Modernitate // modernism ; Structura liricii moderne

Modernitate // modernism ; Structura liricii moderne

Miza modernismului e, in primul rand, autenticitatea, consonanta dintre textul literar si emotia estetica. Evident, elementul novator e principiul fundamental al modernismului, chiar daca raportarea sa la traditie trebuie mereu refacuta, in sensul ca modernismul se exprima pe sine in termeni de opozitie fata de aceasta.

Modernismul e, asadar, o expresie a unui anumit radicalism de expresie si de continut, el ingloband in sfera sa orientari literare precum simbolismul, futurismul, expresionismul, imagismul, dadaismul, suprarealismul. Curentele moderniste se constituie ca tendinte novatoare, opuse traditionalismului si dogmelor, manifestate in literatura si in celelalte arte la sfarsitul secolului al XIX-lea si in prima jumatate a secolului al XX-lea. In esenta, modernismul, abandonand modelul cultural antropocentric si individualist al Renasterii, este expresia culturala a ceea ce, in gandirea stiintifica, inseamna criza categoriei individualului".

In cultura romana, teoretizarea modernismului este realizata de Eugen Lovinescu, in lucrarea sa Istoria literaturii romane contemporane. Criticul isi fundamenteaza ideile pornind de la factorul temporal care "intervine cu o actiune, a carei forta creste in decursul istoriei".

Corectand teoria maioresciana a "formelor fara fond", Lovinescu crede, preluand un concept al lui Gabriel Tarde din domeniul sociologiei, ca legea imitatiei actioneaza si in spatiul culturii, ca formele imitate isi gasesc o asimilare creatoare  intr-un anumit context cultural-artistic, conturandu-se astfel cunoscuta teorie a sincronismului. Criticul considera ca toate manifestarile culturale ale unei epoci se dezvolta din perspectiva unui "spirit al veacului", sunt modelate de o tendinta sincrona, ce confera anumite trasaturi similare unor opere, autori, teme ori procedee din spatii culturale diferite. Lovinescu vede in sincronism "actiunea uniformizanta a timpului in elaboratiile spiritului omenesc".

Cu alte cuvinte, sincronismul exprima o tendinta unificatoare si integratoare, ce face ca manifestarile artistice, literare, culturale ale unei perioade sa fie consonante:

Sincronismul inseamna, dupa cum am spus, actiunea uniformizatoare a timpului asupra vietii sociale si culturale a diferitelor popoare intre dansele printr-o interdependenta materiala si morala. Exista, cu alte cuvinte, un spirit al veacului sau ceea ce numea Tacit un saeculum, adica o totalitate de conditii configuratoare a vietii omenirii

Si Lovinescu exemplifica aceasta idee:

Spiritul Evului Mediu, de pilda, se manifesta sub doua forme: credinta religioasa care-i determina intreaga activitate sufleteasca (literatura, arta, filosofia etc.) si provoaca in domeniul politic cruciadele, adica expansiunea occidentului spre orient, iar, pe de alta parte, in domeniul social, forma specifica a feudalitatii, de origine germanica sau nu, in orice caz expresie a individualismului social, dupa cum stilul ogival este o expresie a misticismului

Ideea fundamentala pe care ne-o comunica teoria sincronismului e aceea ca, din cauza mijloacelor foarte evoluate de comunicare, cultura unui popor se dezvolta prin imitatie si adaptare, intr-o stransa relatie cu cea a altor popoare. Opunandu-se, pe de o parte, teoriei maioresciene a "formelor fara fond", Lovinescu crede, totodata, ca in dezvoltarea unei culturi tendinta de sincronizare cu spiritul timpului e predominanta in fata spiritului national.

Unii critici si istorici literari incadreaza si avangarda in modernism, altii o considera o manifestare deosebita, aspectul extrem al modernismului. In viziunea lui Adrian Marino :

vocatia negativista a modernismului, vizibila in orice miscari de avangarda literara, distructive si anarhiste prin logica lor intrinseca, este impinsa adesea pana la o adevarata valorizare a nonvalorii estetice. In genere, tot ce constituie negarea, degradarea operei literare - uratul, pacatul, viciul - obtine confirmarea si validarea estetica.

Lovinescu opereaza insa o distinctie insemnata intre "modernismul teoretic" definit si practicat de el insusi in paginile revistei Sburatorul si "modernismul de avangarda si experimental" al unor reviste avangardiste de atitudine radicala, precum Punct, Integral, Contimporanul, unu etc. ce se sincronizeaza perfect cu "formele extreme ale modernismului apusean".

Modernismul romanesc este, s-ar putea spune, rezultatul unei sinteze intre experienta (traditie) si experiment (noutate). Poate ca unele consideratii despre cei doi termeni nu ar fi chiar inutile. Experienta are acceptii multiple, de la rutina mestesugareasca, la experienta traita constient, premeditat. Aceasta a doua acceptie a experientei a condus, in perioada interbelica, de pilda, la asa-numita literatura a autenticitatii, intr-o multitudine de variante, de la "trairismul" eliadesc la "substantialismul" lui Camil Petrescu. Experienta inseamna, intr-o astfel de interpretare, nu doar asumarea nemediata a realului, asadar, ci, mai curand, asimilarea acestuia pana la ultima consecinta, cu o deplina luciditate creatoare.

Deseori, in cadrul modernismului, experienta a avut o acceptie materiala, lipsita de puterea de a inova, pe cand experimentul, avand o acceptie formala, a devenit o problema de substanta. Se pare ca acesta a luat nastere si si-a extras mobilurile estetice numai in momente de criza a expresiei, din aceasta perspectiva fiind prin esenta inovator. Datorita acestor aspecte, experimentul are nevoie de explicatii si teoretizari legate de mutatiile aparute din diverse cauze in sensibilitatea si mentalitatea epocii si determinand criza de expresie.

Asa se explica fundamentarea preponderent teoretica a experimentului, care isi pierde spontaneitatea artistica, preluand rigiditatea unei norme estetice. De asemenea, experimentul nu poate fi considerat un produs finit, ci doar o incercare, de cele mai multe ori menita sa socheze, sa demonteze inertiile de gust, innoind climatul estetic, dar tranzitorie, ce nu poate fi oferita receptorilor drept opera.

Se intelege ca experimentul capata, in cele mai multe cazuri, un aer de fronda, tendinta sa fiind de a impune o noua ordine a lucrurilor. Se poate spune ca intre traditie si inovatie, intre experienta si experiment exista numeroase interferente si interconditionari. Modernismul romanesc nu poate fi inteles fara aportul traditiei, dupa cum traditia insasi poarta, poate, in mod paradoxal, in interiorul ei, esenta propriei negari: spiritul modern.

Continuand aceste consideratii, putem spune ca, desi romanul modern aduce elemente inovatoare cum ar fi evolutia catre investigarea psihologica mai complicata, poezia este cea care, beneficiind de experientele/experimentele marilor poeti interbelici, recurge la innoiri radicale si frapante.

S-ar mai impune cateva disocieri menite sa clarifice statutul modernismului, ca fenomen cultural. O prima disociere cu care putem opera este cea dintre termenii aparent sinonimi "modernitate" si "modernism".  Primul acopera o realitate mult mai ampla, se refera la o varsta culturala in plina desfasurare, cel de-al doilea denumeste un curent artistic. Ca posibile exemple, sa spunem ca accentul pe care romanticii il pun pe trairile afective, refuzul dogmatismului, cultul stiintelor exacte sunt cateva fatete ale atitudinii moderne in fata vietii. O femeie care isi tunde parul, adopta look-ul masculin si ocupatiile de predilectie atribuite barbatilor (manager, bancher, politician etc.) este o persoana moderna. Modernist va fi, in schimb, artistul care se circumscrie unei estetici bazate pe cultul noului (pe inovatie formala si tematica), pe abstractizarea si intelectualizarea discursului ( Camil Petrescu, Ion Barbu). Matei Calinescu propune in cartea sa Cinci fete ale modernitatii intelegerea modernitatii ca proces in curs si distinge cinci paradigme artistice constituente fenomenului desemnat prin termenul "modernitate". Acestea sunt : decadenta, avangarda, kitschul, modernismul si postmodernismul.

Aplicand incadrarea propusa de profesorul american la experientele poetice ale secolului XX, putem propune cateva echivalente : decadenta corespunde simbolismului, primul curent strict poetic (si nu literar ori cultural), prin care debuteaza varsta moderna a liricii romanesti.

Avangarda si modernismul sunt strict recognoscibile in orientarile artistice/literare/poetice care poarta aceste nume. Kitsch-ul reprezinta un fenomen estetic/cultural mult mai greu de fixat intr-o anume perioada ori orientare artistica. Putem caracteriza un curent sau un artist in functie de atitudinea pe care o adopta fata de acest "flagel" estetic. Modernismul, bunaoara, repudiaza kitschul si tot ce inseamna vulgaritatea gustului popular, avangarda si postmodernismul, in schimb, fiind (in proportii diferite) antielitiste, il resemantizeaza si il valorifica - de multe ori in maniera ludica ori parodica.

Criticul literar Matei Calinescu identifica in "Cinci fete ale modernitatii" doua concepte de modernitate: unul istoric si unul artistic, aflate adesea intr-o incompatibilitate ideologica: . in cursul primei jumatati a secolului al XIX-lea, a aparut o sciziune ireversibila intre modernitate in sens de etapa in istoria civilizatiei occidentale - rod al progresului stiintific si tehnologic, al revolutiei industriale, al valului de schimbari economice si sociale produse de capitalism - si modernitate in sens de concept estetic. De atunci, relatiile dintre cele doua modernitati au fost in mod ireductibil ostile, permitand insa si chiar stimuland o diversitate de influente reciproce, cu toata furia lor de a se distruge una pe cealalta. [ . ] ceea ce defineste modernitatea culturala este respingerea deschisa a modernitatii burgheze, pasiunea ei negativa si devoratoare." (op. cit, p23)

Dintr-un anumit punct de vedere, modernitatea artistica a secolelor al XIX-lea si al XX-lea nu se deosebeste de conceptul de modern, asa cum era el inteles in alte perioade, ca de exemplu in Evul Mediu sau in perioada clasica. Caracteristica ideii de modern este respingerea modelelor clasice, ruptura cu traditia, oricare ar fi aceasta si experimentul. Toate acestea se amplifica si se intensifica in perioada moderna. "Pasiunea negativa a modernitatii", cum o numeste Matei Calinescu, se manifesta in respingerea sau punerea la indoiala a aproape tuturor valorilor si a ideilor create in perioadele anterioare. Doua proiecte sunt reprezentative pentru perioada: cel al filozofului german Friedrich Nietzsche, care propune in opera sa Asa grait-a Zarathustra subminarea fundatiilor crestinismului si ale filozofiei apusene, incepand cu Platon, si cel al medicului neurolog austriac Sigmund Freud, care in Psihopatologia vietii cotidiene, studiind subconstientul, respinge ideea primatului ratiunii, ca facultate ce defineste fiinta umana, idee reprezentativa a Iluminismului.

Un alt autor de referinta pentru intelegerea poeziei moderne este Hugo Friedrich, autorul cartii intitulate Structura liricii moderne. Parcurgand aceasta carte, nu ramai cu impresia ca autorul ar delimita "fetele" modernitatii, asa cum procedeaza Matei Calinescu. Viziunea propusa de Friedrich este una globala, pentru care poezia moderna se poate sistematiza. Potrivit lui Hugo Friedrich, poezia moderna are cateva trasaturi definitorii, ce tin atat de atitudinea artistului cat si de conventiile literare vehiculate. Din prima categorie amintim "dublarea poetului de un interpret", ceea ce presupune apropierea - pana la confuzie, uneori - dintre statutul poetului si cel al teoreticianului literaturii, refuzul sentimentalismului (in general al poeziei bazate pe sentiment : "Sentiment ? Sentiment nu am !" - proclama sec Gotfried Benn, rezumand ceea ce se poate numi atitudinea antisentimentala), scindarea eului ("Je est un autre" acest vers al lui Rimbaud este considerat, pe urmele lui Friedrich, un fel de emblema a lirismului modern). Poezia moderna presupune, la randul sau, neinteligibilitate si disonanta.

Prima trasatura se refera la complexitatea si incifrarea/obscuritatea voita a textului, resimtita ca dificultate extrema de catre cititor: Celui dornic de initiere nu i se va putea da la inceput alt sfat decat sa incerce a-si obisnui ochii cu obscuritatea care invaluie lirica moderna. Pretutindeni observam tendinta ei de a se tine cat mai departe de comunicarea unor continuturi univoce. Dimpotriva, poemul se vrea o alcatuire suficienta siesi, cu multiple iradieri de semnificatie.

A doua trasatura pe care o mentioneaza Friedrich are in vedere caracterul tensionat, contrastiv al lirismului modern. E suficient sa ne gandim la spiritul conflictual, puternic atras de porniri opuse specific unui poet modern cunoscut, de pilda lui Tudor Arghezi. Expresiile prin care se caracterizeaza eul liric aduc mereu in centrul atentiei contradictiile : Sovai intre contraste (Mahniri de tanar carturar), Pentru credinta sau pentru tagada te caut darz si fara de folos (Psalm). In privinta altor poeti, disonantele pot capata un caracter mai greu sesizabil, actionand la diferite paliere ale limbajului, fara sa fie expres mentionate de poet. "Tensiunea disonanta", cum o numeste Friedrich, se poate manifesta la nivelul continuturilor, la cel al formei, ori sa le relationeze pe cele doua : Astfel, trasaturi de provenienta arhaica, mistica, oculta contrasteaza cu o taioasa intelectualitate, modul simplu de expresie cu complexitatea exprimatului, rotunjimea limbajului cu nerezolvarea continutului, precizia cu absurditatea, precaritatea motivelor cu cea mai violenta miscare stilistica. Sunt in parte tensiuni formale, si adeseori nici nu tradeaza vreo alta intentie. Dar ele apar si in continuturi.

As sublinia ca disonanta se poate asocia atat cu lipsa de coerenta psihica cat si cu expresia stilistica a acestei trairi : renuntarea la armonia intregului, aspectul imperfect pe care il capata opera moderna. In general, o poezie moderna se recunoaste prin sintaxa distorsionata si printr-un lexic selectat dupa principiul imprevizibilitatii.

Observam din acesta extrem de succinta enumerare de caracteristici ca poezia moderna functioneaza pentru Friedrich ca "termen umbrela", sub al carei acoperamant se includ orientari poetice eterogene, adesea chiar divergente. Optica lui Matei Calinescu are, din acest punct de vedere, meritul de a nuanta si de a face fenomenele artistice mai usor de incadrat si de recunoscut.

Pentru scopul cursului de fata, distinctiile dintre simbolism, avangarda si modernism sunt absolut necesare ; ceea ce prezentul demers introduce in ecuatia propusa deja este traditionalismul. Mai putin caracteristic pentru literaturile europene din acea perioada, spiritul traditionalist reprezinta in literatura romaneasca o interesanta forta de echilibru, un fel de contrapondere pentru fluxul general(modernizarea). Interpretarile acestui fenomen difera substantial de la un istoric al literaturii la altul. Pentru ca discutia sa nu devina fastidioasa - adica sa va dea dureri de cap - as rezuma punctele de vedere si as incerca, la randul meu, sa "rezolv"  opozitia dintre traditionalism si modernism, propunand urmatoarele teorii :

1. Traditionalismul reprezinta o forma reactionara (apare ca reactie la trendul general de modernizare). Mai conservatori din fire, romanii au trait intotdeauna cu nostalgia valorilor arhaice, cu nostalgia satului patriarhal si a stilului de viata asociat acstui model. Pentru multi poeti romani a scrie poezie echivala cu a recupera un posibil Eden, iar spatiul paradisiac se asociaza frecvent cu regresiunea in zarea mitica a copilariei si a naturii, ambele coordonate ale vietii de la tara. Totodata, spatiul edenic al literaturii inseamna pentru cei mai multi autori poezia naiva si gratioasa a inceputurilor. Aceasta poezie s-a creat la inceputurile literaturii culte (Eugen Simion o numeste "dimineata poetilor") si a fost citita de cei mai multi dintre noi in copilarie. Iata o dubla motivatie pentru a asimila tiparele folclorice si idilismul primilor poeti cu magia spiritului intemeietor . Atavic atasati modelelor traditionale, poetii romani nu vor repudia prea lesne aceste modele si vor cauta in multe cazuri sa le resusciteze, iluzionandu-se ca astfel scapa de "teroarea istoriei" si recastiga "paradisul pierdut". Nu doar in perioada interbelica ci chiar si in poezia preimului deceniu al secolului XXI fascinatia formulelor traditionale continua sa functioneze.

In plus, trebuie mentionat ca rezistenta fata de modernizarea radicala a societatii/culturii nu a fost o trasatura specific romaneasca. Spirite de anvergura ale culturii universale (Ortega Y Gasset, ca sa aleg un singur exemplu) propun acelasi gen de abordare spirituala ca in cazul filosofilor romani cu vederi traditionale (Lucian Blaga, Mircea Vulcanescu)

2. Traditionalismul este o maniera "piezisa" de a moderniza poezia. Simpla masca estetica, formula traditionalista camufleaza o forma de modernitate a viziunii. Asociata picturii naive si interesului pentru diferite influente etno (ritmuri si statuete africane, motive din folclorul romanesc), arta moderna prelucreaza astfel de filoane culturale pentru a experimenta si a se innoi. Recursul la forme desuete este un truc literar si presupune constiinta rafinata a celui care mimeaza conventionalul si simplitatea. Evident, arta naiva moderna nu inseamna naivitate (lipsa de inventivitate ori de mestesug artistic din partea artistului), ci optiune motivata ideologic si estetic. Inainte de a picta ca un copil, Picasso a invatat sa picteze ca toti maestrii Renasterii italiene.

Un interesant punct de vedere sustine G. Calinescu in Istoria literaturii romane si in cateva eseuri critice publicate in perioada interbelica. Aflat in polemica atat cu ideologi ai traditionalismului, cat si ai modernismului, Calinescu a incercat sa propuna calea de mijloc, aplanarea contradictiilor intre solutiile extreme, in propria formulare "echilibrul intre antiteze". xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Pentru Nicolae Manolescu, distinctia dintre modernism si traditionalism se pastraza destul de transanta xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

O abordare temeinica este cea a Gabrielei Omat, care urmareste in cartea sa