Monica Lovinescu despre sine
Daca
Editura Humanitas nu si-ar fi urmarit cu atita admirabila
consecventa proiectul de editare a operelor celor doua mari nume
ale criticii romanesti din a doua jumatate a secolului 20, Monica
Lovinescu si Virgil Ierunca, tinerii de azi n-ar avea la indemina
nici cea mai vaga idee despre una din fetele fundamentale din cultura
noastra de ieri si despre locul crucial pe care aceste doua
personalitati l-au ocupat in viata intelectuala a
romanilor.
Nu spun, dupa cum se vede, in viata
intelectualilor romani. Ar fi prea putin - si inexact. Mesajul
lor era ascultat in sute de mii de case, acolo unde cartile comentate
sau numele aduse in discutie nu erau adesea cunoscute decit tocmai pentru
ca fusesera invocate de catre ei. Dar nici marturia lor
singura nu e suficienta. Ea trebuie sa fie completata cu
marturia noastra despre ecoul formidabil pe care vocea lor pe undele
'Europei Libere' l-a avut in mintile si sufletele noastre.
Numai asa vom putea sa-i facem pe studentii si pe copiii
nostri sa inteleaga de ce aceste doua nume au intrat
in legenda si de ce legenda aceasta s-a intins mult dincolo de cercul
amatorilor de literatura. O stiam cu totii de pe atunci, o
stia si Securitatea lui Ceausescu, de vreme ce si-a dat
toata silinta sa reduca fizic la tacere vocile acelea
grave, diabolic de inteligente si de taioase.
In mod normal, daca stam sa ne gindim
bine, nu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ar fi trebuit sa fie,
asa cum au fost, intre prioritatile de lichidare si intimidare
ale regimului, intrucit autorii unor emisiuni culturale au, de obicei, un
public fatalmente restrins. Pericolul reprezentat de ei
n-ar fi trebuit sa scoata din minti in asa
masura. Cu toate acestea, oamenii regimului nu s-au inselat:
audienta si eficacitatea cuvintului lor, niciodata atinse de
vreunul dintre criticii romani, au depasit orice asteptari.
Din aceasta cauza n-a fost scriitor in
Romania ultimelor decenii sa nu fi rivnit sa-si auda numele
laudat de cei doi. Nici cei mai decazuti dintre toti
decazutii, cu Eugen Barbu in frunte, n-au facut exceptie.
Aceste lucruri atit de banale pentru noi
ascultatorii lor de atunci par azi pentru mai tineri, imi dau seama,
neinchipuit de exotice si de complicate. De zece ani Editura Humanitas
face, editindu-i pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, opera de
arheologie intr-un trecut, desi recent, atit de aberant incit, de-abia
iesiti din el, noi insine incetam sa-l mai intelegem.
Recentul volum al Monicai Lovinescu, La apa
Vavilonului, prezinta insa un interes sporit. E un pseudo-jurnal
ce comprima perioada 1941-1964. Un pseudo-jurnal, asadar -
fiindca, din pudoare, dintr-un exces al spiritului critic, din vointa
de a se restringe, autoarea isi rescrie jurnalul. Elimina notele
juvenile, exaltarile feminine, cotidianul chiar, pentru a face inca o
data ceea ce a facut atit de stralucitor o viata de om
- sa marturiseasca la modul grav despre istoria (cuvintul
se poate scrie linistit cu majuscula), prin care a trecut si pe
care, cu fiinta ei nespus de firava si alaturi de
sotul ei, a modificat-o prin cosnecventa, indaratnicie
si credinta.
Nu e nevoie sa ajungem insa la momentele cu
adevarat dramatice, care incep o data cu plecarea din tara,
pentru ca interesul nostru sa fie desteptat pe deplin. Chiar
daca n-ar fi ajuns sa reprezinte atit de mult prin sine
insasi, fiica lui E. Lovinescu ar fi avut ce spune. Mai intii despre
tatal ei, despre cenaclul din bulevardul Elisabeta, despre oamenii pe care
i-a intilnit, figuri de prima mina ale culturii romane. Mai apoi,
despre mama ei, Ecaterina Balacioiu, asasinata in inchisorile
comuniste, al carei calvar ne era cunoscut din cartea Doinei Jela, Aceasta
dragoste care ne leaga (Humanitas, 1998).
Fiica spune la un moment dat ca ar fi fost
'incapabila' sa scrie cu mina ei cosmarul anilor de
inchisoare ai mamei. In buna parte, totusi, jurnalul de
fata este istoria acestui cosmar. Este, in orice caz, partea cea
mai pregnanta din aceste pagini si cea mai absorbanta din
tineretea Monicai Lovinescu. Imaginea mamei ce-si indeamna
copilul sa nu cedeze, chiar daca stie ca astfel isi
grabeste sfirsitul ne urmareste si
innobileaza. Cind ne gindim ce sta in spatele curajului fiicei de a
spune adevarul, chiar de la Paris, intelegem ca niciodata
si niciunde critica literara nu a fost o intreprindere mai
riscanta si mai greu platita. Daca am putut asculta
ani de zile mesajele pe unde scurte ale Monicai Lovinescu, aceasta s-a
datorat asadar si faptului ca de dincoace (de cortina de fier
si de zidul inchisorii) au fost trimise dincolo aceste cuvinte de o
simplitate cutremuratoare: 'Rog pe fiica si pe ginerele meu
sa-si vada mai departe de datoria si drumul lor
fara a se lasa intimidati de ce mi s-ar putea
intimpla'. Fragmentul trebuie sa fie insa in intregime
reprodus pentru ca sa intelegem bine cum au fost lucrurile.
Pretul intreg al adevarului pe care l-am avut prin vocea Monicai
Lovinescu trece si prin aceasta teribila incercare
personala rezumata astfel intr-una din paginile jurnalului: 'Aceste
puneri in garda (ale mamei, de felul: sa nu se intoarca,
sa nu cedeze) nu-mi vor deveni clare decit la inceputul anilor '70,
cind Monica Sevianu, intr-o scrisoare postuma, imi va descrie scena cu
vizita lui Francisc Butyka (responsabil cu recrutarea de agenti
printre rudele celor din inchisori) oferindu-i (mamei) libertatea in
schimbul unui indemn scris catre mine sa ma pun in serviciul
Securitatii. Si raspunsul ei indignat. Si
razbunarea lui Butyka: interdictia de a i se acorda mamei cel mai mic
ajutor medical. La intrebarea mea - sfioasa, soptita - dupa
care de fiecare data cerseam din ochi un raspuns negativ -
'n-au batut-o, n-au torturat-o?' ma linisteau imediat:
- 'nu, n-au atins-o', le era teama ca vor fi obligati
sa-i dea drumul, au si pomenit de interventiile mele si de
ministrii francezi care 'se tot bagau in afacerile noastre
interne'. N-au atins-o ca sa nu aiba ea ce spune daca
ajunge totusi in Franta. Ma grabeam sa cred, dar
ma razgindeam peste o clipa.'
Pozitia pe care si-a cistigat-o
rapid in tara prin emisiunile de la radio i-a dat posibilitatea
sa-i cunoasca pe toti intelectualii ce reuseau sa se
refugieze ca si pe cei ce se aflau doar in trecere, cu misiuni sau
fara. Multe lucruri ramin de neexplicat in absenta memoriei
Monicai Lovinescu. Si multe lucruri se vor lamuri si mai
bine cind vom deschide, in curind, dosarele Securitatii.
Bunaoara episodul Edgar Reichmann, dezinformatorul de la Le Monde,
de sub pana caruia am putut citi, reluate, insanitatile lui
George Voicu, potrivit carora Gabriel Liiceanu ar fi nici mai mult nici
mai putin decit 'liderul ideologic al grupului antisemit' din
Romania secondat de Nicolae Manolescu. Iata insa cu ce se ocupa
domnul Reichmann, proaspat debarcat la Paris, si te intrebi atunci
cum sa nu dai crezare demonstratiei recente a Ilenei Vrancea si
cum sa nu astepti lamuririle din dosare: 'din
dorinta de putere sau din pura abilitate, (Eugen Barbu) acest
promotor al neo-proletcultismului e si primul care dupa
revolutia maghiara ne propusese sa-i ocrotim viitoarea
'disidenta'. Ni s-a intimplat fireste sa ne
inselam, acordindu-le uneori prietenia celor ce n-au meritat deloc,
insa in privinta lui Eugen Barbu neincrederea noastra a
ramas neclintita. Purtatorul sau de cuvint fusese
tinarul pe atunci Edgar Reichmann, care se numara printre fidelii lui
Eugen Barbu. Prin el, ne propusese urmatorul tirg: sa nu-l
atacam pentru romanul prin care avea sa se replaseze pe linie, Soseaua
Nordului, dupa ce i se reprosase, la nivel de Partid, absenta
comunistilor din Groapa. Va scrie pe gustul lor citva timp spre
a-si intari pozitiile, dupa care va initia un
Irodalmi Usjįg romanesc unde se vor forma cadrele intelectuale pentru marea
revolta. Sfoara era prea vizibila, o vedeam si noi, nu numai
Eugen Barbu care o impletise. Singurul care se credea astfel mesagerul
revolutiei viitoare era si a continuat sa fie Edgar Reichmann.
Statornic admirator al directorului de la Saptamina, avea
sa-l apere si in presa franceza contra atacurilor lui
Virgil.' Aceste episoade, care lamuresc multe, inlatura
parte din enigmele de ieri si de azi. Dupa ce recent am putut citi,
chiar in paginile Le Monde-ului, cum a fost el pina mai ieri (dar
azi?) infiltrat de KGB, ar fi de toata frumusetea sa aflam
ca nici Securitatea noastra nu s-a lasat mai prejos.
Cine isi va fi inchipuit ca anticomunismul
Monicai Lovinescu avea macar acolo, in mediul francez, mediul necesar
din care sa-si traga puterea sa se concentreze asupra
raului din tara, acela nu cunoaste nici Parisul de ieri
si nici pe cel de azi. Parisul intelectualilor de stinga si extrema
stinga, specie perena si niciodata pocaita.
Jurnalul de fata transcrie si aceasta trista istorie,
in buna parte ramasa necunoscuta in Romania. Crimele comunismului
nu sint bine primite, ca s-o spun delicat, in presa franceza,
dominata de oameni de stinga. Aici comunismul, in varianta lui masiv
ucigasa (finalmente, a trebuit sa se admita ca a
existat si asa ceva), poarta numele de stalinism si
tine de trecut, desi nimeni nu tine minte de vreun partid numit partidul
stalinist si nici de vreo doctrina cu acest nume: tot ce s-a
facut in numele comunismului s-a facut. Memorabila ramine
scena din jurnal unde Monica Lovinescu noteaza unul dintre episoadele
luptei duse prin tribunalele franceze pentru recunoasterea Gulagului.
Martor la proces, Adriana Georgescu, fosta detinuta politica,
fata in fata cu avocatul comunist: 'Avocatul
comunist insulta martorii si se straduieste sa-i
intimideze. Nu stie insa ce i-a pregatit Adriana. Incepe
nepatetic prin a arata cum a fost batuta si
schingiuita la ancheta din Bucuresti. Avocatul suride
dispretuitor: 'Nu s-ar zice, dupa ce bine
aratati!' Presupune ca a zdrobit-o cu ironia lui. Dar
Adriana, intorcindu-si fata spre el, cu un gest neasteptat,
isi scoate aparatul dentar deschizind, mare, gura brusc goala. 'Restul,
tipa ea, sa-l cereti tortionarilor comunisti din
Romania, ca piesa la dosar.' Un freamat in sala. Avocatul
nu mai are replica.'
Aceste pagini de jurnal rescris, bricolat, comentat
pe alocuri completat, pe alocuri comprimat, ni-l readuce pe musafirul sever pe
care l-am primit infrigurati ani de zile in casa, dar ne restituie
si ceea ce nu se simtea din vocea aceea sigura pe ea: omul din
exil, precar, hartuit, la limita esecului si
disperarii. Vremea recunoasterii - a cunoasterii - plinsului
nestiut si nebanuit de 'la apa Vavilonului' se pare
ca in sfirsit a venit. Vocea, vocea aceea!, fusese si ea
incarcata de lacrimi, fireste, in momentele ei neradiofonice.
Aceasta marturie se opreste insa in
1964. Nu o vom considera deci decit ca un prim volum dintr-o serie pe care
Monica Lovinescu (tot ea!) ne-o datoreaza.
