infațișa "copilaria vesela și nevinovata", care sta sub semnul neastamparului baiețesc, al spontaneitații și al poznelor.

Izvoarele de inspirație sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva departata a maturitații, fiind provocata de un impuls afectiv greu de dominat: nostalgia. Rupt inca din adolescența de o realitate care l-a fermecat, scriitorul se intoarce prin creație in trecut și se cufunda cu voluptate intr-o lume preferata și intim cunoscuta, reinviind-o intr-un lung și neobosit monolog, in care el insuși apare ca personaj și actor deopotriva.

Deschizand cartea Amitirilor, ai impresia ca patrunzi intr-o lume de vis pe care maturul Creanga o cauta ca pe o autentica evadare din domeniul varstei cu probleme și necazuri.

Autorul incepe fiecare parte a "Amintirilor din copilarie" cu descrierea satului și in fiecare parte prezinta intamplari din viața sa.

Partea I se deschide cu evocarea universului mirific al Humuleștilor "Stau cateodata și-mi aduc aminte ce vremuri și ce oameni mai erau in parțile noastre, pe cand incepusem și eu, dragalița -doamne, a ma ridica baiețaș la casa parinților mei, in satul Humulești, din targ drept peste apa Neamțului, sat mare și vesel, imparțit in trei parți care țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii.

Și apoi Humuleștii și pe vremea aceea nu era numai așa un sat de oameni fara capatai, ci sat vechi razasesc in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul și unul, cu flacai voinici și fete mandre care știau a invarti și hora dar și suveica, de vuia satul de votale, in toate parțile; cu biserica frumoasa și niște preoți și dascali și gospodari ca aceia, de faceau mare cinste satului lor."

In amintiri sunt evidențiate condițiile sociale ale satului de la mijlocul veacului trecut. Caracteristica satului Humulești este harnicia oamenilor și in consecința bunastarea și veselia. In prima parte ni se ofera imagini despre starea invațamantului rural. Evoca cu duioșie: prima școala pe la care a trecut - chilioara de sub zidul bisericii -ridicata prin stradania parintelui Ioan, il descrie pe dascalul Badița Vasile "un holtei frumos și voinic" care sfatuia pe oameni sa dea copiii la invațatura, dar și metodele primitive de educație :"calul balan", "Sfantul Nicolai", "procitania de sambata" - care l-au speriat pe Nica, fugind de la școala. Dar cu vorba buna revine și chiar se apuca de invațatura.

Sunt evocate de asemenea o serie de nazdravanii copilarești ca de pilda prinderea muștelor cu ceasloavele unde.

Asistam la multe discuții purtate intre parinții lui Creanga, cu privire la invațatura copilului. Facem cunoștința cu David Creanga, bunicul dinspre mama al povestitorului, care-l sfatuiește cu ințelepciune, pe Ștefan a Petrei, tatal lui Nica: "Nu-i rau, mai Ștefane; sa știe și baiatul tau oleaca de carte; nu numai pentru popie cum chitește Smaranda Dar cartea iți aduce și oarecare mangaiere..Din carți culegi și multa ințelepciune."

Dupa multe staruințe Nica este luat de bunicul sau și dus la Broșteni impreuna cu fratele mamei sale, Dumitru, pentru a studia.

Ca și in roman, necazurile incep o data cu ieșirea din sat și se țin lanț: dupa caderea in apa, tunsul la școlala, raia capreasca, stricarea casei Irinucai, gazda lor, fuga și frigul indurat pe drum. Reintoarcerea acasa, la finele parții intai, este sfarșitul tuturor suferințelor și mulțumirea aproape deplina. Relativizarea bucuriei unei reintoarceri este nu numai un efect datorat viziunii despre lume a lui Creanga ci și un imperativ al construcției epice; finalul fiecarui episod nu e finalul fiecarei ovestiri, ci numai un respiro al povestitorului, pentru a introduce un nou episod.

In partea a II-a apare imaginea casei parintești, care apare evocata cu caldura de cel care a fost nevoit sa se desparta de ea petru totdeauna.

Memoria afectiva a scriitorului, reține amanunte evocatoare ale unor amintiri neplacute: "la stalpul hornului unde lega mama o sfoara cu motocei la capat, de crapau mațele jucandu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care ma țineam cand incepusem a merge copacel, la cuptorul pe care ma ascundeam, cand ne jucam noi baieții de-a mijoarca și la alte jocuri și jucarii pline de hazul și farmecul copilaresc, parca-mi salta și acum inima de bucurie."

Pe acest fundal al unei copilarii fericte se profileaza chipul mamei "vestita pentru nazdravaniile sale", capabila sa schimbe legile naturii dupa propria-i dorința : "alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru și abatea grindina in alte parți, infigand toporul in pamant afara, dinaintea ușii", "batea pamantul sau paretele sau vrun lemn, de care ma paleam la cap, la mana sau la picior, zicand: <<Na, na! >> și indata-mi trecea durerea."

In partea a doua, ne intampina propriu-zis icoanele copilariei eterne, despre care scrie George Calinescu "In ele este simbolizat destinul oricarui copil: de a face bucuria și supararea parinților sai de a lua și el același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți. "[13] Mai ales in legatura cu aceasta parte e valabila sintagma despre "copilaria copilului universal."

Sunt cuprinse in aceasta parte episoade mai puțin relevante sub raport social dar pline de hazul și farmecul copilariei: smantanitul oalelor, cu moș Chiorpec Ciubotariul, datini și tradiții de iarna, cu cireșele, cu pupaza din tei sau cu scaldatul.

La cireșe

Autorul descrie cu umor pozna: merge la furat de cireșe la fratele tatalui sau, Vasile. Este prins de matușa Marioara, in cireș și alergat prin canepa pana ce da toata canepa la pamant. Tatal sau platește paguba și el primește o chelfaneala și suporta rușinea fața de matușa sa, unchiul, fetele și baieții din sat.

Dupa pozna cu cireșele vine alta la rand. Iși amintește de o pupaza care-și facea cuib intr-un tei foarte batran. Pupaza era un fel de ceasornic al satului . Pentru a nu se mai trezi dimineața și sa duca mancare la lingurari, Nica fura pupaza și merge s-o vanda la iarmaroc. Este descoperit de un moș, care elibereaza pupaza. Smaranda buuroasa de intoarcerea pupezei o invita pe matușa Mariuca sa cinsteasca impreuna cu ei pentru impacare.

La scaldat

Smaranda, mama sa, avand multa treaba l-a lasat sa aiba grija de copil, dar Nica pleaca la scaldat, lasand-o cu toate treburile pe cap. Smaranda, vazand ca Nica lipsește pleaca dupa el la scaldat și ii ia hainele.

La intoarcere, Nica este nevoit sa vina dezbracat, el cere iertare mamei și nu știa cum s-o ajute la treaba. Smaranda il iarta, iar el mai multa mustrare a simțit in cugetul lui. "Și de m-ar fi batut mama cu toate gandurile și de m-ar fi izgonit de acasa ca pe un strain, tot n-aș fi ramas așa de umil in fața ei, ca atunci cand m-a luat cu binișorul. Reintoarcerea presupune revenirea la un statut moral anterior, acela de "baiat de casa", "harnicuț" și indemanatic la treburile gospodarești, precum și mai ales o revenire afectiva, o redescoperire a fericirii de a fi acasa "și bucuria mea n-a fosr proasta". Fericirea redobandita e iarași relativa, prin umorul ambiguu al finalului "In sfarșit, ce mai atata vorba pentru nimica toata? Ia am fost și eu, in lumea asta, un baț cu ochi, o bucata de huma insuflețita din Humulești, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci și nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar și sarac așa ca in anul acesta, ca in anul trecut și ca de cand sunt niciodata n-am fost !"

Se poate observa ca mai toate intamplarile povestite sfarșesc prin eșec, pentru ca Nica trebuie sa invețe din toate cate ceva.

Sa ne imaginam ce experiența ar fi dobandit Nica din secvența La cireșe, daca n-ar fi fost prins și urmarit de matușa Marioara. Nu ar fi ințeles ca nu trebuia sa distruga bunurile altora și n-ar mai fi pațit rușinea fața de semeni. Daca in episodul La scaldat ar fi stat acasa s-o ajute pe Smaranda la treaba nu s-ar fi intors de la scaldat dezbracat.

Nica invața ca oamenii sunt harnici, generoși, intreprinzatori ca mama sa, deasemenea oamenii pot fi lacomi, zgarciți, hursuzi ca matușa Marioara, moș Vasile, popa Oșlobanu.

Și partea a III- a incepe cu descrierea satului Humulești așezat la rascruce de drumuri: spre cetatea de scaun a Moldovei, spre Manastirea Agapia și Manastirea Varatec, precum și spre cetatea Neamțului..

Nica este acum adolescent, urmeaza cursurile Școlii Domnești din Targul Neamțului, apoi pe cele de la Școala de Cateheți din Falticeni.

Desprinderea de sat se realizeaza pe o perioada mai lunga, urmarind procesul formarii lui Nica, raporturile lui cu viața sociala, cu colegii de școala, intre care varul sau Ioan Mogorogea, Gatlan, Trasnea, Oșlobanu, impreuna stateau in gazda la Pavel Ciubotariul, unde iși aduceau merinde de acasa și se ingrijeau iarna de lemne pentru foc.

In aceasta parte se face aluzie la viața monahala, la "fabricile de popi" sau la manualele școlare ale timpului, aluzii care se impletesc cu studiul caracterelor de adolescenți in formare precum și notarea condițiilor in care aceștia iși faceau școala.

Invațatura este o pierdere teribila de timp. Trasnea nu putea sa invețe gramatica "poștele" pun capat dorinței de popie a unora, iar alții cei mai in varsta și cei mai hotarați sunt doborați de ultima incercare - desfințarea școlii din Falticeni, care i-a "calicit cu desavarșire: ba oile, ba stupi, ba cai și boi s-au dus ca pe gura lupului."

Adevarata cauza a renunțarii și a intoarcerii acestora acasa, e cea numita prin cuvintele lui Zaharia Gatlan: "Ziceți mai bine ca va trageți la țeapa voastra, ca apa la matca. Eu-s mai bucuros ca s-a intamplat asta. La școala sa mergem, daca voim sa ieșim toba de carte! Acolo-s profesorii cei mai invațați din lume, dupa cum aud eu. " - o inițiere ancestrala care ascunde și dragostea de locurile natale și mulțumirea fireasca a țaranului cu "teapa" (condiția) sa.

Partea a IV-a a Amintirilor din copilarie, propune ruperea copilului de sat și de copilarie. Debuteaza printr-o exprimare trista a eroului care "in toamna anului 1855" este silit sa-și paraseasca satul natal pentru a merge la Seminarul de la Socola "Cum nu se da scos ursul din barlog, țaranul de la munte, stramutat la camp și pruncul deslipit de la sanul mamei sale, așa nu ma dam eu dus din Humulești in toamna anului 1855, cand veni vremea sa plec la Socola dupa staruința mamei."[14]

Desparțirea de sat devine pentru țaranul adolescent o adevarata drama. Marturisirile lui sunt pline de afectivitate, capabile sa dezvaluie dragostea sa pentru intreg universul in care s-a format: peisajul, oamenii, obiceiurile acestora. "Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare și limpede ca cristalul, in care se oglindește cu mahnire Cetatea Neamțului, de atatea veacuri."[15] Nu este o descriere geografica ci una sentimentala; caci satul ii e "drag", acolo traind "mama și tata, frații și surorile mele și toți tovarașii de joaca".

Urmand firul epic, naratorul reconstituie cu umor, facand haz de necaz, planurile și incercarile lui Nica de a-și convinge parinții, mai ales pe apriga Smaranda, sa-l lase acasa. Fie ca vrea sa devina calugar la Neamț ori la Secu, fie ca-și amenința parinții ca are sa moara printre straini, fie ca plange cu zece randuri de lacrimi, toate incercarile devin zadarnice.

Impreuna cu Zaharia lui Gatlan, Nica pleaca in "pribegie, surgun dracului pomana".

Drumul spre Socola incepe in zile de sarbatoare : Sfantul Ioan Botezatorul, cand in contrast cu jalea celor doi flacai, satul este in sarbatoare.Nica și Zaharia, in caruța lui Luca Moșneagu, harabagiul satului, trasa de niște "marțoage de cai" privesc cu jale cum dispar de sub ochii lor locurile cunoscute și cu greu se stapanesc sa nu se intoarca.

Sosirea la Socola "intr-un tarziu noaptea" și ramanerea in caruța trasa "sub un plop mare", deci sub cerul liber, simbolizeaza lumea necunoscuta in care urmeaza sa intre Nica.

Cu ultimul capitol "Amintirile" nu se incheie la intamplare și nici nu lasa promisiunea unei continuari. Sfarșitul lor inseamna tocmai ieșirea din copilarie, plecarea silnica spre o lume straina și totdeauna neprimitoare, așa cum e rastalmacita de ochii copilului, de aici lumina amintirii se rasfrange mereu intr-un timp inecuperabil, chemarea continua a unui paradis pierdut. In ultima parte a Amintirilor, cititorul surprinde acel moment al vieții de unde privirea inapoi pare a fi singura certitudine a fericirii, iar drumul inceput acum e odiseea fara scapare a trecerii in timp și a instrainarii.

Aproape simbolica e inserția acelui cantec de dragoste, reverberat in amintire de tristețea plecarii: in lumea lui Nica, sufletul omului iși afla in doina cea mai apropiata forma de expresie. Nica este eroul unei copilarii ca toate copilariile, dar tocmai de aceea singulara in particularitatea ei. Creanga ne poarta pe un drum cunoscut, spre a ne arata insa priveliștile lui. Amintirile iși asuma o schema, dar in așa masura incat o fac uitata; copilaria lui Nica pare sa devina - ea insași in unicitatea ei - modelul copilului de pretutindeni. Creanga și-a inventat nu doar copilaria, ci și forma rememorarii ei. Amintirile lui Creanga sunt povestea povestita a copilariei.

Motivul amintirii se lumineaza revoltator: desparțirea de casa, ca un exil dureros imposibil de ocolit. Desparțirea de casa e traita cu acuitatea unei suferințe fizce. De aici se naște poezia tandra și ostalgica, rechemand chipurile celor dragi; de aici, privirea peisajului natal intr-o oglinda mirifica. Marturisindu-se sufletul vibreaza, ordonand frazele in unitați sonore și ritmice ale unui adevarat poem in proza, iar cadența cuvintelor cedeaza unei dioase efuziuni.

In "Amintiri" traiește aceeași lume țaraneasca, harnica și curata sufletește "mișcata T. Vianu - de instinctele simple și tari, uneori șireata și plina de voie buna, infațișata in scenele și relațiile tipice ale vieții, in felul ei de a munci și de a se veselii, in legaturile parinților cu copiii."[16]

Creanga determina in cititor o traire intensa o data cu aceea a personajelor, a intamplarilor, a bucuriilor și a micilor necazuri relatate.

Personajele din "Amintiri din copilarie"

Numarul personajelor este relativ mare, fara ca portretul care li se face sa fie adancit in mod deosebit. Aproape toate sunt conturate sumar prin caracterizare directa, prin acțiune ori prin limbaj. Creanga reușește sa le schițeze o individualitate și prin alte mijloace narative, in mod deosebit, printr-o tehnica a detaliului, care ii permite sa nuanțeze caracterele. El vede elementul particular, prin care firea omului se diferențiaza. De aceea, in opera lui, dascalii și preoții, unchii și matușile, copiii și parinții, batranii și tinerii se prezinta in formele cele mai diverse și pitorești.

NICA

Cartea are in centrul ei un personaj aparte, un personaj singular in lumea literara: Nica a lui Stefan A Petrii.

Una din modalitatile de concepere a textului narativ este "popasul contemplativ" (T. Vianu), popas al povestitorului care reanvie elementele universului copilariei: Ozana, dumbravile, prundul stiloanele, tarinile, tata si mama, fratii si surorile, clacile, petrecerile, horele si nenumarate figuri de dascali, preoti, adolescenti si copii ai satului.

Acest popas contemplativ nu evoca doar un timp si un loc anume, el recompune un personaj, Nica, si opera intreaga ("Amintiri din copilarie") poate fi considerata "un popas contemplativ" al adultului pe taramul copilariei inocente.

Compozitia cartii este atat de maiestrita incat sentimentul lecturii se pierde in acela de libertate orala.

Gandul vine limpede. Memorie reconstituie un intreg complex: apa Ozanei, cetatea Neamtului, familia, baietii satului, clacile chiar si Mihai scripcarul. Structura memoriala a prezentului creeaza serii de structuri laturalnice, care se nasc unele pe altele, se completeaza unele pe altele, structuri ce recompun o lume niciodata ingropata sub ceata amintirii.

Puterea de a reprezenta vizual oamenii si locurile de altadata a fost remarcata inca de la aparitia "Amintirilor". N. Iorga scria: "ca si poporul, calauza si inspiratorul lui unic, el are putine idei abstracte in minte: icoanele, senzatiile predomina. Memoria lui e o memorie de ordine senzationala; el vede admirabil; faptele care trec pe dinaintea ochilor lui glumeti isi pun adanc pecetea in masa creierilor lui scaldati de un sange imbelsugat in globule, si urma lasata nu se mai sterge niciodata. In orice moment, Creanga poate dispune de dansa; ea, senzatia, i se prezinta inainte cu bogatia ei de culori si lamurirea de contururi, gata sa ieie trup sub condei".

Nica e un personaj creat din interiorul lumii lui. Realismul picturii e robust, fraza curge fara sentimentalisme, incarcata de un umor impacat.

Talentul rafinat al marelui artist recladeste lumi din materialul folcloric din care s-a cladit propria sa viata. Individualizand atitudini, gesturi si tipuri, Creanga recompune lumea noastra taraneasca ramasa neschimbata de veacuri. Modalitatea de constructie este acum stilizarea, topirea naratiunii in dialog. Picturile lui Creanga nu au aspecte care sa vrajbeasca, el insa evoca scene de miscare in care frazele bogate in verbe reusesc sa dea adevarate minuni. "Copilul, incalecat pe batul sau, gandeste ca se afla calare pe un cal de cei mai strasnici, pe care alearga cu voie buna, si-l bate cu biciul, si-l struneste cu tot dinadinsul, si racneste la el din toata inima, de-ti ie auzul; si de cade jos, crede ca l-a trantit calul, si pe bat isi descarca toata puterea cuvantului". Fraza bogata si rostogolitoare va aduce apoi caracterizarea directa a copilului cu referire la universalitatea tipului prezentat: "Asa eram eu la varsta cea fericita, si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice".

Multitudinea de fapte capata valoare doar prin impodobirea vorbirii prin grija permanenta pentru relatarea dinamica a faptelor. Fara aceasta grija, fugarirea de catre matusa Marioara ar fi fost o simpla relatare a unei nazbatii copilaresti; la Creanga devine pagina de antologie. Prins in cires, furand de zor fructele femeii, baiatul coboara: "Atunci, eu iute pe o creanga mai spre poale si odata fac zup! in niste canepa care se intindea de la cires inainte, si era cruda si pana la brau de inalta. Si nebuna de matusa Marioara dupa mine, si eu fuga iepureste prin canepa si ea pe urma mea, pana la gardul din fundul gradinii, pe care, neavand vreme sa-l sar, o cotigeam inapoi iar prin canepa fugind tot iepureste, si ea dupa mine pana-n dreptul ocolului, pe unde-mi era iar greu de sarit; pe de laturi iar gard, si harsita de matusa nu ma slabea din fuga nici in ruptul capului! Cat pe ce sa puie mana pe mine! Si eu fuga si ea fuga, si ea fuga, si eu fuga, pana ce dam canepa toata palanca la pamant; caci sa nu spun minciuni, erau vreo zece-douasprezece prajini de canepa frumoasa si deasa cum ii peria, de care nu s-a ales nimica".

Autocaracterizarea are si ea nuante ironice, Nica e "cel mai bun de harjoana" si "slavit de lenes", invatatura parandu-i-se "cumplit mestesug de tampenie, Doamne fereste!". Indemnul la invatatura al mamei il face sa treaca de la o scoala la alta spre a deveni preot. La Humulesti scoala era in curtea bisericii iar ziua hotarata a inceputului de an aduna "o multime de baieti si fete la scoala, intre care eram si eu, baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra mea". Nica se prezinta cititorului "vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa".

Portretul fizic este sumar prezentat. Copilul se contureaza putin: e vesel, neastamparat, dar ca infatisare aflam doar ca era "balan".

Tot autocaracterizarea, de data aceasta mai pregnant conturata incheie imaginea unui copil in devenire in plin proces de maturizare si apoi sub forma de concluzie, imaginea unui om matur ajuns la vremea bilantului: "Ia, am fost si eu, in lumea asta, un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci de ani si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac asa, ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost!".

Prin prisma altor personaje, copilul apare cu o bogata gama de trasaturi.

Din dorinta mamei, Nica merge la diferite scoli, mai intai la Humulesti, apoi la Brosteni, la Targu-Neamt, Falticeni, apoi la Socola. Mama ajunsese "a crede sa am sa ies un al doilea Cucuzel, podoaba crestinatatii".

Tatal insa e convins "ca-i o tigoare de baiet, cobait si lenes, de n-are pareche. Dimineata pana-l scoli, iti stupesti sufletul. Cum il scoli, cere de mancare. Cat ii mic, prinde muste cu ceaslovul si toata ziulica bate prundurile dupa scaldat, in loc sa pasca cei carlani si sa-mi deie ajutor la trebi, dupa cat il ajuta puterea. Iarna, pe gheata la sanius. Tu, cu scoala ta, l-ai deprins cu narav". Cand trebuie sa plateasca pentru scoala, tatal se codeste: "Auzi vorba? Nu face baietul ista atatia husasi, cu straie cu tot, cati am dat eu pentru dansul pana acum". Aceeasi problema, a invataturii il entuziasmeaza pe bunicul David Creanga: "Baietul vad ca are tiere de minte, si numai dupa cat a invatat, canta si citeste cat se poate de bine".

In "Amintiri din copilarie" este simbolizat destinul oricarui copil care, de altfel, face si bucuria dar si supararea parintilor si apoi o "ia si el incetul pe acelasi drum pe care l-au luat si-l vor lua toti. In Amintirile din copilarie ale lui Creanga nu este nimic individual, cu caracter de confesiune, ori de jurnal" (G. Calinescu).

Un mijloc de caracterizare al eroilor este si "desfasurarea dramatica". Personajul principal, Nica, devenit erou-subiectiv este proiectat in virtutea relativitatii timpului in tiparele unui personaj. El este reconstituit treptat prin folosirea evocarii. Scriitorul adult il considera prin prisma celor patru decenii de viata pe care le-a traversat purtandu-l alaturi, traind si respirand prin Nica, personajul operei sale.

Dominanta caracterului lui Nica este iubirea e casa, dorul de sat si de oameni, tanjirea dupa un univers mirific in care munca e singura atotputernica si sufletul omului se imparte intre truda si sarbatoare.

Triunghiul copil-sat-copilarie este atat de puternic inchegat incat a desprinde o latura a sa inseamna, implicit, a-l desfiinta. Chemarea satului natal e realitatea sufleteasca cea mai trainica din copilarie. Plecarea la scoala din Falticeni nu e tocmai desprinderea de universul taranesc, fiindca Falticenii sunt aproape de Neamt "o cale scurta de doua poste". Din Falticeni "toamna tarziu, si mai ales prin caslegile de iarna, fiind noptile mari ma puteam rapezi din cand in cand, paslind-o asa cam pe dupa toaca, si tot inainte, sara pe luna cu tovarasii mei la claci in Humulesti, pe unde stiam noi, tinand tot o fuga ca telegarii. Si dupa ce jucam cat jucam, furam cate-un sarutat de la cele copile sprintare si pana-n ziua fiind iesiti din sat . cam pe la pranzul cel mare ne aflam iar in Falticeni trecand desculti prin vad, in dreptul Baii Moldova inghetata pe la margine si la dus si la intors, de ne degera maduva-n oase de frig! Inima insa ne era fierbinte, ca ce gandeam, si izbandeam".

Plecarea la Socola are cu totul alta semnificatie si pentru ca scoala e de data aceasta mult mai departe, si pentru ca copilul se indeparteaza parca nu numai de casa ci si de copilarie.

Copilul tine "de pamantul sau ca vegetalele" (V. Streinu). Plecarea la Iasi e o plecare in care bagajul adevarat este copilaria asa cum "pleaca tulpinele in radacina smulsa cu ceva pamant fara de care s-ar usca".

Ca personaj, Nica asculta soapta instinctelor. Cand fuge de la scoala de frica pedepsei, alergand dupa porumbi, numai parintele Ioan il face sa revina. Argumentul este Smarandita. "Hei! Hei! cand aud eu de popa si de Smarandita popii, las mustele in pace si-mi ieu alt ganduri, alte masuri; incep a ma da si la scris, si la facut cadelnita in biserica, si la tinut isonul, de parca ieram baiet. Si parintele ma ie la dragoste, si Smarandinta incepe din cand in cand a ma fura cu ochiul, si badita Vasile ma pune sa ascult pe altii, si alta faina se macina acum la moara".

Placandu-i sa petreaca vremea intre fete, la claci, la sezatori, fusese poreclit de Mariuca Savucului, pentru care avea o oarecare inclinatie, Ion Torcalaul, caci torcea in rand cu fetele.

Creanga dilata evenimentele chiar familiare. Timpul e trecutul, dar e un timp necalendaristic, un timp fabulos "intre povestitor si ascultator se naste un timp estetic - timpul prezent" (Istoria literaturii romane).

De altfel, viata satului si viata eroului se impart intre munca, scoala, joaca si bucuria sarbatorilor. Cele de iarna aduc un suflu de poezie in lumea Humulestilor. Datinile sunt pastrate cu sfintenie. Uratul de Sfantul Vasile e pregatit cu minutiozitate. "Si in ajunul Sfantului Vasile toata ziua am stat de capul tatei sa-mi faca si mie un buhai, ori de nu, batar un harapnic.

- Doamne, ce harapnic t-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce manca la casa mea? Vrei sa te buseasca nandralaii prin omat? Acus te descalt!

Vazand eu ca mi-am aprins paie-n cap cu asta, am sterpelit-o de-acasa numai cu besica cea de porc, nu cumva sa-mi iei tata ciubotele si sa raman de rusinea tovarasilor. Si nu stiu cum s-a intamplat ca niciunul dintre tovarasi n-avea clopot. Talanca mea era acasa, dar ma puteam duce s-o ieu? In sfarsit, facem noi ce facem si sclipuim de cole o coasa rupta, de ici o carceie de tanjala, mai un vatrar cu belciug, mai besica cea de po5rc a mea, si pe dupa toaca si pornim pe la case".

Uratul se incheie cu un bilant jalnic, nimeni nu-i primeste cu voie buna, caci modul de a ura nu se potrivea datinei, fiind cu totul improvizat. Rezumatul: la anul viitor toti tovarasii isi fagaduiesc sa porneasca din nou.

Copilul creste. Drumul lui in viata e un drum in cautarea unui rost. Invatatura va fi calea pe care o va urma.

Plecarea la Socola, la Iesi e o desprindere definitiva de sat, o desfiintare a legaturii cu copilaria, o iesire dintr-un univers mirific. Actul plecarii are taria dramei unei instrainari irevocabile, unei ruperi de sat si unei iesiri definitive din copilarie. Plecat sa-si faca un rost in lume, eroul simte asupra lui, pentru prima oara, povara unei lumi inca necunoscute, dar cu siguranta neprimitoare.

Fragmentul relatarii drumului cuprinde doua secvente: prima dominata de privirea inapoi, care incearca sa prelungeasca macar cu o clipa mai mult paradisul cuibului parintesc si a doua incercand o impacare a eroului-subiectiv cu lumea noua in care intra. Dorinta de adaptare a lui Nica se manifestase in nenumarate randuri de-a lungul operei. Copilul are retinere in a se desprinde, dar odata desprins, preocuparea permanenta este aceea de a se adapta la tot ce e nou.

Ultima plecare din sat pentru a merge la scoala se face in ziua de Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Atunci pleca impreuna cu Zaharia lui Gatlan. Hotararea plecarii ii este impusa tot de mama. Copilul se zbate incercand sa intarzie cat mai mult clipa desprinderii de sat. Nici amenintarea ca se va omori nici ca se ca calugari, nimic nu schimba hotararea.

Durerea plecarii e dublata de privirea inapoi. Sensul "privirii" e dublu, cuprinde timpul si spatiul, autorul matur priveste inapoi spre copilarie, iar Nica priveste inapoi si vede "cum raman satele si locurile frumoase in urma, si tot altele necunoscute se infatiseaza inainte-na". Spatiul si timpul se conjuga. Dorul de casa inunda sufletul, devine durere fizica: "Pentru fiecare fantana, parau, valcica, dumbrava si alte locuri dragalase ce lasam in urma - ne scoteam cate-un suspin adanc din piepturile noastre! Si, dupa mintea ce-o aveam, ne-am fi intors inapoi chiar atunci, de nu eram dati in seama lui mos Luca, de care ne rusinam ca si de parintii nostri".

Daca privirea inapoi nu mai descopera locuri stiute, dorul se inchide cu grija intre portile inimii:

"- Ei, ei! mai Zaharia, zic eu, coborandu-ne la vale spre Pascani: de acum si muntii i-am pierdut din vedere, si instrainarea noastra este hotarata cine stie pentru cata vreme!".

Drumul e de acum resemnare: "Cum ni-a fost scris de Dumnezeu sfantul, zise Zaharia, cu glasul aproape stins, s-apoi ramase dus pe ganduri tot drumul".

Spatiul strabatut acum e spatiul instrainarii. Masul e un chin. Locurile strabatute n-au nimic din farmecul satului natal: "Cum treci Siretul, apa-i rea si lemnele pe sponci". Intre viata la campie si cea de la munte e distanta dorului. Mos Luca se teme de viata la campie ca de un rau fatal: "N-as trai la campie Doamne fereste! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul si reci ca gheata; lemne, de-ajuns; vara, umbra si racoare in toate partile; oamenii, mai sanatosi, mai puternici, mai voinici si mai voiosi iar nu ca isti de pe la camp: sarbezi la fata si zbarciti, de parca se hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata lor".

Locurile strabatute sunt de asemenea locuri ale raului: Ruginoasa, Targu-Frumos, Podul Iloaiei n-au nimic din farmecul Humulestiului.

Ulitele Iasului sunt pline de "ratacanii". Durerea plecarii din sat este totusi atenuata de peripetiile hazlii ale drumului si intrarea la Socola ii poarta pe eroi, Nica si Zaharia lui Gatlan, intr-o lume compusa din dascali adulti de pe la catihetii din toate judetele Moldovei.

Resemnarea nu ia locul dorului de casa, ci i se alatura. Intre cele doua secvente, cea a privirii inapoi si cea a resemnarii, povestitorul opereaza o schimbare de ton, care si ea insoteste schimbarea din sufletul personajului: expunerea narativa completata cu interludiul liric devine dialog. Fluxul povestirii devine tot mai viu pe masura ce sufletul personajului se impaca cu gandul desprinderii de sat.

Miscarea de solidaritate cu vatra stirpei careia ii apartinea, miscarea reprodusa in fiecare capitol de cateva ori, este pentru aceasta fiinta, pentru aceasta "viata sufleteasca actul ei prezent" (V. Streinu).

SMARANDA CREANGA

Intre personajele din "Amintiri din copilarie" Smaranda este o figura aparte. Daca Nica este tipul copilului universal, s-ar putea spune ca mama este tipul mamei din orice timp si din orice loc.

Smaranda Creanga e fata de vornic, tata ei este stiutor de carte, fratii au invatatura si astfel, femeia se considera superioara barbatului analfabet.

Portretul surprinde mai ales latura morala a personajului, caci trasaturi fizice nu putem desprinde din text. Tip clasic al mamei, Smaranda apare ca o fiinta superioara, un bun pedagog, dozandu-si cu rabdare mustrarile si laudele aduse copiilor. Este o fire sociabila, dornica sa-si mentina casa deschisa: "strasnic se mai bucura cand se intampla oaspeti la casa noastra si avea prilej sa-si imparta panea cu dansii".

Imaginea mamei e nestearsa. Mama se identifica timpului copilariei: "Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de minunatii, pe cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au leganat cand ii sugeam tata cea dulce si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag! Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat. Iar intelepciunea de la Dumnezeu cand vine vremea de a pricepe omul ce-i bine si ce-i rau".

Universul femeii se consuma intre biserica si casa. Nu-si face iluzii despre evolutia copiilor in viata, stie ca mersul firesc al lucrurilor este ca ei sa creasca si sa se desprinda de casa parinteasca, poate chiar sa uite din indatoririle de copii - "Ori mi-or da feciorii dupa moarte de pomana, ori ba, mai bine sa-mi dau eu cu mana mea. Ca oricum ar fi, tot is mai aproape dintii ca parintii. S-au vazut de acestea!".

Creanga are despre lume si despre viata conceptia poporului sau. Atitudinea lui sceptica fata de religie, fata de slujitorii ei, mereu luati in ras, atitudinea de condescenta superioritate fata de femeie, considerata sexus sequior, dar caruia ii sunt recunoscute calitatile de gospodina si de muncitoare supusa, toate acestea sunt aspecte ale psihologiei taranesti.

Gandul de a-si trimite copilul la invatatura creeaza lungi discutii si controverse intre tata si mama:

"Si cand invatam eu la scoala, mama invata cu mine acasa si citea acum la ceaslov, la psaltire si Alexandria, mai bine decat mine, si se bucura grozav cand vedea ca ma trag la carte.

Din partea tatei puteam sa raman cum era mai bine: "Nic-a lui Stefan a Petrei", om de treaba si gospodar in Humulesti. Vorba ceea:

Decat codas in oras

Mai bine-n satul tau fruntas.

Mama insa era in stare sa toarca-n furca si sa invat mai departe".

Motivul insistentei tine, intr-o oarecare masura, de intelepciunea populara: "Si tot cihaia mama pe tata sa ma deie undeva la scoala, caci auzise ea spuind la biserica in Parinei ca omul invatat intelept va fi, si pe cel neinvatat sluga-l va avea".

"Smaranda vrea ca feciorul ei sa aiba alt drum decat tatal analfabet. Preotii erau scutiti de bir. De aceea insista sa invete in sat cu badita Vasile" (Istoria literaturii romane).

Mandria de mama se asociaza dragostei si grijii:

"Si afara de acestea, babele care trag pe fundul sitei in 41 de bobi, toti zodierii si carturaresele pe la care cautase pentru mine si femeile bisericoase din sat ii bagase mamei o multime de bazaconii in cap, care de care mai ciudate: ba ca am sa petrec intre oameni mari; ba ca-s plin de noroc, ca broasca de par; ba ca am un glas de inger si multe alte minunatii; incat mama in slabiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede ca am sa ies un al doilea Cucuzel, podoaba crestinatatii . ".

Universul Smarandei e un univers de datini si obiceiuri. Femeia traieste la granita fabulosului, penduland intre lumea reala si cea fantastica. Umorul scriitorului sanctioneaza mentalitatea superstitioasa: mamei i se bagasera in cap "bazaconii".

Mama e o fiinta aleasa. In ochii copilului e ziua cea buna.

"Si mama, care era vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea cu zambet uneori, cand incepea a se ivi soarele dintre nori dupa o ploaie indelungata: "Iesi, copile cu parul balan, afara si rade la soare, doar s-a indrepta vremea". Si vremea se indrepta dupa rasul meu . ".

Fara a avea multa carte, Smaranda intelege ca omul invatat este superior: "-Sarmane omule! Daca nu stii boaba de carte, cum ai sa ma intelegi?".

Un scurt portret al tatalui il schiteaza insasi nevasta: "Stiu eu, sa nu crezi ca doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci, sa dormi! Si pentru baiet n-ai de unde da? Mai omule, mai! Ai sa te duci in fundul iadului si n-are cine te scoate, daca nu te-i sili sa-ti faci baiet popa. De spovedanie fugi ca dracul de tamaie. La biserica mergi din Pasti in Pasti. Asa cauti tu de suflet?".

Staruinta Smarandei de a-si vedea baiatul cel mare popa se inscrie pe linia familiei care era ruda cu mitropolitul Iacob. Bunicul, David Creanga, e de partea mamei.

Autoritatea Smarandei se manifesta in doua directii: fata de sot caruia ii sanctioneaza sever inferioritatea, reticenta la schimbari, si fata de copii, pe care-i creste in cultul muncii, fara sentimentalisme.

"Iaca, daca nu v-am sacelat astazi, faceti otrocol prin cele mate si dati la om ca cainii prin bat. D-apoi aveti la stiinta ca va prea intreceti cu dediochiul. Acus ieu varga din coarda si va croiesc de va merg peticile".

Discutia dintre mama si tata, in care tatal ia apararea copiilor, i se pare femeii o grava greseala pedagogica:

"- Ei apoi! minte ai, omule? Ma mieram eu, de ce-s ei asa de cuminti, mititeii; ca tu le dai nas si le tii hangul. Ia priveste-i cum stau toti treji si se uita tinta in ochii nostri parca au de gand sa ne zugraveasca. Ian sa-i fi sculat la treaba, s-apoi sa-i vezi cum se codesc, se dramboiesc si se sclifosesc, zise mama".

Smaranda este o femeie cu mult tact. Chiar si cu matusa Marioara lui mos Andrei, care era cam rea de gura, Smaranda reuseste sa se inteleaga. Dupa ce pupaza furata de Ion fusese eliberata si cantecul ei rasuna iarasi peste sat, mama ii spune matusii Marioara:

"- Doamne, cumnatica-hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica toata, luandu-se dupa gurile cele rale! Ia poftim soro, mai bine, sa mancam ceva din ce a dat Dumnezeu, sa cinstim cate un pahar de vin in sanatatea gospodarilor nostri si:

Cele rale sa se spele

Cele bune sa se-adune:

Vrajba dintre noi sa piara

Si neghina din ogoara!

Caci dac-ai sta sa faci voie rea de toate, zau, ar trebui de la o vreme s-apuci campii!".

Harnicia mamei indestuleaza casa. Mai tot timpul Smaranda are o multime de trebi: "niste sumani sa-i scoata din stative; altii sa-i nivideasca si sa inceapa a-i tese din nou; un teanc de sumane croite, nalt pana-n grinda, asteapta cusutul; pieptanusii in laita n-avea cine-i tinea de coada; roata sedea in mijlocul casei si canura toarsa nu era pentru batatura!". Este exact momentul ales de Nica pentru a se duce la scaldat.

Dincolo de toate stradaniile ei in mentinerea casei si a bunastarii, Smaranda ramane femeia plina de nenumarate miracole: infige toporul in pamant ca sa goneasca duhurile necurate ale furtunii, solomonea cu clestele taciunii in soba sau descanta cu funingine. Femeia traieste intr-un univers de mituri si de legenda. Pentru totdeauna.

STEFAN A PETREI CIUBOTARULUI

Portretul tatalui e mult mai sters decat al Smarandei, sufletul copilului l-a receptat mult mai putin si l-a pastrat numai in schita.

Refractar la ideile legate de foloasele invataturii, Stefan a Petrei, el insusi nestiutor de carte, nu imbratiseaza deloc dorinta mamei unei instruiri serioase a lui Nica. Ironia tatalui, legata de acest capitol e muscatoare:

"Logofete, branza-n cui,

Lapte acru-n calamari,

Chiu si vai prin buzunari!"

Daca femeia insista, barbatul o potoleste, incercand sa-i aduca argumente tot atat de convingatoare in ideea de a renunta la invatatura.

Din perspectiva tatalui, portretul lui Nica e schitat cu precizia unui bun psiholog:

"- Numaidecat popa, zise tata. Auzi, mai! Nu-l vezi ca-i o tigoare de baiet, cobait si lenes, de n-are pereche. Dimineata pana-l scoli, iti stupesti sufletul. Cum il scoli, cere de mancare. Cat ii mic, prinde muste cu ceaslovul si toata ziulica bate prundurile la scaldat, in loc sa pasca cei carlani si sa-mi deie ajutor la trebi, dupa cat il ajuta puterea. Iarna, pe gheata si la sanius. Tu cu scoala ta, l-ai deprins la narav, cand s-a face mai marisor, are sa inceapa a-i mirosi a catrinta si cu asta randuiala n-am sa am folos de la el niciodata".

Din discutia iscata pe socoteala invataturii, tata apare drept un om nu tocmai larg la mana. Concluzia e definitiva.

Fara a fi bisericos, Stefan a Petrei e un bun crestin:

"- Ian taci mai femeie, ca biserica-i in inima omului si daca voi muri, tot la biserica am sa sed - zise tata - nu mai face si tu atata vorba, ca fariseul cel fatarnic. Bate-te mai bine cu mana peste gura si zi ca vamesul: Doamne, milostiv fii mie pacatoasei, care-mi tot imbalorez gura pe barbat degeaba".

Smaranda e autoritara, In discutiile despre invatatura "tot pe-a mamei a ramas".

Greul gospodariei ii separa adesea pe cei doi soti. Tatal e mereu plecat cu treburi legate de negutatorie, venirea lui acasa are veselia unei intoarceri dintr-o calatorie epopeica: "Cand venea tata noaptea din padure de la Dumesnicu, inghetat de frig si plin de promoroaca, noi il spariam, sarindu-i in spate pe intuneric. Si el cat era de ostenit, ne prinde cate pe unul, ca la baba-oarba, ne radica in grinda, zicand "Tata mare!" si ne saruta mereu pe fiecare".

Conceptia lui de viata respecta timpul si locul. Tatal e convins ca joaca e un drept al copilului pe care invatatura nu are de ce sa-l stirbeasca: "Ce le pasa; lemne la trunchi sunt; slanina si faina in pod este de-avolna; branza in putina, aseminea; curechi in poloboc, slava Domnului! Numai de-ar fi sanatosi sa manance si sa se joace acum cat is mititei, ca le-a trece zburdalnicia, cand or fi mai mari si i-or lua grijile inainte; nu te teme, ca n-or scapa de asta. S-apoi nu stii ca este o vorba: Daca-i copil, sa se joace, daca-i cal, sa traga, daca-i popa, sa citeasca . ".

Vorbirea tatalui e presarata cu ziceri tipice care sunt la Creanga "mijloacele unui artist individual" (T. Vianu). Multsimea zicerilor tipice zugraveste o natura rustica si joviala. "Interesul estetic al cazului lui Creanga este ca in el colectivitatea populara a devenit artistul individual incantat sa pluteasca pe marile ape ale graiului obstesc" (T. Vianu).

Sanatatea, jovialitatea, limpezimea psihologica din opera lui, fac din Creanga un scriitor clasic, in intelesul literar al cuvantului.

"Aristocratul Alecsandri, dupa emanciparea de influenta romantismului cu care natura sa nu se impaca, aristocratul C. Negruzzi, taranul Cosbuc din "Balade si idile" si, in parte, aristocratul Bratescu-Voinesti, si aristocratul Duiliu Zamfirescu sunt, daca nu ne inselam, impreuna cu Creanga, in care a ramas toata viata taranul de la Humulesti - singurii scriitori clasici din intreaga noastra literatura" (G. Ibraileanu).

PREOTI SI DASCALI

Lumea pe care o aduce scriitorul in fata ochilor nostri "e vie caci in ea traiesc eresurile, credintele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, totul format in mii de ani de slefuire a fondului genetic dac. Creanga este un reprezentant perfect al sufletului romanesc intre popoare; al sufletului moldovenesc intre romani, al sufletului taranesc intre moldoveni; al sufletului omului de munte intre taranii moldoveni" (T. Vianu).

Si taranul moldovean isi aminteste cu evlavie de preotul satului. Intre "poporani ca aceia, de faceau mare cinste satului lor" se numara si parintele Ioan a carui amintire se intretese cu insasi existenta Humulestilor:

"Si parintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic si cu bunatate mai era! Prin indemnul sau, ce mai de pomi s-au pus in tintirim, care era ingradit cu zaplaz de barne, stresinit cu sindrila si ce chilie durata s-a facut la poarta bisericii pentru scoala".

Portretul moral se intregeste cu truda parintelui de a edifica spiritual lumea satului: "S-apoi sa fi vazut pe neobositul parinte, cum umbla prin sat din casa in casa, impreuna cu badita Vasile a Ilioaei, dascalul bisericii, un holtei zdravan, frumos si voinic, si sfatuia oamenii sa deie copiii la invatatura".

Pilda parintelui e urmata de sateni: "Si cea dintai scolarita a fost insasi Smarandita popii, o zgatie de copila agera la minte si asa de silitoare, de intrecea mai pe toti baietii si din care, dar si din nebunii".

Cand badita Vasile, dascalul frumos si sfios ca o fata mare este luat la oaste, "parintele Ioan umbla cu pletele in vant sa gaseasca alt dascal". Scoala ramane pustie, iar copiii se trag pe langa parintele Ioan: caci "biserica deschide pe om". Educatia parintelui depaseste strana sau cantatul la biserica. La praznice, copiii il insotesc si nu o data nazbatiile lor il fac sa-i crape obrazul, dar vorba ramane domoala:

"Cand auzeam noi de masa, tabaram pe dansa, s-apoi atin-te gura. Vorba ceea:

"De placinte rade gura,

De varzare si mai tare".

In opozitie cu parintele Ioan apare popa Oslobanu, cel "din capul satului de sus". Copiii il condamna pentru ca nu-i primeste cu uratul:

"Cand colo, popa taia lemne la trunchi afara si cum a vazut ca ne asezam la fereastra si ne pregatim de urat, a inceput a ne trage cateva nasteri indesate si a zice:

- De-abia s-au culcat gainile, si voi ati si inceput? Ia stati oleaca, blastamatilor, sa va dau eu". Suparati, copiii il trateaza de "venetic si ceapcan". In comparatie cu parintele Ioan, acest om "hursuz si paclisit" nu-i iubit de sateni.

In 1852 se deschide scoala domneasca din Targu-Neamt. Modelul de demnitate este pentru mama figura parintelui Duhu de la scoala de aici. Mama nu-l trimite pe copil nici macar sa aduca o cofa de apa "numai sa invat carte si sa ma fac popa, ca parintele Isaia Duhu, profesorul nostru.

Bun mai era si parintele Duhu, cand se afla in toane bune. Dumnezeu sa-l ierte! Pus-a el baietii in randuiala, cum nu mai vazusem pana atunci; cumpara-ni el vara, din banii sai, cofe de smeura si fel de fel de puricale, de ni da sa mancam, si mai in toata sambata ne incarca in o droaga de-a Manastirii Neamtului si ne ducea la staritie, sa dam esamen dinaintea staritului Neonil, un batran olog, care ne sfatuia cu duhul blandetei sa ne tinem de ceaslov si psaltire - caci toate celelalte invataturi, zicea el, sunt numai niste ereticii care mai mult amarasc inima si tulbura sufletul omului".

Scoala de catiheti nu mai are prestanta cele din Targu Neamt.

"Galbeni, stupi, oi, cai, boi si alte bagateluri de-alde aceste, prefacute in parale, trebuia sa duca dascalii plocon catihetului de la fabrica de popi din Folticeni; s-apoi lasa-te in contra sfintiei sale, ca te scoate popnet ca din cutie . Pentru mine insa numai doua merte de orz si doua de ovaz a dat tata cui se cuvine, de am fost primit in Folticeni, caci scoala era numai de mantuiala, boii sa iesa. Si intr-adevar, catihetul "care facea ziua noapte si noaptea zi jucand stos, rar venea pe la scoala. Noi, daca vedeam asa, ne duceam si mai rar; dar nebunii stiu ca faceam de-ajuns".

Popa Buliga, "ce-i ziceau si Ciucalau, din ulita Buciumenii" completeaza figurile de preoti. Obiceiul lui era sa umble "tamaiet si agezmuit gata des dimineata". Mos Bodringa incepe sa cante, popa Buliga are mereu chef de jucat "zvarle potcapul deoparte, si la joc de-a valma cu noi, de-i palalaiau pletele. Si tragem un ropot, doua, si trei, de era cat pe ce sa scoatem sufletul din popa".

Opera pe care o face Creanga face la randul ei pe Creanga. El devine pe masura ce isi scrie Amintirile si povestile un mos Bodringa, un popa Duhu, un Mos Nichifor Cotcariul, un Danila Prepeleac . adica personaj-suma al lumii lui. Vorbeste, se imbraca, traieste cu ei".

COPII SI ADOLESCENTI

"La Creanga, naratiunea are doua realitati concentrice: intai, pe cea a povestitorului care starneste multumirea prin chiar ivirea lui pe scena, apoi pe aceea a eroilor imitati de el. Aceste doua realitati sunt indisolubile" (G. Calinescu).

Eroii sunt de cele mai multe ori copii si adolescenti, formand o lume vesela si fara griji. Viata eroilor e plina de pozne, dar timpul ii imparte intre nazbatii si scoala. Aici, lucrurile se iau in serios si lenesii, raii, cei obraznici sunt totdeauna pedepsiti. Insarcinat cu pedeapsa sa e Sfantul Niculai "un dragut de biciusor de curele, impletit frumos".

Regulile sunt respectate: " . in toata sambata sa se prociteasca baietii si fetele, adica sa asculte dascalul pe fiecare de tot ce a invatat peste saptamana si cate greseli va face sa i le insemne cu carbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greseala sa-i arda scolarului cate un sfant Niculai".

Exceptie nu exista; nici copila parintelui nu este iertata; pufnind in ras, Smarandita este invitata pe Calul Balan:

"- Ia poftim de incaleca pe Balan, jupaneasa - zise parintele de tot posomorat - sa facem un pocinog sfantului Niculai cel din cui. Si cu toata staruinta lui mos Fotea si a lui badita Vasile, Smarandita a mancat papara, si pe urma sedea cu manile la ochi si plangea ca o mireasa, de sarea camesa pe dansa".

Pedagogia se aplica in functie de imprejurari. Intamplarea cu fata popii ii sperie pe scolari facandu-i sa se indeparteze de scoala. Din nou intervine parintele, incercand sa-i determine sa traga la carte:

"Iar parintele, ba azi, ba mane, aducand colaci si pitaci din biserica, a impartit la fiecare de ne-a imblanzit, si treaba mergea struna; baietii schimbau tabla in toate zilele, sambata procitanie".

Indeletnicirile scolarilor se abat mereu de la adevarata instruire, mereu le vin in minte pozne si jocuri copilaresti pe care, cu toate bunatatea lui, parintele nu le poate tolera: "In lipsa parintelui si a dascalului intram in tintirim, tineam ceaslovul deschis si, cum erau filele cam unse, trageau mustele si bondarii la ele si cand clampaneam, cate zece-douazeci de suflete prapadeam deodata - potop era pe capul mustelor. Intr-una din zile, ce-i vine parintelui, ne cauta ceasloavele, si cand le vede asa sangerate cum erau, isi pune manile in cap de nacaz. Si cum afla pricina, incepe a ne pofti pe fiecare la balan, si a ne mangaia cu sfantul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muste si ale cuviosilor bondari care din pricina noastra au patimit".

Figurile de copii si adolescenti sunt schitate. Smarandita e "o sgatie de fata", iar Nica a lui Costache "baiet mai mare si inaintat la invatatura pana la genunchiul broastei". Relatiile dintre ei include adeseori rivalitati nestapanite care provoaca adevarate drame in lumea de-o schioapa: Nica "era sfadit cu mine din pricina Smaranditei popii, careia cu toata parerea mea de rau i-am tras intr-o zi o bleanda pentru ca nu-mi da pace sa prind muste . si Nica incepe sa ma asculte; si ma asculta el, si ma asculta, si unde nu s-apuca de insemnat la greseli cu ghiotura pe o dranita: una, doua, trei, pana la douazeci si noua. "Mai!!! s-a trecut de saga zic eu, in gandul meu; inca nu m-a gatit de ascultat si cate au sa mai fie! . " Si unde n-a inceput a mi se face negru pe dinaintea ochilor si a tremura de manios . ".

Ochiul critic al copilului vede bine diferenta dintre dascali asa cum vede diferentele dintre oameni. Dupa ce badita Vasile fusese prins cu arcanul la oaste ai urmeaza un alt dascal: "Era in sat si dascalul Iordache, nu-i vorba, dar clampanea de batran ce era; s-apoi mai avea si darul suptului . ".

Copiii se strang de acum in jurul bisericii: "Duminicile bazaiam la strana si harsti, cate un colac! Si cand veneau cele doua ajunuri, cate treizeci-patruzeci de baieti fugeam inaintea popii de rupeam omatul de la o casa la alta; si la Craciun nechezam ca manzii, iar la Boboteaza strigam chiraleisa, de clocotea satul".

Intre personajele copii, fratii si surorile au loc aparte, mama pare suparata de poznele copiilor, in realitate e bucuroasa sa are copii sanatosi si veseli:

"- Tie, omule - zise mama - asa ti-i a zice, ca nu sezi cu dansii in casa toata ziulica, sa-ti scoata peri albi, manca-i-ar pamantul sa-i manance Doamne iarta-ma! De-ar mai veni vara sa se mai joace si p-afara, ca m-am saturat de ei ca de mere padurete. Cate dracarii le vin in cap, toate le fac. Cand incepe a toca la biserica, Zahei al tau cel cuminte fuga si el afara si incepe a toca in stative, de paraie paretii casei si duduie ferestile. Iar stropsitul de ion, cu talanga de la oi, cu clestele si cu vatraiul, face o hodorogeala si un taraboi, de-ti ie auzul; apoi isi pun cate-o toala in spate si cate-un coif de hartie pe cap si canta "aliluia si Doamne miluieste, popa prinde peste", de te scot din casa. Si asta in toate zilele de cate dou-trei ori, de-ti vine cateodata sa-i cosesti in bataie, dac-ai sta sa te potrivesti lor".

Datinile ii strang laolalta pe copii si umplu satul de larma si de veselia lor: "S-o luam noi de la popa Oslobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gand sa umblam tot satul . ". Uratul se incheie cu mustrari din partea celor urati, caci copiii nu se dovedesc nici aici prea increzatori in traditii, iar ordinea batraneasca nu ingaduia urat decat dupa tipic.

Copiii cresc, devin adolescenti, merg la scoala, isi cauta un rost in viata, dar poznele nici acum, in pragul adolescentei, nu sunt lasate uitate: interogat la scoala, Nica Oslobanu "se scoala in picioare, cat mi-i ti-i melianul si se roaga de iertare, spuind ca-l doare capul. Si atunci nu stiu cum ii cade un urs mare din san si de-a dura prin clasa; nu de cei pe care-i joaca ursarii, ci de mamaliga, umplut cu branza, rotund, prajit pe jaratic si bun de pus drept inima, cand ti-i foame. Baietii dau sa-l prinda, Oslobanu se arunca in mijlocul lor sa si-l ieie; si se face o chirfosala s-un ras in scoala din pricina ursului celuia, de-i pozna".

Personajele din Amintiri "sunt gligani, coblizani, hojmalai". Statura lor e eroica precum le sunt si faptele. Materialul Amintirilor creste "in proportii cu adevarat homerice. Efectu, urias la lectura vine dintr-un raport de complexitate in care privim toata naratiunea. In joc intra puterea cuvantului robust, raportarea oamenilor la noi, si in acelasi timp la lumea antica" (Istoria literaturii romane).

Pitorescul cucereste: Nica Oslobanu "cu ciubotele dintr-o vaca si talpile din alta", ia parte la un chef unde la turnatul in pahare "sareau stropii de vin de-o schioapa in sus". Scena chefului are accente pantagruelice.

Gluma lui Oslobanu cu un taran care venise la Falticeni sa-si vanda lemnele, are aceeasi nuanta homerica:

"Odata venise lui Oslobanu randul sa cumpere lemne; si asa, cu toata carpanosenia lui, iese cane-caneste in medean, aproape de gazda noastra, si gaseste un taran de la Sasca pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car incarcat cu lobde de fag.

- Cat ceri pe car, bade? zice Oslobanu, caruia nu-i era a cumpara lemne, cum nu mi-e mie a ma face popa.

- Trei husasi, dascale.

- Ce spui, badisorule, pentru un brat de lemne? Daca le duc in spate pe toate odata pan-acasa?

- Daca li-i duce, dascale, ti le dau degeaba.

Din nimicuri se provoaca rasul si spectacolul cel impunator. Impresiile sunt monumentalizate; ele fixeaza climatul de poveste populara. Neinsemnatele fapte scolaresti sunt sporite pana la dimensiunea uriasa a superstitiei, a datinei si a mitului. Creanga rotunjeste arta compunerii.

"In Creanga erau doi oameni! Personalitate puternica, taranul nu murise in el. Ramasese intact in fundul sufletului lui. Nostalgia dupa copilarie si dupa Humulesti scotea pe taran la iveala din sanctuarul sufletului sau. Si acestea nu numai cand scria Amintirile, ci si povestile. El povestea tot din nostalgie dupa Humulestii trecutului" (G. Ibraileanu).