Kurt Vonnegut - Pianul mecanic

Kurt Vonnegut

Pianul mecanic

Pentru Jane - Dumnezeu s-o binecuvanteze

Luati seama la crinii campului cum cresc; nu se ostenesc, nici nu torc. Si totusi, va spun voua ca nici Solomon, in toata marirea lui, nu se invesmanta ca unul dintre ei.

Matei,

Cuvant inainte

Aceasta carte nu este despre ceea ce este, ci despre ceea ce ar putea fi. Personajele sunt modelate dupa persoane inca nenascute, sau poate sugari, acum, cand se scrie aceasta carte.

Este vorba mai ales despre manageri si ingineri. In acest moment al istoriei, anul 1952 d. Ch., vietile si libertatea noastra depind in mare masura de talentul, imaginatia si curajul managerilor si inginerilor nostri si sper ca Dumnezeu ii va ajuta sa ramana in viata si liberi.

Dar aceasta carte este despre un alt moment din istorie, cand nu va mai exista razboi si

Uium, New York, este alcatuit din trei parti.

In nord-vest, sunt managerii, inginerii, functionarii publici si cativa experti; in nord-est, sunt masinile; iar in sud, peste raul Iroquois, este zona cunoscuta la nivel local sub numele de Homestead, unde traiesc majoritatea oamenilor.

Daca podul de peste Iroquois ar fi dinamitat, putine activitati ale rutinei cotidiene ar fi intrerupte. Putini oameni de pe ambele maluri au vreun alt motiv, in afara de curiozitate, sa-l traverseze.

In timpul razboiului, in sute de Uium-uri din toata America, managerii si inginerii au invatat sa se descurce fara barbatii si femeile de acolo, care au plecat la lupta. A fost miracolul cu care s-a castigat razboiul - productie aproape fara mana de lucru. In dialectul din partea de nord a raului, razboiul a fost castigat prin know-how. Democratia a supravietuit datorita know-how-ului.

La zece ani dupa razboi - dupa ce barbatii si femeile se intorsesera acasa, dupa ce revoltele fusesera inabusite, dupa ce mii de oameni fusesera intemnitati sub incidenta legii anti-sabotajului -, doctorul Paul Proteus mangaia o pisica in biroul lui. Era cea mai importanta, cea mai stralucita persoana din Uium, managerul Uzinei Uium, desi nu avea decat treizeci si cinci de ani. Era inalt, slab, nervos si brunet, iar aspectul placut si bland al fetei sale lungi era deformat de niste ochelari cu rame negre.

Nu se simtea important sau inteligent in momentul acela si nici nu se mai simtise astfel de catva timp. Principala lui preocupare in clipa aceea era sa se asigure ca pisica era multumita in noul sau mediu.

Cei indeajuns de varstnici ca sa-si aminteasca si prea varstnici ca sa constituie o concurenta spuneau cu duiosie ca doctorul Proteus semana leit cu tatal lui in tinerete - si era un lucru general acceptat, desi cu resentimente in anumite cercuri, ca, intr-o buna zi, Paul se va ridica aproape la fel de sus in organizatie ca tatal lui. Doctorul George Proteus, era la data mortii sale primul director national, industrial, comercial, de comunicatii, de produse alimentare si de resurse, pozitie de care doar presedintia Statelor Unite se apropia ca importanta.

Cat despre sansele ca genele Proteus sa se transmita generatiei urmatoare, acestea erau, practic, nule. Sotia lui Paul, Anita, secretara lui in timpul razboiului, era stearpa. Culmea ironiei a fost ca, dupa cum oricine poate confirma, el o luase in casatorie dupa ce ea spusese ca ramasese sigur insarcinata, in urma sarbatorii victoriei de a-si fi abandonat serviciul. - Iti place, pisoias? Cu solicitudine si bucurandu-se de placerea ei, tanarul Proteus trecea un sul de coli cu schite si planuri peste spinarea arcuita a pisicii. Mi-aaaaa-uuuu - e bine, nu?

O descoperise in dimineata aceea, langa terenul de golf si o luase ca sa prinda soareci in uzina. Chiar cu o noapte inainte, un soarece rosese izolatia unui cablu de control, scotand temporar din functiune cladirile 17, 19 si 21.

Paul apasa pe interfon.

- Katharine?

- Da, domnule doctor Proteus.

- Katharine, cand va fi dactilografiat discursul meu?

- Asta fac acum, domnule. In zece, cincisprezece minute e gata, promit.

Doctor Katharine Finch era secretara lui si singura femeie din Uzina Uium. De fapt, era mai degraba un simbol al categoriei din care facea parte, decat un ajutor efectiv, desi era utila ca inlocuitoare a lui Paul, cand el era bolnav sau avea chef sa plece mai devreme. Doar stabii cei mari - directorii generali sau cei plasati si mai de sus - aveau secretare. in timpul razboiului, managerii si inginerii descoperisera ca grosul activitatii de secretariat poate fi facut - la fel ca orice munca inferioara - mai repede, mai eficient si mai ieftin de catre masini. Anita era pe punctul de a fi concediata cand Paul o luase de nevasta. Acum, de pilda, Katharine nu se comporta deloc ca o masina, ceea ce era enervant, lalaindu-se cu discursul lui si, in acelasi timp, trancanind cu presupusul ei iubit, doctorul Bud Calhoun.

Bud, managerul terminalului de petrol din Uium, lucra numai cand soseau incarcaturile de pe vase si cand plecau pe barje sau prin conducte; isi petrecea majoritatea timpului intre aceste pauze - ca acum - impuindu-i auzul lui Katharine cu euforia dulcelui sau grai din Georgia.

Paul lua pisica in brate si o duse la imensa fereastra de intinderea peretelui.

- Sunt multi, multi soricei acolo, pisoias, spuse el.

Ii arata pisicii un vechi camp de batalie, acum linistit. Acolo, in bazinul de la cotitura raului, indienii Mohawk ii invinsesera pe indienii Algonquin, olandezii pe indienii Mohawk, englezii pe olandezi, americanii pe englezi. Acum, peste oase, uluci putrezite, ghiulele si sageti, se intindea un triunghi de cladiri din otel si zidarie, cu laturile de cate sapte sute cincizeci de metri - Uzina Uium. Acolo unde odinioara oamenii racnisera si se hacuisera si se luptasera care pe care cu natura, zumzaiau, uruiau si zanganeau masinile, faceau piese pentru carucioare de copii si dopuri pentru sticle, motociclete si frigidere, televizoare si triciclete - roadele pacii.

Paul isi ridica privirea pe deasupra acoperisurilor marelui triunghi, spre raul Iroquois scaldat in soare si dincolo de el - spre Homestead, unde dainuiau inca multe dintre numele pionierilor: van Zandt, Cooper, Cortland, Stokes

- Domnule doctor Proteus? se auzi din nou Katharine.

- Da, Katharine.

- S-a aprins din nou.

- Trei din Cladirea 58?

- Da, domnule - s-a aprins din nou lumina.

- Bine, suna-l pe doctorul Shepherd si afla ce masuri a luat.

- Ati uitat ca azi e bolnav?

- Atunci banuiesc ca trebuie sa ma ocup eu.

Isi puse haina, ofta enervat, lua pisica si intra in biroul lui Katharine.

- Nu te ridica, nu te ridica, ii spuse el lui Bud, intins pe o canapea.

- Nici n-aveam de gand.

Trei dintre peretii incaperii erau acoperiti cu contoare, de la plinta pana la tavan, lasand libere doar usile care duceau in holul exterior si in biroul lui Paul. Cel de-al patrulea perete era, ca si in biroul lui Paul, un geam imens. Contoarele erau identice, de marimea unui pachet de tigari, zidite parca in perete, si fiecare era marcat cu o placuta de alama stralucitoare. Fiecare era conectat la un grup de masini de undeva din uzina. Un giuvaer rosu care clipea atragea atentia asupra celui de-al saptelea contor de jos, al cincilea rand spre stanga, pe peretele estic.

Paul batu usor cu degetul in contor.

- Mda, aceeasi poveste: numarul trei de la 58 scoate rebuturi. Arunca o privire spre celelalte instrumente. Sper ca asta-i tot.

- E singurul.

- Ce vrei sa faci cu pisica? intreba Bud. Paul pocni din degete.

- A, bine ca m-ai intrebat. Am un proiect pentru tine, Bud. Vreau un soi de mecanism de semnalizare care sa anunte pisica unde poate gasi un soarece.

- Electronic?

- Normal ca electronic.

- E nevoie de un element senzorial care sa poata mirosi un soarece.

- Sau un sobolan. Vreau sa lucrezi la asta cat sunt eu plecat.

In timp ce Paul iesea, indreptandu-se spre masina in lumina palida a soarelui de martie, isi dadu seama ca Bud Calhoun ii va prezenta cu siguranta o alarma de soareci - pe care s-o poata intelege o pisica - in momentul cand el se va intoarce la birou. Paul se intreba uneori daca el, unul, n-ar fi fost mai fericit intr-o alta perioada istorica, dar era dincolo de orice indoiala ca Bud exact acum trebuia sa traiasca. Mentalitatea lui Bud era cea desemnata ca fiind tipic americana inca de cand se nascuse natiunea - avea perspicacitatea si imaginatia excentrica si nelinistita a unui inventator de gadgeturi. Acesta era punctul culminant, sau pe aproape, al unor generatii intregi de indivizi ca Bud Calhoun, cu toata industria americana integrata intr-o singura uluitoare masina Rube Goldberg.

Paul se opri la automobilul lui Bud, parcat langa al lui. Bud se fudulise de mai multe ori cu caracteristicile sale speciale si Paul il puse, in joaca, la incercare.

- Sa mergem, ii spuse el automobilului.

Se auzi un zbarnait si un declic si portierele se deschisera larg.

- Urca, se auzi banda de sub bord.

Demarorul se invarti, motorul cupla si intra in ralanti, radioul porni.

Paul apasa delicat un buton de pe mansa de comanda. Se auzi motorul torcand, niste pinioane scrasnind usor si cele doua scaune din fata se lasara in jos, unul langa celalalt, ca doi amanti cuprinsi de somn. Lui Paul ii aminti izbitor de o masa de operatii pentru cai, pe care o vazuse intr-un spital veterinar - calul fusese plimbat de-a lungul mesei inclinate, legat de ea, anesteziat si apoi rasturnat in pozitie operatorie de mecanismul tabliei mesei. Si-o imagina pe Katharine Finch prabusindu-se, prabusindu-se si tot prabusindu-se, in timp ce Bud, cu mana pe buton, mormaia ceva. Paul ridica scaunele apasand pe un alt buton.

- La revedere, ii spuse el automobilului.

Motorul se opri, sunetul radioului clipi si se stinse si portiera se tranti.

- Nu lua fise de lemn, striga automobilul cand Paul se urca intr-al lui.

- Nu lua fise de lemn, nu lua fise de lemn, nu lua

- N-o sa iau!

Automobilul lui Bud tacu, evident impacat. Paul porni pe bulevardul lat si curat care taia in doua platforma industriala, privind cum clipesc numerele cladirilor pe langa care trecea. O camioneta care claxona si ai carei pasageri ii faceau cu mana tasni in goana din directia opusa, serpuind jucausa pe strada pustie si indreptandu-se spre poarta principala. Paul se uita la ceas. Era al doilea schimb care isi terminase ziua de munca. II enerva ca veselia asta scolareasca era asociata cu genul de tineri de care avea nevoie pentru functionarea uzinei. Se consola prudent cu ideea ca atunci cand el, Finnerty si Shepherd venisera sa lucreze la Uzina Uium in urma cu treisprezece ani, erau ceva mai maturi, nu se dadeau cocosi ca astia si n-aveau aere de elitisti.

Unii, printre care si celebrul sau tata, vorbeau pe vremuri de parca inginerii, managerii si oamenii de stiinta erau o elita. Dar cand situatia s-a precipitat ducand la razboi, oamenii au recunoscut ca know-how-ul american era singura solutie in fata efectivelor potentiale uriase ale inamicului si se vorbea de niste adaposturi mai adanci, mai solide pentru detinatorii de know-how si despre necesitatea de a tine aceasta crema a societatii departe de luptele de pe front. Dar ideea de elita nu fusese agreata de prea multi. Dupa ce Paul, Finnerty si Shepherd absolvisera colegiul, la inceputul razboiului, se simtisera lasi fiindca nu se duceau sa lupte si umili in fata celor care se duceau. Dar acum, treaba asta cu elita, siguranta acestei superioritati, convingerea ca ierarhia incununata cu manageri si ingineri era corecta - toate fusesera insuflate tuturor absolventilor de colegiu si nu exista scapare.

Paul se simti mai bine cand intra in Cladirea 58, o constructie lunga si ingusta, cuprinzand patru cvartale. Era preferata lui. I se spusese sa demoleze partea de nord a cladirii si sa ridice alta si reusise sa convinga Directiunea sa renunte. Partea de nord era cea mai veche cladire a uzinei si Paul o salvase - prezenta un interes istoric pentru vizitatori, argumentase el in fata Directiunii. Dar el descuraja vizitatorii si ii detesta; de fapt salvase partea nordica a Cladirii 58 pentru el insusi. Era atelierul mecanic originar, infiintat de Edison in 1886, anul in care mai deschisese unul in Schenctady, si Paul il vizita in perioadele de deprimare, ca sa se linisteasca. Era un vot de incredere din trecut, considera el - un loc unde trecutul recunostea cat de jalnic si de mizerabil fusese, unde puteai privi dinspre vechi spre nou si puteai sa vezi cat de departe ajunsese omenirea. Paul avea nevoie de aceasta confirmare din cand in cand.

Judecand obiectiv, incerca Paul sa se asigure, lucrurile mergeau mai bine ca oricand. In primul rand, dupa marea baie de sange din razboi, lumea scapase de-a binelea de grozavii nefiresti, precum foametea in masa, intemnitarea in masa, tortura in masa, asasinarea in masa. Judecand obiectiv, know-how-ul si domnia legii in lume aveau in sfarsit sansa mult asteptata de a face din Pamant un loc foarte placut si confortabil, in care oamenii sa poata astepta cu infrigurare Ziua Judecatii de Apoi.

Paul isi dorea sa fi plecat pe front, sa fi auzit acel tumult si acel vacarm absurd, sa fi vazut ranitii si mortii si poate sa se fi ales cu ceva schije in picior. Poate ca acolo ar fi putut intelege cat de bine era acum totul, prin comparatie, ar fi putut sa vada ceea ce parea atat de limpede pentru altii - ca tot ceea ce facea, facuse si va face ca manager si inginer era vital, ireprosabil si ca el adusese de fapt epoca de aur. In ultimul timp, slujba lui, sistemul si strategia organizationala il enervau, il plictiseau sau il scarbeau, in diverse grade.

Paul statea in partea veche a Cladirii 58, plina acum cu aparate de sudura si cu un banc de bobine de izolatie. II linistea sa se uite in sus la grinzile de lemn, neregulate din cauza urmelor de tesla de sub varul care se cojise si la zidurile de caramida, suficient de moale pentru ca - Dumnezeu stie cu cat timp in urma - oamenii sa-si daltuiasca in ele initialele: KTM, DG, GP, BDH, HB, NNS. Paul isi imagina o clipa - asa cum facea deseori cand vizita Cladirea 58 - ca era Edison si statea in picioare pe pragul unei cladiri solitare din caramida, pe malul raului Iroquis, in timp ce vantul de iarna din nordul statului biciuia campul de matura de afara. Pe grinzi se mai vedea si acum ce facuse Edison cu singuratica hala din caramida; gaurile de piroane aratau locurile unde cilindrii de deasupra transmiteau odinioara energia unei paduri de curele, iar podeaua din busteni era neagra de ulei si scrijelita de picioarele masinilor rudimentare pe care le invartisera curelele. Pe peretele biroului sau, Paul avea o fotografie cu atelierul asa cum fusese el la inceput. Toti angajatii, majoritatea recrutati de la fermele din jur, stateau in picioare, umar la umar, printre aceste instalatii rudimentare, privind fotograful cu o demnitate si o mandrie aproape feroce, ridicoli cu gulerele si meloanele lor rigide. Era clar ca fotograful era obisnuit sa pozeze echipe sportive si organizatii fratesti, pentru ca fotografia avea atmosfera acestora, dupa moda zilei. Pe fiecare chip se citea promisiunea sfidatoare a fortei fizice si in acelasi timp atitudinea proprie unui ordin secret, situat deasupra si in afara societatii, in virtutea participarii la ritualuri importante si impresionante, pe care profanii puteau doar sa le banuiasca - si sa se insele. Mandria fortei si a importantului mister se citea in egala masura in ochii maturatorilor, ca si in cei ai masinistilor si inspectorilor sau ai maistrului, singurul personaj care nu avea la el sufertasul cu mancare. Se auzi o sonerie si Paul se trase intr-o parte a intervalului, in timp ce o masina de maturat trecu zanganind pe sine, starnind un nor de praf cu periile sale rotitoare si aspirand apoi norul printr-un bot lacom. Pisica din bratele lui Paul ii smulse cu ghearele cateva fire din haina si scuipa spre masina. Paul simti ca il ustura ochii si isi dadu seama ca privise direct in flama si ploaia de scantei a aparatelor de sudura fara sa se protejeze. isi prinse niste lentile intunecate peste ochelari si trecu prin mirosul antiseptic de ozon spre grupul de strunguri numarul trei, aflat in centrul cladirii, in aripa noua.

Se opri o clipa la ultimul grup de aparate de sudura dorindu-si ca Edison sa fie cu el ca sa-l vada. Batranul ar fi fost fascinat. Doua placi de otel erau desprinse dintr-o gramada si expediate pe un tobogan; erau apoi apucate de niste brate mecanice si aruncate sub aparatul de sudura. Capetele de sudura coborau, sfaraiau si se ridicau. O baterie de ochi electrici urmarea indurerata unirea celor doua placi, semnala unui contor din biroul lui Katharine ca totul e in ordine cu grupul de aparate de sudura din Cladirea 58 si placile sudate alunecau pe un alt tobogan, in falcile grupului de prese compostoare de la subsol. La fiecare saptesprezece secunde, fiecare dintre cele douasprezece masini ale grupului incheia ciclul.

Privind in lungul Cladirii 58, Paul avea impresia ca este o mare sala de sport, unde nenumarate echipe executau exercitii fizice de precizie - salturi, contorsiuni, sarituri, aruncari, balansuri Macar atat ii placea lui Paul din noua era: masinile in sine te amuzau si te incantau.

Deschise usa panoului de comanda pentru grupul aparatelor de sudura si vazu ca masinile erau programate sa functioneze inca trei zile. Dupa aceea, se vor opri automat pana ce Paul va primi noi ordine de la directiune si le va transmite doctorului Lawson Shepherd, care era director-adjunct responsabil de cladirile cu numere intre 53 si 71. Shepherd, care era bolnav in ziua aceea, va programa comanda pentru o noua serie de dosuri de frigider - atatea cate va estima EPICAC -o masina de calcul din Carlsbad Caverns - ca poate absorbi economia.

In timp ce calma pisica agitata cu degetele lui lungi si suple, Paul se intreba in treacat daca Shepherd era intr-adevar bolnav. Probabil ca nu. Mai degraba avea o intalnire cu niste oameni importanti, incercand sa obtina un transfer pentru a iesi de sub ordinele lui Paul.

Shepherd, Paul si Edward Finnerty venisera impreuna la Uium in tinerete. Acum Finnerty plecase la treburi mai importante la Washington, Paul capatase cea mai inalta functie la Uium; iar Shepherd, posac si cicalitor, dar eficient, fusese umilit, dupa parerea lui, fiind numit adjunctul lui Paul. Transferurile erau aprobate de conducerea superioara si Paul spera din toata inima ca Shepherd sa-si obtina transferul.

Paul ajunse la grupul de strunguri numarul trei, tulburatorul ordinii, pe care venise sa-l vada. Se agita de mult sa obtina permisia de a desfiinta grupul, fara prea mult succes. Strungurile erau de tip vechi, construite initial pentru a fi manevrate de oameni si adaptate, in timpul razboiului, superficial, la noile tehnici. Nu mai aveau precizie si, dupa cum aratase contorul din biroul lui Katharine, dadeau multe rebuturi. Paul era dispus sa parieze ca grupul de strunguri era in procent de zece la suta la fel de ineficient ca in zilele cand era manevrat de oameni si se adunau munti de span.

Grupul, alcatuit din cinci randuri a cate zece masini, trecea la unison uneltele peste niste bare de otel, arunca cilindrii finisati pe benzile rulante, se oprea in timp ce barele brute cadeau intre plansaibe si placile mobile, apucau uneltele si treceau peste bare, aruncau cilindrii finisati pe

Paul descuie cutia unde se afla inregistrarea pe banda care controla tot. Banda era o mica bucla care rula continuu intre niste senzori magnetici. Pe ea erau inregistrate miscarile unui maistru mecanic care scotea un cilindru pentru un motor cu o forta minuscula. Paul numara inapoi - cu unsprezece, doisprezece, treisprezece ani in urma, el se ocupase de aceasta banda, de prototipul dupa care se facuse cea de acum

Nici nu se uscase bine cerneala pe tezele lor de doctorat, cand el, Finnerty si Shepherd fusesera trimisi la unul dintre ateliere pentru a face inregistrarea. Seful de echipa li-l aratase pe cel mai bun om al lui - cum il chema? - si, glumind cu strungarul nedumerit, cei trei tineri straluciti conectasera aparatul de inregistrare la comenzile strungului. Hertz! Asa-l chema pe strungar - Rudy Hertz, un batran muncitor, in prag de pensionare. Paul isi aminti numele si respectul pe care omul il aratase stralucitilor tineri.

Dupa aceea, ii cerusera sefului de echipa sa-i dea liber lui Rudy si, intr-o dispozitie galagioasa si nabadaioasa de democratie industriala, il dusesera peste drum, la o bere. Rudy nu prea intelesese ce era cu instrumentele de inregistrat, dar atat cat intelesese ii placea; si anume ca el, dintre mii de strungari, fusese ales ca sa i se imortalizeze miscarile pe banda. Si iata, acum, pe aceasta mica bucla din fata lui Paul, era Rudy asa cum fusese la strungul lui in acea dupa-amiaza - Rudy, cel care pornea curentul, care stabilea viteza, care controla taierea. Era esenta lui Rudy, pentru strungul lui, pentru economie, pentru efortul de razboi. Banda era esenta extrasa din omul maruntel, politicos, cu maini mari si unghii negre; din omul care credea ca lumea poate fi salvata daca toti citesc un verset din Biblie in fiecare seara; din omul care adora un collie in lipsa unui copil; din omul care Ce mai spusese Rudy in dupa-amiaza aceea? Probabil ca batranul a murit - sau isi traieste a doua copilarie in Homstead, se gandi Paul. Acum, pornind strungurile de la un tablou de comanda si alimentandu-le cu semnale de pe banda, Paul putea face esenta lui Rudy sa produca unul, zece, o suta sau o mie de cilindri.

Paul inchise usa cutiei. Banda parea a fi in stare buna, la fel si senzorii. Totul, de fapt, era intr-o forma cat se poate de buna, avand in vedere vechimea masinilor. Pur si simplu trebuiau sa aiba si rebuturi, si cu asta, basta. Intregul grup era o piesa de muzeu, nu-si mai avea locul intr-o hala de productie. Pana si boxa era arhaica - un fel de cavou fixat de pardoseala, cu o usa de otel si un lacat. In perioada revoltelor, imediat dupa razboi, prototipurile benzilor fusesera incuiate aici. Acum, cand legile antisabotaj se aplicau strict, comenzile n-aveau nevoie sa fie protejate decat de praf, de gandaci si de soareci.

Paul se opri o clipa la usa, tot in aripa veche a cladirii, pentru a asculta muzica Cladirii 58. II urmarise ani de zile ideea de a convinge un compozitor s-o prelucreze intr-o, sa-i zicem, Suita a Cladirii 58. Era muzica latino, dezlantuita, cu ritmuri turbate, pierzandu-se si izbucnind din nou, cu sunet caleidoscopic. Incerca sa separe si sa identifice temele. Da! Grupurile de strunguri, tenorii: "Farazzz-au-au-au-ac! Ting! Farazzz-au-au' Aparatele de sudura, bantonn: "Vaaa-aaa-zuzip! Vaaaaa-zuzip /' Si, avand ca fundal camera de rezonanta a subsolului, presele de gaurit, basii: "Ooo-grampf! Tanca-tanca! Ooo-gramp! Tanca-tanca' Era o muzica incitanta si, rosu la fata, Paul se lasa prada ei, uitand de vagele lui framantari.

O miscare de rotatie nebuneasca ii cuprinse imaginatia - parca o vedea cu coada ochiului - si se intoarse fascinat, pentru a urmari un manunchi de cabluri cu izolatie viu colorata invartindu-se, ca intr-un stalp cu panglici de Armindeni, in jurul unui cablu ca un sarpe negru. O mie de dansatori mititei se invarteau unul in jurul altuia cu iuteala nebuna, faceau piruete, se fereau unii din calea altora, tesand fara gres capcana de fire in jurul cablului. Paul rase de miraculoasele masini si isi muta privirea ca sa nu ameteasca. Pe vremuri, cand femeile supravegheau masinile, unele, mai sarace cu duhul, fusesera gasite stand nemiscate la posturile lor si holbandu-se, mult timp dupa terminarea programului.

Privirea ii cazu pe o inima asimetrica scrijelita in caramida veche si in al carei centru se gaseau inscrise initialele "K.L.-M.W. si data, "1931'. K.L. si M.W. se indragostisera unul de celalalt in anul in care murise Edison. Paul se gandi din nou la placerea de a-l conduce pe batran prin Cladirea 58 si, brusc, isi dadu seama ca majoritatea masinilor ar fi si pentru Edison niste vechituri. Bobinele, aparatele de sudura, presele de gaurit, strungurile, benzile rulante - aproape tot ce vedeai in jur era si pe vremea lui Edison. La fel, piesele de baza ale comenzilor automate, ochii electrici si alte elemente care faceau ceea ce simturile omului facusera odinioara in industrie si o faceau mai bine - toate erau destul de familiare cercurilor stiintifice din anii 1919-1920. Noua era doar combinarea acestor elemente. Paul isi propuse sa nu uite sa aduca acest subiect in discutie la Country Club in seara aceea.

Pisica isi arcui spatele si isi infipse din nou ghearele in costumul lui Paul. Aparatul de maturat pornise din nou spre ei pe intervalul dintre masini. Suna ca sa avertizeze si Paul se dadu la o parte din calea lui. Pisica suiera si scuipa, ii zgarie brusc mana lui Paul si sari. Fugi din fata masinariei saltand cu picioarele intepenite. Masinile care apucau, clipeau, striveau si scrasneau o tineau in mijlocul intervalului dintre ele, la cativa metri de periile fasaitoare ale maturatoarei. Paul cauta disperat din priviri butonul cu care sa opreasca maturatoarea, dar inainte de a-l gasi, pisica se opri. Statea in fata maturatoarei care venea spre ea, aratandu-si dintii ca niste ace si agitandu-si frenetic varful cozii. Licarirea unui aparat de sudura se opri la cativa centimetri de ochii ei si maturatoarea o insfaca, o ridica si o azvarli in pantecul sau de tabla galvanizata, in timp ce ea se jeluia si zgaria.

Dupa o alergatura de vreo patru sute de metri pe toata lungimea cladirii, Paul ajunse din urma maturatoarea in clipa cand ajungea la tobogan. Masina tacu si scuipa pisica pe tobogan si apoi intr-un vagon de marfa de afara. Cand Paul iesi, pisica se urcase deja pe o latura a vagonului, iesise din el, se rostogolise jos si se catara disperata, cu ghearele, pe un gard.

- Nu, pisoias, nu! striga Paul.

Pisica atinse sarma de alarma a gardului, declansand sirenele de la poarta. In secunda urmatoare, pisica se lovi de sarmele electrice din partea de sus a gardului. O pocnitura, o clipire verzuie si pisica zbura peste gard, de parca ar fi aruncat-o cineva. Cazu pe asfalt - moarta si fumegand; dar era afara.

O masina blindata, cu turela smucindu-si garnitura de mitraliere dintr-o parte intr-alta, se opri mormaind langa micul hoit. Trapa turelei se deschise cu un zornait si un gardian al uzinei isi ridica precaut capul.

- Totul e-n ordine, domnule?

- Opreste sirenele. Nu-i nimic. O pisica a sarit pe gard. Paul ingenunche si se uita la pisica prin plasa gardului, teribil de miscat.

- Ia pisica si du-o in biroul meu.

- Ce-ati spus, domnule?

- Pisica - du-o in biroul meu.

- Dar e moarta, domnule.

- N-ai auzit ce-am spus?

- Da, domnule.

Paul era din nou deprimat cand se urca in masina, in fata Cladirii 58. Nimic in jurul lui care sa-i abata gandurile negre, doar asfalt, privelistea fatadelor neutre, numerotate si fuioare de nori cirus reci pe o fasie de cer albastru. Paul zari singurul semn de viata prin canionul ingust dintre cladirile 57 si 58, care se deschidea spre rau, dezvaluind un sir de verande cenusii din Homestead. Pe veranda cea mai de sus, un batran se legana intr-un petic de soare. Un copil se apleca peste balustrada si lansa un patrat de hartie pe o traiectorie lenesa, oscilanta, spre malul raului. Pustiul isi desprinse privirea de bucata de hartie si intalni privirea lui Paul. Batranul se opri din leganat si se uita si el la acea ciudatenie, o fiinta vie in Uzina Uium.

Cand Paul trecu prin fata mesei lui Katharine Finch in drum spre biroul lui, ea ii intinse discursul dactilografiat.

- E foarte bine ce ati scris despre cea de-a doua revolutie industriala, spuse ea.

- Chestii rasuflate.

- Mie mi s-au parut lucruri noi - ma refer la partea in care spuneti ca prima revolutie industriala a depreciat munca fizica, apoi cea de a doua a depreciat munca mentala de rutina. Mi s-a parut fascinat.

- Matematicianul Norbert Wiener a spus toate astea inca din anii 1940. Ti se pare ceva nou, pentru ca esti prea tanara ca sa stii si altceva decat ceea este acum.

- De fapt, nu vi se pare incredibil ca lucrurile au fost vreodata altfel? Era absolut ridicol sa tii oamenii tintuiti intr-un loc toata ziua, folosindu-si doar simturile, apoi un reflex si iar simturile, iar un reflex, fara sa gandeasca deloc cu adevarat.

- Costisitor, spuse Paul, si cam la fel de eficient ca un conducator de paie. Iti poti imagina cum arata gramada de span si ce iad era sa fii manager pe vremea aceea. Mahmureli, ciondaneli in familie, resentimente fata de sef, datorii, razboiul - necazurile de tot felul ale oamenilor se transmiteau cumva produsului. Paul zambi. Si cum era fericirea Imi amintesc cand aveam liber de sarbatori, mai ales de Craciun. N-aveai incotro, trebuia sa-ti iei liber. Rata rebuturilor incepea sa creasca cam pe cinci decembrie si tot crestea si crestea pana la Craciun. Apoi, vacanta, apoi o rata de rebuturi ingrozitoare; apoi Anul Nou, apoi un nivel infiorator al rebuturilor. Apoi situatia revenea incet la normal - ceea ce era totusi destul de rau - cam pana pe 15 ianuarie. Trebuia sa tinem seama de asemenea lucruri cand stabileam pretul produsului.

- Credeti ca va exista o a treia revolutie industriala? Paul se opri in usa biroului lui.

- O a treia? Si cam care ar fi natura ei?

- Nu stiu. Prima si a doua trebuie sa fi fost de neconceput la vremea lor.

- Poate pentru oamenii care urmau sa fie inlocuiti de masini. O a treia revolutie Intr-un fel, cred ca se desfasoara de ceva timp, daca iei in seama masinile inteligente. Probabil ca asta ar fi a treia revolutie - masini care depreciaza gandirea umana. Unele dintre calculatoarele mari, ca EPICAC, chiar asta fac, in anumite domenii.

- Mmmda, rosti Katharine ganditoare. Isi vari un creion intre dinti. Mai intai munca fizica, apoi munca de rutina, apoi, poate, adevarata munca a creierului.

- Sper sa nu mai fiu pe lumea asta ca sa vad acest pas final. Apropo de revolutii industriale, unde e Bud?

- A venit o barja, asa ca a trebuit sa se intoarca la munca. A lasat asta pentru dumneavoastra.

Ii intinse o banda botita de la spalatorie, cu numele lui Bud pe ea.

Paul intoarse banda si gasi, dupa cum se asteptase, diagrama unui circuit pentru un detector de soareci si un sistem de alarma care ar fi putut functiona.

- Uluitoare minte, Katharine. Ea dadu din cap, cam indoita.

Paul inchise usa, o incuie incet si scoase o sticla de sub hartiile din sertarul de jos. Se pierdu o clipa sub efectul minunatei tarii a gatului de whisky sorbit. Ascunse sticla din nou, cu ochii umezi.

- Domnule doctor Proteus, sotia dumneavoastra e la telefon, rosti Katharine prin interfon.

- Proteus la telefon.

Dadu sa se aseze si, spre nefericirea lui, descoperi un mic cos de nuiele pe scaun, continand o pisica neagra moarta.

- Eu sunt, dragul meu, Anita.

- Buna, buna, buna! Paul puse usor pe podea cosul si se lasa pe speteaza scaunului. Ce faci, iubito? spuse el, absent. Mintea ii era inca la pisica.

- E totul gata ca sa ne distram diseara?

Era o voce contralto teatrala, sigura pe ea si pasionala: vorbea Doamna Conacului dm Uium.

- Am fost nervos toata ziua din cauza discutiei.

- Atunci o sa reusesti cu brio, dragule. O sa ajungi la Pittsburgh pana la urma. Nu am absolut nici o indoiala, Paul, nici cea mai mica. Sa vezi numai cand iti vor auzi discursul Kroner si Baer

- Kroner si Baer au acceptat, nu?

Cei doi erau manager si, respectiv, inginer-sef, pe toata Divizia estica, din care Uzina Uium erau o mica parte. Kroner si Baer erau cei care urmau sa decida cine va obtine cel mai important post in divizia lor, post ramas vacant prin deces, cu doua saptamani in urma - postul de manager al Uzinei Pittsburgh.

Ce sa zic, va fi o petrecere foarte vesela!

- Daca asta te nemultumeste, am o veste care o sa-ti placa. Va mai fi un invitat foarte special.

- Uraaaa!

- Si trebuie sa te duci la Homestead sa iei pentru el niste whisky irlandez. La club nu au.

- Finnerty! Ed Finnerty!

- Da, Finnerty. A sunat dupa-amiaza si a insistat ca vrea neaparat whisky irlandez. Se opreste aici in drum de la Washington la Chicago.

- De cand nu ne-am vazut, Anita? De cinci, sase ani?

- Ultima oara v-ati vazut inainte de a ajunge tu manager. Atat de mult a trecut.

Era excesiv de entuziasmata de sosirea lui Finnerty. Pe Paul il enerva, pentru ca stia prea bine ca Anitei nu-i placea Finnerty. Se extazia, nu pentru ca se omora dupa Finnerty, ci pentru ca ii placeau atitudinile rituale ale prieteniei, pe care ea nu le manifesta niciodata. In plus, dupa ce plecase din Uium, Ed Finnerty devenise o persoana influenta, membru al Comitetului National de Planificare Industriala; si fara indoiala ca acest fapt ii indulcea Anitei amintirile despre neplacerile avute cu Finnerty in trecut.

- Ai dreptate, e o veste buna, Anita. E minunat. O sa-i mai linisteasca pe Kroner si Baer.

- Sper ca o sa fu dragut si cu ei.

- O, da. Pittsburgh, pazea ca vin!

- Iti spun ceva spre binele tau. Promiti ca n-o sa te infurii?

- Nu.

- Eu tot iti spun. Amy Halporn mi-a zis azi-dimineata ca a auzit ceva despre tine si Pittsburgh. Sotul ei a fost azi cu Kroner si Kroner a spus ca are impresia ca nu vrei sa mergi la Pittsburgh.

- Cum vrea sa i-o spun - in esperanto? I-am spus in zeci de moduri ca vreau postul, in engleza.

- Dar uite ca el nu crede ca ai vorbit serios. Ai fost prea subtil si modest, dragule.

- Kroner e destept.

- Ce vrei sa spui?

- Vreau sa spun ca ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu.

- Adica nu vrei postul de la Pittsburgh?

- Nu sunt sigur. Se vede ca el a stiut asta inaintea mea.

- Esti obosit, dragule.

- Probabil.

- Ai nevoie de o bautura. Vino devreme acasa.

- Bine.

- Te iubesc, Paul.

- Si eu te iubesc, Anita. La revedere.

Anita cunostea perfect mecanismul casniciei, pana la cele mai subtile conventii. Desi genul ei de abordare era enervant de rational si de sistematic, era suficient de meticuloasa pentru a mima, credibil, caldura in relatiile cu sotul. Paul putea doar sa banuiasca superficialitatea sentimentelor ei - si poate ca aceasta banuiala facea parte din ceea el incepea sa considere drept boala lui.

Cand inchise telefonul, statea cu capul plecat si avea ochii inchisi. Cand deschise ochii, privirea lui era indreptata spre pisica moarta din cos.

- Katharine!

- Da, domnule.

- Trimite pe cineva sa ingroape pisica asta.

- Tocmai ma intrebam ce vreti sa faceti cu ea.

- Dumnezeu stie ce era-n mintea mea. Se uita la hoit si clatina din cap. Dumnezeu stie. Poate o inmormantare crestineasca; poate speram ca o sa-si revina. Scapa-ma de ea imediat, te rog.

In drum spre casa se opri la biroul lui Katharine si-i spuse sa nu-si faca griji pentru rubinul care licareste pe al saptelea contor de jos, al cincilea rand din stanga, pe peretele dinspre est.

- E terminat, spuse el.

Grupul de strunguri numarul trei din Cladirea 58 a fost bun la vremea lui, dar acum dadea semne de oboseala si devenea un obstacol in fluxul dinamic perfect, in care nu era loc pentru un comportament haotic.

- Oricum, initial, n-a fost construit pentru treaba pe care o face azi. Ma astept oricand sa aud soneria si atunci se va sfarsi.

In boxa fiecarui contor, in afara de instrumentul propriu-zis, de rubin si de lampa de avertizare, era o sonerie. Soneria anunta prabusirea definitiva a unei unitati.

Sahul Bratphurului, liderul spiritual al celor sase milioane de membri ai sectei Kolhouri, zbarcit, intelept si maroniu precum cacaua, invesmantat cu brocart de aur si constelatii de giuvaiere sclipitoare, se cufunda adanc in pernele albastru regal ale limuzinei - ca o brosa nepretuita intr-o cutie de cadou.

Pe cealalta parte a banchetei din spate a limuzinei sedea doctorul Ewing J. Halyard, de la Departamentul de Stat al Statelor Unite, un gentleman de patruzeci de ani, politicos, masiv, cu obrajii rumeni. Purta o mustata satena pe oala, o camasa colorata, o floare la butoniera si o vesta care contrastau cu costumul negru si arbora toate acestea atat de semet, de parca tocmai se intorcea de la o distinsa adunare unde toti erau invesmantati in acest fel. Adevarul era ca numai doctorul Halyard se imbraca asa. Si ii tinea figura.

Intre ei, ranjind surescitat, tanar si cerandu-si parca mereu scuze pentru lipsa lui de stralucire sau putere, sedea Khashdrahr Miasma, translatorul si nepotul sahului, care invatase engleza cu un meditator, dar nu mai iesise niciodata pana atunci din palatul sahului.

- Khabu? spuse sahul cu vocea lui inalta, firava.

Halyard era cu sahul de trei zile si intelegea, fara ajutorul lui Khashdrahr, cinci expresii ale sahului. "Khabu' insemna "unde?', "Siki' insemna "ce?'. Jikka sahn' insemna "de ce., "Brabous brahouna, houna saki' era o combinatie de binecuvantare si multumiri, iar "Sumklish' era bautura sacra a sectei Kolhouri, pe care Khashdrahr o purta intr-o sticluta, la sold, pentru sah.

Sahul isi parasise citadela militara si spirituala din munti ca sa vada ce putea invata de la cea mai puternica natiune din lume pentru binele poporului sau. Doctorul Halyard era ghidul si gazda lui.

- Khabu? spuse din nou sahul, privind orasul.

- Sahul doreste, va rog, sa stie, unde ne aflam acum, spuse Khashdrahr.

- Stiu, spuse Halyard, zambind vag. (Repetase khabu, siki si akka sahn pana ce il adusese in pragul nebuniei.) Se apleca in fata. Suntem in Uium, New York, maiestate. Vom traversa in curand raul Iroquois, care imparte orasul in doua. Acolo, pe malul opus este Uzina Uium.

Limuzina se opri la capatul podului, unde o numeroasa echipa astupa o mica groapa. Muncitorii facusera loc sa treaca un vechi Plymouth cu un far spart, care venea dinspre partea de nord a raului. Limuzina astepta sa treaca Plymouth-ul, apoi porni.

Sahul se intoarse sa se uite la echipa prin geamul din spate, apoi incepu sa sporovaiasca.

Doctorul Halyard zambea si dadea din cap aprobator, asteptand traducerea.

- Sahul ar dori, va rog, spuse Khashdrahr, sa stie ai cui sunt sclavii pe care-i vedem pe tot drumul spre New York.

- Nu sunt sclavi, spuse Halyard, chicotind superior. Sunt cetateni, angajati de guvern. Au aceleasi drepturi ca alti cetateni - libertatea cuvantului, libertatea religioasa, drept de vot. Inainte de razboi, lucrau in UzinaI Ilium, controlau masinile, dar acum masinile se controleaza mai bine singure.

- Aha! rosti sahul, dupa ce traduse Khashdrahr.

- Sunt mai putine pierderi, produse mult mai bune, produse mai ieftine, cu control automat.

- Aha!

- Si orice om care nu se poate intretine facand o treaba mai bine decat o masina este angajat de guvern, fie in armata, fie in Fortele de Reconstructie si Reparatie.

- Aha! Khabu bonanza-pak!

- Iii?

- A zis "De unde au bani sa-i plateasca? ', spuse Khashdrahr.

- A, de la taxele pe masini si taxele pe venitul personal. Apoi cei din armata si din Fortele de Reconstructie si Reparatie isi baga banii inapoi in sistem, pentru noi produse si o viata mai buna.

- Aha!

Doctorul Halyard, un om constiincios cu o constiinta vinovata pentru amploarea cheltuielilor sale, continua sa-i explice America, desi stia ca era prea putin inteles. Ii spuse sahului ca progresele cele mai mari se facusera in comunitatile pur industriale, unde majoritatea populatiei - cum era cazul in Uium - isi castigase existenta ocupandu-se intr-un fel sau altul de masini. In New York, de exemplu, erau multe meserii greu de mecanizat sau costisitoare, si progresele facute nu eliberasera un procent prea mare de oameni din productie.

- Kuppo! spuse sahul, clatinand din cap. Khashdrahr rosi si traduse jenat, scuzandu-se.

- Sahul a zis "Comunism'.

- Nu e Kuppo! replica vehement Halyard. Guvernul nu detine masinile. Pune doar impozit pe acea parte din venitul industrial care intra odinioara in forta de munca si il redistribuie. Industria este in proprietate privata si e condusa de persoane private, dar e coordonata - pentru a impiedica risipa cauzata de concurenta - de un comitet de lideri din industria privata, nu de politicieni. Eliminand eroarea umana prin intermediul masinilor si concurenta inutila printr-o buna organizare, am crescut imens nivelul de trai al omului mediu.

Khashdrahr se opri din tradus si se incrunta nedumerit.

- Va rog, imi pare rau, dar acest om mediu nu are echivalent in limba noastra.

- Adica, spuse Halyard, omul simplu, cum ar fi, sa zicem, oricine - oamenii care lucrau la pod, de exemplu, sau cel din masina aia veche pe langa care am trecut. Omul marunt, nu stralucit, dar bun la suflet, simplu, obisnuit, orice fel de persoana.

Khashdrahr traduse.

- Aha, spuse sahul dand din cap. Takaru.

- Ce-a zis?

- Takaru, spuse Khashdrahr. Sclav.

- Nu Takaru, spuse Halyard adresandu-i-se direct sahului. Ce-ta-tean.

- Ahhhh, spuse sahul. Ce-ta-tean. Ranji fericit. Takaru - cetatean. Cetațean - takaru.

- Nu Takaru! spuse Halyard. Khashdrahr ridica din umeri.

- In tara sahului sunt doar Elita si Takaru.

Halyard simti o arsura a ulcerului, care crescuse in dimensiuni si autoritate de-a lungul carierei sale de translator al Americii pentru oficialitati provinciale si ignorante, din apele statute ale civilizatiei.

Limuzina se opri din nou si soferul claxona o echipa a Fortelor de Reconstructie si Reparatie. Muncitorii blocau drumul cu roabele si aruncau cu pietre intr-o veverita de pe o creanga aflata la vreo treizeci de metri deasupra lor.

Halyard cobori geamul.

- Luati roabele alea nenorocite din drum! racni el.

- Ce-ta-teni! suiera sahul, zambind timid, incantat de recent dobanditul lui bilingvism.

- Sa te ia dracu'! striga unul din cei care aruncau pietre.

Cobori in sila, bombanind, si muta doua roabe, foarte incet, in timp ce studia masina si pe pasagerii sai. Se dadu la o parte.

- Multumesc! Era si timpul! spuse Halyard cand limuzina se strecura pe langa muncitor.

- Cu placere, doctore, spuse omul si-l scuipa pe Halyard in fata.

Halyard bolborosi ceva, isi recapata barbateste atitudinea demna si se sterse pe fata.

- Takaru yamu brouha,pu dinka bu, spuse sahul solidar.

- Sahul a zis, rosti grav Khashdrahr, ca asa sunt peste tot Takaru de la razboi incoace.

- Nu Takaru, spuse apatic Halyard si nu mai insista.

- Sumklisb, ofta sahul.

Khashdrahr ii intinse sticluta cu bautura sacra.

Doctorul Paul Proteus, omul cu cel mai mare venit din Uium, conducea Plymouth-ul lui vechi si ieftin pe podul spre Homestead. Isi cumparase masina pe vremea revoltelor si printre fleacurile din torpedo - bilete de meci, permis, lanterna si servetele de fata - avea si un pistol ruginit, pe care i se daduse voie sa-l detina. Dar tinerea unui pistol intr-un loc de unde o persoana fara autorizatie il putea lua era total impotriva legii. Nici chiar membrii uriasei armate permanente nu primeau arme decat atunci cand plecau in misiuni peste ocean. Numai politistii si paznicii uzinei erau inarmati. Paul n-avea nevoie de pistol, dar uita mereu sa-l predea. Intrucat, de-a lungul anilor, capatase patina ruginii, ajunsese sa-l considere o relicva inofensiva. Torpedoul nu se incuia, asa ca Paul acoperea pistolul cu servetele.

Motorul nu mergea ca lumea - din cand in cand ezita, isi revenea, incetinea brusc, isi revenea din nou. Celelalte masini ale lui, un station wagon nou si o limuzina foarte scumpa erau acasa, la dispozitia Anitei, dupa cum se exprima el. Nici una din masinile bune nu fusesera vreodata in Homestead si nici Anita, de altfel. Femeia nu-l ironiza niciodata pentru devotamentul lui fata de batrana masina, desi parea sa considere ca era nevoie sa le ofere altora o explicatie. Paul o auzise intamplator spunandu-le vizitatorilor ca o reconstruise in asa fel incat sa fie mult mai buna decat cele care ieseau de pe benzile de asamblare automata din Detroit - ceea ce nu era deloc adevarat. Dar nici nu era logic ca un barbat cu o masina atat de aparte sa tot amane sa-si inlocuiasca farul spart. Si el se intreba cum ar putea Anita sa explice, daca ar fi stiut, ca tinea o scurta de piele in portbagaj si ca isi inlocuia haina de pe el cu ea si isi scotea cravata inainte de a trece peste Iroquois. Facea acest drum numai cand era nevoit sa-l faca - de pilda, ca sa cumpere o sticla de whisky pentru una dintre putinele persoane de care se simtise vreodata apropiat.

Se opri la capatul dinspre Homestead al podului. Vreo patruzeci de barbati, sprijiniti in rangi, tarnacoape si lopeti, blocau drumul, fumand, trancanind, invartindu-se in jurul a ceva din mijlocul pavajului. Isi intoarsera privirea spre Paul cu un aer tamp si, de parca aveau tot timpul din lume, se retrasera incet spre marginile podului, lasand libera o fasie ingusta, cat sa treaca masina. Cand se dadura la o parte, Paul vazu ce era in mijloc. Un barbat scund statea ingenuncheat langa o mica groapa, sa fi avut vreo saizeci de centimetri diametru, batand usor umplutura proaspata de smoala si pietris cu dosul lopetii.

Cu un gest plin de importanta, barbatul ii facu semn sa ocoleasca peticul. Ceilalti tacura si se uitara la Paul ca sa se asigure ca asa o sa faca.

- Hei, gagiule, vezi ca ai farul paradit, striga unul din oameni.

Ceilalti i se alaturara, repetand in cor mesajul, cu toata seriozitatea.

Paul dadu din cap in semn de multumire. Incepu sa-l manance pielea, de parca s-ar fi murdarit brusc. Erau membrii Fortelor de Reconstructie si Reparatie - Emanatii si Epave, cum spuneau ei. Cei care nu puteau concura din punct de vedere economic cu masinile aveau de ales, daca n-aveau alta sursa de venit, intre Armata si Fortele de Reconstructie si Reparatie. Soldatii, cu gaunosenia lor ascunsa pe sub nasturi si catarame sclipitoare, dimie aspra si piele lucitoare, nu-l deprimau pe Paul atat cat il deprimau Emanatiile si Epavele.

Se strecura prin mijlocul echipei de muncitori, trecu pe langa o limuzina guvernamentala neagra si intra in Homestead.

Chiar in apropiere de capatul podului era o carciuma. Trebui sa-si parcheze masina dupa prima intersectie, pentru ca o alta echipa de muncitori curata canalele colectoare cu furtunul de la un hidrant pentru incendii. Parea distractia preferata. Ori de cate ori venea la Homestead cand temperatura era peste zero grade, gasea un hidrant in functiune.

Un barbat masiv tinea mainile pe robinetul care controla jetul, cu aerul unui stapan. Un altul statea langa el, ca un comandant-adjunct al apei. De jur imprejurul lor si de-a lungul suvoiului de apa pana la gura canalului, multimea casca gura. Un baietel murdar apuca o bucata de hartie care zbura pe trotuar, facu din ea o barcuta rudimentara si o lansa in sant. Toate privirile urmarira cu interes ambarcatiunea, parand ca ii ureaza succes in timp ce aceasta tasni peste cascade periculoase, se agata de o crenguta, se elibera rotindu-se, tasni in suvoiul principal adanc, urca pe un val intr-o secunda triumfala si plonja in canal.

- Ah! mormai un barbat langa Paul, de parca ar fi fost la bordul ambarcatiunii.

Paul isi croi drum prin multimea care sporea cu clientela carciumii si patrunse pana la tejgheaua barului. Spatele i se freca de un vechi pian mecanic. Parea ca nu-l recunoscuse nimeni. Ar fi fost de mirare sa-l fi recunoscut cineva, pentru ca, in conformitate cu regulile, nu prea iesea de pe malul iui si nu permitea niciodata ca numele sau fotografia sa-i apara in publicatia Star-Tribune din Uium.

In jurul barului erau batrani pensionari, prea batrani pentru Armata sau pentru Emanatii si Epave. Fiecare avea in fata o bere fara spuma, intr-un pahar ale carui buze erau matuite de atatea ore de sorbit lent, cu gandurile aiurea. Batraneii probabil ca veneau devreme si plecau tarziu si orice alta activitate trebuia facuta peste capetele lor. Pe ecranul televizorului din spatele barului, un munte de femeie, redusa la tacere de butonul de volum, radia miscandu-si agitata buzele, in timp ce spargea oua intr-un castron. Batranii se uitau la ea, clampanindu-si din cand in cand protezele sau lingandu-si buzele.

- Scuzati-ma, spuse Paul timid.

Nimeni nu se urni ca sa-l lase sa ajunga la bar. Un collie gras si carunt, cuibarit in spatele scaunului de bar al unui batran, care ii statea in drum lui Paul, isi arata gingiile fara dinti si marai amenintator.

Isi flutura inutil mana ca sa-i atraga atentia barmanului, in timp ce isi muta greutatea de pe un picior pe celalalt, isi aminti de carciuma complet automatizata pe care el, Finnerty si Shepherd o proiectasera cand erau niste tineri ingineri jucausi. Spre surprinderea lor, patronul unui lant de restaurante se aratase suficient de interesant de idee ca s-o probeze. Localul experimental, amplasat cam la cinci case mai jos de locul unde se afla Paul acum, era dotat cu automate cu fise si nesfarsite benzi rulante pentru servit, cu lampi antiseptice care purificau aerul, cu lumini uniforme, sanatoase, cu muzica lina, susurand continuu dintr-un magnetofon, cu scaune proiectate stiintific de un antropolog, pentru a oferi omului obisnuit un maximum de confort.

In prima zi fusese o senzatie - se facuse o coada care se intindea de-a lungul unui cvartal. La o saptamana de la deschidere, curiozitatea fusese satisfacuta si o zi in care veneau cinci clienti era o zi nemaipomenita. Apoi, se deschisese carciuma asta, aproape usa-n usa, cu un bar victorian, plin de praf si de microbi, cu lumina proasta, cu o ventilatie mizerabila si cu un barman neigienic, ineficient si probabil necinstit. A avut un succes imediat si zdrobitor.

In sfarsit, prinse privirea barmanului. Cand acesta il vazu pe Paul, isi lepada rolul de inalt supervizor al moravurilor si de moderator al discutiilor si deveni o gazda politicoasa, ca barmanul de la Country Club. Paul se temu pentru o clipa ca fusese recunoscut. Dar, deoarece barmanul nu-i spusese pe nume, banui ca fusese recunoscut doar rangul lui.

Existau cativa oameni in Homestead - ca acest barman, ca politistii si pompierii, sportivii profesionisti, soferii de taxi, meseriasii cu talente speciale - care nu fusesera inlocuiti de masini. Ei traiau printre cei destituiti, dar erau distanti si deseori mojici si trufasi cu masele. Se simteau camarazi cu inginerii si managerii de peste rau, sentiment care, intamplator, nu era impartasit. Sentimentul general al celor de peste rau era ca aceste persoane nu erau inlocuite de masini nu pentru ca erau deosebit de inteligente, ci pentru ca lucrau pur si simplu in sectoare unde masinile nu erau economice. Pe scurt, complexul lor de superioritate era nejustificat.

Acum, barmanul intuise ca Paul era o persoana importanta si se dadu in spectacol lasandu-i pe ceilalti de izbeliste, ca sa-l serveasca pe el. Ceilalti observara asta si isi indreptara privirile spre nou-venitul privilegiat.

Paul comanda cu glas scazut o sticla de whisky irlandez si incerca sa scape de atentia celorlalti, aplecandu-se ca sa-l mangaie pe batranul collie. Cainele latra si stapanul lui se intoarse pe scaunul de bar sa se uite mai bine la Paul. Batranul n-avea nici un dinte, ca si cainele. Prima imagine care-l izbi pe Paul a fost cea a unor gingii rosii si a unor maini uriase - de parca in afara de aceste elemente, orice altceva era stors de culoare si vlaga.

- N-ar face rau nimanui, spuse batranul scuzandu-se. E doar cam tafnos fiindca e batran si orb si nu e niciodata sigur ce se-ntampla, atata tot. Isi trecu mainile mari peste coapsele grase ale cainelui. E un caine batran si bun. Se uita ganditor la Paul. Hei, dar va cunosc precis de undeva.

Paul se uita nelinistit dupa barmanul care disparuse in pivnita ca sa-i aduca whisky-ul.

- Da? Am mai trecut pe aici o data sau de doua ori.

- Nu, nu de aici va stiu, spuse cu glas tare batranul. De la uzina, de la uzina. Sunteti tanarul doctor Proteus.

II auzira o multime de oameni si cei aflati mai aproape il studiara pe Paul cu o candoare deranjanta si tacura ca sa auda ce se vorbea.

Era clar ca batranul era surd de-a binelea, pentru ca ori racnea isteric, ori vorbea in soapta.

- Nu ma mai stiti dupa fata, domnule doctor?

Nu era ironic, il admira sincer si era mandru ca putea arata ca se cunoaste cu acest barbat distins. Paul rosi.

- Nu prea-mi aduc aminte. In vechiul atelier de sudura? Batranul isi trecu mana peste fata, dezaprobator.

- Ah, nu mi-a mai ramas mare lucru din chipul meu de demult ca sa-l mai poata recunoaste un vechi prieten, spuse el cu umor. Isi impinse in fata mainile, cu palmele in sus. Dar ia uitati-va la astea, domnule doctor. La fel de faine ca intotdeauna. Nicaieri nu gasiti o pereche ca asta.

- Hertz, spuse Paul. Esti Rudy Hertz.

Rudy rase si se uita in jurul lui, victorios, de parca ar fi spus: "Vedeti, pe cinstea mea, ca Rudy Hertz il cunoaste de-a-devaratelea pe doctorul Proteus si Proteus il cunoaste pe Hertz! Cati dintre voi pot spune asta?'

- Si acesta este cainele de care imi povesteai, acum vreo zece, cincisprezece ani?

- E fiul lui, dom' doctor. Rase. Nu eram nici eu un catelus pe atunci.

- Erai un strungar tare bun, Rudy.

- Asa zic si eu. Pentru mine inseamna foarte mult ca stiu asta si ca oameni destepti ca dumneavoastra spun asta despre Rudy. Sa stiti, dom' doctor, ca e tot ce mi-a ramas. Asta si cainele.

Rudy scutura bratul barbatului de langa el, un tip scund, solid si aparent blajin, de varsta mijlocie, cu o fata rotunda, banala. Ochii ii erau mariti si incetosati de niste ochelari cu lentile foarte groase.

- Ai auzit ce-a zis dom' doctor Proteus despre mine? Rudy arata spre Paul. Cel mai destept om din Uium spune asta despre Rudy. E poate cel mai destept om din tara.

Paul isi dorea din tot sufletul sa se intoarca mai repede barmanul. Barbatul pe care il zgaltaise Rudy il studia acum pe Paul cu un aer posac. Paul arunca o privire rapida prin incapere si vazu ostilitate de jur imprejur.

Rudy Hertz credea, in prostia lui, ca era ceva nemaipomenit sa faca parada cu Paul dinaintea multimii. Rudy era senil si nu mai tinea minte decat lucruri din tinerete, incapabil sa-si aminteasca sau sa inteleaga ce urmase dupa iesirea lui la pensie

Dar ceilalti, barbatii de treizeci, patruzeci si cincizeci si ceva de ani - ei isi aduceau aminte. Tinerii din separeu, cei doi soldati si cele trei fete erau ca secretara lui, Katharine Finch. Nu-si aminteau cand fusesera altfel lucrurile, aproape ca nu erau in stare sa inteleaga ce fusese inainte, desi asta nu insemna neaparat ca le placea cum era acum. Dar cei de aici, care ii priveau, isi aminteau. In privirile lor nu se citea nici o amenintare cu violenta, dar se citea dusmanie, dorinta de a-i da de inteles ca n-avea ce cauta in locul acela, unde nu era agreat.

Si barmanul nu mai venea. Paul isi restranse campul vizual la Rudy, ignorandu-i pe ceilalti. Barbatul cu ochelari cu lentile groase, pe care Rudy il imbiase sa-l admire pe Paul, continua sa-l fixeze cu privirea.

Acum, Paul sporovaia prosteste despre caine, despre cat de bine se tinea Rudy. Desi nu putea face nimic, era constient ca batea apa-n piua, dovedind celor care ar mai fi avut indoieli ca era intr-adevar un dobitoc prefacut.

- Haideti sa bem pentru vremurile de odinioara! spuse Rudy, ridicand paharul.

Nu paru sa bage de seama tacerea cu care era primita propunerea lui si ca bea singur. Plescai din limba, clipi din ochi, induiosat de amintiri si dadu pe gat paharul, cu un gest larg. Apoi tranti paharul de tejgheaua barului.

Zambind crispat, Paul se hotari sa taca, pentru ca orice ar fi spus ar fi fost nepotrivit. Isi incrucisa bratele si se rezema de claviatura pianului mecanic. In linistea din carciuma, se auzi o disonanta slaba a pianului, care se pierdu intr-un murmur.

- Sa bem pentru fiii nostri, rosti deodata barbatul cu ochelari cu lentile groase.

Glasul lui era surprinzator de subtire pentru un barbat a carui infatisare sugera o voce grava. De data asta se ridicara cateva pahare. Dupa ce le lasara jos, barbatul se intoarse spre Paul cu cel mai prietenos zambet si spuse:

- Baiatul meu tocmai a implinit optsprezece ani, domnule doctor.

- Grozav.

- Are toata viata inainte. Frumoasa varsta, op'spe ani. Tacu, de parca remarca lui ar fi cerut un raspuns.

- Mi-ar placea sa mai am o data optsprezece ani, rosti Paul neconvingator.

- E un baiat bun, dom' doctor. Nu e chiar o lumina, cum s-ar zice. E ca taica-sau - are inima acolo unde trebuie si vrea sa faca tot ce poate cu atat cat are.

Din nou, tacerea care astepta un raspuns.

- E tot ce putem face toti, spuse Paul.

- Pai daca tot sunteti aici, un om asa de destept ca dumneata, poate va conving sa-mi dati un sfat pentru baiat. Abia a dat testele nationale generale de clasificare. Era sa moara baiatu' de-atata invatatura, dar n-a folosit la nimic. N-a fost destul de bun pentru colegiu. Au fost douazeci si sapte de locuri, pe care s-au batut sase sute de copilasi. Ridica din umeri. Nu-mi pot permite sa-l dau la o scoala particulara, asa ca acum tre' sa se hotarasca el ce sa faca din viata lui, dom' doctor: ce-l paste, Armata sau Emanatiile si Epavele?

- Cred ca ambele institutii sunt interesante, spuse Paul stanjenit. Chiar nu stiu mare lucru despre nici una din ele. Altcineva, cum ar fi Matheson, poate ca ar

Isi lasa propozitia neterminata. Matheson era directorul de la Uium care se ocupa de testari si plasamente. Paul il cunostea vag si nu-l prea placea. Matheson era un birocrat autoritar, care isi indeplinea functia cu aerul unui inalt prelat.

- Daca vreti il sun pe Matheson sa-l intreb si apoi va povestesc ce-am vorbit cu el.

- Dom' doctor, spuse barbatul, disperat de-acum, fara nici o urma de ademenire, nu s-ar gasi ceva de lucru pentru baiat in uzina? E foarte indemanatic. Are un fel de instinct cu masinile. Da-i una pe care n-a vazut-o-n viata lui si in zece minute o desface si o face la loc cum a fost. Ii place sa faca treburi de-astea. Nu e vreun loc pe acolo, pe la uzina?

- Trebuie sa aiba o licenta, spuse Paul. Rosi. Asta-i politica. N-am facut-o eu. Uneori apelam la cei de la Reconstructie si Reparatie ca sa ne ajute sa instalam masini mari sau sa facem reparatii dificile, dar asta nu se intampla prea des. Ar putea sa-si deschida un atelier de reparatii.

Omul ofta, dezamagit.

- Atelier de reparatii, repeta el. Atelier de reparatii, zice. Cate ateliere de reparatii credeti ca pot exista in Uium? Da, sigur, atelier de reparatii! Tocmai voiam sa deschid unul cand m-au dat afara. La fel si Joe, si Sam, si Alf. Suntem toti indemanatici, asa ca o sa ne deschidem toti ateliere de reparat. Cate un reparator pentru fiecare obiect stricat din Uium. Si intre timp, nevestele noastre se fac croitorese - cate o croitoreasa pentru fiecare femeie din oras.

Era clar ca Rudy Hertz ratase conversatia si inca mai sarbatorea in mintea lui fericita revedere cu marele si bunul sau prieten.

- Hai sa punem niste muzica!

Intinse mana peste umarul lui Paul si baga o fisa in pianul mecanic.

Paul se indeparta de cutie. Masinaria urui cateva secunde, dandu-si importanta, apoi pianul incepu sa zdrangane Alexander's Ragtime Band, care suna ca niste dangate de clopote dogite. Din fericire, conversatia era aproape imposibila. Din fericire, barmanul iesi din subsol si ii intinse lui Paul o sticla prafuita peste capetele batrane.

Paul dadu sa plece, dar o mana puternica i se inclesta pe partea de sus a bratului. Rudy, expansiva lui gazda, il retinea acolo.

- Am pus cantecul asta in onoarea dumneavoastra, dom' doctor, striga Rudy acoperind vacarmul. Asteptati sa se termine.

Rudy se comporta ca si cum stravechiul instrument ar fi fost cea mai recenta minune si arata, emotionat, diversele tipare muzicale identificabile pe clapele care saltau - apogia-turi, parcurgeri spectaculoase ale intregii claviaturi, ridicarea si coborarea lenta, metodica a clapelor in registrul de bas.

- Uitati-va, dom' doctor, uitati-va la alea doua cum urca si coboara! Exact asa cum le apasa tipul. Ia uitati-va cum umbla!

Muzica se opri brusc, ca si cum ar fi furnizat bucurie de exact cinci centi. Rudy continua sa strige.

- Te cam infioara sa vezi cum urca si coboara clapele, nu-i asa, dom' doctor? Parca vezi o stafie cantand pe ele de mama focului.

Paul se smulse din stransoarea lui si se grabi spre masina.

- Dragule, arati de parca ai fi vazut o stafie, spuse Anita.

Era deja imbracata pentru petrecerea de la Country Club, dominand deja o distinsa adunare careia nu i se alaturase inca.

In timp ca ii intindea lui Paul paharul cu cocktail, el se simti nelalocul lui si confuz, in prezenta acelei frumuseti sigure pe ea. Ii trecura prin cap doar lucruri care i-ar fi putut face placere ei sau ar fi putut s-o intereseze - orice alt gand disparu. Nu era un act conștient, ci o reactie reflexa, naturala, fata de prezenta ei. II enerva ca acest sentiment era automat, pentru ca se vedea in postura tatalui lui si, in acea situatie, tatal lui ar fi fost total stapan pe el - si-ar fi rezervat pentru el insusi primele, ultimele si cele mai bune replici.

Uitandu-se la ea pe deasupra paharului, lui Paul ii veni in minte expresia "inarmat pana-n dinti'. Imbracata cu o rochie neagra, lunga, austera, care-i lasa liberi umerii bronzati si gatul gol, un singur inel pe deget si un machiaj foarte discret, Anita combinase in mod fericit armele sexului si ale bunului gust cu o aura de competenta masculina.

Femeia tacu si se indeparta, urmarita de privirea lui. Paul invinsese fara voia lui. Reusise cumva sa comunice gandul care i se ivise pe neasteptate in minte: ca forta si siguranta ei nu erau altceva decat imaginea in oglinda a propriei lui importante, o imagine a puterii si multumirii de sine de care ar fi putut sa se bucure managerul Uzinei Uium daca ar fi vrut. Intr-o fulgeratoare secunda, ea deveni in gandurile lui o fetita neajutorata, si Paul simtea acum o tandrete autentica fata de ea.

- Buna bautura, iubito, spuse el. Finnerty e sus?

- L-am trimis la club. Kroner si Baer au ajuns acolo devreme si l-am trimis pe Finnerty ca sa le tina companie cat timp m-am imbracat.

- Cum arata?

- Cum a aratat Finnerty intotdeauna. Oribil. As putea jura ca poarta acelasi costum mototolit pe care-l purta acum sapte ani cand si-a luat ramas-bun de la noi. Si as putea jura ca de atunci n-a mai fost la curatat. Am incercat sa-l conving sa-si puna vechiul tau smoching, dar nici n-a vrut s-auda. S-a dus exact asa cum era. Cred ca o camasa scrobita nu s-ar fi potrivit oricum. S-ar fi vazut ce ceafa murdara are.

Anita isi trase mai jos spatele rochiei, se privi in oglinda si il mai ridica putin - un compromis delicat.

- Dar zau, spuse ea, adresandu-se imaginii lui Paul din oglinda, zau ca tin tare mult la el - stii foarte bine. Numai ca arata ingrozitor tot timpul. Adica, totusi, un barbat cu pozitia lui sa nu fie nici macar curat

Paul zambi si clatina din cap. Era adevarat. Finnerty fusese intotdeauna socant de neglijent cu toaleta lui si unii dintre supervizorii mai pretentiosi de pe vremuri nu puteau sa creada ca un om cu uluitoarea lui competenta arata atat de neigienic. Din cand in cand, irlandezul inalt si slabanog ii surprindea pe toti - de obicei intre lungi perioade de munca - facandu-si aparitia cu obrajii stralucind ca niste mere de ceara si cu pantofi, ciorapi, camasa, cravata si costum noi - si probabil si lenjerie de corp noua. Nevestele managerilor si inginerilor se agitau in jurul lui, ca sa-i arate ca era important si merita sa se ingrijeasca; si l-au declarat cel mai chipes barbat din zona industriala a Ulium-ului. Foarte posibil sa fi fost, intr-un fel grosolan si decrepit; un barbat grotesc de chipes, cum fusese Abe Lincoln, dar cu o cautatura sfidatoare de pasare de prada, nu cu privirea trista a lui Lincoln. Dupa accesele periodice de curatenie si primenire ale lui Finnerty, nevestele urmareau tot mai disperate cum purta toata vestimentatia aceea mult laudata, zi de zi, pana ce nisipul, funinginea si unsoarea acumulate in timp umpleau fiecare cusatura si fiecare por.

Finnerty avea si alte apucaturi dezagreabile. In societatea inginerilor si managerilor, hotarat monogama si asemanatoare unei organizatii de cercetasi, Finnerty introducea deseori femei culese din Homestead cu o jumatate de ora mai devreme. Cand sosea momentul jocurilor, dupa cina, Finnerty si fata isi luau de obicei cate un pahar cu whisky in mana si se indreptau spre primul ascunzis intre tufisuri, daca era cald, sau spre masina lui, daca era frig.

Masina lui - pe vremuri, in orice caz - era si mai rablagita decat era acum masina lui Paul. In privinta asta, cel putin - din punct de vedere social, cea mai inofensiva -, Paul isi imitase prietenul. Finnerty pretindea ca din cauza pasiunii sale pentru carti, discuri si whisky bun era prea sarac ca sa-si cumpere o masina si haine pe masura pozitiei lui in societate. Paul estimase valoarea colectiilor de discuri, carti si sticle a lui Paul si ajunsese la concluzia ca irlandezului ii ramaneau o multime de bani ca sa-si cumpere si doua masini noi. Atunci i se strecura in minte banuiala ca modul de viata al lui Finnerty nu era atat de irational pe cat parea: ca era de fapt o insulta, studiata si sofisticata, la adresa managerilor si inginerilor din Uium si a neprihanitelor lor neveste.

De ce considerase Finnerty nimerit sa-i jigneasca pe acesti oameni cumsecade nu i-a fost niciodata clar lui Paul, care presupunea ca agresivitatea lui, ca orice agresivitate, isi avea radacinile intr-o perioada tulbure din copilarie. Singura aluzie la copilaria lui o facuse nu Finnerty, ci Kroner, care manifesta interesul unui crescator de animale fata de pedigriul lui. Kroner remarcase odata, pe un ton confidential si plin de compasiune, ca Finnerty era un mutant, nascut din parinti saraci si tampiti. Singura scapare pe care o avusese Finnerty in fata lui Paul, se produsese intr-un moment de profunda depresie, provocata de o cumplita mahmureala, cand marturisise oftand ca simtea ca nu-si gaseste locul nicaieri.

Paul isi punea uneori intrebari despre propriile impulsuri interioare, cand isi dadea seama cata bucurie ii produceau amintirile despre comicariile lui Finnerty, distructive si nedisciplinate din punct de vedere social. Paul se lasa prada unei nostalgii care-l facea sa simta ca el, Paul, ar putea fi multumit, daca - si-si lasa gandul sa se opreasca aici - daca ar sti vag ce este dincolo. Dar nu stia.

Paul invidia inteligenta lui Finnerty, pentru ca Finnerty putea fi orice voia sa fie si sa fie stralucit in toate. Oricare ar fi fost cerintele vremii, Finnerty ar fi fost printre cei mai buni. Daca ar fi fost epoca muzicii, Finnerty ar fi fost, si de fapt era, un pianist de prima clasa - sau ar fi putut fi arhitect, medic sau scriitor. Finnerty simtea, cu o intuitie inumana, principiile fundamentale si motivatiile aproape oricarei activitati umane, nu doar pe cele ale ingineriei.

Paul n-ar fi putut sa fie decat ceea ce era, se gandi el. Isi umplu din nou paharul, ajungand la concluzia ca era inevitabil sa ajunga la acel moment, in acel living, in prezenta Anitei.

Era un gand infricosator sa fii atat de bine integrat in masinaria societatii si a istoriei, incat sa nu te poti deplasa decat pe un singur plan si de-a lungul unei singure linii. Sosirea lui Finnerty il tulbura, pentru ca scotea la suprafata indoiala ca asa trebuia sa fie viata. Paul se gandise sa apeleze la un psihiatru care sa-l faca docil, multumit de soarta lui, prietenos cu toti. Dar iata ca aparuse Finnerty, care-l impingea in cealalta directie. Finnerty paruse sa vada in Paul ceva ce nu vazuse in ceilalti, ceva ce-i placea - poate o inclinatie spre revolta, pe care Paul abia acum incepea s-o banuiasca. Dintr-un motiv anume, Finnerty il alesese pe Paul sa-i fie singurul prieten.

- Mi-as fi dorit totusi ca Finnerty sa-si fi ales o alta zi, spuse Anita. Se ivesc tot felul de probleme. Baer urma sa stea in stanga mea si Kroner, in dreapta; acum, odata cu aparitia neasteptata a unui membru al Comitetului National de Planificare Industriala nu mai stiu unde e locul fiecaruia. Ed Finnerty e un stab mai mare decat Kroner si Baer? intreba ea sceptica.

- Daca vrei uita-te in Ghidul Organizatiilor, spuse Paul. Probabil vei gasi membrii CNPI inaintea celor din regiuni - dar e vorba mai degraba de creier decat de rang. Finnerty n-o sa se sinchiseasca. O sa manance probabil cu servitorii.

- Daca pune piciorul in bucatarie, Comisia de Sanatate o sa-l arunce in inchisoare.

Anita rase crispat. Era clar ca ii era teribil de greu sa-ncerce sa fie intelegatoare cu Finnerty, prefacandu-se ca o amuza excentricitatile lui. Schimba subiectul.

- Spune-mi ce-ai facut azi.

- Nimic interesant. Inca o zi, ca toate celelalte.

- Ai luat sticla de whisky?

- Da. A trebuit sa traversez raul ca s-o iau.

- Si a fost chiar un calvar? il mustra ea.

Nu intelegea de ce lui Paul nu-i placea sa se duca in Homestead dupa cumparaturi si de aceea il tachina.

- Ce a fost atat de groaznic? insista ea, pelticindu-se cum fac copiii, de parca ar fi avut in fata un baietel lenes, convins cu greu sa-i faca un mic serviciu mamei lui.

- A fost destul de neplacut.

- Zau? Anita era surprinsa. Nimic violent, sper.

- Nu. De fapt, toti au fost foarte politicosi. Unul dintre pensionari m-a recunoscut de pe vremuri si a improvizat o mica petrecere pentru mine.

- Trebuie sa fi fost amuzant.

- Nu-i asa? Numele lui este Rudy Hertz.

Fara sa-i descrie propriile reactii, Paul ii povesti ce se intamplase. Se pomeni ca o cerceteaza cu atentie, facand o experienta.

- Si asta te-a enervat? Anita rase. Esti prea sensibil, dragule, imi spui ca a fost un cosmar si de fapt nu s-a intamplat nimic.

- Oamenii aceia ma urasc.

- Au dovedit ca te iubesc si te admira. Si mi se pare firesc.

- Barbatul cu lentile groase aproape ca a zis ca fiul lui n-are de ce sa mai traiasca din cauza mea.

- Tu ai zis asta, nu el. Si n-o sa te mai las sa spui asemenea bazaconii. Iti face o placere deosebita sa nascocesti tot felul de lucruri ca sa te simti vinovat pentru ele? E vina ta daca fiul lui nu este suficient de inteligent pentru altceva decat pentru Emanatii si Epave?

- Nu, dar daca n-ar exista oameni ca mine, el ar putea sa lucreze la o masina in uzina

- Moare de foame?

- Bineinteles ca nu. Nimeni nu moare de foame.

- Si are un loc unde sa traiasca si haine groase. Are tot ce ar avea daca ar manipula o masina cretina, ar injura-o, ar face greseli, greve in fiecare an, s-ar certa cu maistrul, ar veni mahmur la lucru.

- Ai dreptate, ai dreptate. Isi ridica mainile. Sigur ca ai dreptate. Numai ca e o perioada in care e un iad sa traiesti - porcaria asta ca oamenii trebuie sa se adapteze la idei noi. Si oamenii pur si simplu nu se adapteaza, asta e. As vrea sa fie acum ca peste o suta de ani, cand toata lumea se va fi obisnuit cu schimbarea.

- Esti obosit. Ma duc sa-i spun lui Kroner ca ai nevoie de o luna de vacanta.

- O sa-i spun eu daca o sa simt nevoia.

- Dragule, nu vreau sa-ti conduc viata. Dar tu nu ceri niciodata nimic.

- Lasa-ma sa cer eu, daca nu te deranjeaza.

- Nu ma deranjeaza. Zau ca nu ma deranjeaza deloc.

- Mi-ai pregatit hainele?

- Sunt pe patul tau, spuse ea afectata. Se simtea jignita. Fracul, camasa, ciorapii, butonii si o cravata noua.

- O cravata noua?

- Dubonnet.

- Dubonnet, pentru numele lui Dumnezeu!

- Kroner si Baer poarta cravate Dubonnet.

- Si chilotii mei sunt ca ai lor?

- N-am observat.

- Imi pun cravata neagra.

- Pittsburgh, dragule, nu uita! Ai spus ca vrei s-ajungi acolo.

- Hello, Dubonnet!

Paul urca scara spre dormitor, aruncandu-si haina si camasa cand intra. - Ed Finnerty era intins pe patul Anitei.

- Deci aici erai! spuse Finnerty, aratand spre fracul asezat pe patul lui Paul. Am crezut ca esti tu. Am vorbit cu el o jumatate de ceas.

- Anita mi-a spus ca te-ai dus la club.

- Anita m-a expediat pe usa din fata, iar eu am intrat prin spate si am urcat aici.

- Bine ai facut. Cum merg lucrurile?

- Mai rau ca oricand, dar sunt sperante.

- Bravo, spuse Paul razand nesigur. Te-ai insurat?

- Niciodata. Inchide usa. Paul o inchise.

- Cum merge slujba de la Washington?

- Mi-am dat demisia.

- Serios? Ai in vedere ceva mai bun?

- Probabil. Altfel n-as fi plecat.

- Unde?

- Nicaieri. Nu ma mai angajez.

- Nu era salariul bun, esti obosit? Ce te-a nemultumit?

- M-am saturat, rosti el rar. Salariul era colosal de bun, ridicol de bun - eram platit ca o regina a televiziunii cu bustul de-un metru. Dar cand am primit invitatia de anul asta la Meadows, ceva s-a rupt in mine, Paul. Mi-am dat seama ca n-as mai putea suporta o sesiune acolo. Si pe urma m-am uitat in jur si am descoperit ca nu mai suport nimic in legatura cu sistemul. Am plecat si iata-ma aici.

Invitatia lui Paul la Meadows era expusa neglijent de Anita pe oglinda din holul de la intrare, unde nu putea trece neobservata. Meadows era o insula plata, acoperita cu iarba, din St. Lawrence, in golful Chippewa, unde cei mai importanti si cei mai promitatori barbati ("Cei a caror evolutie in cadrul organizatiei nu s-a incheiat inca', scria in Manual) din diviziile din est si din vestul mijlociu petreceau o saptamana in fiecare vara, intr-o orgie de reabilitare a moralului - prin sporturi de echipa, cantece de grup, focuri de tabara si artificii, petreceri deocheate, whisky si trabucuri pe gratis; si prin piese de teatru, jucate de actori profesionisti, care, in mod placut, dar inconfundabil, scoteau in relief natura bunei conduite in cadrul sistemului si forma hotararilor ferme pentru anul dificil care-i astepta.

Finnerty scoase din buzunar un pachet mototolit de tigari si ii oferi una indoita aproape in unghi drept. Paul o indrepta cu degete nesigure.

- De ce tremuri? spuse Finnerty.

- Sunt principalul vorbitor in seara asta.

- A, da? Finnerty parea dezamagit. Deci nu tremuri de obicei tot timpul in ultima vreme? Acum care-i ocazia?

- Azi se implinesc treisprezece ani de cand Uzina Uium a fost pusa sub autoritatea Consiliului National al Industriasilor.

- Ca toate uzinele din tara.

- Uium, ceva mai devreme decat majoritatea.

Unirea facilitatilor industriale sub autoritatea unui singur consiliu avusese loc la putin timp dupa ce Finnerty, Paul si Shepherd venisera sa lucreze in Uium. Se facuse din cauza razboiului. Consilii similare se infiintasera pentru transport, materii prime, industrie alimentara si comunicatii, si deasupra tuturor fusese tatal lui Paul. In felul acesta, sistemul eliminase risipa si duplicarile, care se mentinusera dupa razboi, si masura era, de fapt, citata adesea ca fiind unul dintre putinele beneficii aduse de razboi.

- Esti fericit ca dureaza de treisprezece ani?

- In orice caz, se poate comenta. Eu o sa ma rezum la fapte. Nu va fi ca predicile lui Kroner.

Finnerty tacu, evident neinteresat sa continue subiectul.

- Ciudat, spuse el in cele din urma. Credeam ca esti deja pe marginea prapastiei. De aceea am venit aici.

Paul isi rasuci fata, luptandu-se sa-si incheie nasturele de la guler.

- Nu esti departe de adevar. Tocmai ma gandeam sa stau de vorba cu un psihiatru.

- Deci chiar esti intr-o forma proasta. Minunat! Hai sa plecam de la petrecerea asta idioata! Avem de discutat.

Usa dormitorului se deschise si aparu Anita din hol.

- A, Ed! Cine e cu Baer si Kroner?

- Kroner e cu Baer si Baer e cu Kroner, spuse Finnerty. Te rog, inchide usa, Anita.

- E timpul sa va duceti la club.

- E timpul sa te duci tu la club, spuse Finnerty. Paul si cu mine o sa venim mai tarziu.

- Mergem impreuna. Acum, Ed. Am intarziat oricum zece minute. Si refuz sa ma las intimidata de tine. Zambi neconvingator.

- Hai sa mergem, spuse Paul.

- Anita, spuse Finnerty, daca nu respecti intimitatea barbatilor, o sa inventez o masina care sa fie tot ce esti tu si, in plus, respectuoasa.

Anita se inrosi.

- Nu mi se pare ca esti foarte amuzant.

- Din otel inoxidabil, spuse Finnerty. Otel inoxidabil, acoperit cu cauciuc spongios si incalzit electric pana la temperatura corpului.

- Stai putin spuse Paul.

- Si se inroseste la comanda, spuse Finnerty.

- Iar eu as putea sa fac un barbat ca tine dintr-un sac umplut cu noroi, spuse Anita. Oricine incearca sa te atinga se murdareste.

Tranti usa si Paul ii asculta tocurile pocnind pe scara.

- De ce naiba ai facut asta? spuse Paul. Ai putea sa-mi spui? Finnerty zacea nemiscat pe pat, privind fix tavanul.

- Habar n-am, rosti el rar, dar nu-mi pare rau. Hai, du-te dupa ea!

- Ce ai de gand?

- Du-te!

O spuse de parca Paul l-ar fi deranjat tocmai in momentul cand formula in minte o idee importanta, dificila.

- Ai o sticla cu whisky irlandez intr-o punga maro, jos in holul de la intrare, spuse Paul si-l lasa pe Finnerty intins pe pat.

Paul o prinse din urma pe Anita in garaj, unde pornea masina de teren. Fara sa-l priveasca direct, astepta sa se urce langa ea. Au mers pana la club in tacere, Paul simtindu-se tradat de acest Finnerty real, grosolan si irational. De-a lungul anilor, se gandi el cu amaraciune, isi crease probabil in imaginatie un Finnerty intelept si cald, imagine care nu prea avea legatura cu omul real.

La usa clubului, Anita ii indrepta lui Paul cravata, isi trase capa in jos ca sa-si dezveleasca umerii, zambi si patrunse in foaierul puternic luminat.

Celalalt capat al foaierului dadea intr-un bar, unde vreo douazeci de tineri straluciti de la Uzina Uium, identici in tunsoarea soldateasca si in croiala smochingurilor, erau adunati in jurul a doi barbati de cincizeci si ceva de ani. Unul din cei doi barbati mai varstnici, Kroner, inalt, masiv si lent, ii asculta pe tineri cu afectiune grava. Celalalt, Baer, slab si nervos, extravertit in mod neconvingator si zgomotos, radea, impungea cu cotul si batea pe umeri, comentand necontenit tot ce se spune: "Grozav, grozav, asa e, desigur, desigur, minunat, da, da, exact, grozav, bravo'.

Uium era un teren de instructie, unde proaspetii absolventi erau trimisi pentru a simti pulsul industriei, dupa care erau transferati in posturi mai importante. Personalul era deci tanar si se innoia permanent. Cei mai varstnici erau Paul si adjunctul sau, Lawson Shepherd. Acesta era burlac si statea in picioare langa bar, putin izolat de ceilalti, cu o expresie de om intelept, usor amuzat de naivitatea unor remarci ale tinerilor.

Sotiile se adunasera in doua separeuri alaturate, unde vorbeau incet, stanjenite, intorcandu-si privirile ori de cate ori volumul glasurilor se ridica peste un anumit nivel sau cand vocea de bas a lui Kroner bubuia prin zumzetul sporovaielilor, rostind trei, patru cuvinte intelepte, de o superba pregnanta.

Tinerii se intoarsera sa-i salute calduros pe Paul si Anita, cu o politete glumeata, avand aerul ca detineau monopolul asupra distractiei, la care ii incurajau, generosi, pe cei mai varstnici sa participe.

Baer le facu cu mina si striga spre ei cu vocea lui pitigaiata, Kroner dadu din cap aproape imperceptibil, perfect imobil, fara sa-i priveasca direct, asteptand sa vina ei la el, pentru ca saluturile sa poata fi schimbate in liniste si demnitate.

Mana enorma si paroasa a lui Kroner cuprinse mana lui Paul si acesta se simti fara voia lui docil, afectuos, ca un copil. Parca s-ar fi aflat din nou in prezenta enervanta si vlaguitoa-re a tatalui lui. Kroner, prietenul cel mai bun al acestuia din urma, il facuse intotdeauna sa se simta asa si parea ca isi dorea asta. Paul se jurase de mii de ori sa-si pastreze cumpatul in urmatoarea ocazie cand il va intalni pe Kroner. Dar era o chestiune care-i scapa de sub control si, acum, ca la fiecare intalnire, puterea si determinarea erau acaparate de uriasele maini ale barbatului mai varstnic.

Desi Paul era foarte constient de aura paterna a lui Kroner, marele om incerca sa le transmita tuturor acelasi sentiment. Vorbea despre el ca un tata al tuturor subalternilor sai si, mai pe ocolite, al nevestelor lor; si nu poza. Modul in care administra Divizia Estica avea o tenta emotionala si parea improbabil ca ar fi putut s-o conduca altfel. Era la curent cu orice nastere sau boala grava si aduna pe umerii lui povara invinovatirii in rarele ocazii cand vreunui om de-al lui ii mergea prost. Dar putea fi si sever - din nou, patern.

- Ce faci, Paul? spuse el cu caldura.

Arcuirea interogativa a sprancenelor groase indica o intrebare, nu o forma de salut. Tonul era cel folosit de Kroner cand se interesa de starea de sanatate a cuiva, dupa o pneumonie violenta.

- Mai bine ca oricand, raspunse vioi Anita.

- Ma bucur s-aud asta. Bravo, Paul.

Kroner continua sa-i tina mana si sa-l priveasca in ochi.

-Te simti bine, da? Bravo, bravo! Splendid! spuse Baer, batandu-l pe umar de mai multe ori.

Baer, inginerul-sef al Diviziei Estice se intoarse spre Anita.

- Si oho-oho-oho! Da' ce bine-arati! Mama, mama! Oho! Pe cinstea mea! se extazie el, ranjind.

Baer era un cretin in societate, fiind convins ca era delicat si stralucitor in compania altor oameni. Cineva ii relatase odata comentariul lui curent asupra conversatiilor din jur si el nu intelesese despre ce se vorbea.

Din punct de vedere tehnic, nu exista in est un inginer mai bun decat el, incluzandu-l pe Finnerty. In divizie, aproape totul fusese gandit de Baer, dar aici Kroner il privea asa cum ar privi un Saint-Bernard un fox terrier. Paul se gandise deseori la ciudata combinatie dintre Kroner si Baer si se intrebase daca, dupa ce ei vor disparea, conducerea i-ar putea duplica. Baer intrupa stiinta si tehnica industriei; Kroner intrupa credinta, aproape sfintenia, spiritul initiativelor riscante. Kroner avea de fapt performante ingineresti slabe si il uimea din cand in cand pe Paul ca nu cunostea sau intelegea gresit problemele tehnice; dar avea nepretuita calitate de a crede in sistem si de a-i face si pe altii sa creada in el si sa execute ce li se comanda.

Cei doi erau inseparabili, desi personalitatile lor n-aveau aproape nimic in comun. Impreuna, alcatuiau un om aproximativ intreg.

- V-a spus cineva ca Paul ar fi fost bolnav? spuse razand Anita.

- Am auzit ca sta cam prost cu nervii, spuse Kroner.

- Nu-i adevarat, spuse Paul.

Kroner zambi.

- Ma bucur sa aud asta, Paul. Esti unul dintre cei mai buni oameni ai nostri. Se uita la el cu drag. Calci pe urmele tatalui tau, Paul.

- De unde-ati auzit ca Paul sta prost cu nervii? spuse Anita.

- Nu mai stiu, spuse Kroner.

- Ne-a spus doctorul Shepherd, interveni salvator Baer. Am fost acolo azi-dimineata. Iti amintesti? Shepherd ne-a spus.

- Asculta, spuse Kroner cu o promptitudine nefireasca pentru el, Shepherd vorbea despre altceva. Stii foarte bine, mai gandeste-te.

- A, da, desigur. Asa e, asa e, era altceva, altceva, spuse Baer, nedumerit. Il batu din nou pe Paul pe umar. Deci te simti mai bine, nu-i așa? Ei, asta conteaza. Splendid, splendid.

Doctorul Shepherd, cu ceafa congestionata deasupra gulerului teapan, se desprinse incet de la bar, indreptandu-se spre usile cu geamuri care dadeau spre terenul de golf.

- Apropo, spuse Kroner insufletit, unde e prietenul tau, Finnerty? Cum mai arata Ed? imi imaginez ca viata la Washington i s-a parut mai putin cauta cuvantul potrivit protocolara ca aici.

- Daca vreti sa intrebati daca se spala, raspunsul este nu, spuse Anita.

- La asta ma refeream, spuse Kroner. Dar nimeni nu-i perfect si foarte putini dintre noi sunt atat de perfecti ca sa obtina un loc in Comisia Nationala de Planificare Industriala. Unde e?

- Poate o sa apara mai tarziu, zise Paul. E putin obosit dupa calatorie.

- Dar unde e Mami? spuse Anita, incheind subiectul Finnerty.

Mami era sotia lui Kroner, pe care acesta o aducea intotdeauna la mondenitati, o depunea unde erau celelalte neveste si o ignora pana cand sosea momentul dragastos de a o extrage de acolo si de a cara acasa cele nouazeci de kilograme ale ei.

- O chinuie treaba aia cu intestinele care bantuie acum, rosti grav Kroner.

Toti care il auzira clatinara din cap, plini de compasiune.

- Poftiti la masa, spuse un chelner filipinez.

Se initiase mai de mult o miscare pentru adoptarea servirii de catre masini, dar extremistii care propusesera masura fusesera invinsi la voturi de o majoritate coplesitoare.

In timp ce Paul, Kroner, Baer si Anita intrau in sufrageria luminata cu lumanari, urmati de ceilalti, patru dintre cei mai tineri ingineri, ultimii sositi, se strecurara pe langa ei si se rasucira, blocandu-le calea.

Fred Berringer, un blond scund si voinic, cu ochi oblici, parea a fi liderul lor. Era un baiat prost, extrovertit si bogat, dintr-o familie buna de ingineri si manageri din Minneapolis. Se tarase prin colegiu si fusese cu greu admis in personalul care deservea masinile. In mod normal, nu l-ar fi angajat nimeni. Dar Kroner, care-i cunostea ascendenta, il luase si il trimisese la Uluim sa fie instruit. Aceasta sansa nu-l invatase in nici un caz sa fie modest. Socotise ca este normal ca banii si numele lui sa infranga oricand sistemul si, cu alte cuvinte, o si spusese. Nebunia a fost ca atitudinea lui a atras admiratia si in acelasi timp invidia colegilor sai ingineri, care isi obtinusera cu greutate locurile de munca. Paul presupunea, cu tristete, ca invingatorii sistemului fusesera intotdeauna admirati de oamenii obisnuiti. In orice caz, Kroner inca mai credea in acest baiat, asa ca Paul n-avea incotro, trebuia sa-l pastreze si sa-l dubleze cu un om mai priceput, care sa-i consolideze aparatul mental.

- Ce-nseamna asta, Fred? Ne somati?

- Campionule de dame, spuse Fred, te provoc pe aceasta cale la campionat, imediat dupa masa.

Kroner si Baer se aratara incantati. Propusesera mereu sa se initieze jocuri de echipa pentru restabilirea moralului in familia Diviziei Estice.

- Numai cu tine sau cu toti patru? intreba Paul.

El era campionul de dame al clubului, desi oficial nu avusese loc nici o competitie. Nimeni nu putea sa-l bata si, de cele mai multe ori in sila, trebuia sa- si dovedeasca invincibilitatea cu fiecare grup nou de ingineri - ca acestia patru. Era o traditie si mica societate inchisa din partea de nord a raului parea ca simte nevoia de a consolida traditii, de a avea un repertoriu de glume personale, de a-si construi niste caracteristici sociale prin care sa se deosebeasca - in ochii proprii - de restul societatii. Partidele de dame ale noilor ingineri cu Paul erau una dintre cele mai venerabile traditii, ajunsa acum la al saptelea an.

- Mai mult cu mine, spuse Berringer. Dar intr-un fel, cu toti.

Ceilalti rasera conspirativ. Era clar ca se pusese la cale ceva special si unul sau doi dintre inginerii mai varstnici pareau sa le impartaseasca asteptarile.

- E-n regula, spuse Paul bine dispus. Si zece daca ati fi si fiecare mi-ar sufla fum de trabuc in fata, tot as castiga.

Cei patru se dadura la o parte ca sa le faca loc lui Paul, Anitei si celorlalti doi oaspeti de onoare sa ajunga la masa.

- Ah, spuse Anita studiind cartonasele cu nume de la capatul mesei, s-a facut o greseala.

Lua cartonasul din stanga ei, il mototoli si i-l intinse lui Paul. Puse un alt cartonas in locul ramas liber si se aseza, flancata de Kroner si Baer. Chema un chelner sa ia tacamul pentru locul liber. Paul se uita la cartonas si vazu ca era al lui Finnerty.

Era o adunare de oameni practici, cu gusturi simple; cocktailurile cu creveti, consomme-ul, puiul cu smantana, mazarea si piureul de cartofi au fost apreciate la justa lor valoare. S-a vorbit putin si s-a mimat mult savurarea bucatelor si incantarea pentru a arata gazdei ca toate erau extrem de gustoase.

Kroner comenta cand si cand cutare sau cutare fel, Baer ii tinea isonul, apoi toti comesenii confirmau dand din cap. La un moment dat, s-a iscat o discutie in contradictoriu, purtata in soapte sonore la Celalalt capat al mesei, printre cei patru tineri care-l provocasera pe Paul la partida de dame. Cand toate privirile s-au indreptat in directia lor, au tacut. Berringer s-a incruntat, a schitat o diagrama pe un servet si l-a aruncat spre ceilalti trei. Unul dintre ei a facut o corectura marunta si i l-a dat inapoi. Pe fata lui Berringer se citea ca a inteles, apoi admiratie. Dadu viguros din cap si incepu din nou sa manance.

Paul numara de jur imprejurul mesei douazeci si sapte de manageri si ingineri - personalul Uzinei Uium - si sotiile lor, mai putin schimbul de noapte. Erau doua locuri goale: unul, patratul gol al fetei de masa rezervat lui Finnerty; celalalt, tacamul neatins al lui Shepherd, care nu se intorsese de pe terenul de golf, unde plecase grabit.

Finnerty probabil ca zacea inca in dormitor, cu ochii-n tavan, poate vorbindu-si siesi. Sau poate plecase curand dupa ce iesisera ei si se dusese la vreun chef sau la curve in Homestead. Paul spera ca nu-l vor mai vedea cativa ani. Stralucitul liberal, iconoclastul, liber-cugetatorul pe care-l admirase in tinerete se dovedea a fi acum doar un bolnav respingator. Atacul asupra Anitei, neprovocat de nimic si anuntand despartirea lor, glorificarea nevrozei - toate aruncau o umbra infricosatoare. Era o dezamagire cumplita. Paul sperase ca Finnerty va putea sa-i ofere ceva - ce anume, nu stia - ca sa-i aline durerosul imbold care-l chinuia, ducandu-l, dupa cum se parea ca-i spusese Shepherd lui Kroner, in pragul nebuniei.

Cat despre Shepherd, Paul se simtea total marinimos fata de el si chiar jenat ca omul se tulburase atat de tare pentru ca fusese demascat ca informator. Paul se ridica.

- Unde pleci, dragule? intreba Anita.

- Sa-l aduc pe Shepherd.

- N-a spus ca ai o depresie nervoasa, spuse Baer. Kroner se incrunta la Baer.

- Nu, serios ca n-a spus, Paul. Daca vrei, ma duc eu dupa el. Eu sunt de vina ca am adus subiectul in discutie. N-a spus-o Shepherd si bietul baiat

- Am avut doar impresia ca a spus-o, zise Baer.

- Cred ca eu trebuie sa stabilesc asta, spuse Paul.

- Vin cu tine, spuse Anita. In vocea ei se simtea dorinta de razbunare.

- Nu, as prefera sa nu vii.

Paul trecu repede prin bar si o auzi venind dupa el.

- Nu vreau sa ratez scena.

- N-ai ce sa ratezi, spuse Paul. Vreau doar sa-i spun ca totul e-n regula. Il inteleg. Chiar il inteleg.

- Paul, vrea postul de la Pittsburgh. De aceea i-a spus lui Kroner ca ai o depresie nervoasa. Acum e speriat ca-si pierde slujba. Foarte bine!

- Nu vreau sa-l concediez.

- L-ai putea lasa sa se perpeleasca o vreme. Ca sa se-nvete minte.

- Te rog, Anita e o chestiune care ne priveste doar pe Shepherd si pe mine.

Se aflau acum pe gazonul terenului de golf, intr-o lume a sunetelor inabusite si a nuantelor de albastru si negru, in lumina firava a lunii noi. Pe o banca langa primul copac, cu picioarele intinse si desfacute, Sheperd sedea avand langa el aliniate trei pahare cu cocktail.

- Shep, rosti incet Paul.

- Salut.

Tonul era plat, nu ascundea nimic.

- Sterge-o, ii sopti Paul Anitei.

Ea ramase, inclestandu-si si desclestandu-si mainile.

- Se raceste supa, spuse Paul pe un ton cat se poate de bland. Se aseza pe banca, despartit de Shepherd de sirul celor trei pahare. Nu-mi pasa daca le-ai spus sau nu ca imi pierd busola.

Anita statea la o distanta de zece metri si silueta ei se profila pe usile cu geamuri.

- As fi preferat sa fii furios, spuse Shepherd. Eu le-am spus. Hai, da-ma afara!

- Pentru Dumnezeu, Shep, n-o sa te dea nimeni afara!

Paul nu-l ințelesese niciodata pe Shepherd; i se paruse greu de crezut ca un om poate gandi asa cum gandea Shepherd. Cand sosise la Uium, Shepherd ii anuntase pe Paul si Finnerty, colegii nou-veniti, ca si el, ca intentiona sa se ia la intrecere cu ei. Vorbea fara ocolisuri si ridicol despre concurenta si readucea pe tapet in fata celor dispusi sa-l asculte diverse situatii de criza in care se comparasera capacitatile lui cu ale altcuiva, situatii considerate de ceilalti participanti la discutii o chestiune de rutina, obisnuite si, in general, neconcludente. Dar lui Shepherd, viata ii parea asternuta ca un teren de golf, cu o serie de inceputuri, riscuri si sfarsituri si o recapitulare clara - pentru comparatie cu alte scoruri - dupa fiecare gaura nimerita. Era cand catranit, cand nebun de bucurie, in functie de victorii sau esecuri pe care nimeni altcineva nu le baga in seama, dar intotdeauna stoic in privinta regulilor jocului. Nu cerea nimic, nu oferea nimic si conta prea putin pentru Paul, Finnerty sau oricare alt asociat al lui. Era un bun inginer, o companie plicticoasa si un om hotarat sa fie stapan pe soarta lui si sa nu raspunda de faptele altora.

Foindu-se in tacere pe banca, Paul incerca sa se puna in locul lui Shepherd. Acesta pierduse o runda, si acum, el, care respecta cu strictete mecanismul sistemului competitiv, voia sa plateasca penalizarea pentru ca pierduse si sa treaca la noua etapa, pe care era, ca intotdeauna, hotarat s-o castige. Lumea in care traia el era o lume dura, dar nu si-o dorea altfel. Dumnezeu stie de ce.

- Ai vrut sa ma impiedici sa obtin slujba de la Pittsburgh, nu? spuse Paul.

- Cred ca sunt mai potrivit decat tine, spuse Shepherd. Dar ce mai conteaza acum? N-o mai obtin.

- Ai pierdut.

- Am incercat si am pierdut, spuse Shepherd. Era o deosebire vitala. Ce mai astepti? Concediaza-ma.

Modul cel mai sigur de a-l intarata pe Shepherd era de a refuza sa participe la intrecere.

- Nu stiu, spuse Paul. Eu cred ca ai fi bun pentru postul din Pittsburgh. Daca vrei, iti scriu o recomandare.

- Paul! striga Anita.

- Du-te inauntru, Anita, spuse Paul. Ne intoarcem intr-un minut.

Anita parea nerabdatoare sa-i ofere lui Shepherd ceea ce isi dorea, o lupta crancena, pe care el ar fi putut s-o foloseasca drept punct de plecare pentru ceea ce considera un nou ciclu al jocului.

- Te iert, spuse Paul. Vreau sa lucrezi in continuare pentru mine, daca doresti. Nu exista om mai potrivit pentru locul pe care-l ocupi.

- Ai vrea sa ma tii aici, la cheremul tau, nu? Paul rase cu tristete.

- Nu, ar fi la fel ca pana acum. La cheremul meu? Cum as putea sa

- Daca nu ma concediezi, vreau un transfer.

- E-n regula. Dar stii ca asta nu depinde de mine. Hai sa intram.

Cand Shepherd se ridica, Paul ii intinse mana. Shepherd i-o refuza si trecu pe langa el. . Anita il opri.

- Daca ai vreo parere despre sanatatea sotului meu, poate ca el sau medicul lui ar trebui sa fie primii care s-o auda, rosti ea cu o voce ragusita.

- Sotul tau si medicul lui stiu de cateva luni ce le-am spus lui Kroner si Baer. In starea in care e nu i se poate incredinta nici o masina de cusut cu pedala, daramite postul din Pittsburgh.

Se incinsese, ii revenise curajul si poate spera ca li se auzeau glasurile in sufragerie.

Paul ii apuca pe amandoi de brate si ii propulsa in bar, in vazul intregii adunari. Toti priveau intrebator in directia lor. Paul, Anita si Shepherd zambira si traversara barul indreptandu-se spre sufragerie, brat la brat.

- Ti s-a facut rau? il intreba Kroner pe Shepherd, amabil.

- Da, domnule. Cred ca molustele de la pranz sunt de vina.

Kroner dadu din cap intelegator si se intoarse spre chelner.

- Adu-i, te rog, baiatului niste paine prajita.

Kroner era dispus sa faca orice efort pentru a mentine armonia in familia lui, sa ofere o iesire unui om aflat la ananghie. Paul presupunea ca tot restul serii Kroner va intretine - de data asta cu paine prajita - fictiunea politicoasa a imbolnavirii lui Shepherd.

Dupa cafea si lichior, Paul tinu un scurt discurs despre integrarea Uzinei Uium cu alte industrii sub tutela Consiliului National al Industriasilor din urma cu paisprezece ani. Apoi aborda subiectul mai general a ceea ce el numea a doua revolutie industriala. Citi in mare parte discursul, straduindu-se sa ridice privirea din manuscris la intervale regulate. Erau, dupa cum ii spusese lui Katharine Finch in dupa-amiaza aceea, chestii vechi - era un raport de evolutie, o reafirmare a increderii in ceea ce realizau si realizasera in industrie. Masinile munceau pentru America mai bine decat o facusera vreodata americanii. Erau marfuri mai bune, pentru mai multi oameni, cu costuri mai mici si cine putea nega ca acest lucru era minunat si datator de satisfactii? Toti spuneau asta cand trebuiau sa tina discursuri.

La un moment dat, Kroner isi ridica mana imensa si intreba daca poate sa faca un comentariu.

- Intr-un fel, ca sa subliniez ce-ai spus, Paul, as vrea sa remarc ceva ce mi se pare interesant. Forta de munca a douazeci si doi de muncitori - muncitori buni - face cat un cal putere. Daca vom converti caii putere ai unuia dintre motoarele mari dintr-o otelarie in forta de munca umana, veti descoperi ca motorul munceste mai mult decat putea munci intreaga populatie de sclavi a Statelor Unite in timpul Razboiului Civil, douazeci si patru de ore pe zi.

Zambi extaziat. Kroner era stanca, izvorul credintei si mandriei pentru toti in Divizia Estica.

- Interesanta cifra, spuse Paul, cautand unde ramasese in manuscris. Si asta se aplica desigur la prima revolutie industriala, cand masinile au depreciat munca fizica. A doua revolutie, cea pe care o desavarsim acum, este mai greu de exprimat in termeni de munca economisita. Doar daca ar exista o masura precum caii putere prin care sa se exprime enervarea sau plictiseala suportate inainte de oameni in munci de rutina - dar nu exista.

- Poti masura rebuturile, iti spun eu! striga Baer. Si cele mai nenorocite, mai stupide greseli imaginabile. Risipa, blocajele, rateurile. Toate se pot exprima in dolari, da, dolari irositi pe munca de proasta calitate.

- Da, spuse Paul, dar eu priveam problema din punctul de vedere al muncitorului. Cele doua revolutii industriale au eliminat doua feluri de corvezi si cautam un mod de a estima de cate i-a despovarat revolutia pe oameni.

- Eu muncesc, spuse Baer si toti rasera.

- Ceilalti de peste rau, spuse Paul.

- N-au muncit niciodata, spuse Kroner si din nou toata lumea rase.

- Si se inmultesc ca iepurii, spuse Anita.

- Cineva spune bancuri porcoase despre inmultirea iepurilor? spuse Finnerty din usa.

Se clatina usor si respira greu. Era evident ca gasise sticla de whisky.

- Care din ele? Cel cu iepuroaica din ferometalul unui iepuras si vanzatorul

Kroner se ridicase.

- Finnerty! Ce faci, baiete? Chema chelnerul. Ai venit la tanc pentru cafea, baiete - o ceasca mare cu cafea neagra.

Isi puse mana uriasa pe umerii lui Finnerty si il ghida spre locul eliberat de Anita. Finnerty lua cartonasul inginerului de alaturi, se uita chioras la el, apoi la inginer.

- Unde naiba e cartonasul meu?

- Dati-i cartonasul lui, pentru numele lui Dumnezeu! spuse Anita.

Paul il scoase din buzunar, il netezi si-l aseza in fata lui Finnerty. Acesta dadu din cap si se cufunda intr-o tacere posaca.

- Tocmai vorbeam de cea de a doua revolutie industriala, spuse Kroner, de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Paul spunea ca nu exista o masura pentru corvezile pe care le-a eliminat revolutia. Cred ca povestea se poate spune recurgand la imaginea unei curbe - asa cum poate fi prezentata cel mai clar orice poveste.

- Nu si cea cu iepuroaica din ferometalul iepurasului, spuse Finnerty.

Toti, urmand exemplul lui Kroner, il ignorara.

- Daca vom compara orele de munca ale oamenilor cu numarul de tuburi aspiratoare aflate in folosinta, numarul orelor de munca ale oamenilor scad pe masura ce numarul tuburilor se multiplica.

- Ca iepurii, spuse Finnerty. Kroner zambi.

- Exact, ca iepurii. Apropo, Paul, o alta informatie interesanta, pe care ti-a spus-o probabil tatal tau, este ca oamenii n-au dat prea multa atentie celei de-a doua revolutii industriale, cum o numesti tu. Energia atomica tinea capul de afis al ziarelor si toata lumea vorbea de parca folosirea in scopuri pasnice a energiei atomice va reconstrui lumea. Era Atomica era marele ideal. Iti amintesti, Baer? Si intre timp, tuburile se inmulteau ca iepurii.

- Si dependenta de droguri, alcoolismul si sinuciderile s-au inmultit in aceeasi proportie, spuse Finnerty.

- Ed! striga Anita.

- Din cauza razboiului, spuse grav Kroner. Asa se intampla dupa orice razboi.

- Si coruptia organizata, divorturile, delincventa juvenila, toate egaleaza cresterea utilizarii tuburilor aspiratoare, spuse Finnerty.

- Hai, zau, Ed, spuse Paul, nu poti dovedi o legatura logica intre acesti factori.

- Chiar si cea mai mica legatura trebuie sa ne dea de gandit, spuse Finnerty.

- Sunt sigur ca nu exista o legatura suficienta pentru a ne ocupa de ea aici, rosti sever Kroner.

- Sau nu exista suficienta imaginatie sau onestitate, spuse Finnerty.

- Chiar nu pricep despre ce vorbesti! spuse Anita, rulandu-si nervoasa servetul. Hai mai bine sa parasim acest loc sumbru si sa incepem concursul de dame.

Invitatia ei a fost primita cu oftaturi de usurare si aprobari recunoscatoare din cap de jur imprejurul mesei. Cu putine regrete, Paul dadu la o parte restul discursului. Adunarea, cu exceptia lui Finnerty, navali in sala de jocuri a clubului, unde fusese deja instalata o tabla de sah si mai multe lampadare inconjurau masa pe care statea tabla, imaculata, stralucitoare.

Cei patru chalangeri intrara primii, tinura o scurta sedinta si trei dintre ei se dusera la vestiar. Cel de-al patrulea, Berringer, se aseza la masa, zambind misterios.

Paul se aseza in partea opusa.

- Joci mult? intreba el.

- Putin, putin.

- Ia sa vedem, Fred, tu esti din Minnesota, da? Este cumva in joc campionatul de dame din Minnesota?

- Imi pare rau, dar eu trebuie sa castig campionatul clubului si n-am nimic de pierdut.

- O sa pierzi, o sa pierzi, spuse Baer. Toti pierd, toti, absolut toti, nu-i asa, Paul? Toti pierd in fata ta.

- Modestia ma impiedica sa raspund, spuse Paul. Performantele mele vorbesc in locul meu.

Isi permise o usoara exaltare pentru invincibilitatea lui. Partida din seara aceea va fi mai bizara, judecand dupa forfota de la vestiar, dar nu era ingrijorat.

- Faceti loc pentru Campionul Charley! Faceti loc pentru Campionul Charley! strigara secunzii lui Berringer din foaier.

Multimea din sala de jocuri se dadu la o parte si cei trei impinsera o cutie de inaltimea unui om, invelita intr-un cearsaf, care inainta huruind pe role.

- E un om acolo? intreba Kroner.

- Un creier, un creier, spuse victorios Berringer. Charley, campionul mondial la dame, in cautarea unor noi planete de cucerit!

Apuca un colt al cearsafului si il dezveli pe Charley - o cutie de otel cenusiu cu o tabla de sah vopsita pe latura din fata. In fiecare patrat care putea fi ocupat de o piesa de sah era un giuvaier rosu sau verde, fiecare cu o lampa in spatele lui.

- Incantat de cunostinta, Charley, spuse Paul, incercand sa zambeasca.

Cand isi dadu seama ce se-ntampla, simti ca roseste si se enerveaza. Primul impuls a fost sa plece naibii de-acolo. Baer deschise latura din spate a cutiei.

- Oho, oho! Da, intr-adevar! spuse el. Ia uite, ia uite, asta duce acolo si ohoh! Mama, mama! Cred ca are si memorie! Pentru asta e banda, baieti? Pentru memorie? E banda cu memorie?

- Da, domnule, spuse nesigur Berringer. Probabil.

- Tu l-ai construit? intreba Kroner indoit.

- Nu, domnule, spuse Berringer. Tata. E pasiunea lui.

- Berringer, Berringer, Berringer, rosti Baer incruntandu-se.

- Stii cine e - Dave Berringer; el e baiatul lui Dave, spuse Kroner.

- Aha! Baer se uita la Campionul Charley cu si mai multa admiratie. Pe cinstea mea ca nu-i de mirare, nu-i de mirare.

Tatal lui Fred, unul dintre cei mai buni specialisti in calculatoare din tara, il construise pe Charley.

Paul se prabusi pe scaun resemnat, asteptand inceperea comediei. Privind fata banala, obtuza a tanarului Berringer era sigur ca tinerelul nu cunostea din masinarie decat butoanele si semnalele exterioare.

Finnerty aparu din sufragerie, mancand dintr-o farfurie pe care o tinea in dreptul barbiei. Isi puse farfuria pe comoda si isi vari capul in partea din spate a cutiei, langa a lui Baer.

- Iese vreun ban din chestia asta?

- Esti nebun? spuse Paul.

- Cum doresti, baiete, cum doresti, spuse Berringer si isi puse pe masa portofelul gras.

Ceilalti trei tineri introdusesera un cordon care iesea din Campionul Charley intr-o priza din tabla de sah; si in timp ce invarteau butoanele, cutia zumzaia si tacanea, iar luminile de pe panoul din fata se aprindeau si se stingeau.

Paul se ridica.

- Renunt, spuse el. Batu usor cutia. Felicitari, Charley, esti mai bun decat mine. Doamnelor si domnilor, iata-l pe noul campion al clubului, spuse el si porni spre bar.

- Dragule, spuse Anita, prinzandu-l de maneca. Nu-ti sta in fire sa te dai batut.

- Nu pot sa inving chestia asta. Nu face nici o greseala.

- Poti macar sa joci.

- Si ce sa dovedesc?

- Hai, Paul, spuse Finnerty. M-am uitat putin la Charley si nu mi se pare chiar atat de inteligent. Eu pun la bataie cincizeci de dolari pentru tine impotriva acestui Fat-frumos si daca altcineva crede ca Charley are vreo sansa, platesc sec.

Shepherd se repezi sa puna jos trei bancnote de douazeci. Finnerty plati sec.

- Pun pariu ca soarele nu va rasari maine, spuse Paul.

- Joaca, spuse Finnerty.

Paul se instala din nou pe scaun. Descurajat, impinse o piesa in fata. Unul dintre tineri rasuci un buton, o luminita clipi, indicand mutarea lui Paul pe pieptul Campionului Charley si o alta luminita se aprinse, indicand o contra-mutare perfecta pentru Berringer.

Berringer zambi si executa ce-i spunea masinaria. Isi aprinse o tigara si mangaie gramada de monede de langa el.

Paul muta din nou. Se rasuci un buton si luminitele clipira adecvat. Si continua asa pret de cateva mutari.

Spre surprinderea lui, Paul lua una din piesele lui Berringer, fara sa se expuna, din cate isi putea dea seama, vreunei catastrofe. Apoi mai lua o piesa si inca una. Clatina din cap, uimit si plin de respect. Probabil ca masinaria avea o conceptie de anvergura asupra partidei, cu o strategie care inca nu se intrevedea. Parca pentru a-i confirma banuielile, Campionul Charley emise un suierat de rau augur, care crestea in volum pe masura ce partida avansa.

- Incepand din acest moment, pariez pe trei sanse la una impotriva Campionului Charley, spuse Finnerty.

Berringer si Shepherd mai pusera jos cate douazeci de dolari.

Paul lua trei piese cu una.

- Hei, stai putin! spuse Berringer.

- De ce sa stea? spuse Finnerty.

- Ceva nu e-n regula.

- Tu si Campionul Charley mancati bataie, asta-i tot. Intotdeauna cineva castiga si cineva pierde, spuse Finnerty. Asta-i viata.

- Da, dar daca Charley ar fi functionat bine, n-ar fi putut sa piarda. Berringer se ridica nesigur pe picioare. Asculta, hai sa amanam treaba asta pana descoperim ce s-a defectat. Batu usor in panoul din fata, experimental. Isuse, frige ca o tigaie!

- Termina jocul, pustiule. Vreau sa stiu cine e campionul, spuse Finnerty.

- Da' nu vezi ca s-a defectat? spuse furios Berringer. Privi rugator in jurul incaperii.

- E randul tau.

Berringer privi neajutorat luminitele si impinse o piesa inainte.

Paul ii mai lua lui Berringer doua piese si si-a transformat pionul in rege.

- Cred ca e cea mai smechera capcana din istorie, spuse el razand.

Se distra grozav.

- In orice clipa Campionul Charley poate sa faca o deschidere si adio, campionat, spuse Finnerty. Abracadabra, trage cortina, Paul.

- Calculul e un lucru minunat, spuse Paul. Adulmeca. In aer plutea un miros greu de vopsea arsa si incepusera sa-l usture ochii.

Unul dintre secunzii lui Berringer trase de panoul din spate al cutiei si un fum colorat intr-un verde otravitor de flama navali in sala.

- Foc! striga Baer.

Un chelner intra in fuga cu un extinctor si improsca un jet de lichid in maruntaiele Campionului Charley. Aburii se ridicau din el in timp ce jetul fasaia si sfaraia pe piesele incinse.

Luminitele de pe pieptul de otel al lui Charley saltau acum nebuneste pe tabla, jucand o partida demonica, rapida, conform unor reguli pe care doar masinaria le putea intelege. Toate luminitele se aprinsera simultan, se auzi un zumzet care se amplifica, pana ce intra in registrul grav al unei orgi, apoi brusc se opri. Una cate una, luminitele se stinsera, ca un sat care se culca.

- Vai, vai, vai, murmura Baer.

- Imi pare rau, Fred, spuse Anita. Il privi cu repros pe Paul.

Inginerii se inghesuira in jurul Campionului Charley si cei din primul rand pipaiau prin cenusa tuburile topite si sarmele innegrite. Tragedia se citea pe toate fetele. Murise ceva frumos.

- Un obiect atat de minunat, rosti cu tristete Kroner, punandu-si mana pe umarul lui Berringer. Daca vrei, poate ca ar fi mai bine sa-i spun eu tatalui tau ce s-a intamplat.

- Era practic viata lui - in afara laboratorului, spuse Berringer. Era socat si speriat. Atatia ani De ce a trebuit sa se intample asta?

Era inca un ecou fara raspuns la intrebarea pe care omenirea si-o punea de milenii, intrebarea pe care se pare ca oamenii se nasc ca s-o puna.

- Domnul a dat, Domnul a luat, spuse Finnerty. Berringer isi musca buza si dadu din cap, pana cand se prinse cine vorbise. Fata lui rotunda si natanga capata incet o expresie rea, amenintatoare.

- A, da, rosti el trecandu-si limba peste buze, desteptu' de colo. Aproape ca uitasem de tine.

- Ai face bine sa nu uiti. Am pariat o groaza de bani pe castigator.

- Stai putin, Finnerty, spuse Kroner impaciuitor. Hai sa consideram partida neincheiata. Adica, totusi, baiatul are dreptul sa fie suparat si

- Cum neincheiata? spuse Finnerty. Paul l-a batut pe Campionul Charley corect si cinstit.

- Cred ca incep sa pricep, rosti amenintator Berringer. Il insfaca pe Finnerty de revere. Ce i-ai facut Campionului Charley, desteptule?

- Intreaba-l pe Baer. Capul lui era acolo langa al meu. Baer, i-am facut ceva lui Charley?

- Poftim? Ce sa faci, ce sa faci? Adica daca l-ai stricat? Nu, nu, nu, spuse Baer.

- Atunci stai jos si termina partida, grasanule, spuse Finnerty. Sau te dai batut. Oricum, eu vreau banii.

- Daca nu i-ai facut nimic lui Charley, cum de erai atat de sigur ca o sa piarda?

- Pentru ca intre un om si o masina, eu tin intotdeauna cu omul, mai ales daca in spatele masinii e un cap sec ca tine, impotriva unui om ca Paul. Si pe langa asta, Charley avea un fir desprins.

- Atunci trebuia sa spui! striga Berringer. Arata spre resturile masinariei. Priveste! Priveste numai ce-ai facut fiindca n-ai spus de firul ala! Ai merita sa spal pe jos cu mutra ta jegoasa!

- Hai, zau, potoliti-va, spuse Kroner pasind intre cei doi. Trebuia sa spui despre fir, Ed. E pacat, chiar e pacat.

- Daca Charley era hotarat sa faca praf oamenii, putea naibii sa-si verifice firele. Paul se ingrijeste singur de circuitele lui; sa faca si Charley la fel. Cine traieste prin electronica, sa moara prin electronica. Sic semper tyrannis. Aduna bancnotele de pe masa. Noapte buna.

Anita isi infipse unghiile in bratul lui Paul.

- Ah, Paul, ne-a stricat toata seara.

In drum spre iesire, Finnerty se opri langa Paul si Anita.

- Bravo, campionule.

- Te rog sa le dai banii inapoi, spuse Anita. Masina s-a defectat. Fii corect. Nu am dreptate, Paul?

Spre amuzamentul intregului grup sumbru, Paul isi pierdu stapanirea si izbucni in ras.

- Asa te vreau, campionule, spuse Finnerty. Ma duc acasa, inainte ca acesti domni sportivi sa gaseasca o funie.

- Acasa, la Washington? spuse Anita.

- Acasa la voi, scumpo. Nu mai am casa la Washington. Anita inchise ochii.

- A, inteleg.

- Care era expresia fetei lui cand a spus-o? intreba Anita. Paul isi trasese plapuma peste cap si incerca sa adoarma ghemuit in intunericul si tacerea din pantecul pe care si-l facea din pat, in fiecare noapte.

- Avea o expresie trista, murmura el. Dar el are intotdeauna o expresie trista - blanda si trista.

Timp de trei ore recapitulasera evenimentele seni de la club, revenind iarasi si iarasi la vorbele pe care le spusese Kroner la plecare.

- Si nu te-a luat deoparte nici o clipa, ca sa-ti spuna cateva vorbe?

Anita era treaza de-a binelea.

- Pe cuvant de cercetas, Anita, ca tot ce-a spus a fost ce mi-a zis la sfarsit.

Repeta judicios cuvintele lui Kroner: "Paul, as vrea sa veniti sa ne vedeti pe mine si pe Mami saptamana viitoare'.

- Asta-i tot.

- Si nimic despre Pittsburgh?

- Nu, spuse el rabdator. Zau ca nu. Isi trase plapuma mai confortabil in jurul capului si-si ridica genunchii mai sus. Nu.

- N-am dreptul sa ma intereseze? spuse ea. Era limpede ca o jignise. Asta vrei sa spui, ca n-am dreptul sa ma preocupe?

- Ma bucur ca te preocupa, rosti el cu glasul inabusit. Bravo, minunat, multumesc.

In cvasi-cosmarul semiadormirii, vizualiza ideea de barbat si femeie intr-un singur trup - o monstruozitate fizica, gemeni siamezi neputinciosi, ciudati, jalnici.

- Femeile au o perceptie mai clara asupra lucrurilor decat au barbatii, spunea ea. Noi observam amanunte importante pe care barbatii nu le baga in seama. Kroner voia sa spargi tu gheata referitor la Pittsburgh asta-seara, iar tu

- O sa aflam ce intentioneaza Kroner cand o sa-l vizitam. Acum, te rog, hai sa dormim.

- Finnerty! spuse ea. El a dat totul peste cap. Zau asa!! Cat are de gand sa stea?

- O sa se plictiseasca de noi in cateva zile, asa cum se plictiseste de orice.

- CNPI-ul n-ar trebui sa-l lase sa umble atata timp hai-hui prin tara ca sa-si jigneasca prietenii vechi.

- Si-a dat demisia. Nu mai are slujba. Anita se ridica in capul oaselor.

- L-au dat afara! Bravo lor!

- Si-a dat el demisia. I-au oferit o majorare ca sa ramana. El a vrut sa plece.

Il trezi subiectul care-l interesa. Pisalogeala Anitei pe tema Pittsburgh il facuse sa se ghemuiasca tot mai mult. Acum se simtea oarecum mai relaxat si se intinse ca un barbat. Finnerty era din nou un nume magic; sentimentele lui Paul fata de el incheiasera un ciclu complet. Entuziasmul si acel esprit de corps, pe care Paul nu le simtise de ani de zile in nici o activitate a lui, aparusera intre ei in timpul incurajatoarei umiliri a Campionului Charley. Mai mult - gandurile lui Paul se inviorau, improspatate parca de o adiere racoroasa -, Finnerty facuse ceva ca o vraja, ceva aproape de neconceput si de o superba simplitate, ca sinuciderea: demisionase.

- Paul

- Hmmm?

- Tatal tau spera ca intr-o zi vei ajunge manager la Pittsburgh. Daca ar fi trait, nimic nu l-ar fi facut mai fericit decat sa stie ca ai obtinut postul.

- Imm hmmm.

Isi aminti ca la putin timp dupa cununia lor, Anita scosese un portret al tatalui lui dintr-un cufar, il daduse la marit si il inramase, oferindu-i-l in dar la prima lui zi de nastere. Portretul era acum agatat in biroul lui, in locul unde-l pusese ea - ca sa fie primul lucru pe care sa-l vada dimineata si ultimul, seara. Anita nu-l cunoscuse pe tatal lui Paul si el nu-i povestise mare lucru despre el: dar ea construise un fel de mit in jurul acestui om, care-i oferea subiect de conversatie, in cunostinta de cauza, ore-n sir. Conform mitului, in tinerete, tatal lui Paul fusese la fel de delasator ca Paul si forta care il propulsase in cea mai inalta functie economica aparuse in anii de mijloc ai vietii - in anii cand Paul tocmai isi incepea cariera.

Si Kroner intretinea ideea ca erau sperante ca Paul sa calce pe urmele tatalui sau. Aceasta convingere a lui Kroner avusese o mare legatura cu numirea lui Paul ca manager la Uium; iar acum convingerea ii putea aduce numirea la Pittsburgh. Cand Paul se gandea la usurinta cu care se ridicase in ierarhie se simtea uneori, ca acum de pilda, un prost, un sarlatan. Putea fi la inaltimea postului, dar ii lipsea ceea avusese tatal lui, ce avea Kroner, ce avea Shepherd, ce aveau atat de multi: simtul importantei spirituale a ceea ce facea; capacitatea de a fi emotionat, aproape ca un indragostit, de mareata naluca, omniprezenta si atotstiutoare, personalitatea corporativa. Pe scurt, Paul nu avea ceea il facea pe tatal lui agresiv si maret: capacitatea de a-i pasa cu adevarat.

- Ce-ai de gand sa faci cu Shepherd? intreba Anita. Paul incepu sa se ghemuiasca iar.

- Ce sa fac? Am facut deja. Nimic.

- Daca nu-i reteaza cineva aripile, o sa treaca peste capetele tuturor foarte curand.

- E bine venit.

- Doar nu vorbesti serios.

- Vreau foarte serios sa dorm.

Arcurile patului Anitei scarțaira cand ea se intinse din nou. Se foi nelinistita cateva minute.

- Stii ceva? E ciudat, spuse ea.

- Hmmm?

- Am observat intotdeauna ca atunci cand Shepherd isi intoarce capul intr-un anumit fel, seamana grozav cu cineva. Dar abia asta seara mi-am dat seama cu cine.

- Mmmm.

- Cand il vezi din unghiul potrivit, este leit tatal tau.

Soldatul cu medalie Clasa intai Elmo C. Hacketts Jr. se apropie de sahul din Bratpuhr, de doctorul Ewing J. Halyard, de la Departamentul de Stat, de Khashdrahr Miasma, translatorul lor, de generalul de armata Milford S. Bromley, de generalul William K. Corbett, comandant de tabara de instructie, de generalul-maior Earl Pruitt, comandant de divizie, si de aghiotantii lor.

Soldatul cu medalie Clasa intai Hacketts se afla in mijlocul primului detasament al Plutonului 2 al Companiei B a Batalionului 1 al Regimentului 427 al Diviziei de infanterie 107 a Corpului 9 al Armatei a douasprezecea si ramase exact acolo, punand jos piciorul stang de fiecare data cand batea toba fanfarei.

- Diii-viii-ziiie! striga comandantul de divizie prin portavoce.

- Reee-gim-ment! racnira patru comandanti de regiment.

- taaa-liii-on! strigara doisprezece comandanti de batalion.

- Cooom-paaa-nie! urlara treizeci si sase de comandanti de companie.

- Baa-tee-rie! strigara doisprezece comandanti de baterie.

- Pluuu-ton! mormaira o suta nouazeci si doi de comandanti de pluton.

- Hacketts, isi spuse siesi soldatul cu medalie Clasa intai Hacketts.

- Stai!

Si Hacketts statu si el, un', doi.

- 'Rrrr-eap-taa!

- La dreapta, la dreapta, la dreapta, la dreapta, repetara doua sute cincizeci si sase de glasuri.

- La dreapta, isi spuse siesi soldatul cu medalie Clasa intai Hacketts.

- Cu faata!

Hackets se-ntoarse cu fata la dreapta, un', doi. Si privi in ochii mici si luminosi ai sahului din Bratpuhr, liderul spiritual al 6 000 000 de oameni de altundeva.

Sahul se inclina usor din talie.

Hacketts nu-i raspunse tot cu o inclinare: pentru ca nu se cuvenea si el n-avea de gand sa faca absolut nimic din ce nu se cuvenea si nu mai avea decat inca douazeci si trei de ani de tras si termina cu armata si la naiba cu ea si daca dupa douazeci si trei de ani vreun nenorocit de colonel sau de locotenent sau de general o sa vina la el si o sa-i spuna: "Salu-ta-ma!' sau "Ia tinta de acolo!' sau "Lustruieste-ti cizmele!' sau altceva de felul asta, el o sa spuna: "Sa ma pupi in cur, baiete' si o sa-l fugareasca pe bosorogu' lasat la vatra si o sa-l scuipe-n ochi si o s-o stearga razand ca nebunu' pentru ca isi executase cei douazeci si cinci de ani si acu' n-avea altceva de facut decat sa arda gazu' cu vechea lui gasca din cartierul Hookers din Evansville, in asteptarea cecului cu pensia, si sa te ia naiba si pe tine, amice, pentru ca nu sunt nevoit sa ascult tampeniile nimanui pentru ca am terminat si

Sahul batu din palme incantat si continua sa-l priveasca in ochi pe soldatul cu medalie Clasa intai Hacketts, care era un barbat robust, sanatos.

- Niki Takaru! striga el, emanand o puternica duhoare de Sumklish.

- Nu Takaru! spuse doctorul Halyard. Soool-dati.

- Nu Takaru? se mira sahul.

- Ce zice? intreba generalul de armata Bromley.

- Zice ca sunt o minunata adunare de sclavi, spuse Halyard. Se intoarse din nou spre sah si facu cu degetul spre barbatul scund si tuciuriu. Nu Takaru. Nu, nu, nu.

Khashdrahr parea si el nedumerit si nu-l ajuta pe Halyard sa lamureasca problema.

- Sim koula Takaru, akka sahn salet f ii spuse sahul lui Khashdrahr.

Acesta ridica din umeri si se uita intrebator la Halyard.

- Sahul zice ca daca nu sunt sclavi, cum ii convingeti sa faca tot ce fac?

- Din patriotism, rosti generalul de armata Bromley sever. Din patriotism, fir-ar sa fie.

- Dragoste de tara, spuse Halyard.

Khashdrahr ii spuse sahului si sahul dadu usor din cap, dar expresia de nedumerire nu disparu de pe fata lui.

- Sidi ba Incerca el.

- Iii? spuse Corbett.

- Chiar si asa traduse Khashdrahr privindu-l la fel de nesigur pe sah.

- 'Ttiiin-ga! se auzi in portavoce.

- La stanga, la stanga, la stanga

- La stanga, isi spuse siesi Hacketts.

Si Hacketts se gandi cum va fi lasat singur in cazarma in acel weekend dupa ce toti o sa plece in permisie din cauza a ce se intamplase la inspectie in dimineata aia dupa ce el maturase si frecase podelele si spalase geamurile de langa patul lui si isi netezise paturile si se asigurase ca tubul cu pasta de dinti era in stanga tubului cu pasta de ras si amandoua tuburile erau cu capacele spre pat si ca in ladita lui de la picioarele patului ciorapii stateau rulati cu marginea in sus si ca trusa lui de popota si cana de popota si lingura de popota si furculita de popota si cutitul de popota si bidonul de popota straluceau si ca pusca lui de lemn era unsa si partea metalica innegrita si cizmele lustruite si perechea de rezerva de sub pat era incheiata cu sireturile legate pana sus si ca hainele lui de pe umerase erau: doua camasi, ptiu; doua perechi de pantaloni, ptiu; trei camasi kaki; trei perechi de pantaloni kaki; doua camasi, cu tesatura in spic; doua perechi de pantaloni, cu tesatura in spic; tunica de instructie; bluzon, ptiu; manta de ploaie, ptiu; si ca toate buzunarele erau goale si incheiate si pe urma ofiterul in inspectie vine si zice: "Hei, soldat, esti deschis la slit asa ca n-ai permisie' si

- Cu faata

- Un', doi, spuse Haketts.

- 'Nainte

- 'Nainte, 'nainte, 'nainte, 'nainte

- 'Nainte, isi spuse siesi Hacketts.

Si Hacketts se intreba unde naiba o sa se duca in urmatorii douazeci si trei de ani si se gandi ca va fi o usurare sa iasa dracului din State un timp si sa ocupe alt loc si poate o sa fie si el cineva intr-una din tarile alea si nu un nenorocit fara un sfant care cauta tarfe usor de agatat si nu gaseste in tara lui sau nu gaseste oricum o tarfa buna de regulat dar destul de buna decat deloc dar oricum viata nu-nseamna doar regulat si ar vrea si el putina glorie ce Dumnezeu si poate ca e rost si de regulat si de glorie peste Ocean si cat timp acolo n-o sa se traga prea mult si probabil ca n-o sa se traga deloc mult timp daca ai o arma si gloante adevarate si e putina glorie in asta si sa fie al naibii ca asta e mai matur decat sa bati pasul incolo si-ncoace cu o pusca de lemn si cum naiba sa nu vrea si el sa fie gradat dar stia care e I.Q.-ul lui si toti ceilalti stiau si mai ales masinile deci ca asa va fi timp de douazeci si trei de ani daca nu cumva se ardea vreun tub la masini si ii citeau gresit cartea de identitate si-l trimiteau la Scoala de ofiteri si asta se intampla din cand in cand si batranul Mulcahy ii umfla cartea si o masluia cu un piolet ca sa creada masinile ca se califica pentru o mare avansare dar in loc de asta el ramanea consemnat in cazarma pentru ca avusese sculament de douazeci si sase de ori si apoi fusese transferat la fanfara ca sa cante la trombon cand el nu putea nici sa fluiere Hot Cross Buns si oricum era mai bine decat s-ajunga la scursurile alea de Emanatii si Epave si fara mari griji si un costum frumos numa' ca pantalonii ar trebui sa aiba fermoare si nu mai avea mult inca douazeci si trei de ani si o sa se duca la un dobitoc de general sau colonel sau ce-o fi si o sa-i zica "Sa ma pupi in'

- Harst!

- Bum! rasuna toba de alama a fanfarei; piciorul stang al lui Hackett cobori si el porni in mijlocul imensei si supusei avalanse umane.

- Takaru, ii spuse sahul lui Khashdrahr prin acel vacarm. Khashdrahr dadu din cap si zambi aprobator.

- Takaru.

- Ce naiba tre' sa fac? ii spuse Halyard, nefericit, generalului de armata Bromley. Tipul judeca totul in comparatie cu ce e-n tara lui si probabil ca in tara lui e un haos.

- Amerikka vagga bouna, ni houri manko Salim da vagga dinko, spuse sahul.

- Ce-l mai framanta? intreba nervos Halyard.

- Zice ca americanii au schimbat aproape tot pe pamant, spuse Khashdrahr, dar ar fi mai usor sa se mute din loc Hima-laya decat sa se schimbe armata.

Sahul isi flutura mana in semn de ramas-bun catre trupele care se retrageau.

- Dibo, Takaru, dibo.

Paul isi lua micul dejun singur, in timp ce Anita si Finnerty, dormeau inca in paturi aflate la mare distanta unul de celalalt, extenuati dupa o seara agitata.

Nu reusea sa porneasca Plymouth-ul si isi dadu seama in cele din urma cu nu mai avea benzina. In dupa-amiaza precedenta rezervorul fusese pe jumatate plin. Dar Finnerty facuse o lunga plimbare dupa ce il lasasera singur in pat si plecasera la Country Club fara el.

Paul cotrobai prin torpedou dupa un furtun de sifon si il gasi. Se opri, simtind ca lipsea ceva. Isi vari din nou mana in torpedou si pipai de jur imprejur. Vechiul pistol disparuse. Se uita pe jos si cauta dupa speteaza scaunului, dar nu-l gasi. Poate-l luase vreun strengar cand se dusese in Homestead dupa whisky. Va trebui sa anunte imediat politia si va avea de completat tot felul de formulare. Incerca sa inventeze o minciuna care sa-l scape de acuzatia de neglijenta si sa nu afecteze pe altcineva.

Cufunda furtunul sifonului in rezervorul de benzina al station wagon-ului, supse si scuipa, apoi introduse celalalt capat al furtunului in rezervorul gol al Plymouth-ului. In timp ce astepta sa se produca lentul transfer de benzina, iesi din garaj si pasi pe un petic de pamant incalzit de lumina soarelui.

Fereastra baii de deasupra se deschise brusc si, uitandu-se in sus, il vazu pe Finnerty privindu-se in oglinda dulapioru-lui de medicamente. Finnerty nu-l observa. Avea in gura o tigara incovoiata, care ramase acolo cat timp se spala pe fata atingandu-se usor, de mantuiala. Scrumul tigarii se extinse tot mai mult, tot mai mult, incredibil de mult, pana ce mucul aprins ii ajunse aproape la buze. Si-l scoase din gura si lungul cilindru de scrum cazu. Finnerty arunca mucul in directia closetului, il inlocui cu alta tigara si incepu sa se barbiereasca. Scrumul crestea din nou. Se apleca spre oglinda si scrumul cazu, lovindu-se de ea. Stranse un cos intre policar si aratator, aparent fara rezultat. Continuand sa se uite in oglinda la pata rosie de pe fata, bajbai dupa un prosop cu o mana si apuca unul fara sa-l vada, lasand sa cada in cada dresul Anitei, intins pe suportul de prosoape. Dupa ce isi termina toaleta, Finnerty spuse ceva imaginii lui din oglinda, se stramba si iesi.

Paul se intoarse la garaj, stranse colac furtunul, il baga in torpedou si porni. Masina ezita din nou - prindea viteza, incetinea, iar prindea viteza, iar incetinea. In orice caz il facu sa uite pe moment de neplacuta problema a disparitiei pistolului. Pe lunga panta din dreptul terenului de golf, motorul paru ca nu mai functioneaza decat in trei cilindri, si un detasament al Fortelor de Reconstructie si Reparatie, care sadea o perdea de molizi in partea de nord a clubului, se intoarse sa priveasca inversunata lupta a automobilului cu gravitatia.

- Hei, ai farul spart! striga unul din oameni.

Paul dadu din cap si zambi in semn de multumiri. Masina sovai si se opri, chiar inainte de a ajunge in varful pantei. Paul trase frana de mana si cobori. Ridica apoi capota si incerca diverse legaturi. Sculele legate de o parte a masinii zdranganeau, si vreo sase Emanatii si Epave isi varara capetele alaturi de al lui sub capota.

- Fisele de contact, spuse un barbat scund, cu ochi luminosi, aducand a italian.

- Ei, pe dracu', fisele de contact! spuse un barbat inalt, cu fata rumena, cel mai varstnic din grup. Hai ca va arat eu unde e buba. Da-mi cheia aia, asa. Incepu sa desfaca pompa de benzina si in scurt timp ii scoase capacul. Arata spre garnitura de sub capac. Acolo, rosti el grav ca un profesor de chirurgie, acolo e buba. Suge aer. Mi-am dat seama de cand v-am auzit venind la un kilometru si ceva de-aici.

- Pai atunci, spuse Paul, cred ca ar trebui sa chem pe cineva sa vina s-o ia. Probabil ca va dura o saptamana sa comand o garnitura noua.

- In cinci minute e gata, spuse barbatul inalt.

Isi scoase palaria si, cu o expresie de satisfactie pe fata si ii smulse panglica. Scoase din buzunar un briceag, puse capacul pompei de benzina peste panglica si decupa din ea un disc exact de marimea potrivita. Decupa apoi mijlocul discului, puse la locul ei noua garnitura si introduse pompa. Ceilalti priveau nerabdatori, ii intindeau sculele sau se ofereau sa i le intinda si incercau sa participe la operatiune oriunde puteau. Unul scrijeli cristalele verzi si albe de pe un papuc al bateriei. Altul facu inconjurul masinii strangand capacelele ventilelelor de la cauciucuri.

- Acu' incercati-o! spuse barbatul inalt.

Paul apasa acceleratia, motorul porni si se ambala mai tare sau mai incet dupa cum apasa el pe acceleratie. Ridicandu-si privirea vazu profunda satisfactie si extazul creativitatii pe fetele Emanatiilor si Epavelor.

Paul isi scoase portofelul si ii oferi doua bancnote de cinci dolari barbatului inalt.

- Una e de-ajuns, spuse el. O impaturi cu grija si o vari in buzunarul de la piept al camasii albastre de lucru. Zambi sardonic. Sunt primii bani pe care-i castig in cinci ani. Ar trebui sa-i pun in rama, nu? Se uita la Paul, acordand pentru prima data atentie omului si nu motorului. Parca va stiu de undeva. Cu ce va ocupati?

Ceva il imboldi pe Paul sa se dea drept altcineva.

- Am o mica bacanie, spuse el.

- N-aveti nevoie de un om indemanatic?

- Momentan, nu. Lucrurile se misca incet.

Barbatul nota ceva pe o bucata de hartie. O proptise de capota si strapunse de doua ori hartia cu creionul, sfasiind-o.

- Asta-i numele meu. Daca aveti masini, eu le pot intretine. Puneti la socoteala opt ani in uzina ca montator inainte de razboi. Si tot ce nu stiu, invat repede. Ii intinse hartia lui Paul. Unde o puneti?

Paul o strecura sub despartitura transparenta a portofelului, peste permisul de conducere.

- Uite-aici, sa se vada. Stranse mana barbatului si dadu din cap spre ceilalti. Va multumesc.

Motorul se lansa sigur si il trecu in forta pe Paul peste varful pantei si pana la poarta Uzinei Uium. Un paznic ii facu cu mana din ghereta lui, se auzi o sonerie si poarta de fier cu tepuse inalte se deschise larg. Ajunse la poarta solida din incinta, claxona si se uita nerabdator printr-o bresa ingusta din zid, in spatele caruia statea un alt paznic. Usa se ridica uruind si Paul se indrepta spre cladirea unde isi avea biroul.

Urca doua trepte o data - singurul exercitiu fizic pe care-l facea - si descuie cele doua usi exterioare care-l duceau in biroul lui Katharine si apoi in propriul birou.

Katharine abia de-si ridica privirea cand intra el. Parea cufundata in melancolie si, in partea opusa a incaperii, pe canapeaua care era practic a lui, Bud Coulhoun statea cu ochii pironiti de podea.

- Pot sa te ajut cu ceva? spuse Paul Katharine ofta.

- Bud vrea o slujba.

- Bud vrea o slujba? Are un post platit cu un salariu care e pe locul al patrulea la Uium. Nu pot sa-i ofer ceva echivalent cu ce primeste ca sef al depoului. Bud, ai innebunit. La varsta ta, nu castigam nici jumatate din

- Vreau o slujba, spuse Bud. Orice slujba.

- Incerci sa fortezi Consiliul National al Petrolului sa-ti dea o majorare? Sigur, Bud, o sa-ti fac o oferta mai buna, dar trebuie sa-mi promiti sa te opresti aici.

- Nu mai am slujba, spuse Bud. Am fost concediat. Paul era uluit.

- Adevarat? De ce naiba? Pentru vreo fapta imorala? Dar mecanismul pe care l-ai inventat pentru

- Tocmai asta e, spuse Bud cu o ciudata combinatie de mandrie si regret. Functioneaza. Face o treaba buna. Zambi prosteste. O face mult mai bine decat mine.

- Face tot ciclul operatiunii?

- Da. E o inventie pe cinste.

- Si te-au concediat.

- Suntem saptezeci si doi de concediati, spuse Bud. Se prabusi si mai jos pe canapea. Meseria noastra a fost scoasa dm nomenclator. Uite-asa! Pocni din degete.

Paul parca-l vedea pe seful personalului tastand numarul de cod al meseriei lui Bud si peste cateva secunde comandand masinii sa scoata saptezeci si doua de fise cu numele celor care isi castigau existenta in acelasi fel ca Bud - o treaba pe care masina lui Bud o facea acum mai bine. Urma ca masinile pentru personal din intreaga tara sa fie resetate pentru a nu mai recunoaste aceasta meserie ca fund potrivita pentru oameni. Combinatia de orificii si crestaturi care fusese Bud in masinile pentru personal nu va mai fi acceptata. Daca ar mai strecura-o intr-o masina, masina ar scuipa-o afara.

- Nu mai au nevoie de P-128, spuse mahnit Bud si nu e nimic liber deasupra sau dedesubt. As face o scurtatura, m-as intoarce la P-129 sau chiar la P-130, dar nu merge. Totul e ocupat.

- Mai ai alte numere, Bud? spuse Paul. Singurele numere de P-uri pentru care suntem autorizati sunt

Katharine avea deschis in fata ei Manualul. Cautase deja numerele.

- P-225 si P-226 - mecanici de lubrifiere, spuse ea. Si pe ambele le are doctorul Rosenau.

- Da, asa e, spuse Paul.

Bud era intr-o situatie ingrozitoare si Paul nu vedea cum l-ar fi putut ajuta. Masinile stiau ca Uzina Uium avea repartizat un singur mecanic de lubrifiere si nu puteau tolera un al doilea. Daca Bud ar fi fost inregistrat ca mecanic de lubrifiere si introdus in masini, l-ar fi azvarlit din nou afara.

Dupa cum spunea deseori Kroner, vigilenta permanenta este pretul eficientei. Si masinile scotoceau neobosite prin comenzile lor, iarasi si iarasi, in cautarea lenesilor, chiulangiilor si inadecvaților.

- Stii ca nu depinde de mine, Bud, spuse Paul. Nu am nici un cuvant de spus in privinta angajatilor.

- Stie asta, spuse Katharine. Dar trebuie sa inceapa de undeva si ne-am gandit ca tu stii vreo portita sau cu cine sa vorbeasca.

- Imi pare tare rau, spuse Paul. Dar oricum, ce i-a apucat sa te repartizeze la Petroleum Industries? Tu ar trebui sa lucrezi la design.

- N-am aptitudinile necesare, spuse Bud. Au dovedit-o testele.

Probabil ca si asta era pe fisa lui ghinionista. Toate notele testului de aptitudine erau pe ea - irevocabil si imuabil. Fisa lui stia cel mai bine.

- Dar tu faci design, spuse Paul. Si o faci, zau asa, cu mult mai multa imaginatie decat primadonele laboratorului.

Era vorba de Laboratorul National de Cercetare si Dezvoltare, care era de fapt un conglomerat produs de razboi, care concentrase facilitatile intregii cercetari si dezvoltari din tara intr-un singur sediu.

- Nici macar nu esti platit pentru design, dar faci o treaba mai buna decat ele. Contorul pentru conducta, automobilul tau si acum acest monstru care conduce depoul

- Testele spun ca nu, il intrerupse Bud.

- Deci masinile spun nu, spuse Katharine.

- Deci asta e, spuse Bud. Asa cred.

- Ai putea sa vorbesti cu Kroner, spuse Paul.

- Am incercat, dar n-am putut trece de secretara. I-am spus ca umblu dupa un post si a sunat la Personal. Au introdus fisa mea prin masini in timp ce ea statea la telefon, apoi a inchis si cu o mutra trista a spus ca, regreta, dar Kroner e ocupat cu intalniri toata luna.

- Poate te ajuta Universitatea, spuse Paul. Poate ca tuburile masinii care da notele trebuiau schimbate cand ti-a evaluat testul de dezvoltare a aptitudinii.

Vorbise fara convingere. Bud nu putea fi ajutat. Conform unui banc de atunci, masinile aveau in mana toate cartile.

- Le-am scris ca sa-i rog sa-mi verifice din nou notele. Dar orice as spune, capat acelasi raspuns. Bud arunca pe biroul lui Katharine o hartie cu o diagrama. Asta. Am scris trei scrisori si am primit ca raspuns trei chestii de-astea.

- Imhmm, rosti Paul privind scarbit familiarele diagrame. Era un asa-numit Profil de aptitudini si realizari; fiecare absolvent de colegiu primea unul impreuna cu diploma. Iar diploma nu-nsemna nimic si diagrama insemna totul. Cand sosea momentul absolvirii, o masina lua notele studentului si alte performante ale lui si le integra intr-o diagrama - era profilul lui. Diagrama lui Bud urca la teorie, cobora la administratie, cobora la creativitate si tot asa, urca si cobora de-a curmezisul paginii, pana la ultima aptitudine - personalitatea. In niste unitati misterioase, nenumite, fiecare absolvent era creditat cu o personalitate puternica, medie sau slaba. Paul il vedea pe Bud ca pe o personalitate medie marcanta, daca se poate spune asa. Cand curba absolventului intra in zona economiei, toate suisurile si coborasurile lui se transformau pe fisa personala in perforatii.

- Multumesc oricum, spuse brusc Bud, aducandu-si hartiile, de parca s-ar fi rusinat ca fusese atat de slab, incat sa-i deranjeze pe altii cu necazurile lui.

- O sa apara ceva, spuse Paul. Se opri la usa biroului lui. Cum stai cu banii?

- Ma mai tin cateva luni, pana se instaleaza noul echipament. Si mai am premiul de la sistemul de sugestii.

- Slava Domnului ca ai capatat ceva pentru asta. Cat ti-au dat?

- Cinci sute. E cel mai mare premiu de anul asta.

- Felicitari. E trecut pe fisa?

Bud ridica dreptunghiul de carton spre geam si se uita la crestaturi si perforatii.

- Cred ca e dracovenia asta mica.

- Asta e pentru vaccinul contra variolei, spuse Katharine, uitandu-se peste umarul lui. Am si eu una.

- Nu, triunghiul cel mic de alaturi. Telefonul lui Katharine suna.

- Da? Katharine se intoarse spre Paul. Un anume doctor Finnerty e la poarta si vrea sa intre.

- Daca vrea doar sa trancaneasca, spune-i sa astepte pana diseara.

- Zice ca vrea sa vada uzina, nu sa va vada pe dumneavoastra.

- Bine, da-i drumul.

- N-au destul personal la poarta, spuse Katharine. Unul din paznici are gripa. Cine-l insoteste?

Putinii vizitatori admisi in Uzina Uium erau condusi de ghizi, care, doar intamplator, le aratau minunatiile locului. Ghizii erau inarmati si principala lor sarcina era de a avea grija ca nimeni sa nu se apropie prea mult de comenzile vitale, ca sa nu le anihileze. Sistemul era un vestigiu din razboi si din perioada de revolte de dupa razboi, dar inca functiona. Destul de des, in ciuda legilor antisabotaj, cate cineva se ambitiona sa distruga ceva. Nu se mai intamplase de ani de zile la Uium, dar Paul auzise rapoarte de la alte uzine despre un vizitator de la Syracuse, cu o bomba artizanala in servieta; despre o batrana din Buffalo, care se indepartase de grupul de vizitatori pentru a-si infige umbrela intr-un mecanism vital Pentru ca se intamplau astfel de lucruri, Kroner hotarase ca vizitatorii uzinei sa fie supravegheati in fiecare secunda. Sabotorii provenisera din toate categoriile - incluzand, in cel putin un caz, musamalizat, un stab marunt. Dupa cum spusese Kroner, nu puteai sti niciodata cine va fi urmatorul care va incerca.

- Ca naiba, lasa-l pe Finnerty sa intre fara insotitor, spuse Paul. E un caz special - a lucrat in Uium.

- Directiva nu prevede exceptii, spuse Katharine. Cunostea perfect toate directivele.

- Lasa-l sa hoinareasca.

- Am inteles.

Bud Calhoun urmarea schimbul de replici cu mult mai mult interes decat merita, se gandi Paul. Parca ar fi jucat o drama palpitanta. Dupa ce inchise telefonul, Katharine citi, gresit, in privirea lui, adoratia, si i-o intoarse fericita.

- Sase minute, rosti Bud.

- Sase minute pentru ce? intreba Katharine.

- Sase minute pentru nimic, spuse Bud. Atat a durat ca sa intre un om pe poarta.

- Si?

- Trei oameni blocati sase minute - voi doi si paznicul. Optsprezece minute de forta de munca in total. La naiba, a costat peste doi dolari ca sa-i dati drumul. Cati oameni vin la poarta intr-un an?

- Cam zece pe zi, spuse Paul.

- Doua mu sapte sute cincizeci si opt pe an, spuse Katharine.

- Si ii verificati pe fiecare?

- Asta face de obicei Katharine, spuse Paul. E sarcina ei principala.

- La un dolar pe cap, asta inseamna doua mii sapte sute de dolari pe an, spuse Bud cu repros. Arata spre Katharine. E caraghios! Daca politica este stricta, de ce sa nu lasam masinile sa ia deciziile? Politica nu e o chestie de gandire, este un reflex. Chiar daca ati face un mecanism care sa-l excepteze pe Finnerty, tot ati iesi in castig, cheltuind mai putin de o suta de dolari.

- Eu am de luat tot felul de decizii speciale, spuse Katharine ca sa se apere. Adica apar tot felul de probleme care solicita mai mult decat o gandire de rutina - mai mult decat poate face o masina.

Bud nu asculta. Isi desfacuse palmele, marcand dimensiunea unei cutii nascute in imaginatia lui.

- Un vizitator este fie un necunoscut, fie un prieten, fie un angajat, un stab mic sau un stab mare. Paznicul apasa unul din butoanele de pe randul de sus al cutiei. Vedeti? Vizitatorul face fie turul uzinelor, fie o inspectie, fie o vizita personala, fie a venit cu afaceri. Paznicul apasa unul din cele patru butoane de pe randul asta. Masina are doua becuri, unul rosu pentru nu si unul verde pentru da. Oricare ar fi politica, pac, luminile ii spun ce sa faca.

- Sau putem pune un aviz despre politica pe zidul gheretei paznicului, spuse Paul.

Bud era socat.

- Da, rosti el rar. Puteti face asta.

Era limpede ca un om care se gandise la o asemenea solutie era un tip plicticos.

- M-ai suparat, spuse Katherine cu un glas firav. N-ai dreptul sa spui ca o masina poate face ce fac eu.

- Hai, zau, iubito, n-am vrut sa ma iau de tine. Katharine izbucnise in plans. Paul se strecura in biroul lui si inchise usa.

- Sotia dumneavoastra e la telefon, rosti intretaiat Katharine prin interfon.

- Da-mi-o. Da, Anita.

- Ai vreo veste de la Kroner?

- Nu. Te anunt daca-mi da vreun semn.

- Sper ca s-a simtit bine aseara.

- Da, sau crede asta cu convingere.

- Finnerty e acolo?

- E pe undeva, prin uzina.

- Sa vezi ce e in baie!

- Am vazut cand a murdarit-o.

- Avea patru tigari aprinse si le-a uitat pe toate patru. Una pe dulapiorul de medicamente, una pe pervazul ferestrei, una pe capacul budei si una pe suportul de periute de dinti. N-am putut sa mananc de dimineata. Trebuie sa-si ia talpasita.

- O sa-i spun.

- Ce-o sa-i spui lui Kroner?

- Inca nu stiu. Nu stiu ce-o sa spuna el.

- Sa zicem ca eu sunt Kroner si spun, asa, pe un ton degajat: "Draga Paul, postul de la Pittsburgh este inca liber'. Tu ce-ai spune?

Era un joc de care Anita nu se plictisea niciodata si care-l storcea pe Paul de ultima picatura de rabdare ca sa-l joace. Anita se distribuia intotdeauna in rolul persoanei influente, obligandu-l pe Paul sa-i dea replica. Urma sesiunea de critica, in care raspunsurile lui erau analizate, redactate si stilizate de ea. Nici un dialog real nu se apropia vreodata de fanteziile ei, ceea ce arata de fapt ce idei primitive avea despre oamenii de afaceri si despre modul in care se fac afacerile.

- Continua, il imboldi ea.

- Pittsburgh, zici? spuse Paul. Nemaipomenit! Extraordinar!

- Paul, eu vorbesc serios, rosti ea ferm. Ce-ai spune?

- Iubito, am treaba acum.

- Bine, atunci gandeste-te si suna-ma mai tarziu. Stii ce . cred eu ca ar trebui sa spui?

- Te sun mai tarziu.

- Bine. La revedere. Te iubesc.

- Te iubesc, Anita. La revedere.

- Doctorul Shepherd la telefon, spuse Katharine. Paul ridica aparatul deja umezit.

- Ce mai e, Shep?

- E un individ neautorizat in Cladirea 57! Trimite paznicii acolo!

- Individul e Finnerty?

- Un individ neautorizat, repeta cu incapatanare Shepherd.

- Bine. E un Finnerty neautorizat?

- Da, dar nu despre asta e vorba. Nu conteaza cum il cheama. Umbla razna neinsotit si stii cat de strict e Kroner in privinta asta.

- Eu i-am dat permisiunea. Stiu ca e acolo.

- Ma pui intr-o situatie dificila.

- Nu inteleg.

- Eu raspund de cladirile astea si tu imi spui sa ignor ordinul strict al lui Kroner. Insinuezi ca trebuie sa-mi tin gura daca se afla?

- Las-o balta. Nu e nici o problema. Imi asum responsabilitatea.

- Cu alte cuvinte, imi ordoni sa-l las pe Finnerty sa umble neinsotit.

- Exact. Iti ordon.

- Bine. Voiam doar sa fiu sigur ca am inteles. Si Berringer si-a facut griji, asa ca l-am lasat sa asculte ce vorbim.

- Berringer? spuse Paul.

- Da! spuse Berringer.

- Nu spuneti nimanui.

- Tu esti seful, rosti sec Berringer.

- Acum e totul clar, Shepherd? intreba Paul.

- Cred ca da. Sa intelegem ca l-ai autorizat si sa faca desene?

- Desene?

- Schite.

In acel moment, Paul intelese ca judecata lui fusese impinsa in fundal de chestiuni sentimentale, dar isi dadu seama ca era prea tarziu ca sa mai dreaga gratios busuiocul.

- Lasa-l sa faca tot ce vrea. Poate ne da niste idei folositoare. E-n regula?

- Tu esti seful, spuse Shepherd. Nu-i asa, Berringer?

- El e seful, spuse Berringer.

- Eu sunt seful, spuse Paul punand telefonul in furca. Bud Calhoun inca mai incerca s-o impace pe Katharine in biroul alaturat. Vocea lui devenise duioasa si patrunzatoare. Paul auzea doar franturi.

- Dupa cum merge treaba, spunea Bud, n-ar fi mare smecherie sa-l inlocuim pe el cu un mecanism.

Paul stia prea bine incotro arata indexul lui Bud.

Era clar ca Finnerty se amuza grozav in Uzina Uium. Isi facu aparitia in biroul lui Paul abia spre seara. Cand sosi, Katharine tipa, speriata. Patrunsese prin doua usi incuiate, cu cheile pe care probabil ca uitase sa le predea cand parasise uzina cu cativa ani inainte, ca sa plece la Washington.

Usa lui Paul era intredeschisa si Finnerty auzi conversatia dinauntru.

- Nu cauta nuiaua, doamna. Numele meu e Finnerty. Katharine avea in birou pe undeva un pistol, desi n-avea munitie. Secretarele trebuiau sa fie dotate cu arme, conform regulamentului mentinut de pe vremuri; un regulament apreciat suficient de Kroner, pentru a-l reinvia intr-o directiva.

- Nu sunteti autorizat sa aveti aceste chei, rosti ea rece.

- Ai plans? intreba Finnerty.

- Am sa-l intreb pe doctorul Proteus daca va poate primi.

- Ce motiv ai sa plangi? Uite, nu s-a aprins nici un bec rosu, nu s-a declansat nici o alarma, deci totul este in regula in lume.

- Lasa-l sa intre, Katharine, striga Paul.

Finnerty intra si se aseza pe marginea biroului lui Paul.

- Ce-a patit doamna Politica Uzinei de alaturi?

- A rupt logodna. Ce doresti?

- M-am gandit sa bem ceva - daca ai chef sa m-asculti.

- De acord. Dar s-o sun pe Anita ca s-o anunt ca intarzii la cina.

Katharine ii facu legatura cu Anita si Paul ii spuse ce planuri are.

- Te-ai gandit ce i-ai spune lui Kroner daca ti-ar spune ca postul de la Pittsburgh e inca liber?

- Nu. Am avut o zi ingrozitoare.

- Eu m-am gandit si

- Anita, trebuie sa plec.

- Bine. Te iubesc.

- Si eu te iubesc, Anita. La revedere. Isi ridica privirea spre Finnerty. Hai sa mergem.

Se simtea un pic conspirator si acest sentiment il incita. Compania lui Finnerty avea deseori acest efect asupra lui. Finnerty avea o aura de mister, transmitand senzatia ca el cunostea lumi nebanuite.de altii - un om care disparea in mod inexplicabil si avea prieteni din umbra. De fapt, Finnerty il initia pe Paul in putine lucruri surprinzatoare; ii dadea doar iluzia ca ii impartaseste unele mistere - daca exista vreunul. Iluzia era de ajuns. Ea umplea un gol din viata lui Paul si de aceea acceptase bucuros sa bea ceva cu acest om ciudat.

- Va pot gasi undeva? intreba Katharine.

- Nu. Ma tem ca nu, spuse Paul.

Avea de gand sa se duca la Country Club, unde putea fi usor gasit. Dar se hotari pe moment sa-si satisfaca apetitul de clandestinitate.

Finnerty venise la uzina in station wagon-ul lui Paul. II lasara acolo si plecara cu masina veche a lui Paul.

- Trecem podul, spuse Finnerty.

- Nu mergem la club?

- Azi e joi, da? Managerii civici mai au obiceiul dineului de joi la club?

Managerii civici erau administratorii de cariera care conduceau orasul. Locuiau pe acelasi mal al raului cu managerii si inginerii Uzinei Uium, dar contactul dintre cele doua grupuri era mai mult formal si, deci, prin traditie, suspect. Ca multe alte lucruri, schisma data din timpul razboiului, cand, pentru a fi eficienta, economia devenise monolitica. Se pusese urmatoarea problema: cine s-o conduca? Birocratii, varfurile afacerilor si ale industriei sau militarii? Oamenii de afaceri si birocratii fusesera aliati suficient de mult timp pentru a-i domina pe militari si de atunci colaborau, abuziv si suspect, dar precum Kroner si Baer, fiecare incapabil sa faca singur o treaba fara celalalt.

- Nu s-a schimbat mare lucru in Uium, spuse Paul. Managerii civici sunt tot acolo. Dar daca ajungem atat de devreme, poate gasim un separeu.

- Prefer un pat la comun intr-o leprozerie.

- Bine, atunci trecem podul. Stai sa-mi pun pe mine ceva mai lejer.

Opri masina chiar inainte de pod si isi schimba haina cu o scurta din portbagaj.

- Chiar ma intrebam daca o mai ai. E aceiasi scurta, nu?

- M-am obisnuit cu ea.

- Ce-ar zice un psihiatru?

- Ar zice ca este o palma adusa memoriei lui taica-meu, care nu iesea nicaieri fara palarie eden si costum la doua randuri.

- Crezi ca era un papagal?

- De unde sa stiu cum era taica-meu? Editorul anuarului Who's Who stie cam cat stiu si eu. Tipul nu prea dadea pe-acasa.

Acum strabateau Homestead-ul. Deodata, Paul pocni din degete, amintindu-si ceva, si coti pe o strada laturalnica.

- Trebuie sa ma opresc o clipa la politie. Asteapta-ma, te rog.

- Ce-ai patit?

- Era sa uit. Cineva mi-a sterpelit pistolul din torpedou sau poate a cazut sau stiu eu?

- Mergi mai departe.

- Sper sa nu dureze mai mult de un minut.

- Eu l-am luat.

- Tu? De ce?

- M-am gandit ca poate vreau sa ma impusc. O spuse ca o banalitate. Chiar am tinut teava in gura un timp, cu piedica trasa - vreo zece minute.

- Unde e acum?

- Undeva pe fundul raului Iroquis. Finnerty isi trecu limba peste buze. Tot timpul mesei am avut in gura un gust de benzina si de metal. Fa la stanga.

Paul se invatase sa asculte cu un calm aparent cand Finnerty vorbea despre momentele lui de morbiditate. Cand era cu Finnerty ii placea sa pretinda ca impartaseste gandurile lui launtrice fantastice, alternativ luminoase sau intunecate - ca si cum si el insusi ar fi fost nemultumit de propria liniste relativa. Finnerty vorbise deseori cu calm despre sinucidere; dar o facea, se pare, pentru ca ii placea sa savureze ideea. Daca s-ar fi simtit atras de sinucidere, ar fi fost mort de mult.

- Ma crezi nebun? intreba Finnerty.

Era evident ca voia de la Paul o reactie mai puternica.

- Inca ai contact cu realitatea. Cred ca asta e testul.

- Nu prea, nu prea.

- Te-ar putea ajuta un psihiatru. E unul bun in Albany. Finnerty scutura din cap.

- M-ar trage inapoi in centru si eu vreau sa raman cat pot de aproape de margine, fara sa sar peste. De pe margine vezi tot felul de lucruri pe care nu le vezi din centru. Dadu din cap. Lucruri marete, nevisate - oamenii de pe margine le vad primii.

Isi aseza mana pe umarul lui Paul si acesta isi retinu imboldul de a se indeparta burse, cat mai mult.

- Asta-i locul pe care-l cautam, spuse Finnerty. Parcheaza aici.

Inconjurasera cateva cvartale si se aflau iarasi la capul podului, langa aceiasi carciuma de unde luase Paul whisky-ul. Amintirile neplacute despre acel loc il faceau sa-si doreasca sa se duca in alta parte, dar Finnerty coborase deja din masina si se pregatea sa intre.

Paul constata fericit ca strada si carciuma erau deja aproape Pustii, deci existau sanse sa nu-i intalneasca pe cei care asistasera la deruta lui cu o zi in urma. Nu functiona nici un hidrant, dar de departe, din directia parcului Edison, se auzea vag muzica de fanfara - indicand locul unde putea fi toata lumea.

- Hei, ai farul spart, spuse un barbat aruncand o privire din usa deschisa a carciumii.

Paul trecu repede prin fata lui, fara sa-l priveasca atent.

- Multumesc.

Abia dupa ce il ajunse din urma pe Finnerty in semiintunericul umed dinauntru, se intoarse sa se uite mai bine la el - la spatele lui scurt si lat. Ceafa barbatului era groasa si rosie, iar in spatele urechilor sclipeau toartele de otel ale unor ochelari. Paul isi dadu seama ca era cel care statuse langa Rudy Hertz - barbatul al carui fiu tocmai implinise optsprezece ani. Isi aminti ca ii promisese, in panica acelui moment, ca va vorbi cu Matheson, directorul de plasamente, pentru fiul lui. Poate ca nu-l recunoscuse. Paul se strecura intr-un separeu cu Finnerty, in coltul cel mai intunecat al incaperii.

Barbatul se intoarse si zambi, cu privirea pierduta in spatele lentilelor groase, laptoase ale ochelarilor.

- Cu mare placere, dom' doctor Proteus, striga el. Nu se-ntampla prea des sa poti face un serviciu unei persoane cu o functie atat de inalta.

Paul se prefacu ca nu auzise si isi indrepta atentia spre Finnerty, care invartea o lingurita intr-o zaharnita. Cateva cristale se imprastiara pe masa si Finnerty desena absent din ele simbolul matematic al infinitului cu varful degetului.

- E ciudat ce asteptam de la aceasta reintalnire, ce asteapta oricine de la o reintalnire emotionanta. Credeam ca daca te vad mi se limpezesc tot felul de probleme, ca o sa pot gandi clar, spuse Finnerty.

Vorbea despre legaturile lui de suflet, cu o candoare care-l nelinistea pe Paul. Pentru a-si descrie sentimentele folosea cuvinte pe care Paul n-ar fi avut curajul sa le foloseasca vorbind despre un prieten: dragoste, afectiune si alte vorbe atribuite in general indragostitilor tineri si lipsiti de experienta. Nu era un discurs de homosexual; era expresia arhaica a prieteniei, formulata de un barbat nedisciplinat, intr-o epoca in care majoritatea barbatilor pareau speriati de moarte sa nu fie luati cumva drept poponari nici macar pentru o fractiune de secunda.

- Cred ca si eu ma asteptam la un fel de renastere, spuse Paul.

- Dar descoperi destul de repede ca vechii prieteni sunt vechi prieteni si nimic mai mult - nu sunt nici mai intelepti nici de mai mare ajutor decat altcineva. Dar ce dracu', asta nu-nseamna ca nu ma bucur al naibii sa te revad.

- Nu se serveste la separeu inainte de opt, striga barmanul.

- Aduc eu bauturile, spuse Finnerty. Ce vrei?

- Bourbon cu apa plata. Fa-l slab. Anita ne asteapta peste o ora.

Finnerty se intoarse cu doua pahare inalte.

- Are apa? intreba Paul.

- Avea oricum apa. Finnerty dadu la o parte zaharul de pe masa cu palma. Singuratatea e de vina, spuse el, de parca ar fi reluat firul conversației intrerupte. Singuratatea e de vina, sentimentul ca nu-ti gasesti locul nicaieri. Pe vremuri, era cat pe ce sa-nnebunesc aici si mi-am inchipuit ca la Washington va fi mai bine, ca voi gasi o multime de oameni pe care sa-i admir si ca langa ei mi-era locul. Dar la Washington e mai rau, Paul - este Uium la puterea a zecea. Barbatii sunt prosti, aroganti, incantati de ei insisi, lipsiti de imaginatie si de umor. Iar femeile - neveste tampite, care se hranesc din puterea si gloria sotilor lor.

- Asculta, Ed, spuse Paul zambind, sunt oameni de treaba.

- Cine nu e? Probabil ca eu nu sunt. Ce ma enerveaza este superioritatea lor, ierarhia asta cretina, care masoara oamenii cu masinile. Omul care ajunge in varf este un tip destul de sters.

- Vine lumea! striga barbatul cu lentile groase din usa. De departe se auzeau oameni marsaluind si bubuiturile unei tobe de alama. Muzica fanfarei izbucni. Paul si Finnerty se grabira spre usa.

- Cine sunt? striga Finnerty spre barbatul cu lentile groase.

Barbatul zambi.

- Nu cred ca vor sa se stie. E secret.

In fruntea cortegiului, inconjurat de patru trompetisti cu vesminte arabesti, era un batran imbujorat si grav, cu turban si salvari, purtand cu grija in brate un fildes de elefant inscriptionat cu simboluri misterioase. In spatele lui se vedea un imens stindard patrat, tinut in sus de un urias care se clatina pe picioare si mentinut in pozitie in bataia vantului, ca un pom de Armindeni, de o duzina de arabi care trageau de niste sfori colorate. Stindardul, care de la distanta promisese sa explice totul, era brodat cu patru siruri de scriere de mult uitata - sau poate recent inventata - si cu patru bufnite verzi pe un fundal de culoarea caisei. Urma fanfara, impodobita cu motive ornamentale arabesti. De instrumentele de alama atarnau flamuri cu bufnite si mesajul stindardului era repetat, ca sa nu-l rateze nimeni, pe o toba de alama cu un diametru de circa patru metri, urcata intr-o caruta.

- Uraa! striga prietenos barbatul cu lentile groase.

- De ce strigi ura? spuse Finnerty.

- Nu credeti ca merita? Ura pentru Luke Lubbock. Cel cu fildesul de elefant.

- Face o treaba grozava, spuse Finnerty. Ce reprezinta?

- E secret. Daca ar spune, n-ar mai putea fi ce este.

- Pare a fi cel mai important.

- Dupa fildesul de elefant.

Parada coti pe alta strada, se auzi din nou fluierul si muzica inceta. In josul strazii, se auzi tignalul altui fluier si toata tevatura se repeta cand isi facu aparitia un grup de cimpoieri imbracati cu kilturi.

- E concurs de parade in parc, spuse barbatul cu ochelari. Vor trece pe aici ore-n sir. Hai inauntru sa bem ceva.

- Facem noi cinste cumva? intreba Finnerty.

- Da' cine?

- Stai, spuse Paul. Poate fi interesant.

Un automobil tocmai se apropiase dinspre partea de nord a raului si soferul lui claxona, enervat de manifestantii care-i blocau trecerea. Claxonul si cimpoaiele se ciorovaira pana ce ultimul rand de manifestanti coti pe o strada laterala. Paul il recunoscu pe sofer prea tarziu ca sa se poata face nevazut. Shepherd il privi uimit si usor critic, facu vag cu mana si isi continua drumul. Prin geamul din spate priveau ochii mici ai lui Fred Berringer.

Paul refuza sa acorde vreo importanta incidentului. Se aseza in separeu cu barbatul scund si greoi, in timp ce Finnerty se duse sa mai aduca de baut.

- Ce face fiul tau? intreba Paul.

- Care fiu, domnule doctor? A, da, sigur - fiul meu. Ziceati ca o sa-i vorbiti lui Matheson de el, nu? Ce-a zis bunul Matheson?

- Inca nu m-am vazut cu el. N-am uitat, dar nu s-a ivit ocazia.

Barbatul dadu din cap.

- Matheson, Matheson - in spatele infatisarii reci, bate o inima de gheata. Nu-i nimic. Nu mai e nevoie sa vorbiti cu el. S-a rezolvat cu baiatu' meu.

- Serios? Ma bucur.

- Da, s-a spanzurat azi-dimineata in bucatarie.

- Dumnezeule!

- Da, i-am spus ce ati zis ieri si l-a descurajat atat de mult, ca s-a dat batut. E cel mai bine asa. Suntem prea multi. Hopa! Ati varsat paharul!

- Ce se petrece aici? intreba Finnerty.

- Tocmai ii spuneam domnului doctor ca fiul meu si-a dat seama ca viata lui nu mai are nici un rost si a parasit-o azi-dimineata - cu un cablu de otel.

Paul isi acoperi ochii.

- Doamne, Dumnezeule! imi pare rau.

Barbatul isi ridica privirea spre Finnerty, cu un amestec de uimire si exasperare.

- Ce naiba, de ce a trebuit sa fac asta? Hai, beti, domnule doctor, ca va trece. N-am nici un fiu, n-am avut niciodata. Ii scutura bratul lui Paul. M-auziti? E o mare porcarie!

- Atunci de ce nu-ti crap capul asta tampit? spuse Paul, dand sa se ridice in separeu.

- Pentru ca esti bagat in ea prea adanc, spuse Finnerty impingandu-l pe scaun. Le puse bauturile in fata.

- Iertati-ma, i se adresa barbatul lui Paul. Voiam doar sa vad cum lucreaza un supercreier. Care este I.Q.-ul dumneavoastra, dom' doctor?

- E o chestie de documentare. Du-te si cauta-l. A fost o chestiune de documentare. I.Q.-urile tuturor, masurate prin Testul National Standard de Clasificare Generala, sunt consemnate in documente publice - in Uium, la politie. Continua, rosti el acid, mai fa experiente cu mine. Imi place.

- Ai ales un specimen nepotrivit daca ai pornit sa descoperi cum sunt cei de peste rau, spuse Finnerty. Individul e atipic.

- Si tu esti inginer.

- Pana la demisie. Barbatul parea surprins.

- Stiti, daca nu ma pacaliti, asta lamureste multe. Exista nemultumiti, deci

- Noi cunoastem doi, spuse Finnerty.

- Stiti, intr-un fel era mai bine daca nu va cunosteam. E mult mai convenabil sa crezi ca opozitia este o minunata masa omogena, care se inșeala amarnic. Acum trebuie sa-mi bat capul cu exceptiile.

- Te-ai inregistrat ca un Socrate al nordului statului?

- Numele meu este Lasher, abatele James J. Lasher, R-127 si SS-55, capelan al Fortelor de Reconstructie si Reparatie.

- Primul numar este pentru pastor protestant. Al doilea, cel cu SS, ce-nseamna?

- Specialist in stiinte sociale, spuse Lasher. 55 desemneaza un antropolog cu masterat.

- Si ce face un antropolog in zilele noastre? intreba Paul.

- Ce face si un pastor supranumerar - devine o povara publica, o belea sau poate un alcoolic sau un birocrat. Isi plimba privirea de la Paul la Finnerty. Pe dumneavoastra va cunosc, dom' doctor Proteus. Dar dumneavoastra cine sunteti?

- Numele meu e Finnerty, Edward Francis Finnerty, doctor in filozofie si candva, EC-002.

- E un numar de colectie - un numar cu doua zerouri! spuse Lasher. Am cunoscut mai multi oameni cu un zero, dar nici unul cu doi. Cred ca aveti cel mai mare rang din toti cei cu care am schimbat cateva vorbe amicale. Daca Papa si-ar infiinta un atelier in tara asta, ar fi doar cu un grad mai sus - in numerele cu R, desigur. El ar fi R-001. Am auzit undeva ca acest numar este pastrat pentru el, in ciuda obiectiilor aduse de episcopi, care vor R-001 pentru ei. Delicata problema!

- I-ar putea da Papei un numar negativ, spuse Paul.

- Le-ar placea episcopilor. Paharul meu e gol.

- Cum e treaba asta ca oamenii de peste rau sunt opozitia? intreba Paul. Crezi ca sunt in slujba Diavolului, nu?

- E cam mult spus. Eu as zice ca voi ati demascat invartelile majoritatii preotilor marunti. Cand aveam o congregatie, inainte de razboi, le spuneam enoriasilor ca mentinerea spiritului lor in legatura cu Dumnezeu este pentru ei lucrul cel mai important din viata si ca, prin comparatie, rolul lor in economie nu-nseamna nimic. Acum, voi ati facut in asa fel incat sa le luati rolul din economie si ei descopera - majoritatea lor - ca nu le-a mai ramas aproape nimic. Sau in orice caz, nu destul. Paharul meu e gol.

Lasher ofta.

- La ce te poti astepta? continua el. Generatii intregi au fost educate treptat sa venereze competitia si piata, productivitatea si eficienta economica si invidia fata de semeni - si brusc, li s-a tras presul de sub picioare. Nu mai pot avea nici un rol, nu mai pot fi utili. Intreaga lor cultura s-a dus dracului. Paharul meu e gol.

- Abia ti l-am umplut, spuse Finnerty.

- Asa e. Lasher sorbi din pahar, cufundat in ganduri. Oamenii astia disponibilizari au nevoie de ceva - si clerul nu le poate da acest ceva - sau ei nu pot lua ceea ce le ofera clerul. Clerul spune ca e destul si la fel spune si Biblia. Oamenii spun ca nu e destul si am impresia ca au dreptate.

- Daca le era atat de drag vechiul sistem, cum se face ca se plangeau tot timpul de slujbele lor atunci cand le aveau? spuse Paul.

- A, pai ce se intampla acum e o treaba mai veche, nu doar dupa ultimul razboi. Poate ca oamenilor nu li se luau locurile de munca, dar li se lua sentimentul ca au un rol, ca sunt importanti. Duceti-va o data la biblioteca si rasfoiti revistele si ziarele dinainte, pana la al Doilea Razboi Mondial. Chiar si atunci se vorbea mult ca know-how-ul va castiga razboiul productiei - know-how-ul, nu oamenii, nu oamenii simpli care manipulau majoritatea masinilor. Si nebunia este ca era adevarat in mare masura. Chiar si atunci, jumatate din oameni sau mai mult nu intelegeau mare lucru despre masinile la care lucrau sau despre obiectele pe care le produceau. Aveau intr-adevar un rol in economie, dar nu intr-un mod care sa le satisfaca orgoliul. Si apoi mai erau reclamele alea de genul "sa nu-l impuscam pe Mos Craciun'.

- Cum adica? intreba Paul.

- Pai reclamele alea despre sistemul american, adica managerii si inginerii care au facut din America un paradis. Cand le citeai, credeai ca managerii si inginerii au dat totul Americii: paduri, rauri, resurse minerale, munti, petrol - absolut tot. Ciudata treaba. Aceasta cruciada a managerilor si inginerilor, ideea ca proiectarea, productia si distributia sunt un fel de razboi sfant; tot folclorul asta a fost nascocit de oamenii de la relatii cu publicul si publicitate, angajati de manageri si ingineri pentru a face populare marile afaceri pe vremuri, ceea ce n-a existat la inceput. Acum, inginerii si managerii cred sincer lucrurile minunate pe care le spuneau despre ei oameni angajati de stramosii lor special pentru asta. Linguseala de ieri a devenit predica de azi.

- Dar trebuie sa recunosti, spuse Paul, ca au facut lucruri extraordinare in timpul razboiului.

- Desigur! spuse Lasher. Ceea ce au facut ei pentru efortul de razboi a fost ca o cruciada; dar - si ridica din umeri - toata lumea a facut asta pentru efortul de razboi. Toata lumea s-a comportat extraordinar. Chiar si eu.

- Vad ca pe manageri si pe ingineri i-ai terminat, spuse Paul. Dar oamenii de stiinta? Eu cred ca

- E in afara discutiei, interveni nerabdator Lasher. Ei doar aduc cunostinte noi. Nu cunostintele fac rau, ci modul in care sunt folosite.

Finnerty clatina admirativ din cap.

- Si care ar fi solutia acum?

- Asta-i o intrebare infricosatoare, spuse Lasher, si totodata explicatia rationala pe care prefer s-o dau faptului ca beau. Apropo, asta e ultimul pahar; nu-mi place sa ma imbat. Beau pentru ca sunt speriat - doar putin speriat, asa ca nu trebuie sa beau mult. Conditiile sunt coapte, domnilor, pentru un fals Mesia si atunci cand va aparea, va fi cu siguranta prapad.

- Un Mesia?

- Mai curand sau mai tarziu, cineva va aprinde imaginatia acestor oameni cu o noua magie. La baza acesteia va fi promisiunea de redobandire a sentimentului de participare, de a fi necesar pe acest pamant - adica, redobandirea demnitatii, ce naiba! Politia este destul de inteligenta ca sa caute astfel de oameni si sa-i inchida conform legilor antisabotajului. Dar mai curand sau mai tarziu, cineva va reusi sa scape de supraveghere suficient de mult timp pentru a-si organiza discipolii.

Paul observase cu atentie expresia de pe fata lui si conchise ca, departe de a fi ingrozit de inevitabila revolta, Lasher era mai degraba incantat de idee.

- Si ce se va intampla? intreba Paul.

Isi ridica paharul si zornai cuburile de gheata lovindu-le de dinti. Terminase al doilea pahar si mai voia unul. Lasher ridica din umeri.

- Pai profetia e o treaba ingrata si istoria stie sa ne arate care sunt, privind in urma, solutiile foarte logice la niste dezastre ingrozitoare.

- Oricum, hai, da-i drumul cu profetia, il indemna Finnerty.

- Pai cred ca este o mare eroare sa consemnezi in documente publice I.Q.-urile tuturor. Cred ca primul lucru pe care l-ar face revolutionarii ar fi sa-i lichideze pe toti cu un I.Q. peste 110, sa zicem. Daca as fi pe partea voastra de rau, as inchide registrele cu I.Q.-uri si as mina podurile.

- Si atunci cei cu 100 ar urma dupa cei cu 110, cei cu 90 dupa cei cu 100 si asa mai departe, spuse Finnerty.

- Poate. Cam asa ceva. Lucrurile sunt cu siguranta pregatite pentru un razboi al claselor, pe niste linii de demarcatie stabilite convenabil. Si trebuie sa spun ca evaluarea de baza a sistemului actual este o incitare la violenta de gradul unu; cu cat esti mai destept, cu atat o duci mai bine. Inainte era: cu cat esti mai bogat, cu atat o duci mai bine. Ambele sunt, recunoasteti, greu de inghitit pentru cei ce n-au nimic. Criteriul inteligentei este mai bun decat cel al banilor, dar - isi ridica policarul si aratatorul, departate cativa milimetri - doar cu atat mai bun.

- E o ierarhie cat se poate de rigida, spuse Finnerty. Cum o sa poata cineva sa-si ridice I.Q.-ul?

- Exact, confirma Lasher. Si asta se bazeaza nu doar pe puterea creierului - ci pe anumite feluri de putere a creierului. Nu e de ajuns ca o persoana sa fie inteligenta, trebuie sa fie inteligenta in anumite directii, aprobate, utile: in esenta e vorba de management si inginerie.

- Sau sa ia in casatorie o persoana inteligenta, spuse Finnerty.

- Sexul poate inca sa demoleze tot felul de structuri sociale, aveti dreptate, confirma Lasher.

- Tatele mari te duc unde vrei, spuse Finnerty.

- Te linisteste sa stii ca exista ceva care nu s-a schimbat de secole, nu? Lasher zambi.

Se producea o usoara agitatie la bar si Lasher se apleca in afara separeului ca sa vada ce se petrece.

- Hei, striga el, Luke Lubbock! Vino incoace!

Luke, batranul grav care purtase fildesul de elefant in fruntea paradei, veni de la bar, dand pe gat berea in timp ce se apropia si uitandu-se nervos la ceas. Era transpirat si gafaia, de parca ar fi alergat. Sub brat tinea un pachet mare invelit in hartie maro.

Paul se bucura ca avea ocazia sa studieze mai de aproape magnificul costum al lui Luke. Era conceput sa impresioneze la distanta, ca decorul de scena. De aproape se vedea ca splendoarea era o sarlatanie din panza ieftina, sticla colorata si vopsea de radiator. In talie avea un pumnal cu nestemate, din placaj, cu o bufnita pe maner. Rubine false cat ouale de prigor, montate in sori aurii, erau atarnate la intamplare pe pieptul camasii de culoarea levanticii. In jurul mansetelor camasii si al salvarilor verzi ca jadul erau cerculete de clopotei si - din nou - cocotate pe varfurile intoarse ale papucilor aurii, o pereche de bufnite miniaturale.

- Luke, arati minunat! spuse Lasher.

Ochii lui Luke sticlira de placere, dar el era un barbat important, prea grabit ca sa raspunda la asemenea flatari.

- Ei, nici asa, nici asa, spuse el. Trebuie sa ma schimb, ca sa merg cu Parmezanii. Ma asteapta mai incolo, pe strada. Trebuie sa ma schimb si un tampit s-a incuiat in ghereta si n-am unde. Se uita repede in jur. Ma lasati sa ma schimb in separeu si voi sa ma acoperiti?

- Sigur, spuse Finnerty.

II lasara pe Luke sa se strecoare in intunericul separeului Si Paul se pomeni stand de paza, amuzat, pandind din priviri femeile.

Luke incepu sa se dezbrace, bombanind. Isi arunca pumnalul si centura pe masa, unde aterizara cu o bubuitura impresionanta. Gramada sclipitoare crestea si crestea, pana ce, de la distanta, ar fi putut sa semene destul de mult cu capatul unui curcubeu.

Paul isi slabi panda o clipa ca sa arunce o privire spre Luke si il soca transformarea. Ramasese in chiloti, zdrentuiti si cenusii si nu prea curati. Luke se micsorase si se intristase, era plin de bube si zgarieturi si slabanog. Se potolise, nu scotea o vorba si nu privea pe nimeni. Aproape disperat, lacom, desfacu pachetul maro si scoase din el o uniforma bleu, cu broderii aurii, paspoalata cu purpuriu. Isi puse pantalonii, ghetele negre si vestonul cu epoleti masivi. Luke incepea sa creasca din nou, isi recapata culoarea si, in timp ce isi prindea sabia, redeveni vorbaret, important si puternic. Isi impacheta cealalta costumatie in hartia maro, lasa pachetul la barman si navali in strada fluturandu-si sabia scoasa din teaca.

Se auzi un tignal si Parmezanii se adunara in spatele lui, pentru a fi condusi spre aventuri glorioase, intr-o lume de vis, pe care cei de pe trotuar nu puteau decat s-o banuiasca.

- Magie inofensiva: delicioasele gogosi dintotdeauna, spuse razand Lasher. Vorbeam de ierarhii: Luke, cu un I.Q. de vreo 80, are niste titluri care l-ar face pe Charlemagne sa para ajutor de bucatar. Dar afacerea asta se subtiaza destul de repede pentru toata lumea, cu exceptia catorva ca Luke Lubbock. Daramarea cosmeliei e groaznica. Lasher se ridica. Nu mai vreau sa beau, multumesc. Batu in masa. Dar intr-o buna zi, domnilor, cineva le va oferi ceva in care sa-si infiga dintii - poate dumneavoastra sau poate eu.

- Noi o sa le dam ceva in care sa-si infiga dintii? repeta Paul. Observa ca incepea sa i se impleticeasca limba.

- In dumneavoastra isi vor infige dintii in cele din urma. Lasher isi puse mana pe umarul lui Paul. Si inca un lucru: vreau sa fiu sigur ca intelegeti ca pe oameni ii preocupa serios daca fiii lor au de ce sa traiasca; si ca unii fii se spanzura.

- Asta se-ntampla de cand lumea, spuse Paul.

- Si? spuse Lasher.

- Si e foarte rau. Cu siguranta nu ma bucura deloc.

- Iti inchipui ca esti noul Mesia? spuse Finnerty.

- Uneori ma gandesc ca as vrea sa fiu - macar ca mijloc de autoaparare. Si ar fi si o metoda grozava de a ma imbogati.

Problema este ca pot fi vandut sau nevandut pe orice, prea usor. Imi place sa fiu convins sa fac ceva. O conceptie cam subreda despre un Mesia. Pe langa asta, cine a mai pomenit un Mesia mic si gras, de varsta mijlocie si cam chior? Si n-am priza la oameni. Sincer, ma doare-n cot de mase si banuiesc ca asta se vede. Emise un fel de cloncanit cu limba. O sa-mi fac rost de o uniforma, ca sa aflu ce gandesc si ce reprezint.

- Sau doua uniforme, ca Luke Lubbock, spuse Paul.

- Bine, doua. Dar asta este maximul absolut pe care ar trebui sa si-l permita orice fiinta umana care se respecta. Sorbi din paharul lui Paul. Noapte buna.

- Mai ia un pahar, spuse Finnerty.

- Nu, am vorbit serios. Nu-mi place sa ma pilesc.

- Bine. Dar vreau sa ne mai vedem. Unde te pot gasi?

- Cel mai probabil aici. Scrise o adresa pe un servetel de hartie. Sau incearca aici. Il privi cu atentie pe Finnerty. Stii ceva? Daca te speli pe fata, ai putea trece foarte bine drept un Mesia.

Finnerty paru socat si nu rase.

Lasher lua un ou fiert tare de la bar, ii sparse coaja rostogolindu-l pe claviatura pianului mecanic si iesi, pierzandu-se in noapte.

- E magnific, nu-i asa? spuse Finnerty fascinat.

Isi intoarse fara nici o placere privirea de la usa spre Paul. Acesta observa cum pe ochii lui se asternea pacla plictiselii, a dezamagirii, si isi dadu seama ca Finnerty isi gasise un nou prieten, in fata caruia el palea.

- Ce comandati, domnilor? intreba o chelnerita scunda si bruneta, cu un trup legat si ingrijit.

Se uita la ecranul televizorului in timp ce ii astepta sa raspunda. Se parea ca televizorul nu avea niciodata sunet, ci doar imagine. Un tanar agitat, cu haina sport lunga, se bataia pe ecran si sufla intr-un saxofon.

Carciuma se umplea; multi dintre manifestantii costumati excentric si enigmatic venisera sa se invioreze la un pahar, creand o atmosfera de neliniste si intriga internationala.

Un tanar maruntel deghizat in muftiu, cu niste ochi extrem de inteligenti si de mari, se rezema de masa din separeul unde stateau Paul si Ed si se uita la ecranul televizorului cu un interes ce nu parea unul de rutina. Se intoarse degajat spre Paul.

- Ce-o fi cantand?

- Poftim?

- Tipul de la televizor - cum se cheama piesa?

- N-o aud.

- Stiu, spuse el nervos, tocmai asta-i poanta. Ghiceste din ce vezi.

Paul se incrunta o clipa spre ecran, incerca sa se bataie la fel ca saxofonistul, ca sa potriveasca o piesa pe acel ritm. Deodata i se aprinse beculetul si melodia se desfasura in imaginatia lui de parca cineva ar fi dat sunetul mai tare.

- E Rosebud. Piesa e Rosebud, spuse Paul. Tanarul zambi calm.

- Rosebud, zici? Asa, ca sa ne distram, pui ramasag? Eu zic ca e sa zicem, Paradise Moon.

- Pe cat?

Tanarul studie scurta lui Paul, apoi, cu o vaga surprindere, pantalonii si pantofii scumpi.

- Zece?

- Zece sa fie! Rosebud!

- Ce-a zis ca este, Alfy? striga barmanul.

- Zice ca e Rosebud. Eu zic ca e Paradise Moon. Da tare. Ultimele note din Paradise Moon izbucnira din difuzor,

saxofonistul facu o grimasa si se retrase de pe ecran. Barmanul facu admirativ cu ochiul spre Alfy si opri din nou sunetul. Paul ii intinse lui Alfy bancnota de zece dolari.

- Felicitari.

Alfy se aseza in separeu fara sa fie invitat. Se uita la ecran, scoase fum pe nas si inchise ochii, ganditor.

- Acum ce crezi ca se canta?

Paul se hotari sa se ambitioneze sa-si capete banii inapoi. Se uita incordat la ecran si se gandi bine. Acum se vedea intreaga orchestra si, dupa ce considera ca a prins firul unei melodii, se uita de la un muzician la altul, pentru confirmare.

- E o piesa veche, spuse el. Stardust.

- Pe zece ca e Stardust?

- Pe zece.

- Ce este, Alfy? striga barmanul. Alfy ridica policarul la Paul.

- Pustiul e corect. Zice ca e Stardust si vad unde bate. Are dreptate ca e una veche, dar nu e asta. Se cheama Mood Indigo. II privi cu compasiune pe Paul. E una tare! Pocni din degete.

Barmanul rasuci butonul volumului si se auzi Mood Indigo.

- Minunat! spuse Paul, intorcandu-se spre Finnerty pentru confirmare. Finnerty era cufundat in gandurile lui si buzele i se miscau usor, de parca ar fi purtat o conversatie imaginara. In ciuda zgomotului si a entuziasmului pentru performanta lui Alfy, parea ca nu le observase.

- Inspiratie, rosti, modest, Alfy. Asa se-ntampla: o porti in minte mult timp si te uimesti pe tine insuti. N-as putea sa va spun - in amanunt - cum am reusit. O fi un alt simt - simti ce este.

Barmanul, chelnerita si cativa spectatori tacusera ca sa auda ce spune Alfy.

- A, da sunt niste smecherii, spuse Alfy. Urmaresti toba de alama cum tremura si nu ce face tipu' de la baterie. In felul asta prinzi ritmul de baza. Multi urmaresc bateria si tipu' o poate lua razna. Treburile astea se-nvata. Si trebuie sa cunosti instrumentele - cum scot o nota inalta, cum scot una joasa. Dar asta nu-i de-ajuns. Glasul lui capata un ton respectuos, aproape reverentios. E cam straniu ce mai trebuie.

- Se pricepe si la clasici, spuse entuziast barmanul. Sa-l vedeti cu Boston Pops in serile de duminica.

Alfy isi strivi nervos mucul tigarii.

- Da, da, clasici, spuse el, incruntat si dezvaluindu-si fara mila indoielile launtrice asupra lui insusi. Da, am avut noroc duminica trecuta, cand m-ai vazut. Dar n-am un repertoriu potrivit pentru asta. Ma depaseste si nu poti invata din zbor clasicii. Si ca sa-ti alcatuiesti un repertoriu din treburile astea te caznesti mult, astepti uneori un an, doi, ca sa vezi asa ceva de doua ori. Se freca la ochi, ca si cum si-ar fi amintit nenumaratele ore de concentrare in fata ecranului. Trebuie sa le vezi mereu si mereu. Si tot timpul apar unele noi - multe furate din vechile piese.

- E greu, nu? spuse Paul. Alfy ridica din sprancene.

- Da, e greu - ca orice altceva. E greu sa fii cel mai bun.

- Sunt tot felul de derbedei care incearca sa patrunda, dar nu se pot compara cu Alfy, spuse barmanul.

- Sunt buni pe felia lor - sa faca bani usor si repede, spuse Alfy. Adica in momentul cand apare o piesa noua, ei au si luat banii, inainte de a o vedea lumea. Dar nici unul nu traieste mult din asta, va spun eu. N-au repertoriu si asta-ti trebuie ca sa te mentii zi de zi.

- Tu din asta traiesti? intreba Paul. Nu reusise sa-si atenueze tonul de bascalie si se simtea ca e dusmanos.

- Da, spuse Alfy rece, din asta traiesc. Scot cate un dolar de aici, un dolar de colo

- Douazeci de dolari de aici, spuse Paul. Aceasta remarca paru sa-i imblanzeasca tonul.

Barmanul dorea sa mentina o atmosfera prieteneasca.

- Alfy a inceput ca as al pariurilor la biliard, nu-i asa, Alfy? spuse el vesel.

- Da, dar e un domeniu aglomerat. Abia e loc de zece, douazeci de insi care sa se ocupe de asta in mod regulat. Cred ca am fost cateva sute care am incercat cu pariurile. Armata si Emanatiile si Epavele erau pe urmele mele, asa ca am inceput ca caut altceva. Ciudat, fara sa ma gandesc prea mult, faceam asta de cand eram pusti. Asta trebuia sa fac de la inceput. Emanatii si Epave, spuse el dispretuitor, amintindu-si probabil ca era cat pe-aci sa fie inrolat in Fortele E si E. Armata! spuse el si scuipa.

Cativa soldati si un mare numar de barbati de la Emanatii si Epave il auzira insultandu-le organizatiile si nu facura altceva decat sa dea din cap, impartasindu-i dispretul.

Alfy se uita la ecran.

- Baby, Dear Baby, Come Home With Me Now, rosti el. Asta-i o noutate.

Se grabi spre bar ca sa studieze mai de aproape miscarile formatiei. Barmanul ramasese cu mana pe butonul de sunet, in asteptarea semnalului lui Alfy. Daca Alfy ridica dintr-o spranceana, barmanul dadea drumul la sunet. Il lasa cateva secunde, Alfy dadea din cap si sunetul se oprea din nou.

- Ce beti, baieti? intreba chelnerita.

- Iii? spuse Paul, inca fascinat de Alfy. Aaa Bourbon cu apa.

Facea exercitii cu ochii, constatand ca nu functionau prea bine.

- irlandez cu apa, spuse Finnerty. Ti-e foame?

- Da adu-ne, te rog, niste oua tari.

Paul se simtea minunat, la unison cu toata carciuma si, prin extensie, cu toata omenirea si tot universul. Se simtea spiritual si in pragul unei superbe descoperiri. Si, dintr-odata, isi aduse aminte.

- Dumnezeule! Anita! -Unde?

- Acasa asteapta.

Nesigur pe picioare, inganand saluturi vesele spre cei pe langa care trecea, Paul ajunse la cabina telefonica, imbacsita de fumul de trabuc de la ocupantul ei anterior. Suna acasa.

- Asculta, Anita nu ajung acasa la cina. Am de discutat cu Finnerty si

- Nu-i nimic, dragule. Mi-a spus Shepherd sa nu te astept.

- Shepherd?

- Da. Te-a vazut acolo si mi-a spus ca nu pareai sa ai de gand sa vii acasa.

- Cand te-ai vazut cu el?

- E aici acum. A venit sa-si ceara scuze pentru seara trecuta. S-a aplanat totul si acum ne simtim foarte bine.

- Da? I-ai acceptat scuzele?

- Sa zicem ca am ajuns la o intelegere. Era ingrijorat ca o sa-i faci lui Kroner un raport defavorabil despre el, iar eu m-am straduit sa-l conving ca erai hotarat sa-l faci.

- Stai, asculta, n-am de gand sa fac nici un raport defavorabil despre

- Asa joaca el. Lupta impotriva focului cu focul. L-am convins sa nu mai raspandeasca tot felul de povesti pe seama ta. Nu esti mandru de mine?

- Ba da, sigur.

- Acum urmeaza sa te ocupi in continuare de el, sa-l tii ingrijorat.

- Ihi.

- Bine, distreaza-te mai departe. Iti face bine sa mai iesi din cand in cand.

- Da, sa traiti.

- Si te rog incearca sa-l convingi pe Finnerty sa plece.

- Da, sa traiti.

- Ti se pare ca te cicalesc?

- Nu, sa traiti.

- Paul! Ai prefera sa nu ma intereseze?

- Nu, sa traiti.

- Bine. Du-te si imbata-te. O sa-ti faca bine. Mananca totusi ceva. Te iubesc.

- Si eu te iubesc.

Paul puse receptorul in furca si se intoarse sa infrunte lumea prin geamul aburit al cabinei telefonice. Impreuna cu senzatia de ameteala avea o senzatie de noutate - sentimentul unei identitati proaspete, puternice crestea in el. Era o iubire generalizata - indeosebi pentru oamenii marunti, oamenii simpli, fie ei binecuvantati. Toata viata, acestia ii fusesera ascunsi privirii de zidul turnului sau de fildes. In seara aceea, venise printre ei, impartasea sperantele si dezamagirile lor,

le intelegea nazuintele, descoperea frumusetea simplitatii lor si valorile lor pamantesti. Acel mal al raului era autentic si Paul ii iubea pe acesti oameni simpli, voia sa-i ajute, sa-i faca sa simta ca sunt iubiti si intelesi si voia sa fie si el iubit de ei. Cand se intoarse in separeu, il gasi pe Finnerty cu doua tinere, pe care Paul le indragi pe loc.

- Paul, ti-o prezint pe vara mea Agnes, din Detroit, spuse Finnerty.

Isi tinea mana pe genunchiul unei roscate grase si vesele asezata langa el.

- Iar ea, continua el, aratand spre o bruneta inalta si urata, asezata in partea cealalta a mesei, este vara ta, Agnes.

- Imi pare bine, Agnes si Agnes.

- Esti la fel de nebun ca el? spuse bruneta banuitoare. Daca da, eu plec acasa.

- Paul e un american tipic caruia ii place sa se distreze, spuse Finnerty.

- Spune-mi ceva despre tine, zise expansiv Paul.

- Ma cheama Barbara, nu Agnes, spuse bruneta. Iar ea e Martha.

- Ce beti? intreba chelnerita.

- Un scotch dublu cu apa, raspunse Martha.

- La fel, spuse Barbara.

- Patru dolari pentru bauturile doamnelor, zise chelnerita.

Paul ii intinse o bancnota de cinci.

- Maaama! spuse Barbara vazand cartea de identitate din portofelul lui Paul. Tipu' e inginer!

- Sunteti de pe celalalt mal? i se adresa Martha lui Finnerty.

- Dezertori.

Amandoua fetele se ridicara si, rezemate cu spatele de peretele separeului, se uitau derutate la Paul si Finnerty.

- Sa ma ia naiba! rosti in cele din urma Martha. Despre ce vreti sa vorbim? Eu am facut algebra la liceu.

- Suntem oameni obisnuiti, spuse Paul.

- Ce beti? intreba chelnerita.

- Un scotch dublu, raspunse Martha.

- La fel, spuse Barbara.

- Sezi aici, fir-ar sa fie, spuse Finnerty tragand-o pe Martha langa el.

Barbara se tinea inca la distanta de Paul si se uita la el cu scarba.

- Ce cauti aici? Ai venit sa faci bascalie de iepurasii cei prosti?

- Imi place aici, spuse sincer Paul.

- Iti bati joc de mine.

- Nu, zau, deloc. Am spus ceva care sa para ca-mi bat joc?

- Asa gandesti, spuse ea.

- Patru dolari pentru bauturile doamnelor, spuse chelnerita.

Paul plati din nou. Nu stia ce sa-i mai spuna Barbarei. Nu voia sa-i faca ochi dulci. Voia doar s-o faca sa fie prietenoasa si sociabila si sa inteleaga ca el nu era deloc un grangure scortos. Departe de asa ceva.

- Sa stii ca nu te castreaza cand iti dau diploma de inginer, ii spunea Finnerty Marthei.

- Tot aia e, spuse Martha. Unii pusti care vin de dincolo de rau par sa fi fost castrati.

- Pe vremea noastra nu se intampla asta, zise Finnerty. Ca sa creeze o atmosfera mai intima, Paul lua degajat unul din paharele din fata Barbarei si sorbi din el. In clipa aceea, isi dadu seama ca paharele cu scotch scump, care sosisera ca galetile cu apa ale pompierilor, nu contineau decat apa maronie.

- Cam slab, spuse el.

- Si ce sa fac? O criza de isterie? spuse Barbara. Lasa-ma sa plec.

- Nu, te rog, nu-i nimic. Vorbeste cu mine. Inteleg.

- Ce doriti? intreba chelnerita.

- Vrei sa ma faci sa ma simt prost?

- Vreau sa te simti bine. Daca ai nevoie de bani, te pot ajuta. Vorbea din toata inima.

- N-ai decat, daca vrei s-arunci cu banii, spuse Barbara si porni agitata prin incapere.

Lui Paul i se ingreunau tot mai mult pleoapele in timp ce se gandea ce sa spuna ca sa sparga gheata in conversatia cu Barbara. Isi incrucisa bratele pe tablia mesei si, ca sa se odihneasca o secunda, isi puse capul pe ele.

Cand deschise din nou ochii, Finnerty il scutura si Barbara si Martha plecasera. Finnerty il ajuta sa iasa la aer.

Afara era un cosmar de lumina si zgomot si Paul constata ca se pregatea un fel de parada cu torte. Incepu sa strige entuziasmat cand il recunoscu pe Luke Lubbok, purtat intr-un scaun de masina.

Dupa ce Finnerty il instala din nou in separeu, in mintea lui Paul se contura si se cizela in mod inspirat, fara nici un efort constient din partea lui, un discurs, aur curat, rezultat din toate impresiile nebuloase ale serii. Era suficient sa-l rosteasca pentru a face din el noul Mesia si din Uium, noul Eden. Primele cuvinte ii stateau pe buze, desfacandu-le ca sa se elibereze.

Paul se cazni sa se ridice in picioare pe banca si de acolo izbuti sa paseasca pe masa. Isi duse mainile deasupra capului ca sa atraga atentia.

- Prieteni! Prietenii mei! striga el. Trebuie sa ne intalnim la mijlocul podului!

Masa fragila se clatina brusc sub el. Auzi trosnetul lemnului, urale si, din nou - se facu intuneric.

Prima voce pe care o auzi, a barmanului, rosti cu blandete:

- Hai, e ora inchiderii. Trebuie sa incui.

Paul se ridica in capul oaselor si gemu. Avea gura uscata Si il durea capul. Masa disparuse din separeu; doar ipsosul crapat si capetele de bolturi indicau locul unde fusese ancorata de perete.

Carciuma parea goala, dar in aer pluteau sunete tanguitoare. Paul arunca o privire din separeu si vazu un barbat maturand pardoseala. Finnerty sedea in fata pianului mecanic, impovizand salbatic pe vechitura aceea metalica disonanta.

Paul merse tarsaindu-si picioarele pana la pian si puse mana pe umarul lui Finnerty.

- Hai acasa, spuse el. Finnerty continua sa bata clapele.

- Eu mai raman! striga el ca sa acopere muzica. Tu du-te acasa!

- Si unde o sa stai?

Apoi Paul il vazu pe Lasher, care sedea discret in semiintuneric, pe un scaun, rezemat de zid. Lasher se batu pe pieptul masiv.

- La mine, rosti el cu buzele.

Finnerty ii scutura mana lui Paul si nu raspunse.

- Bine, ingana Paul. La revedere.

Iesi impleticindu-se in strada si se duse la masina. Se opri o clipa sa asculte ecoul muzicii diavolesti a lui Finnerty lovindu-se de fatadele orasului adormit. Barmanul statea, respectuos, la distanta de pianistul inflacarat, de teama sa nu-l deranjeze.

Dupa seara petrecuta cu Finnerty si Lasher si cu bunii oameni marunti, Alfy, Luke Lubbock, barmanul, Martha si Barbara, doctorul Proteus a dormit pana spre sfarsitul dupa-amiezii. Cand s-a trezit, Anita nu mai era acasa, si, cu gura uscata, cu ochii congestionati si cu un stomac pe care-l simtea indesat cu blana de pisica, Paul pleca la postul lui influent de la Uzina Uium.

Ochii doctorului Katharine Finch, secretara lui, erau congestionati dintr-un alt motiv, un motiv care o mistuia intr-atat, incat aproape ca nici nu observa halul in care era Paul.

- A sunat doctorul Kroner, spuse ea mecanic.

- A! Vrea sa-l sun?

- Domnul doctor Shepherd a preluat mesajul.

- Da? Altceva?

- De la politie.

- De la politie? Ce voiau?

- Doctorul Shepherd a preluat mesajul.

- E-n regula.

Totul i se parea fierbinte, stralucitor si soporific. Se aseza pe marginea biroului ei sa se odihneasca.

- Fa-mi legatura cu dusmanul.

- Nu e nevoie. E in biroul dumneavoastra. Intrebandu-se mohorat pentru ce motiv de nemultumire, neglijenta sau incalcare de reguli voia sa-l vada Shepherd, Paul impinse usa cu precautie.

Shepherd sedea la biroul lui Paul, absorbit in semnarea unui teanc de rapoarte. Nu-si ridica privirea. Tot cu ochii in hartii, apasa energic pe butonul interfonului.

- Domnisoara Finch

- Da, domnule.

- In legatura cu acest raport de securitate lunar: ti-a spus doctorul Proteus cum a planuit in legatura cu introducerea lui Finnerty neinsotit ieri?

- Am planuit sa-mi tin gura, spuse Paul.

Shepherd isi ridica privirea, aparent incantat si surprins.

- Ia uite, vorbeam de lup. Nu se misca din scaunul lui Paul. Ia, spune, rosti el cu o camaraderie entuziasta, te-ai cam cherchelit aseara, baiete, nu? Trebuia sa-ti iei liber toata ziua. Ma descurc prin hartii si fara tine.

- Multumesc.

- Nici o problema. Nu-i mare scofala de rezolvat toate astea.

- Speram sa-mi tina locul Katharine si sa ceara ajutor numai daca ar fi avut nevoie.

- Stii ce parere ar avea Kroner despre asta. Nu e nevoie de prea mult efort ca sa faci bine lucrurile, Paul.

- Vrei sa-mi spui te rog ce dorea Kroner?

- A, da, vrea sa va vedeti asta-seara, nu joi. Trebuie sa ajunga la Washington maine seara si sa ramana toata saptamana.

- Minunat. Si vestea buna de la politie? Shepherd rase amuzat.

- Ceva, o incurcatura. Erau toti agitati in legatura cu un pistol pe care l-au gasit la rau. Sustineau ca avea seria unui pistol cu care esti tu inregistrat. Le-am spus sa mai verifice o data - ca un om care e atat de inteligent incat sa poata fi managerul Uzinei Uium nu poate face prostia de a lasa un pistol la voia intamplarii.

- Frumos compliment, Shep. Pot sa-mi folosesc telefonul? Shepherd impinse telefonul peste birou si continua sa semneze: "Lawson Shepherd, in absenta lui P. Proteus'.

- I-ai spus ca m-am imbatat?

- Vai de mine, nu, Paul! Te-am acoperit.

- Si ce-ai spus ca am patit?

- Ca ai probleme cu nervii.

- Splendid!

Katharine facea legatura cu biroul lui Kroner pentru Paul.

- Domnul doctor Proteus ar dori sa vorbeasca, va rog, cu domnul doctor Kroner. L-a cautat domnul doctor Kroner mai devreme, spuse Katharine.

Nu era o zi de evaluat proportiile incidentelor. Paul reusise sa primeasca atacurile lui Kroner, Shepherd si ale politiei cu un fel de apatie. Dar acum se pomeni ca il infurie ceremonia etichetei legaturii telefonice oficiale - o pierdere de vreme cu un protocol si un ceremonial perpetuate cu drag de campionii de rang inalt ai eficientei.

- Domnul doctor Proteus e pe fir? intreba secretara lui Kroner. A intrat domnul doctor Kroner.

- O clipa, spuse Katharine. Domnul doctor Proteus, a venit domnul doctor Kroner si poate vorbi cu dumneavoastra.

- Bine, sunt pe fir.

- Domnul doctor Proteus e pe fir, spuse Katharine.

- Spune-i sa vorbeasca, spuse Kroner.

- Spune-i domnului doctor Proteus sa vorbeasca, spuse secretara lui Kroner.

- Domnule doctor Proteus, vorbiti, spuse Katharine.

- Aici doctor Proteus, domnule doctor Kroner. Am auzit ca m-ati cautat.

Un clinchet il anunta ca se inregistra convorbirea.

- Shepherd mi-a spus ca ai probleme cu nervii, baiete.

- Nu chiar. Am luat un fel de virus.

- Plutesc o multime in jurul nostru. Te simti in stare sa vii diseara la mine acasa?

- Mi-ar face placere. Sa aduc vreun document, doriti sa discutam ceva in mod special?

- Cum ar fi Pittsburgh, rosti Shepherd intr-o soapta de scena.

- Nu, nu, Paul, doar ca sa ne vedem. Stam la o sueta, atata tot. N-am mai avut de mult o discutie prieteneasca. Mami si cu mine vrem sa intretinem relatiile.

Paul isi scormoni amintirile. Nu mai fusese invitat in vizita la Kroner de un an, de cand fusese evaluat pentru ultima majorare de salariu.

- Va fi o placere. La ce ora?

- Opt, opt si jumatate.

- E invitata si Anita? Era o greseala. Ii iesi pe gura fara sa se gandeasca.

- Bineinteles! Doar nu te duci nicaieri in vizita fara ea, nu?

- A, nu, domnule.

- Sper ca nu. Rase formal. Atunci la revedere.

- Ce-a spus? intreba Shepherd.

- A spus ca nu-i treaba ta sa semnezi rapoartele in locul meu. Si ca numele tau va fi sters cu guma de cerneala de Katharine Finch.

- Hei, potoleste-te. spuse Shepherd ridicandu-se. Paul vazu ca toate sertarele biroului erau intredeschise.

In sertarul de jos se vedea clar gatul sticlei de whisky goale, inchise trantind sertarele repede, unul dupa celalalt. Cand ajunse la cel de jos, scoase sticla si i-o intinse lui Shepherd.

- Poftim! O vrei? Poate deveni pretioasa. Are amprentele mele pe ea.

- Vrei sa ma bagi la apa, asta-i treaba? spuse nervos Shepherd. Vrei sa faci caz de povestea asta in fata lui Kroner? Hai, eu sunt gata. Sa vedem daca il poti convinge.

- Vezi-ti de ale tale. Pleaca! Iesi din acest birou si sa nu mai vii decat cand te chem eu. Katharine!

- Da?

- Daca doctorul Shepherd mai intra in acest birou fara permisiunea mea, il impusti.

Shepherd tranti usa, ii bombani pe Paul si pe Katharine si pleca.

- Domnule doctor Proteus, va cauta de la politie, spuse Katharine.

Paul o sterse din birou si se duse acasa.

Era ziua libera a menajerei si Paul o gasi pe Anita in bucatarie, imaginea vietii de familie, minus copiii.

Bucataria era, ca sa zicem asa, ceea ce daruise Anita din ea insasi lumii. Atunci cand o concepuse, traise toate framantarile si caznele creativitatii - chinuita de indoieli, blestemandu-si limitele, infometata si, in acelasi timp temandu-se de parerile celorlalti. Acum era terminata si admirata; verdictul comunitatii era: Anita e o artista.

Era o incapere mare, aerisita, mai mare decat majoritatea livingurilor. Grinzi cioplite rudimentar, luate dintr-un stravechi hambar, erau atasate de tavan cu piroane ascunse, fixate in cadrul de otel al casei. Peretii erau lambrisati cu lemn de pin, antichizat prin sablare si tratat cu ulei de in pentru a-i da o tenta galbuie calda.

Un camin imens si o soba de gatit olandeza din piatra acopereau un perete. Deasupra lor era atarnata o pusca lunga care se incarca prin teava, o palnie pentru praf de pusca si o punga cu gloante. Pe polita caminului erau matrite de lumanari, o rasnita de cafea, un cleste si pirostrii pentru camin, un ibric ruginit. Un cazan de fier, suficient de mare pentru a fierbe in el un misionar, atarna de un brat lung in camin si sub el, erau adunate mai multe craticioare, ca tot atatea progenituri de negri. O putina de batut untul tinea usa deschisa si pe tocul ei erau agatati stiuleti de porumb indian la intervale estetice. Intr-un colt era proptita o coasa coloniala si doua balansoare bostoniene erau asezate pe o carpeta crosetata, cu fata spre caminul rece, unde in cazanul nesupravegheat nu fierbea niciodata nimic.

Paul facu ochii mici, ca sa excluda totul din campul lui vizual, in afara de acest tablou colonial si isi imagina ca el si Anita patrunsesera pana acolo, in salbaticia nordului, unde cel mai apropiat vecin se afla la vreo patruzeci de kilometri departare. Ea facea sapun, lumanari si haine groase de lana pentru iarna grea care urma, iar el, trebuia sa confectioneze gloante si sa se duca sa impuste un urs, ca sa nu moara amandoi de foame. Concentrandu-se puternic asupra acestei iluzii, Paul reusi sa-si compuna un sentiment de reala recunostinta pentru prezenta Anitei, sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru ca avea alaturi o femeie care sa-l ajute in colosalul efort de a supravietui. Dupa ce, in inchipuirea lui, ii aducea Anitei ursul si ea il curata si il sara pentru a-l conserva, Paul simtea o imensa usurare - impreuna obtinusera prin forta muschilor si curaj, un munte de carne rosie, vartoasa, dintr-o lume inospitaliera. Si el va face alte gloante si ea va face alte lumanari si sapunuri din osanza ursului, pana noaptea tarziu, cand Paul si Anita se vor pravali pe o gramada de paie in coltul incaperii, morti de oboseala si asudati, vor face dragoste si vor dormi bustean pana la ivirea zorilor geroase

- Urr, urr, urr, facea masina de spalat automata. Urr, urr, urr, dam!

Fara nici o placere, Paul isi extinse campul vizual, pentru a include si cealalta parte a incaperii, unde Anita sedea pe un scaun cu o speteaza ca o scara, in fata dulapului din lemn de nuc care ascundea consola spalatoriei. Tablia plianta fusese trasa din dulapul a carui fatada de sertare si usi constituia un tot, in care era parcata spalatoria, ca intr-un mic garaj. Usile unui dulap de colt erau deschise, lasand sa se vada un televizor, la care Anita se uita absorbita. Un medic ii spunea unei doamne in varsta ca probabil nepotul ei va ramane paralizat de la talie in jos, tot restul vietii.

Urrr, urrr, urrr, facea tablia. Anita nu-i dadea atentie. Suna ceasul. Anita nu-i dadu atentie. Azzzzzz! Romp! Tablia se ridica brusc si un cos cu rufe uscate sari din ea ca o splendida crizantema, alba, inmiresmata, imaculata.

- Buna, spuse Paul.

Anita ii facu semn sa taca si sa astepte pana se termina programul, ceea ce insemna si inceputul reclamelor.

- Gata, spuse ea in sfarsit si opri sunetul. Costumul albastru este pe pat.

- Da? Pentru ce?

- Cum adica pentru ce? Ca sa te duci la Kroner.

- De unde stii?

- M-a sunat Lawson Shepherd sa-mi spuna.

- Ce dragut din partea lui!

- Foarte dragut din partea oricui sa-mi spuna ce se intampla, daca tu nu-mi spui.

- Si ce-a mai zis?

- Ca presupune ca tu si Finnerty v-ati distrat minunat, judecand dupa halul in care aratai dupa-amiaza.

- Stie despre asta la fel de multe cate stiu eu.

Anita isi aprinse o tigara, scutura chibritul executand un arabesc si se uita chioras prin fumul pe care-l scotea pe nari.

- Au fost si fete, Paul?

- Daca se poate spune asa. Martha si Barbara. Nu ma intreba cine cu cine a fost.

- A fost?

- A stat.

Se cocarja in scaun, privi grav pe fereastra si pufai repede si superficial din tigara ca s-o tina aprinsa, in timp ce ochii ii lacrimau din cauza rotocoalelor impresionante de fum care-i ieseau pe nari.

- Nu-i nevoie sa-mi spui, daca nu vrei.

- Nu-ti spun pentru ca nu-mi aduc aminte. Izbucni in ras. Pe una o chema Barbara si pe cealalta Martha, dar dincolo de asta, cum se zice, totul e-n ceata.

- Deci nu stii ce s-a intamplat? Adica s-ar fi putut intampla orice?

Zambetul ei se ofili.

- Adica totul a intrat in ceata cu adevarat si nu s-ar fi putut intampla nimic. Eram o bucata de lut ghemuita intr-un separeu.

- Si nu-ti amintesti nimic?

- Imi amintesc de un tip, Alfy, care traieste din smecherii cu televizorul si altul, Luke Lubbock, care poate fi orice dupa cum isi schimba hainele, un pastor care se distreaza observand cum se duce dracului lumea si

- Si Barbara si Martha.

- Si Barbara si Martha. Si parade - Dumnezeule, ce parade!

- Te simti mai bine?

- Nu. Dar tu ar trebui sa te simti mai bine, pentru ca se pare ca Finnerty si-a gasit un nou camin si un nou prieten.

- Slava Domnului. Vreau sa-i explici clar lui Kroner asta-seara ca a profitat de ospitalitatea noastra, ca ne-a deranjat la fel de mult ca pe toata lumea.

- Nu-i adevarat.

- Daca tii atat de mult la el, pastreaza asta pentru tine. Anita ridica tablia pupitrului de invatatoare pe care isi compunea meniurile zilnice si compara cotoarele chitantelor cu facturile bancii si scoase din el trei coli de hartie.

- Stiu ca ti se pare o prostie, dar merita putin efort ca sa iasa lucrurile bine, Paul.

Hartiile contineau un fel de plan cu punctele esentiale notate cu cifre romane si cu sub-sub-sub-subdiviziuni care ajungeau pana la un a foarte mic. Cuprins de o durere de cap revitalizata, Paul alese la intamplare articolul III, A, 1, a. "Nu fuma. Kroner incearca sa se lase.'

- Poate ar fi mai bine sa-l citesti cu glas tare, spuse Anita.

- Poate ar fi mai bine sa-l citesc singur, ca sa nu fiu distras.

- Am muncit la el toata dupa-amiaza.

- Imi inchipui. E cea mai serioasa treaba pe care ai facut-o pana acum. Iti multumesc, iubito. Apreciez gestul tau.

- Te iubesc, Paul.

- Si eu te iubesc, Anita.

- Dragule In legatura cu Martha si Barbara

- Iti jur ca nu le-am atins.

- Voiam sa te-ntreb daca te-a vazut cineva cu ele?

- Probabil, dar nimeni care sa conteze. Nu Shepherd, cu siguranta.

- Daca ajunge asta la urechile lui Kroner, nu stiu ce ma fac. Poate ca o sa ia in ras betia, dar femeile

- M-am culcat cu Barbara, spuse brusc Paul.

- Am banuit. E treaba ta.

Parea ca se plictisise de conversatie si privea nervoasa ecranul televizorului.

- Si Shepherd m-a vazut coborand cu ea. -Paul!

- Am glumit.

Anita isi puse mana in dreptul inimii.

- Ah, multumesc lui Dumnezeu.

- Summer Loves, spuse Paul, privind cu atentie ecranul televizorului.

- Nu-nteleg.

- Orchestra - canta Summer Loves. Fluiera cateva masuri.

- Cum poti sa-ti dai seama daca n-ai sunet?

- Da-i drumul.

Anita rasuci, apatica, butonul si melodia Summer Loves rasuna in incapere, dulce si indigesta ca o baclava.

Fredonand pe fondul orchestral, Paul urca in dormitorul lui, citind planul.

"IV, A, 1. Daca te intreaba Kroner de ce vrei postul din Pittsburgh, ii spui ca doresti sa fu de un si mai mare folos a. Pedaleaza pe o casa mai mare, marirea salariului si a prestigiului.'

Paul incepea sa inteleaga vag ca se facuse de ras in ochii celor de pe ambele maluri ale raului. Isi aminti strigatul lui din seara precedenta: "Trebuie sa ne intalnim la mijlocul podului!' isi dadu seama ca el ar fi fost singurul interesat de aceasta expeditie, singurul caruia nu-i pasa prea mult pe care mal se afla.

Daca incercarea lui de a deveni noul Mesia ar fi reusit, daca locuitorii de pe malul nordic si cei de pe malul sudic s-ar fi intalnit la mijlocul podului cu Paul intre ei, el n-ar fi avut nici cea mai mica idee ce sa faca in continuare. Conditia umana era o oribila carpaceala, stia precis asta, dar era o carpacea-la atat de logica, la care se ajunsese atat de inteligent, incat nu vedea cum ar fi putut sa duca istoria la altceva.

Paul facu o socoteala complicata in minte - aduna economiile lui, cu asigurarile, cu masina si cu casa - si se intreba daca nu avea suficient pentru a-si permite pur si simplu sa renunte, sa nu mai fie instrumentul nici unui set de credinte sau al nici unui capriciu al istoriei care poate da peste cap viata unui om. Sa stea intr-o casa la marginea unui drum

Sahul din Bratpuhr, mititel si elegant ca o cutie de prizat intr-un capat al vastei grote, ii dadu inapoi sticla de Sumklish lui Khashdrahr Miasma. Stranuta, pentru ca iesise cu o clipa inainte din canicula verii de deasupra, si sunetul se lovi de pereti ca un zanganit, pentru a se stinge apoi soptit in ciorchinii de lilieci din adancimile Cavernelor Carlsbad.

Doctorul Ewing J. Halyard efectua cel de-al treizeci si saptelea pelerinaj al sau in jungla subterana de otel, cabluri si sticla, care umplea sala in care stateau si alte treizeci de sali mai mari, dincolo de ea. Aceasta minunatie era inclusa in mod regulat in vizitele conduse de Halyard pentru o varietate bizara de potentati straini, al caror numitor comun era faptul ca natiunile lor reprezentau piete necucerite inca de prodigioasa productie industriala a Americii.

Un tramvai electric cu roti de cauciuc se opri la lift, unde se afla grupul sahului; un maior de armata, dotat cu un pistol, cobori si le cerceta permisele incet, meticulos.

- N-am putea grabi un pic lucrurile, domnule maior? spuse Halyard. N-am vrea sa pierdem ceremonia.

- Va cred, spuse maiorul, dar, ca ofiter de serviciu, raspund de o proprietate guvernamentala in valoare de noua miliarde de dolari si daca aceasta sufera vreo stricaciune, cineva s-ar putea enerva pe mine. Oricum, ceremonia a fost intarziata, asa ca nu veti pierde nimic. Inca n-a aparut presedintele.

Maiorul era, in sfarsit, satisfacut si grupul se urca in vehiculul deschis.

- Sikif spuse sahul.

- Acesta este EPICAC XIV, spuse Halyard. Este o masina electronica de calcul - un creier, daca doriti. Numai aceasta incapere, cea mai mica dintre cele treizeci si una folosite, contine suficiente cabluri pentru a acoperi distanta de aici pana la Luna de patru ori. In intregul instrument sunt mai multe tuburi aspiratoare decat erau in statul New York inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial.

Citase aceste cifre atat de des ca nu mai avea nevoie de pliantul explicativ inmanat vizitatorilor.

Khashdrahr ii traduse sahului.

Sahul chibzui, chicoti timid si Khashdrahr i se alatura in aceasta inveselire orientala linistita.

- Sahul a spus, traduse Khashdrahr, ca oamenii din aceasta tara se culca cu femei destepte si astfel produc creiere bune cu costuri mici. Se economiseste suficient cablu pentru a acoperi de o mie de ori distanta pana la Luna.

Halyard chicoti in semn de apreciere, dupa cum era platit s-o faca, isi sterse lacrimile provocate de durerile de ulcer si arata ca tocmai procurarea unor creiere ieftine era problema lumii din vremurile vechi si rele si ca EPICAC XIV poate analiza simultan sute sau chiar mii de aspecte ale unei chestiuni cu totala corectitudine, ca EPICAC XIV este lipsit de sentimentele care intuneca ratiunea, ca EPICAC XIV n-a uitat niciodata nimic - ca, pe scurt, EPICAC XIV avea dreptate absoluta in orice privinta. Si Halyard adauga in gand ca procedura descrisa de sah fusese testata de circa un milion de ori si tot mai trebuia produs un creier pe care sa te boti baza ca va face ce trebuie intr-unui dintr-o suta de cazuri.

Treceau acum pe langa cea mai veche sectiune a calculatorului, care fusese la vremea lui un computer de sine statator, EPICAC I, dar actualmente nu mai era decat un apendice sau o amigdala a lui EPICAC XIV. Cu toate astea, EPICAC I fusese suficient de inteligent, suficient de impartial, suficient de tenace, pentru a convinge oamenii ca el, si nu ei, ar fi trebuit sa faca planurile pentru razboiul care se apropia cu o certitudine uluitoare. Stravechea expresie folosita de generalii care se prezentau in fata comitetelor pentru alocarea fondurilor, "conform tuturor evaluarilor' era oarecum validata de rumegarile lui EPICAC I, inca o data validata de EPICAC II si asa mai departe, de toata seria. EPICAC putea evalua avantajele bombelor cu explozie puternica fata de cele ale armelor atomice pentru sustinere tactica, tinand seama si de accesibilitatea explozibilelor fata de cea a materialelor fisionabile, intervalele dintre transeele inamicului, situatia fortei de munca in industriile de prelucrare respective, rata probabila a mortalitatii avioanelor confruntate cu tehnologia antiaerianei inamicului si asa mai departe, orice avea o cat de mica importanta, pana la numarul de tigari si tablete de Cocoanut Mound si Silver Stars necesare pentru sustinerea moralului fortelor aeriene. Primind datele de la fiintele umane, seria EPICAC nascuta in timpul razboiului oferise acea informatie extrem de bine documentata, pe care geniul american rational, iubitor de adevar, inteligent si cu pregatire superioara ar fi putut-o furniza, daca ar fi avut o conducere inspirata, resurse nelimitate si doua mu de ani la dispozitie.

In timpul razboiului si in anii care au urmat, pana in prezent, sistemul nervos al lui EPICAC fusese extins in afara prin Cavernele Carlsbad - inteligenta cumparata la centimetru, kilogram si kilowat. Cu fiecare adaugire, se nascuse un nou si unic individ. In momentul acela, Halyard, sahul si Khashdrahr ajungeau la tribuna intesata cu steaguri, unde presedintele Statelor Unite ale Americii, Jonathan Lynn, urma sa inaugureze EPICAC XIV pentru un viitor mai  fericit si mai eficient.

Cei trei se asezara pe scaune pliante si asteptara in liniste, impreuna cu restul distinsei adunari. Ori de cate ori se producea o pauza in susoteala grupului, se auzeau zumzetul si clinchetul lui EPICAC - sunetele care insoteau fluxul electronilor, cand marindu-se unul pe celalalt, cand neutralizandu-se, calatorind printr-un labirint de crize electromagnetice, pana ta o stare in care calitatile si cantitatile electrice puteau fi traduse in adevar suprem.

EPICAC XIV, desi inca neinaugurat, functiona deja, hotarand cate frigidere, cate lampi, cate generatoare de turbine, cate capace de roata, cate farfurii pentru cina, cate clante de usa, cate talpi de cauciuc, cate televizoare, cate pachete de carti de pinnacle - cat trebuia din tot ce puteau avea America si cumparatorii ei si cat ar costa. Si tot EPICAC XIV va hotari pentru anii urmatori cati ingineri si manageri, cercetatori si functionari publici si in ce domenii vor fi necesari pentru a furniza marfurile; si ce I.Q.-uri si niveluri de aptitudini vor separa oamenii folositori de cei nefolositori, cati barbati din Fortele de Reconstructie si Reparatie si cati soldati vor putea fi subventionati si la ce nivel de plata si unde si

- Doamnelor si domnilor, rosti crainicul televiziunii, presedintele Statelor Unite!

Tramvaiul electric trase in fata tribunei si presedintele Jonathan Lynn, nascut cu numele de Alfred Planck, se urca si isi arata dintii albi si ochii cenusii sinceri, isi indrepta umerii lati si isi trecu mainile puternice, bronzate, prin parul ondulat. Camerele de televiziune se roteau si panoramau in jurul lui ca niste dinozauri curiosi si prietenosi, itindu-se si adulmecand. Lynn era adolescentin, inalt, frumos si dezarmant si, se gandi invidios Halyard, venise direct de la o emisiune de trei ore transmisa de la Casa Alba.

- Acesta este liderul spiritual al poporului american? intreba Khashdrahr.

Halyard explica separarea bisericii de stat si se confrunta, dupa cum se asteptase, cu indoiala sahului si cu insinuarea ca el, Halyard, nu intelesese intrebarea.

Presedintele, cu o adorabila combinatie adolescentina de indrazneala si sfiala si cu un foarte vag accent vestic, citea acum cu glas tare un discurs scris de altcineva despre EPICAC XIV. Arata clar ca el nu era nicidecum un om de stiinta, ci un om simplu, care se afla acolo, umil, in fata acestei noi minuni a lumii, pentru ca oamenii simpli ai Americii il alesesera sa-i reprezinte in asemenea ocazii si ca, privind acest miracol modern, era coplesit de un sentiment de profund respect, umilinta si gratitudine

Halyard casca si se enerva gandindu-se ca Lynn, care tocmai citise in loc de "ordine din haos', "ordine din naos', castiga de trei ori mai multi bani decat el. Lynn, sau Planck, cum prefera Halyard sa-l numeasca in gand, nici macar nu terminase liceul, si Halyard cunoscuse colonisti irlandezi mai destepti decat el. Si totusi, poftim, prapaditul asta fusese ales ca sa inhate peste o suta de mii de dolari pe an!

- Vrei sa spui ca omul asta guverneaza fara a respecta destinele spirituale ale poporului? sopti Khashdrahr.

- Nu are indatoriri religioase, in afara de cele foarte generale, simbolice, spuse Halyard, apoi incepu sa se intrebe chiar ce naiba facea Lynn.

EPICAC XIV si Consiliul National Industrial, Comercial, de Comunicatii, Alimentatie si Resurse realizau toata planificarea, toata munca grea de conceptie. Iar masinile pentru personal aveau grija ca toate posturile guvernamentale importante sa fie repartizate unor functionari publici de cel mai inalt nivel. Cu cat se gandea mai mult Halyard la teancul gros de cecuri al lui Lynn, cu atat mai mult se infuria, pentru ca tot ce avea de facut paiata asta opulenta era sa citeasca orice i se dadea sa citeasca la ocazii protocolare: sa-i admire si sa-i respecte cum se cuvine, zicea el, pe toti fitecine, pe toti tampitii care-l alesesera ca presedinte, sa emita vorbele intelepte ale altora prin cutia lui de rezonanta si printre coltii lui regulati si albi, ca un sirag de perle.

Halyard intelese brusc ca, asa cum religia si guvernul fusesera separate, devenind entitati diferite cu cateva secole in urma, acum, datorita masinilor, politica si guvernul conviețuiau, dar nu aveau aproape nici o tangenta. Il privea pe presedintele Jonathan Lynn si isi imagina ingrozit cum ar fi aratat tara, daca, asa cum se intampla acum, orice baietel american hipiot ar putea deveni presedinte cand s-ar face mare, in conditiile in care presedintele chiar ar fi trebuit sa conduca tara!

Presedintele povestea ce va face EPIC AC XIV pentru milioanele de oameni simpli si Khashdrahr ii traducea sahului. Lynn declara ca EPICAC XIV era, de fapt, cel mai maret individ din istorie, ca omul cel mai intelept din lume, din toate timpurile, era fata de EPICAC XIV ca un vierme fata de acel om.

Pentru prima data sahul din Bratpuhr parea cu adevarat impresionat, chiar speriat. Nu prea se gandise la dimensiunile fizice ale lui EPICAC XIV, dar comparatia dintre vierme si omul intelept isi atinse scopul. Se uita in jur cu teama, de parca tuburile si contoarele de pe toate partile ar fi urmarit orice miscare.

Discursul se incheiase si aplauzele se domoleau. Doctorul Halyard il duse pe sah sa-l prezinte presedintelui si camerele de televiziune se varau printre ei.

- Acum, presedintele strange mana sahului din Bratpuhr, spuse crainicul. Sahul ne va spune probabil primele impresii ale unui vizitator dintr-o alta parte a lumii, cu un alt mod de viata.

- Allasan Khabou pillan? rosti nesigur sahul.

- Poate sa puna o intrebare? transmise Khashdrahr.

- Bineinteles, spuse amabil presedintele. Daca nu stiu raspunsurile le pot afla pentru dumneavoastra.

Sahul ii intoarse pe neasteptate spatele presedintelui si se indrepta, singur, incet, spre o parte goala a tribunei.

- Ce-am gresit? spuse Lynn.

- Ssst! spuse Khashdrahr imperios si se plasa, ca un gardian intre multimea uimita si sah.

Sahul ingenunche pe tribuna si ridica mainile deasupra capului. Omuletul acela tuciuriu paru deodata ca umple intreaga grota cu demnitatea sa misterioasa, radianta, singur acolo, pe tribuna, comunicand cu o prezenta pe care nimeni altcineva n-o simtea.

- Se pare ca asistam la un fel de ritual religios, spuse crainicul de televiziune.

- Nu poti sa-ti tii gura aia cinci secunde? spuse Halyard.

- Liniste! spuse Khashdrahr.

Sahul se intoarse spre un grup de tuburi stralucitoare ale lui EPICAC si striga cu un glas cantator ca de pasare:

Allakahi baku billa, Moumi a felia nam; Serani assu tilla, Touri serin a sam.

- Nebunul asta vorbeste cu masina, sopti Lynn.

- Ssst! spuse Halyard, ciudat de impresionat de scena.

- Siki? striga sahul. Isi inclina capul, ascultand. Siki? Ecoul repeta cuvantul, apoi se stinse - singuratic, pierdut.

- Mmmmm, spuse incet EPICAC. Tit, Tit. Mmmm. Tit. Sahul ofta si se ridica, clatinand trist din cap, teribil de dezamagit.

- Nibo, mumura el.

- Ce zice? intreba presedintele.

- Nibo - nimic. I-a pus masinii o intrebare si masina n-a raspuns, spuse Halyard. Nibo.

- N-am auzit in viata mea o trasnaie mai mare, spuse presedintele. Trebuie sa imprimi intrebarile pe smecheria aia si raspunsurile ies pe banda din chestia ailalta, cum se cheama? Nu poti vorbi cu masina. Indoiala se asternu pe chipul lui frumos. Nu-i asa ca nu se poate?

- Nu, domnule, raspunse inginerul-sef al proiectului. Dupa cum spuneti, nu se poate fara smecherii si cum se mai cheama alea.

- Ce-a zis, se interesa Lynn, apucandu-l pe Khashdrahr de maneca.

- E o straveche ghicitoare, spuse Khashdrahr si era clar ca nu voia sa continue, ca era vorba de ceva sacru.

Dar el era in acelasi timp un om politicos si privirile intrebatoare ale multimii cereau o explicatie.

- Poporul nostru crede, spuse el timid, ca un zeu mare si intelept va veni printre noi intr-o buna zi si noi il vom cunoaste, caci el va putea dezlega ghicitoarea pe care EPICAC

n-a putut s-o dezlege. Cand va veni, rosti simplu Khashdrahr, nu va mai fi suferinta pe pamant.

- Un zeu intelept? repeta Lynn. Isi trecu limba peste buze si isi netezi jos bucla rebela de pe fata. Cum suna ghicitoarea?

Khashdrahr recita:

Clopotei de argint calea imi vor lumina De noua ori noua fecioare ma vor bucura Lacurile din munti vor disparea toate Si coltii tigrilor vor straluci in noapte.

Presedintele Lynn se uita ganditor spre tavanul grotei.

- Mmm, clopotei de argint? Clatina din cap. E grea, e grea de tot. Ma dau batut.

- Nu ma mira, spuse Khashdrahr. Nu ma mira. Ma asteptam sa va dati batut.

Halyard il ajuta pe sah, care parea imbatranit si extenuat de acel calvar emotional, sa se urce in tramvaiul electric.

In drum spre lift, sahul isi reveni putin si facu o grimasa dispretuitoare spre reteaua electronica din jurul lor.

- Baku! spuse el.

- E ceva nou pentru mine, ii spuse Halyard lui Khashdrahr, cu sentimente calde fata de micul translator care il pusese atat de bine la punct pe Jonathan Lynn. Ce e Baku?

- Sunt niste figurine din lut si paie facute de Surrasi, un mic trib de necredinciosi din tara sahului.

- Toate astea i se par a fi lut si paie?

- A folosit, cred, cuvantul in sensul larg, de zeu fals.

- Aha, spuse Halyard. Si ce mai fac acesti Surrasi?

- Au murit toti de holera primavara trecuta. Adauga, dupa o clipa: Bineinteles. Ridica din umeri, ca si cum ar fi vrut sa spuna ca era ceva normal. Baku.

Casa Kroner, aflata chiar langa Albany, era un palat victorian, perfect restaurat si intretinut pana la cele mai mici amanunte, precum filigranul stresinilor si tepusele de fier de pe coama acoperisului. Un adevarat profet al eficientei, Kroner il preferase structurilor firave, din otel si sticla, mentinute imaculate prin stergerea cu o carpa umeda, in care locuiau majoritatea inginerilor si managerilor. Desi Kroner nu daduse niciodata explicatii de ce cumparase palatul - spusese doar ca ii placea sa aiba mult spatiu -, acesta se potrivea atat de bine cu el, incat nimeni nu dadea importanta anacronismului.

Un portretist intuise cat de potrivit era decorul, fara a avea alte indicii decat fata lui Kroner. Pictorul fusese insarcinat sa faca portretele tuturor managerilor de districte. Le facea dupa fotografii, pentru ca managerii erau prea ocupati - sau pretindeau, precauti, ca sunt - ca sa pozeze. Instinctiv, pictorul il zugravise pe Kroner intr-un fotoliu imbracat in plus rosu, etalandu-si ostentativ o masiva verigheta, pe un fundal de draperii grele de catifea.

Palatul era inca o confirmare a convingerii lui Kroner ca nimic de valoare nu se schimba; ca daca ceva a fost adevarat o data, va fi intotdeauna adevarat; ca adevarurile sunt putine si simple; si ca un om nu are nevoie de alte cunostinte in afara de aceste adevaruri pentru a face fata, cu intelepciune si justete, oricarei probleme.

- Intrati, murmura cu blandete Kroner, deschizand chiar el usa.

Intreaga casa parea impregnata de forta lui lenta si de calmul lui de neclintit. Arata mai neprotocolar ca oricand, caci isi schimbase haina costumului la doua randuri cu una de la un costum la un rand, de o nuanta usor mai deschisa si cu petice din piele de caprioara la coate. Haina, le explica el vizitatorilor, fusese primita in dar de la sotia lui cu cativa ani in urma si abia in ultimul timp isi facuse curaj s-o poarte.

- Imi place casa dumneavoastra de fiecare data cand o vad, spuse Anita.

- Sa-i spui asta lui Janice.

Janice era doamna Kroner, care zambea dragalas din living. Era detinatoarea absoluta a unei colectii de truisme, maxime si predici, si tinerii ingineri si manageri ii spuneau "Mami'.

Mami, isi aminti Paul, nu-l placuse niciodata pe baiatul acela, Finnerty, care refuza sa-i spuna Mami si sa 1 se confeseze. Odata, dupa ce ea il imboldise sa se descarce in fata ei ca sa se simta mai bine, el ii spusese morocanos ca fugise deja de o mama. Pe Paul il placea, pentru ca, in tinerete, el i se mai confesase din cand in cand. N-ar mai fi facut-o niciodata, dar comportarea lui fata de ea sugera ca nu i se mai confesase in ultimul timp nu fiindca ar fi avut vreo repulsie in acest sens, ci din lipsa de probleme.

- Buna, Mami, spuse Paul.

- Buna, Mami, spuse Anita.

- Descarcati-va sufletul, copii, spuse Mami. Ia povestiti-mi ce-ati mai facut.

- Pai, ne-am renovat bucataria, spuse Anita.

Mami era incantata si ardea de nerabdare sa auda detalii.

Kroner isi inclina capul imens, parand sa asculte cu atentie sporovaiala lor sau, mai probabil, credea Paul, numarand secundele pana la momentul cand barbatii se puteau desparti politicos de femei - un obicei al casei.

In timp ce Anita se opri o clipa ca sa respire, Kroner se ridica, si, zambind fericit, ii propuse lui Paul sa mearga in biroul lui ca sa-i vada armele. Jocul era acelasi de fiecare data - barbatii se duceau sa vada armele. Cu ani in urma, Anita facuse greseala de a spune ca o interesau si pe ea armele. Kroner ii spusese politicos ca nu avea arme pe placul femeilor. Si reactia lui Mami era aceeasi intotdeauna.

- Ah, armele! Nu pot sa le sufar. Nu-nteleg de ce vor barbatii sa impuste niste animalute atat de dragute.

De fapt, Kroner nu-si folosise niciodata armele. Placerea lui parea a fi sa le aiba si sa le tina in mana. Le mai folosea si ca recuzita, pentru a crea o atmosfera neprotocolara pentru conversatiile de la barbat la barbat. Anunta majorari de salarii si avansari, retrogradari si concedieri, lauda sau avertiza, intotdeauna spunand asta in treacat, pe un ton degajat, in timp ce curata o teava de pusca.

Paul il urma in biroul cu lambriuri inchise la culoare si il astepta sa aleaga o arma din rastelul care acoperea un perete. Kroner isi trecu aratatorul peste colectie, ca un bat peste un gard de scanduri. Protejatii lui Kroner faceau speculatii daca avea sau nu vreo semnificatie alegerea unei arme pentru un anumit gen de discutie. Un timp se zvonise ca pustile de vanatoare erau de rau augur, iar pustile cu ghinturi, de bun augur. Dar aceasta presupunere nu fusese confirmata in timp. Kroner alese in cele din urma o pusca de vanatoare de calibru 10, o desfacu si se uita prin teava la un felinar din strada.

- N-as avea curajul sa folosesc munitie moderna cu asta, spuse Kroner. S-ar indoi teava si ar exploda cu totul. Dar uite, Paul, ce incrustatii are.

- Frumoase. Extraordinare.

- Cel care le-a facut cred ca a muncit vreo doi ani. Timpul nu avea valoare pe atunci. Evul Mediu al industriei, Paul.

- Asa este.

Alese o vergea pentru curatat si ahme pe tablia biroului un bidon cu benzina, un borcan cu vaselina si cateva carpe.

- Daca nu-ti ingrijesti ca lumea teava, ti se corodeaza cat ai clipi! Pocni din degete. Unse o carpa si o infasura in jurul varfului vergelei. Mai ales in clima asta.

- Asa este.

Paul dadu sa-si aprinda o tigara, dar isi aduse aminte de avertismentul dm planul Anitei.

Kroner impinse vergeaua in josul tevii.

- Apropo, unde e Ed Finnerty?

- Nu stiu, domnule.

- Il cauta politia.

- Adevarat?

Kroner impingea si tragea carpa fara sa se uite la Paul.

- Mmmda. Acum ca nu mai are slujba, trebuie sa se inregistreze la politie si nu s-a inregistrat.

- L-am lasat in Homestead ieri-seara.

- Stiu asta. M-am gandit ca poate stii unde s-a dus. Kroner avea obiceiul sa spuna ca stie deja ceea ce tocmai i se spusese. Paul era sigur ca batranul nu stia de fapt nimic despre seara precedenta.

- N-am nici o idee, spuse el.

Nu voia sa bage pe nimeni la apa. N-are decat sa descopere politia, daca poate, ca Finnerty sta la Lasher.

- Mmmda, mmmda. Vezi pata asta de rugina? Apropie teava armei la cativa centimetri de fata lui Paul si-i arata o pata minuscula. Uite, asta se-ntampla cand lasi teava necuratata chiar si o luna. Se uzeaza odata cu tine.

- Asa este.

- Nu mai poti avea incredere in el, Paul. Nu e sanatos la cap si n-are rost sa riscam cu el, nu?

- Asa este.

Kroner tampona pata cu un colt al carpei.

- Am presupus ca asa vezi lucrurile. De aceea mi-a fost greu sa inteleg de ce l-ai lasat sa umble prin uzina neinsotit.

Paul rosi. Ii pieri glasul.

- Sau de ce i-ai lasat la indemana pistolul tau. Stii ca nu mai are permis de portarma. Si totusi mi s-a spus ca s-a gasit pistolul tau acoperit cu amprentele lui.

Inainte ca Paul sa apuce sa-si puna in ordine gandurile, Kroner il batu pe genunchi si rase ca Mos Craciun.

- Sunt atat de sigur ca ai o explicatie convingatoare, ca nici nu vreau s-o aud. Am toata increderea in tine, baiete. Nu vreau sa te vad intrand in vreun bucluc. Acum ca taica-tau nu mai e, ma simt obligat sa am grija de tine.

- E un gest frumos din partea dumneavoastra.

Kroner ii intoarse spatele lui Paul, isi lua pozitia de tragere si isi imagina ca o pasare isi luase zborul din spatele biroului.

- Poc! Trase un glont imaginar. Traim vremuri periculoase - mai periculoase decat se vede la suprafata. Poc! Dar in acelasi timp e Epoca de aur, nu, Paul?

Paul dadu din cap. Kroner se intoarse spre el.

- Am spus, nu-i asa ca acum e Epoca de aur?

- Asa este. Am dat din cap.

- Trage! spuse Kroner, imaginandu-si tinte mobile. Bum! intotdeauna au existat oameni care se indoiesc, care cobesc, care stau in calea progresului.

- Asa este. In legatura cu Finnerty si cu pistolul

- Gata, nu mai discutam despre asta, am uitat, spuse iritat Kroner. Tabla e goala. Dupa cum voiam sa spun, iata unde am ajuns acum, tocmai pentru ca oamenii au mers drept inainte si au facut pasi mari cu curaj, in ciuda celor care au vrut sa-i impiedice.

- Asa este.

- Poc! Unii incearca sa minimalizeze ce facem noi, ce au facut oameni ca tatal tau, spunand ca e doar o joaca de-a inventiile, o carpaceala facuta orbeste. E mai mult de-atat, Paul.

Paul se apleca in fata, ca sa auda ce ar putea fi mai mult de-atat. Simtea de ceva vreme ca toti ceilalti din sistem isi dadeau seama probabil ca lipsea ceva. Poate ca asta era, un inceput de entuziasm covarsitor ca al tatalui lui.

- E ceva mai mult decat o joaca de-a inventiile, iti spun eu, Paul.

- Ce anume, domnule?

- Putere, credinta si hotarare. Misiunea noastra este sa deschidem noi porti in fruntea procesiunii civilizatiei. Asta face inginerul, asta face managerul. Nu exista aspiratie mai inalta.

Dezamagit, Paul se lasa pe speteaza scaunului. Kroner puse o alta carpa pe vergea si incepu sa curete din nou teava.

- Paul, postul de la Pittsburgh e inca vacant. Competitia s-a restrans la doi oameni.

Era oarecum surprinzator ca o spusese asa, exact cum prevazuse Anita. Paul se intreba ce credea ea ca ar fi trebuit sa raspunda. Nu-i daduse Anitei sansa s-o spuna si el nu citise tot planul.

- E o sansa extraordinara sa poti fi de real folos, spuse el. Presupunea ca raspunsul se apropia de ceea ce avea ea in minte.

Paul se simti usurat dupa ce imprumutase gandurile Anitei pentru a compensa lipsa lui de entuziasm. I se oferea postul din Pittsburgh, mult mai multi bani si, de vreme ce se ridicase atat de sus cand inca mai avea inainte o mare parte din viata, asta insemna ca va ajunge aproape sigur in varful piramidei. Momentul ascensiunii sale pe aceasta uluitoare culme a norocului era ciudat de calm. Stia de mult ca va sosi. Kroner dorise acest moment pentru el si aproape ca i-l promisese des - intotdeauna in numele tatalui lui. Cand venisera avansarile, ca acum, intotdeauna se desfasurase ritualul traditional al momentului de surpriza si al felicitarilor, ca si cum Paul, aidoma stramosilor lui, ar fi parvenit datorita abilitatii si tenacitatii lui, prin voia Domnului sau neglijenta diavolului.

- E o alegere dificila, Paul, intre tine si Fred Garth. Garth era mult mai in varsta, aproape de varsta lui Kroner, manager la Uzina Buffalo.

- Ca sa fiu sincer, Garth nu are imaginatia ta tehnica, Paul. Ca manager e excelent, dar daca nu-l imboldeam Uzina Buffalo ar fi ramas la fel cum era acum cinci ani cand a preluat-o. Dar e un om serios, pe care te poti bizui si nu s-a pus niciodata problema ca nu e de-al nostru, ca nu pune progresul si sistemul mai presus de propriile interese.

- Garth e un om minunat, spuse Paul.

Si chiar asa era: un om ferm, disperat sa placa, parea sa aiba o imagine antropomorfica asupra personalitatii corporatiei. Garth avea cu ea o relatie de indragostit si Paul se intreba daca acestui tip predominant de relatie i se acordase vreodata atentia pe care o merita din partea sexologilor. Gandindu-se mai bine, isi dadu seama ca i se acordase atentie - era fenomenul general al adularii nevazutului - in studiile despre cununiile simbolice ale calugaritelor cu Christos. In orice caz, Paul il vazuse pe Garth in diverse etape ale amorului lui, cand nu putea sa manance de atata framantare, in pragul nebuniei, miscat pana la lacrimi de amintirile despre tandrele inceputuri ale idilei. Pe scurt, Garth suferea toate riscurile emotionale ale eternului joc ma iubeste - nu ma iubeste, indeplinirea directivelor venite de sus - pentru Paul, o treaba enervanta - era pentru Garth o favoare pentru a face pe placul unei doamne.

- Mi-ar placea sa-l vad obtinand postul, spuse el.

- Mie mi-ar placea sa te vad pe tine obtinand postul, Paul. Expresia fetei lui Kroner arata ca mentionarea lui Garth fusese un fel de praf in ochi.

- Tu ai imaginatie, curaj si talent Incerca el sa continue.

- Va multumesc, domnule.

- Lasa-ma sa termin. Imaginatie, curaj si talent, si, din cate stiu, s-ar putea sa gresesc total daca as pune in discutie loialitatea ta.

- Loialitatea?

Kroner puse pusca de o parte si isi trase un scaun ca sa ^se aseze in fata lui Paul. Isi puse mainile mari pe genunchii lui Paul si isi cobori sprancenele groase. Situatia avea ceva dintr-o sedinta de spiritism, in care Kroner era mediumul. Paul simti din nou ceea ce simtise cand Kroner ii stransese mana la Country Club - batranul ii seca puterea si vointa.

- Paul, vreau sa-mi spui ce e in capul tau.

Mainile de pe genunchi isi intarira stransoarea. Iritat de sugestie, Paul se lupta impotriva tentatiei de a-si descarca sufletul in fata acestui tata bun, milos si intelept. Dar rezistenta lui slabi. Incepu sa vorbeasca.

Isi dadu seama ca presentimentele si framantarile lui, neconturate in urma cu o saptamana, prindeau acum contur. Materia bruta a nemultumirii era turnata acum in matrita altui om. Ii relata lui Kroner ce spusese Lasher in seara precedenta, vorbind despre dezastrul spiritual de peste rau, despre pericolul revolutiei, despre ierarhia care era un cosmar pentru cei mai multi. Felul in care se exprima nu era o condamnare, era o pledoarie pentru a combate toate acestea.

Continuand sa-si tina mainile pe genunchii lui Paul, Kroner isi apleca tot mai mult capul.

Paul termina. Kroner se ridica si ii intoarse spatele pentru a privi pe fereastra. Vraja inca functiona si Paul privea plin de sperante spatele lui lat, asteptand vorbele intelepte.

Kroner se intoarse brusc.

- Deci esti impotriva noastra.

- Cu siguranta nu asta am vrut sa spun. Sunt intrebari care cer un raspuns oarecare.

- Limiteaza-te la malul tau, Paul! Treaba ta este managementul si ingineria. Nu cunosc raspunsurile la intrebarile lui Lasher. Dar stiu ca este mult mai usor sa pui intrebari decat sa dai raspunsuri. Stiu ca intotdeauna au existat intrebari si oameni ca Lasher, gata sa provoace tulburari punandu-le.

- Stiti de Lasher? Paul nu-i pomenise numele.

- Da, stiu de el de multa vreme. Si, incepand din aceasta dupa-amiaza, stiu ce ati urzit tu, Lasher si Finnerty noaptea trecuta.

Parea trist.

- Ca ofiter de securitate al districtului industrial, nu-mi scapa prea multe lucruri, Paul. Si uneori, ca acum, as vrea sa nu stiu atat de multe.

- Si Pittsburgh?

- Continui sa cred ca esti omul potrivit pentru acest post. Am sa ma prefac ca n-ai facut noaptea trecuta ce ai facut, ca n-ai spus ce ai spus chiar adineauri. Nu cred ca au fost vorbe rostite din inima.

Paul era uluit. Printr-o bizara imprejurare, se parea ca inhatase postul - dupa ce venise acolo cu intentia vaga de a se descalifica.

- Aceasta este directia principala, Paul. De acum, totul depinde de tine.

- M-as putea lasa de bautura, probabil.

- Ma tem ca e ceva mai complicat de-atat. Intr-un rastimp foarte scurt ai reusit sa-ti compui un dosar impresionant la politie: pistolul, introducerea lui Finnerty in uzina, indiscretiile de noaptea trecuta - si, intelege, eu trebuie sa fiu in stare sa dau explicatii satisfacatoare la Directiune. Stii ca ai putea fi bagat in inchisoare.

Paul rase nervos.

- Vreau sa pot spune, Paul, ca ai executat o misiune speciala de securitate pentru mine si as vrea s-o dovedesc.

- Inteleg.

Dar Paul nu intelegea.

- Vei fi de acord ca atat Lasher, cat si Finnerty sunt oameni periculosi, potentiali sabotori, care trebuie dusi acolo unde nu mai pot face rau.

Isi lua din nou pusca de pe rastel si facu o grimasa in timp ce curata de jur imprejur ejectorul cu o scobitoare.

- Deci, spuse el, dupa cateva clipe de tacere, o sa vreau ^sa depui marturie ca au incercat sa te implice intr-un complot de sabotare a Uzinei Uium.

Usa se deschise larg si Baer intra radios.

- Felicitari, baiete. Felicitari. Minunat, minunat, minunat.

- Felicitari pentru ce? se mira Paul.

- Pentru Pittsburgh, baiete, pentru Pittsburgh!

- Nu s-a stabilit definitiv, spuse Kroner.

- Dar ieri ai spus

- De atunci a intervenit o mica problema. Kroner ii facu cu ochiul lui Paul. Nu-i nimic grav, nu, Paul? Un mic obstacol.

- Mmmda, inteleg un mic obstacol, da, inteleg.

Paul era zguduit si nedumerit de ceea ce 1 se intampla si isi ascunse lipsa de stapanire in spatele unui zambet formal. Se intreba daca Baer aparuse conform unui scenariu.

- Paul avea cateva intrebari, spuse Kroner.

- Intrebari? Ce fel de intrebari, baiete?

- Voia sa stie daca nu cumva facem ceva rau in numele progresului.

Baer se aseza pe birou si incepu sa rasuceasca nervos cordonul telefonului. Cugeta adanc si din expresia fetei lui, Paul isi dadea seama ca Baer nu mai fusese confruntat cu o asemenea intrebare. Acum, cand o auzise, o cantarea cu multa atentie.

- Daca e rau progresul? Mmmda, buna intrebare. Isi desprinse privirea de la cordon. Nu stiu, nu stiu. Poate ca progresul e rau, ce zici?

Kroner il privi surprins.

- Asculta, stii foarte bine si istoria a raspuns la aceasta intrebare de o mie de ori.

- Da? A raspuns? Tu stii, eu nu stiu. Zici ca a raspuns de o mie de ori? Asta-i bine, e bine. Eu stiu doar ca trebuie sa te comporti ca si cum ar fi raspuns, pentru ca altminteri mai bine te dai batut. Nu stiu, baiete. Probabil ca ar trebui sa stiu, dar nu stiu. Eu imi vad de treaba mea. Poate nu e bine.

Ii veni randul lui Kroner sa fie dezamagit.

- Ce ziceti, bem ceva? spuse el vioi.

- Cu totul de acord, spuse recunoscator Paul. Kroner chicoti.

- Hai ca n-a fost chiar atat de rau, nu?

- Nu.

- Asa, baiete. Fruntea sus.

In timp ce Baer, Paul si Kroner intrau unul dupa celalalt in living, Mami ii spunea cu tristete Anitei ca in lumea asta sunt tot felul de oameni.

- Vreau sa fiu sigura ca a inteles toata lumea ca s-a invitat singur, spuse Anita. N-am putut face absolut nimic, Mami.

Kroner isi freca mainile.

- Ei, ce ziceti de un mic stimulent?

- Minunat, minunat, minunat, spuse Baer.

- Voi v-ati distrat bine, domnilor, cu armele alea ingrozitoare? spuse Mami, incretindu-si nasul.

- Grozav, Mami.

Anita prinse privirea lui Paul si isi ridica intrebator sprancenele.

Paul dadu usor din cap.

Ea zambi si se lasa pe speteaza scaunului, epuizata, satisfacuta.

Mami imparti pahare mici cu vin de Porto, in timp ce Kroner isi facea de lucru cu patefonul.

- Unde e discul? intreba el.

- Cum unde? Acolo unde e intotdeauna, pe platan, spuse Mami.

- A, da, uite-l. Am crezut ca l-a mai pus cineva de cand nu l-am mai folosit.

- Nu. Nimeni nu s-a apropiat de patefon de aseara. Kroner aduse bratul deasupra placii care se invartea.

- Asta-i pentru tine, Paul. Cand am spus stimulent m-am referit mai degraba la asta si nu la vin. Aste e hrana spiritului. Pe mine ma invioreaza mai mult ca orice.

- I l-am facut cadou luna trecuta si nimic nu i-a facut vreodata atata placere, spuse Mami.

Kroner cobori acul si se grabi sa se aseze pe un scaun si sa-si acopere ochii inainte de a incepe muzica.

Sunetul era dat la maximum si deodata, se auzi din difuzor:

- Ooooo, dati-mi barbati, barbati viteji, sa lupte pentru dreptatea pe care o venereaza

Paul se uita de jur imprejurul incaperii. Kroner batea din picioare si isi smucea capul dintr-o parte intr-alta, Mami dadea si ea din cap, la fel Baer si Anita - Anita mai violent decat toti.

Paul ofta si incepu si el sa smuceasca din cap.

Umar la umar, tot mai cutezatori, ajung in fata cei mai puternici! Ooooooo

In timp ce zacea in pat dupa seara barbatilor neinfricati de la resedinta lui Kroner, doctorul Paul Proteus, fiul unui barbat care reusise in viata, si el insusi un om bogat si cu perspective de a deveni si mai bogat, isi trecea in revista binefacerile materiale. Descoperi ca este intr-o forma excelenta care-i permitea sa fie integru. Veniturile lui se ridicau la aproape trei sferturi de milion de dolari, fara a mai fi nevoit sa munceasca o singura zi tot restul vietii.

De data asta, insatisfactia fata de viata lui avea o cauza concreta. Era reactia la un ultragiu pe care l-ar fi resimtit orice om in orice perioada a istoriei. I se sugerase sa fie turnatorul prietenului lui, Ed Finnerty. Era categoric un atac fundamental asupra integritatii lui, si Paul il primi cu acea usurare cu care au fost primite primele focuri trase in ultimul razboi - dupa decenii de tensiuni.

Acum putea in sfarsit sa-si iasa din fire si sa demisioneze.

Anita dormea - pe deplin satisfacuta, in mai mica masura de Paul si mai mult de orgasmul social provocat de oferirea postului din Pittsburgh, dupa ani de zile de jocuri erotice cu sistemul.

In drum spre casa de la Albany rostise un monolog, posibil inspirat de Shepherd. Recapitulase cariera lui Paul din momentul casatoriei lor, si Paul aflase cu surprindere ca drumul lui fusese presarat cu cadavre - cei care incercasera sa i-o ia inainte avusesera parte numai de necazuri si saracire.

Anita zugravise macelul atat de plastic, incat Paul a fost silit sa-si abandoneze o clipa propriile ganduri, ca sa vada daca exista vreo farama de adevar in cele spuse de ea. Trecu in revista scalpurile pe care le enumera Anita - oameni care concurasera cu el pentru cutare sau cutare post - si descoperi ca toti ajunsesera foarte bine si nu erau deloc distrusi, nici financiar, nici sufleteste. Dar pentru Anita erau niste oameni morti, impuscati drept intre ochi si asa le trebuia acestor gunoaie.

Paul nu-i spusese Anitei conditiile care i se impusesera pentru a fi numit la Pittsburgh. Si nu facu nici o aluzie care I sa sugereze altceva decat ca isi va lua postul in primire mandru si bucuros.

Acum, intins pe pat langa ea, Paul se felicita pentru calmul lui, pentru ca fusese cu adevarat siret pentru prima data in viata. Nu avea de gand sa-i spuna Anitei ca demisioneaza decat atunci cand ea va fi pregatita. O va reeduca subtil pana va dobandi un nou set de valori si abia dupa aceea va demisiona. Altminteri socul de a fi sotia unui nimeni ar putea avea urmari tragice. Singurul teren pe care ea se confrunta cu lumea era cel pe care actiona rangul sotului ei. Daca el ar pierde acest rang, exista infricosatoarea perspectiva ca ea sa piarda total contactul cu lumea sau, mai rau pentru Paul, sa-l paraseasca.

Paul nu voia sa se intample nici una, nici alta. Anita ii fuse-se sortita s-o iubeasca si el se straduia s-o iubeasca. O cunostea prea bine ca sa-si dea seama ca vanitatile ei nu erau in cele mai multe cazuri jignitoare, ci doar jalnice.

Anita era totodata pentru el o sursa de curaj, desi n-o recunostea.

Avea si un talent sexual care-i oferea lui Paul singura satisfactie totala in viata.

Si datorita Anitei, datorita incapatanarii cu care urmarea ea detaliile, isi permisese Paul luxul unei conceptii de viata detasate, amuzante in fel si chip sau cinice. Incepu sa inteleaga ca si el va suferi un soc. Se simtea parca decorporalizat, fuior de fum, neant, un om care refuza sa mai existe. Intelegand brusc ca el, ca si Anita, era ceva mai mult decat pozitia lui in viata, o cuprinse in brate pe sotia adormita si isi aseza capul pe pieptul celei care va fi, ca si el, o fantoma.

- Mmmmmm? rosti Anita. Mmmmmm?

- Anita

- Mmm?

- Anita, te iubesc.

Simtea nevoia imperioasa de a-i spune totul, de a-si impleti constiinta cu a ei. Dar cand isi ridica o clipa capul din caldura si mireasma imbatatoare a pieptului femeii, aerul rece si proaspat dinspre muntii Adirondack ii scalda fata si ratiunea triumfa. Nu-i mai spuse nimic Anitei.

- Si eu te iubesc, Paul, murmura ea.

Doctorul Paul Proteus avea un secret. In cea mai mare parte a timpului era un secret care-l inveselea si ii oferea momente invioratoare de bucurie atunci cand avea de-a face cu colegii de sistem in relatiile de serviciu. La inceputul si la sfarsitul oricarei tranzactii el isi spunea in gand: "Sa te ia naiba!'

La naiba cu ei, la naiba cu tot! Aceasta detasare secreta ii dadea splendidul sentiment ca lumea e o scena. In asteptarea momentului cand el si Anita vor avea starea mentala potrivita pentru a pleca si a incepe o viata mai buna, Paul isi juca rolul de manager al Uzinei Uium. In exterior, ca manager, era neschimbat: dar pe dinauntru, isi batea joc de sufletele mai marunte, mai putin libere, care ar fi luat serviciul in serios.

Nu se omorase niciodata sa citeasca, dar acum il apucase pofta de romane in care eroul duce o viata sanatoasa, in aer liber, in contact direct cu natura, depinzand doar de siretenia si de forta fizica esentiale pentru supravietuire - taietori de lemne, marinari, crescatori de vite

Citea despre acesti eroi cu o umbra de zambet pe buze. Stia ca ii placeau ca unui copil si se indoia ca viata putea fi vreodata atat de curata, de sincera si de plina de satisfactii ca in cartile acelea. Una peste alta, exista insa in aceste povesti un adevar fundamental, un ideal primitiv, la care putea nazui. Paul voia sa nu mai aiba de-a face cu societatea, ci doar cu Pamantul asa cum ii fusese dat omului de Dumnezeu.

- E o carte buna, domnule doctor Proteus? intreba secretara lui, doctor Katharine Finch. Intrase in biroul lui carand o cutie mare de carton cenusiu.

- A, buna, Katharine. Puse cartea jos, zambind. Nu e marea literatura, in mod sigur. E doar o relaxare placuta. E vorba de barcagii de pe vechiul canal pentru vapoare Ene. Batu usor cu degetele pieptul lat si gol al eroului de pe coperta cartii. Nu mai exista acum asemenea oameni. Ce e in cutie? E pentru mine?

- Sunt tricourile dumneavoastra. Au sosit prin posta.

- Tricouri?

- Pentru Meadows.

- A, chestiile alea! Deschide cutia. Ce culoare sunt?

- Albastre. Anul acesta sunteti in Echipa Albastra. Puse tricourile pe birou.

- A, nu! Paul se ridica si intinse unul din tricouri pe lungimea bratelor. Dumnezeule, nu! De-a curmezisul pieptului fiecarui tricou era scris cu litere aurii stralucitoare cuvantul "capitan'. Katharine, nu se poate sa-mi faca una ca asta!

- Dar e o onoare, nu?

- Onoare! Expira zgomotos si clatina din cap. Katharine, timp de paisprezece zile, eu, "Zana lunii mai' si capitan al Echipei Albastre, imi voi conduce oamenii in activitati precum cantari in grup, marsuri, catarari pe prajini alunecoase, partide de volei, aruncari de potcoave, partide de softball, de golf, de badminton, intreceri de tir cu porumbei vii, jocul "captureaza steagul', lupte indiene, fotbal cu blocare cu mainile, shuffleboard si incercarea de a-l arunca in apa pe celalalt capitan. Ihh!

- Domnul doctor Shepherd a fost foarte incantat.

- Intotdeauna a tinut la mine.

- Am vrut sa spun ca a fost incantat ca este si el capitan.

- A, da? Shepherd e capitan?

Ridicarea sprancenelor facea parte dintr-un vechi reflex al lui; era reactia precauta a unui om care facea parte din sistem de ani buni. Era o onoare sa fii ales capitan al uneia dintre cele patru echipe, daca puneai pret pe asemenea lucruri. Era un mod prin care stabii cei mari isi aratau bunavointa si, din punct de vedere politic, alegerea lui Shepherd drept capitan era socanta. Shepherd fusese intotdeauna la Meadows un oarecare, cunoscut in principal ca un aruncator bunicel de mingi la softball. Si acum, dintr-odata, era capitan.

- La ce echipa?

- Verde. Tricourile lui sunt pe biroul meu. Verzi cu litere portocalii. Foarte vii.

- Verde, zici.

In fond, daca puneai pret pe asemenea lucruri, Verde era echipa aflata pe treapta cea mai de jos a ierarhiei neoficiale. Era una din acele chestiuni care se inteleg implicit. Dupa ce ajunse la aceasta concluzie intr-o asemenea problema minora, Paul se felicita ca fusese numit capitan al Echipei Albastre, care, toata lumea parea sa fie de acord, era echipa cu nivelul cel mai inalt. Desi nu mai avea nici o importanta. Absolut nici una. O prostie. Duca-se naibii.

- Sper ca v-au dat destule tricouri, spuse Katharine numarand. Noua, zece, unsprezece, douasprezece.

- Niciodata nu sunt destule. Timp de doua saptamani, bei si transpiri, bei si transpiri, pana ce te simti ca o pompa de apa. Astea par sa ajunga pentru o zi.

- Imi pare rau, dar in cutie nu mai e nimic in afara de cartea aceasta.

Ridica volumul care arata ca o carte de rugaciuni.

- Oho-oho, Cartea de cantece pentru Meadows, spuse plictisit Paul. Se lasa pe speteaza scaunului si inchise ochii. Alege un cantec, Katharine, orice cantec si citeste-l cu voce tare.

- Uitati, aici e cantecul pentru Echipa Verde, echipa domnului doctor Shepherd. Pe melodia uverturii la Wilbelm Teii.

- Toata uvertura?

- Asa scrie aici.

- Hai, incearca s-o citesti.

Katharine isi drese glasul, incepu sa cante incet, se razgandi si se limita sa citeasca versurile:

Echipa Verde, o verde, o, verde! Nici un meci ea nu pierde,

Rosii, Albastrii si Albii vor plange Cand Verzii ii vor infrange!

- Katharine, o sa-ti creasca par pe piept.

- Dar o sa fie tare distractiv! Stiti ca o sa va placa imediat ce veti ajunge acolo.

Paul deschise ochii si vazu ca secretara lui citea un alt cantec; ochii ii straluceau de bucurie si isi legana capul dintr-o parte intr-alta.

- Acum ce mai citesti?

- Ah, tare as vrea sa fiu barbat! Citeam cantecul dumneavoastra.

- Cantecul meu?

- Cantecul Echipei Albastre.

- A, da, cantecul meu. Sa-l auzim, neaparat. Katharine fluiera cateva masuri din Indiana, apoi canta,

de data asta din toata inima:

O, tu, Echipa Albastra, echipa incercata

Nu e echipa mai buna ca tine

Cu Verzii si Rosii vei termina indata

Si pe Albi ii vei bate chiar maine.

Ar face bine toti sa te evite

Si inca repede, fara cuvinte.

Echipa Albastra e echipa incercata.

Si nu e echipa mai buna ca tine!

- Hmmm.

- Veti castiga, precis. Sunt convinsa, spuse Katharine.

- O sa vii la Mainland?

Mainland era o tabara pentru sotii si copii si pentru salariatele a caror educatie nu era inca incheiata; era despartita de apa de Meadows, insula unde se duceau barbatii.

- Mai mult de-atat nu ma pot apropia de marele eveniment, spuse Katharine cu regret.

- E suficient de aproape, crede-ma. Ia spune, vine si Bud Calhoun?

Katharine rosi si Paul regreta imediat ca o intrebase.

- Stiu ca a primit o invitatie, spuse ea, dar asta a fost inainte de Ridica, nefericita, din umeri. Si stiti ce spune Manualul.

- Masinile nu-l mai suporta, rosti cu greutate Paul. De ce nu se inventeaza un automat care sa-i dea omului o bautura pe gratis inainte de a-l termina? Stii cumva ce-o sa faca?

- N-am mai vorbit si nu m-am mai vazut cu el, dar am sunat la biroul lui Matheson ca sa aflu ce au de gand cu el. Au spus ca va superviza un proiect pentru i se puse un nod in gat pentru Emanatii si Epave.

Emotia o coplesise; iesi repede din biroul lui Paul.

- Sunt sigur ca se va descurca, striga Paul dupa ea. Pun pariu ca nu ne vom mai recunoaste orasul peste un an, daca isi va pune el mintea la contributie pentru Emanatii si Epave.

Telefonul lui Katharine suna. Ii transmise lui Paul ca doctorul Edward Finnerty era la poarta si dorea sa intre.

- Legati-i mainile si picioarele, puneti-i o punga pe cap si sa-l aduca aici patru oameni. Cu baionetele pregatite, desigur. Si sa se fotografieze neaparat scena pentru Shepherd.

Zece minute mai tarziu, Finnerty era escortat in biroul lui Paul de catre un gardian inarmat.

- Dumnezeule, cum arati! spuse Paul.

Finnerty era tuns si pieptanat, avea fata rumena, stralucitoare si barbierita, iar costumul din bumbac indian, cu dungi albe si albastre, desi era uzat si nu i se potrivea ca marime, era curat si avea un aspect igienic.

Finnerty il privi fara nici o expresie, de parca nu intelegea de ce facea Paul atata caz.

- As vrea sa-mi imprumuti masina.

- Imi promiti ca stergi amprentele dupa ce termini?

- A, esti suparat pentru treaba aia cu pistolul, banuiesc, imi pare rau. Aveam de gand sa-l arunc in rau.

- Deci stii ce s-a intamplat?

- Bineinteles. Stiu si ca Shepherd a predat un raport despre tine, relatand cum m-ai lasat sa intru in uzina fara escorta. Nasol!

Dupa mai putin de o saptamana in Homestead, Finnerty capatase niste ticuri verbale grosolane, de fanfaron - ostentativ sintetice. Totodata parea sa-l amuze grozav ca este o povara pentru persoana respectabila cu care se asociaza.

Paul era uimit, asa cum fusese uimit si la Kroner acasa, cand aflase cat de multi stiau povestea lui.

- De unde stii atatea?

- Ai fi surprins sa afli cine ce stie si cum ajunge la urechile lor. Iti cad chilotii de mirare daca afli ce se petrece in lumea asta. Mie abia acum mi se deschid ochii. Se apleca in fata, in semn ca vorbeste sincer. Si, sa stii, Paul, ma regasesc pe mine insumi. In sfarsit ma regasesc.

- Si cum esti, Ed?

- Nenorocitii aia de peste rau - ei sunt genul meu de oameni. Ei sunt adevarati, Paul, adevarati!

Paul nu se indoise niciodata ca sunt adevarati si de aceea se pomeni ca nu are de facut nici un comentariu si ca nu poate avea nici o reactie emotionala la importantul anunt facut de Finnerty.

- Pai, ma bucur ca te-ai regasit pe tine insuti dupa atatia ani, spuse el.

De cand il cunostea Paul, Finnerty se regasise de multe ori. Si dupa cateva saptamani, isi lepada eul regasit, acuzandu-l de impostura, pentru a-si descoperi un alt eu.

- E minunat, Ed.

- Bine, dar imi dai cheile de la masina?

- Ti se pare corect sa te intreb pentru ce-ti trebuie?

- Ceva banal. Vreau sa-mi iau hainele si tot ce mai am la voi si sa le duc la acasa la Lasher.

- Stai la Lasher? Finnerty dadu din cap.

- Surprinzator cat de bine ne-am potrivit de la inceput. Tonul lui sugera o vaga urma de dispret fata de modul de viata superficial al lui Paul.

- Imi dai cheile? Paul i le arunca.

- Cum ai de gand sa-ti traiesti restul vietii, Ed?

- Printre oameni. Acolo e locul meu.

- Stii ca te urmaresc copoii pentru ca nu te-ai inregistrat?

- Asta-i farmecul vietii.

- Stii ca poti fi bagat in inchisoare?

- Paul, tie ti-e teama sa traiesti. Asta e problema ta. Stii ceva de Thoreau si Emerson?

- Prea putin. Cu siguranta atat cat stiai si tu inainte de a te pune Lasher la curent.

- Thoreau a fost inchis pentru ca a refuzat sa plateasca taxa pentru sustinerea razboiului din Mexic. Nu credea in razboi. Iar Emmerson a venit sa-l vada la puscarie. "Henry', l-a intrebat el, "de ce esti aici? ' Si Thoreau i-a raspuns: "Ralph, tu de ce nu esti aici? '

- Si ar trebui sa-mi doresc sa fiu inchis? spuse Paul, incercand sa afle care era mesajul acestei anecdote.

- N-ar trebui ca frica de puscarie sa te impiedice sa faci ceva in care crezi.

- Nu mi-e frica.

Paul cugeta ca pentru el marea problema era sa descopere ceva in care sa creada.

- Bine, nu ti-e frica.

Tonul obosit al lui Finnerty trada faptul ca nu-l credea. Era clar ca il plictisea fostul lui prieten conventional din partea de nord a raului.

- Multumesc pentru masina.

- Oricand ai nevoie.

Paul se simti usurat cand se inchise usa in urma noului Finnerty - cel din saptamana aceea. Katharine deschise din nou usa.

- Omul asta ma sperie, spuse ea.

- N-ar trebui. Isi iroseste energia in jocuri cu el insusi. Iti suna telefonul.

- E domnul doctor Kroner, spuse Katharine. Da, spuse ea in telefon. Domnul doctor Proteus este aici.

- Fa-mi legatura, te rog, spuse secretara lui Kroner.

- Doctorul Proteus la telefon.

- Domnul doctor Proteus e la telefon, spuse Katharine.

- Un moment. Domnul doctor Kroner doreste sa-i vorbeasca. Domnule doctor Kroner, aveti legatura cu domnul doctor Proteus din Uium.

- Buna, Paul.

- Va salut, domnule.

- Paul, referitor la treaba aceea cu Finnerty si Lasher Tonul lui conspirativ jucaus sugera ca presupusa acuzare a celor doi era doar o gluma proasta.

- Voiam doar sa-ti spun ca am sunat la Washington, ca sa-i instiintez ce avem de gand si ei zic s-o lasam balta deocamdata. Zic ca toata treaba trebuie atent planuita la nivel inalt. E o chestie mai serioasa decat am crezut. Glasul i se stinse intr-o soapta. Incepe sa se profileze ca o chestiune la nivel national, nu doar la nivel de Uium.

Paul era fericit de amanare, dar motivul amanarii era pentru el o surpriza.

- Cum a ajuns Finnerty sa fie o problema la nivel national sau chiar la nivel de Uium? E aici doar de cateva zile.

- Somerii sunt uneltele diavolului, Paul. Probabil a intrat intr-un anturaj nociv si noi pe acestia ii urmarim, de fapt. Oricum, conducerea superioara vrea sa fie informata de tot ce facem si sa convocam o sedinta pe aceasta tema la Meadows. Sa vedem cand peste saisprezece zile.

- E-n regula, spuse Paul, adaugand in minte pecetea imaginara pe care o punea peste toate treburile oficiale in ultimul timp "Si sa va ia naiba!'

Nu avea de gand sa fie turnatorul nimanui. Va tergiversa pur si simplu lucrurile pana ce el si Anita vor fi pe deplin pregatiti sa spuna: " La naiba cu voi, la naiba cu tot!' cu voce tare.

- Avem despre tine o parere excelenta aici, Paul.

- Va multumesc, domnule.

Kroner tacu o clipa. Apoi, racni brusc in telefon, aproape spargandu-i lui Paul timpanul.

- Ce-ati spus, domnule?

Kroner uriase atat de tare, incat Paul ramasese doar cu durerea, fara sa inteleaga nimic.

Kroner chicoti si cobori putin glasul.

- Am intrebat, cine va castiga, Paul?

- Ce sa castige?

- Confruntarea de la Meadows, de la Meadows! Cine va castiga?

- A, da, Meadows! repeta Paul. Era o convorbire de cosmar; Kroner vehement si fericit,

Paul fara nici cea mai vaga ideea despre ce era vorba.

- Ce echipa va castiga? spuse Kroner, siret.

- A A! Echipa Albastra va castiga! isi umplu plamanii cu aer. Albastru! striga el.

- De buna seama ca vom castiga! striga Kroner. Albastrii vin din urma, capitane!

Kroner facea parte tot din Echipa Albastra. Incepu sa cante cu vocea lui de bas.

O, tu, Echipa Albastra, echipa incercata Nu e echipa mai buna ca tine Cu Verzii si Rosii vei termina indata Si pe Albi il vei bate chiar maine.

Un strigat intrerupse cantecul.

- O sa castige Albii! Hai, Albii! Era Baer, racnind in fundal. Credeti ca o sa castige Albastrii, asa credeti voi? Credeti ca o sa castige, asa-i, asa-i? O sa va vina de hac Echipa Alba, o sa va vina de hac - ha, ha - o sa scoata untul din voi, Echipa Albastra.

Se auzira hohote de ras, glume si o cearta, apoi Kroner relua cantecul Echipei Albastre de unde il intrerupsese:

Ar face bine toti sa te evite Si inca repede, fara cuvinte. Pentru ca

Glasul sfredelitor al lui Baer acoperi vocea de bas a lui Kroner cu cantecul Echipei Albe, pe melodia Tramp, Tramp, Tramp:

Alb, Alb, Alb este primejdia cea mai mare Albastru, Verde, Rosu vor muri de suparare. Cu furie Albul o sa atace Pe toti o sa-i

Cearta se inteti si cantecele degenerara in hohote de ras. In receptorul lui Paul se auzi un pacanit, un strigat, un clic, apoi tonul.

Paul puse receptorul la loc in furca, dezamagit. Nu putea demisiona inainte de Meadows, isi spuse el posomorat - nu putea s-o re-educe pe Anita in cele cateva zile ramase. Va trebui sa suporte Meadows si, mai rau de-atat, va trebui sa-l suporte in calitatea de capitan al Echipei Albastre.

Isi plimba privirea peste pieptul paros si bronzat, ochii cenusii sinceri si bicepsii cat niste putinici ai barbatului de pe coperta cartii si gandurile ii alunecara usor, cu recunostinta, spre fantezia noii vieti minunate care-l astepta. Undeva, in afara societatii, era un loc pentru un barbat - un barbat si o nevasta - unde sa traiasca o viata plina, fara pata, naturala, cu mainile si inteligenta lor.

Paul isi studie mainile lungi si moi. Avea o singura batatura pe degetul mijlociu al mainii drepte. Acolo se dezvoltase de-a lungul anilor o excrescenta dura, de un portocaliu murdar, de la nicotina, protejandu-i degetul de frecarea cu stiloul si creionul. Indemanare - asta era calitatea mainilor acelor eroi din romane. Pana atunci, mainile lui Paul nu invatasera sa faca mai nimic; nu stiau decat sa apuce un stilou, un creion, o periuta de dinti, o perie de par, o lama, un cutit, o furculita, o lingura, o cana, un pahar, un robinet, o clanta, un intrerupator, o batista, un prosop, un fermoar, un nasture, un sapun, o carte, un pieptene, o nevasta sau un volan.

Isi aminti perioada colegiului si isi spuse ca acolo invatase cu siguranta si o activitate fizica. Invatase sa faca desene mecanice? Atunci ii aparuse excrescenta de pe deget. Altceva? invatase sa bata mingea la perete cu indemanare, spre consternarea celor mai multi adversari la squash. Fusese suficient de bun pentru a ajunge in sferturile de finala ale

Turneului regional de squash al colegiilor, doi ani la rand. Facea asta chiar cu mainile lui.

Altceva?

Din nou il cuprinse nelinistea - teama ca avea prea putine calitati pentru a se putea descurca in afara sistemului, pentru a se descurca multumitor. Ar putea avea o mica afacere, ca aceea pe care pretindea ca o are cand nu voia sa fie recunoscut - un angro de produse alimentare. Dar asta insemna sa ramana agatat in plasa economiei si a ierarhiei sale. Oricum, masinile nu-i vor permite sa intre intr-o asemenea afacere si, chiar daca l-ar lasa, ar fi avut parte de aceleasi absurditati si prefacatorii. In afara de asta, desi Paul spunea sa ia naiba tot sistemul, era constient ca treaba asta relativ necalificata si plicticoasa, de a cumpara si a vinde, era sub nivelul lui. S-o ia naiba! Mai rau de atat ar fi sa nu faca absolut nimic, ceea ce Paul isi putea permite, dar stia ca ar fi o situatie la fel de amorala ca aceea la care renunta.

O ferma - asta era cuvantul magic. Ca multe alte cuvinte prea putin magice din trecut, care inca se mai lipea de ei, cuvantul "ferma' amintea de stramosii neciopliti ai generatiei actuale, amintea cat de dura poate fi o fiinta omeneasca de nevoie. Cuvantul nu prea mai avea inteles in prezent. Nu mai existau fermieri, doar ingineri agricoli. In bogata vale a raului Iroquois din tinutul Uium, mii de colonisti traisera odinioara lucrand pamantul. Acum doctorul Ormand van Curier conducea fermele din intreaga tara cu o suta de oameni si cu masini in valoare de cateva milioane de dolari.

O ferma. Lui Paul ii crescu pulsul si visa cu ochii deschisi ca traia cu un secol in urma - traia intr-una din numeroasele case de ferma care se naruiau pana la temelie in toata valea, isi alese o anumita casa pentru fantezia lui, una aproape de marginea orasului, pe care o admirase deseori. Isi dadu seama brusc ca ferma, acel mic petic de trecut, nu facea parte din sistemul de ferme al lui van Curier. Era aproape sigur.

- Katharine, striga el surescitat, fa-mi legatura cu managerul proprietatilor imobiliare.

- Biroul proprietatilor imobiliare din Uium. Aici doctor Pond.

Pond avea un timbru efeminat si se balbaia.

- Domnul doctor Pond, la telefon doctorul Proteus de la uzina.

- Ma bucur! Ce pot face pentru dumneavoastra, domnule doctor Proteus?

- Stiti ferma aceea de pe King Street, chiar unde se termina orasul?

- Mmm. Un moment.

Paul auzi o masina cautand prin fise, apoi o sonerie anunta ca fusese gasita fisa respectiva.

- Da, casa lui Gottwald. Am fisa in fata mea.

- Care e situatia ei?

- Buna intrebare. Care sa fie situatia? As vrea sa stiu si eu. Pentru Gottwald era o pasiune, s-o pastreze asa, ca o casa de ferma de pe vremuri. Dupa ce a murit, mostenitorii au incercat sa-l convinga pe van Curier s-o preia, dar el a spus ca nu merita sa-si bata capul cu ea. Nu-s decat doua sute de acri si ar fi trebuit sa taie perdeaua de padure ca sa faca legatura cu alte campuri pentru a putea face agricultura eficient. Apoi mostenitorii au descoperit ca oricum n-ar fi putut s-o vanda Sistemului Agricol. Scrie in titlul de proprietate ca trebuie pastrata asa cum era pe vremuri. Rase cu amaraciune. Asa ca batranul Gottwald nu le-a lasat mostenitorilor decat o mare bataie de cap, un elefant alb.

- Cat face?

- Vorbiti serios? Domnule doctor, e exponat de muzeu. Nu e aproape nimic mecanizat. Chiar daca puteti trece de restrictiile din actul de proprietate, v-ar costa cateva mii ca s-o puneti pe picioare.

- Cat face? Ferma i se parea din ce in ce mai atragatoare.

- Pe fisa scrie optsprezece mii de dolari.

Inainte ca Paul sa incheie pe loc tranzactia, Pond adauga:

- Dar sunt sigur ca o puteti lua cu cincisprezece. Ce-ati zice de douasprezece?

- Ramane in picioare pentru cinci sute pana o vad?

- A ramas ea in picioare timp de aproape paisprezece ani. Duceti-va s-o vedeti, daca doriti neaparat. Dupa ce vi se face scarba, va arat cateva lucruri cu adevarat frumoase. Masina cauta din nou prin fise. De exemplu, o splendida casa in stil georgian pe Griffin Boulevard. Usi cu fotocelula, ferestre cu control termostatic, statie radar de radiolocatie, precipitatori electrostatici pentru praf, masina se spalat cu ultrasunete incastrata in perete, ecrane de televizor cu diagonala de un metru in dormitorul principal, in camera de oaspeti, in living, bucatarie si in sala de dans si ecrane cu diagonala de jumatate de metru in camerele servitoarelor si in camerele copiilor si

- De unde pot lua cheia de la casa?

- A, sandramaua aia! Ca sa va dau o idee de ce va asteapta, va spun ca nu e incuiata, are doar un zavor cu sarma.

- Un zavor cu sarma?

- Da, un zavor cu sarma. A trebuit sa ma duc personal acolo ca sa aflu ce naiba e chestia asta. E un zavor pe dinauntrul usii, de care e legata o sarma. Cand vrei sa lasi pe cineva sa intre, introduci sarma printr-o gaura din usa, astfel incat sa atarne afara. Daca nu vrei sa intre nimeni, tragi sarma inauntru prin gaura. Nu e ingrozitor?

- O sa supravietuiesc. Sarma e afara acum?

- E un paznic acolo, detasat de la Emanatii si Epave. O sa-l sun sa-i spun sa scoata sarma. Ramane intre noi, dar sunt sigur ca vor accepta si opt mii.

Sarma zavorului era scoasa la casa Gottwald pentru doctorul Paul Proteus.

Trase usor de ea, avu satisfactia sa auda cum inauntru zavorul se deschide si intra. Lumina patrundea cu greu prin ferestrele cu geamuri mici si prafuite si, atata cata era, se pierdea, pentru ca nu se putea reflecta pe suprafetele intunecate ale mobilelor stravechi. Pardoseala se ridica si cobora ca pe arcuri, sub pasii lui Paul.

- Casa respira cu dumneavoastra, ca o lenjerie de corp buna, rosti un glas balbait din umbra.

Paul privi in directia de unde venise. Omul tragea dintr-o tigara care-i arunca pe fata ca o luna o licarire trandafirie.

- Domnul doctor Proteus?

-Da.

- Eu sunt doctorul Pond. Vreti sa aprind lumina?

- Va rog, domnule doctor.

- Nu exista lumina. Doar lampi cu gaz peste tot. Vreti sa va spalati pe maini?

- Nu prea

- Pentru ca daca vreti, exista o pompa in curtea din spate si un furtun langa cotetul de pasari. Vreti sa vedeti termitele, putregaiul, cocina si gramada de baligar sau mergem sa vedem casa in stil georgian de pe Griffin Boulevard?

Se indrepta spre un loc unde se puteau vedea. Doctorul Pond era foarte tanar, gras si sincer, evident deprimat de ce era in jurul lui.

- Sunteti cu siguranta nerabdator sa-mi vindeti casa, spuse Paul razand.

La aparitia fiecarui nou inconvenient, casa il atragea tot mai mult. Era o fundatura complet izolata de tumultul istoriei, al societatii, al economiei. Era atemporala.

- Eu am o responsabilitate, spuse precaut doctorul Pond. Un administrator iresponsabil, care nu respecta Manualul, este ca o corabie fara carma.

- Da? spuse Paul absent.

Privea printr-o fereastra din spate in curtea grajdului si, dincolo de ea, printr-o usa deschisa a grajdului, zarea pielea tare si groasa a unei vaci.

- Da, spuse doctorul Pond, ca o corabie fara carma. De exemplu, desi Manualul nu-mi spune asta, eu ma asigur ca fiecare client sa capte o casa potrivita cu pozitia sa pe scara ierarhica. Modul in care traieste un om poate distruge sau poate spori prestigiul functiei sale - poate sa sporeasca sau sa diminueze stabilitatea si autoritatea intregului sistem.

- Ziceti ca pot obtine toata ferma cu opt mii?

- Va rog, domnule doctor - ma puneti intr-o situatie jenanta. Am fost incantat cand m-ati sunat, pentru ca acest loc imi da o mare bataie de cap de atata timp. Dar apoi a inceput sa ma mustre constiinta si, cum sa va spun, pur si simplu nu pot sa va las sa faceti asta.

- O cumpar. Sunt incluse si animalele?

- Totul e inclus. Sta scris in testamentul lui Gottwald si in titlul de proprietate. Ferma trebuie mentinuta asa cum e si pamantul trebuie lucrat. Vedeti ca e imposibil? Acum mergem pe Griffin Boulevard, unde se afla exact casa potrivita pentru managerul Uzinei Uium, bine?

Cand rosti functia lui Paul, glasul lui suna ca un cor de cornuri frantuzesti.

- Eu o vreau pe asta.

- Daca incercati sa ma siliti s-o vand, eu imi dau demisia. Doctorul Pond rosi. Numarul meu de clasificare o fi de doua ori mai mare decat al dumneavoastra, dar am si eu o oarecare demnitate.

Rostit de Pond, cuvantul i se paru lui Paul ridicol la inceput si schita un zambet. Dar observa cat de incordat era si isi dadu seama ca Pond vorbea chiar despre demnitate. Micimea unui om intr-o functie mica avea standardele ei mici, carora era dispus sa le inchine mica lui viata. Paul avu viziunea civilizatiei asemenea unui imens dig imperfect, in fata caruia un sir de mii de oameni ca doctorul Pond se intindea pana la linia orizontului, fiecare caznindu-se sa opreasca o scurgere cu degetul.

- Ar fi desigur ca un hobby - o joaca, minti Paul. As locui in continuare acolo unde locuiesc acum.

Doctorul Pond ofta si se prabusi intr-un fotoliu.

- Ah, slava Domnului! N-aveti idee cat de usurat ma simt. Rase nervos. Dar desigur, desigur, desigur. Si il veti pastra pe domnul Haycox?

- Cine e domnul Haycox?

- E de la Emanatii si Epave, insarcinat sa aiba grija de acest loc. Primeste ordine de la Emanatii si Epave, dar e platit desigur de administratia Gottwald. Pe urma il veti plati dumneavoastra.

- As vrea sa-l cunosc.

- E si el o vechitura. Isi duse mainile la cap. Ce loc, ce loc! Cred ca nu sunteti in toate mintile. Dar cine plateste cantaretul comanda cantecul.

- Cu conditia sa nu duca la discreditarea sistemului.

- Exact! Ati putea sa puneti sa vi se graveze vorbele astea deasupra politei caminului, dar ma indoiesc ca va permite titlul de proprietate.

- N-ar fi mai potrivit "Dupa mine, potopul'?

- Poftim?

Doctorul Pond incerca sa extraga vreun sens din citat, convins pare-se ca era un arhaism placut celor care inteleg poezia si zambi.

- Da, e frumos si asta. Cuvantul "potop' parea sa i se fi intiparit in minte. Acum sa va spun de pivnita: e cu pamant pe jos si e umeda. Scoase capul prin usa din spate, isi increti nasul, adulmecand mirosul dulceag al baligarului care se cocea la soare si striga: Domnule Haycox! Domnule Haycox! Paul deschisese usita din partea din spate a unei pendule.

- Nu se poate! sopti el uluit. Mecanism de lemn!

Se uita la ceasul lui, cu cronometru, antisoc, antiacvatic, antimagnetic, fosforescent si automat pe care i-l daruise Anita de Craciun si descoperi ca pendula era cu vreo douasprezece minute in urma. Lasandu-se in voia unui capriciu atavic, isi potrivi ceasul in conformitate cu ora aratata de limbile relicvei, pe care se scurgeau secundele scartaind si trosnind, ca o corabie de lemn prinsa de furtuna.

Casa era cu siguranta una dintre cele mai vechi din vale. Grinzile rudimentare se aflau la cativa centimetri deasupra capului lui Paul, caminul era negru de funingine si nicaieri nu exista un unghi cu adevarat drept. Casa parea sa se fi rasucit pe temelie pana ce isi gasise o pozitie confortabila pentru toate maruntaiele ei - ca un caine care se foieste pana se culca.

Si mai impresionant decat modul in care casa se detensionase era modul in care se conforma dorintelor speciale, ca sa nu zicem ciudate, ale lui Paul. In locul acela putea munci cu mainile lui, castigandu-si traiul din natura, fara a fi tulburat de nici o fiinta omeneasca in afara sotiei lui. Si in plus, Anita, care indragea perioada coloniala, va fi vrajita, cucerita de acest microcosmos total autentic al trecutului.

- A, rosti doctorul Pond, domnul Haycox, in sfarsit! Niciodata nu-ti raspunde cand il strigi. Doar se apropie. Fara sa se grabeasca, Doamne fereste!

Paul urmarea cum inainteaza domnul Haycox cu pasi grei pe pamantul batatorit al curtii grajdului. Ingrijitorul era un batran cu par alb tuns scurt, cu pielea aspra si bronzata si, asemenea lui Rudy Hertz, cu niste maini impresionant de mari. Dar spre deosebire de Rudy, domnul Haycox nu era deshidratat. Avea carnea ferma, tare, colorata. Principalul tribut pe care parea sa-l fi platit batranetii erau dintii rariti. Ar fi putut juca un rol intr-o pantomima avand ca tema viata la ferma de odinioara. Purta o salopeta demodata din doc albastru, o palarie de paie cu boruri mari si bocanci grei, plini de noroi.

Pentru a-i dovedi parca lui Paul anacronismul domnului Haycox si al fermei Gottwald, unul din oamenii doctorului Ormand van Curier aparu pe un tractor, de celalta parte a perdelei de padure, proaspat, intr-o salopeta alba imaculata, o sapca rosie de baseball, sandale racoroase, care pareau sa nu fi atins vreodata pamantul si manusi albe, care, ca si mainile lui Paul, nu atinsesera niciodata decat volane de masini, clante si comutatoare.

- Ce doriti? intreba domnul Haycox. Ce s-a mai intamplat?

Avea un glas puternic. Nici urma din sfiala si slugarnicia pe care le remarcase frecvent Paul la Emanatii si Epave. Domnul Haycox se purta de parca el era stapanul locului, dorea ca discutia lor sa fie cat mai scurta si concentrata si se indoia ca ceea ce se dorea de la el putea fi mai important decat treaba de la care fusese sustras.

- Domnule doctor Proteus, acesta este domnul Haycox.

- Imi pare bine, spuse Paul.

- Da, spuse domnul Haycox. Ce fel de doctor?

- Doctor in stiinta, spuse Paul.

Domnul Haycox parea plictisit si dezamagit.

- Asta nu inseamna doctor. Doctorii sunt de trei feluri: dentisti, veterinari si medici. Esti unul din astia?

- Nu, imi pare rau.

- Atunci nu esti doctor.

- Este doctor, rosti cu tarie doctorul Pond. Se pricepe sa vada de sanatatea masinilor.

Incerca sa contureze importanta gradelor universitare in mintea acelui toparlan.

- Esti mecanic, spuse domnul Haycox.

- Uite cum e, spuse doctorul Pond, poti sa inveti la un colegiu pentru a deveni specialist in tot felul de lucruri, nu doar in ingrijirea oamenilor sau a animalelor. Cam asta ar fi.

Lumea de azi s-ar opri in loc daca n-ar exista oameni cu o pregatire superioara, suficienta pentru a asigura functionarea lina a pieselor complicate ale civilizatiei.

- Hmm, rosti apatic domnul Haycox. Dar tu ce functionare lina asiguri?

Doctorul Pond zambi, modest.

- Am studiat sapte ani la Facultatea de Administratori Funciari de la Corneli pentru a obtine titlul de doctor in administratie funciara si acest post.

- Si zici ca esti doctor? spuse domnul Haycox.

- Cred ca pot afirma fara teama de a fi contrazis ca merit acest titlu, rosti rece doctorul Pond. Teza mea de doctorat a ocupat locul trei pe regiune, ca lungime, dintre toate tezele din toate specialitatile din acel an - opt sute nouazeci si sase de pagini, la doua randuri, cu margini inguste.

- Adica esti agent imobiliar, spuse domnul Haycox. Isi plimba privirea de la Paul la doctorul Pond, asteptand ca unul din ei sa spuna ceva care sa merite atentia lui. Dupa ce expirara cele douazeci de secunde pe care le acordase celor doi ca sa-si adune mintile, se intoarse, dand sa plece.

- Eu sunt doctor in cacat de vaca, cacat de porc si cacat de gaina, spuse el. Cand voi, doctorii, o sa va hotarati ce vreti, ma gasiti in grajd, unde imi adun teza cu lopata.

- Domnule Haycox! striga furios doctorul Pond. Ai sa stai aici pana terminam ce avem sa-ti spunem.

- Credeam ca ati terminat. Se opri si ramase nemiscat.

- Domnul doctor Proteus cumpara ferma.

- Ferma mea? Domnul Haycox se intoarse incet cu fata spre ei si in ochi i se citea o ingrijorare autentica.

- Ferma de care ai avut grija, spuse doctorul Pond.

- Ferma mea.

- Ferma proprietatii Gottwald, spuse doctorul Pond.

- Asta e un om?

- Stii ca nu este.

- Ei bine, eu sunt un om. Daca de oameni vorbim, ferm este a mea mai mult decat a oricui. Sunt singurul om carui i-a pasat de ea, care a facut ceva pentru ea. Se intoarse hotarat spre Paul. Stii ca in testament sta scris ca tre' s-o pastrezi asa cum e.

- Asta si am de gand.

- Si sa ma pastrezi si pe mine.

- Asta nu stiu inca, spuse Paul.

Era o complicatie pe care n-o prevazuse. Avusese de gand sa munceasca singur. Pentru asta cumpara ferma.

- Nu e trecuta aceasta obligatie in testament, spuse doctorul Pond, incantat ca gasise ceva care sa-i impuna respect domnului Haycox.

- Nu conteaza, tot trebuie sa ma pastrezi, spuse domnul Haycox. Asta fac eu. Arata spre curte, spre cladiri, toate curate. Asta am facut.

- Gottwald a cumparat locul de la tatal domnului Haycox, explica doctorul Pond. A existat, cred, o intelegere neoficiala conform careia domnul Haycox va ramane toata viata ingrijitorul fermei.

- Neoficiala pe dracu'! spuse domnul Haycox. A promis, Gottwald a promis. Locul asta e al neamului nostru de mai bine de o suta de ani - mai mult. Eu sunt ultimul din neam si Gottwald a promis, pe Dumnezeu ca a promis, ca va fi ca si al meu pana va sosi clipa sa ma duc.

- Clipa a sosit, spuse doctorul Pond.

- Sa ma duc pe cealalta lume - Gottwald asta a spus. Am in urma mea de doua ori mai multi ani decat tine, flacaule, si de doua ori mai multi de acum incolo. Se apropie de doctorul Pond ca sa-l priveasca in ochi. La cate gramezi de cacat am carat in viata mea, n-ar fi mare scofala pentru mine sa arunc un doctoras ca tine peste grajd.

Doctorul Pond facu ochii mari si se dadu indarat.

- Mai vorbim noi, rosti el moale.

- Stati, se grabi Paul sa intervina. Sunt sigur ca putem ajunge la o intelegere. Domnule Haycox, imediat ce inchei tranzactia, vei lucra pentru mine.

- Si o sa fie taman asa cum a fost?

- Sotia mea si cu mine vom veni aici din cand in cand.

Nu parea momentul potrivit pentru a-i spune domnului Haycox sau altcuiva ca el si Anita vor locui permanent acolo.

Pe Haycox nu-l impresionara prea mult vorbele lui.

- Cand?

- O sa te anuntam din timp. Domnul Haycox dadu din cap, posac. Apoi, pe neasteptate, zambi fermecator.

- Oare l-oi fi suparat pe doctorul ala in administratie funciara? Pond plecase. Eu ma intorc la treaba. Daca va fi ferma dumitale, ar fi bine sa dregi pompa. Ii trebuie o garnitura.

- Ma tem ca nu prea ma pricep, spuse Paul.

- Poate ca, spuse domnul Haycox indepartandu-se, poate ca daca te-ai mai fi dus la colegiu vreo zece, douazeci de ani, ti-ar fi aratat careva cum se face, doctore.

Anita interpreta gresit entuziasmul lui Paul, considerand ca visa cu ochii deschisi zilele minunate pe care le va petrece la Meadows, peste mai putin de doua saptamani. Nu stia ca el invata sa fie fermier si punea bazele instruirii ei pentru a deveni nevasta de fermier.

Era o sambata fierbinte si, sub pretextul ca vrea sa-si cumpere o manusa de baseball, Paul se duse la ferma lui - ferma lui si a domnului Haycox. Acolo, domnul Haycox ii impartasi, condescendent si nervos, jumatati de adevaruri despre ingrijirea fermei si ii dadu lui Paul o vaga asigurare ca va prinde spilul pana la urma.

In seara aceea, Paul aparu la cina istovit in mod placut de orele pe care le petrecuse tinandu-se dupa domnul Haycox si o intreba pe sotia lui daca stia ce zi speciala era miercurea viitoare.

Ea isi ridica privirea din lista cu lucrurile pe care urma sa le impacheteze pentru calatoria ei in Mainland si, mai important, pentru calatoria lui Paul la Meadows.

- Habar n-am. Ai o pereche de tenisi frumosi pentru drum?

- Sunt buni cei pe care-i am. Daca vrei sa stii, miercurea viitoare este

- Shepherd isi ia douasprezece perechi de ciorapi - toti verzi. E si el capitan, stii.

- Stiu.

- Ce zici de asta? E cam ciudat: prima data cand esti tu capitan, este si el.

- Poate a trimis un talon la Rozicrucieni. De unde naiba Stii cate perechi de ciorapi isi ia?

- El n-are o nevasta care sa-l ajute sa se pregateasca, asa ca a venit aici azi dupa-amiaza ca sa-mi ceara ajutorul. Si i-am facut o lista cu ce sa-si ia. Barbatii sunt tare neajutorati.

- Se descurca ei pana la urma. A avut ceva interesant de spus?

Anita puse jos lista si il privi cu repros.

- Doar despre raportul politiei asupra pistolului tau si despre oamenii din lumea interlopa cu care ai fost in noaptea aceea oribila in Homestead. Anita isi facu servetul coco-los si il tranti jos suparata. Paul, de ce nu-mi povestesti despre toate astea? De ce trebuie sa le aflu intotdeauna de la altii?

- Lumea interlopa! pufni Paul. Pentru numele lui Dumnezeu!

- Shepherd zice ca Lasher si Finnerty sunt supravegheati ca potentiali sabotori.

- Toata lumea e supravegheata! De ce asculti clevetirile lui de baba?

- De ce nu-mi spui tu ce se intampla?

- Pentru ca astea-s niste fleacuri. Pentru ca ma temeam ca n-o sa le consideri fleacuri si o sa te necajesti - cum te necajesti pentru orice. S-a aranjat totul. A aranjat Kroner.

- Shepherd a zis ca te-ar putea condamna la zece ani numai pentru treaba cu pistolul.

- Cand mai vine pe-aici, intreaba-l daca are idee cati ani as lua daca i-as strivi nasoiul ala al lui.

Muschii lui Paul se intarisera in urma rigorilor neobisnuite ale dupa-amiezii si mirosurile animale ii transmisesera senzatia unei forte primitive. Ideea de a-i tranti un pumn in fata lui Shepherd - o distractie bizara intr-o viata condusa de principii pacifiste - aparu ca un compliment neasteptat adus acelei zile.

- In fine, sa-l ia naiba pe capitanul Echipei Verzi. Te in«| treb inca o data, ce zi speciala e miercurea viitoare?

- Zau ca nu stiu.

- Aniversarea logodnei noastre.

Era o aniversare cu conotatii nelinistitoare pentru amandoi - o aniversare pe care nici unul n-o pomenise de cand erau casatoriti. Era data la care Anita il anuntase pe Paul ca ramasese insarcinata cu el, anunt la care el reactionase, oferindu-i numele lui etc. Acum, dupa ce anii de casnicie mai mult sau mai putin fericita atenuasera dramatismul evenimentului, Paul se gandi ca i-ar putea conferi nota sentimentala care-i lipsise. Mai precis, aniversarea parea prilejul ideal pentru a incepe programul de re-educare al Anitei.

- Am pus la cale o seara speciala, spuse el, deosebita de toate serile petrecute impreuna, scumpa mea.

- Ciudat, uitasem total aceasta data. Adevarat? Miercurea viitoare?

Ii adresa un zambet ciudat, mustrator, de parca povestea logodnei lor s-ar fi distorsionat in mintea ei - ca si cum ea se gandea ca el fusese cel care provocase acel eveniment printr-o minciuna devenita intre timp insignifianta.

- Dragut din partea ta ca ti-ai adus aminte, spuse ea. Dar se apropie plecarea la Meadows si

Anita era o persoana atat de metodica, incat, pentru ea, apropierea unui eveniment facea ca orice alt aspect al vietii sa fie dat la o parte. I se parea aproape necuviincios sa acorde atentie altor lucruri in afara crucialului eveniment de la Meadows.

- La naiba cu Meadows!

- Nu vorbi asa.

- Ba vorbesc serios. O sa iesim in oras miercurea viitoare.

- Sper ca stii ce faci. Tu esti capitanul.

- Eu sunt capitanul.

Edgar R.B. Hagstrohm, in varsta de treizeci si sapte de ani, R&R 131313, vopsitor clasa intai, Batalionul 22 de conservare a suprafetelor, Regimentul 50 de intretinere, Cladirea si Divizia terestra 110, Fortele de Reconstructie si Reparatie, primise prenumele autorului preferat al tatalui sau, creatorul lui Tarzan - Tarzan, care, departe de funinginea si iarna apriga a orasului natal al familiei Hagstrohm, Chicago, se imprietenise cu leii, elefantii si maimutele, se legana pe liane printre copaci si era cladit ca o casa de caramida cu roti patrate si jaluzele orizontale si ducea orice femeie frumoasa din lumea civilizata pe care si-o dorea in case cocotate in copaci, dand pace restului civilizatiei. Lui E.R.B. Hagstrohm ii placea Tarzan la fel de mult ca tatalui lui si nu suporta sa fie un oarecare si de zece ori mai putin sa stea in Chicago.

Edgar citea despre Tarzan in dormitor, cand sotia lui, Wanda, il striga de la fereastra mare a camerei din fata a casei lor din prefabricate din Proteus Park, Chicago, un complex postbelic de trei mii de case de vis, pentru trei mii de familii, care, se presupunea, aveau vise identice,

- Uite-l ca vine, Edgar! Vine!

- Bine, bine, spuse Edgar. Vine, am inteles! Si ce sa fac, sa urlu ca un apucat, sa-i pup picioarele, sa lesin?

Se dadu jos din pat alene, fara sa se oboseasca sa netezeasca locul pe care-l ravasise. Isi lasa cartea deschisa pe noptiera, pentru ca musafirii sa vada ca era un om care citea si se indrepta spre living.

- Cum arata, Wan?

- Trebuie sa-l vezi, Ed - ca o pasare chinezeasca de colivie sau asa ceva, numai aur si dichis.

Sahul din Bratpuhr ii ceruse ghidului sau, doctorul Ewing J. Halyard sa-i inlesneasca vizita in casa unui Takaru tipic - in traducere libera, dintr-o cultura intr-alta, "omul mediu'. Solicitarea fusese exprimata in timp ce treceau prin Chicago venind de la Carlsbard Caverns si Halyard se oprise la biroul local al personalului pentru a cere numele unui american reprezentativ din zona.

Masinile pentru personal cercetasera problema si scosesera fisa lui Edgar R.B. Hagstrohm, care era mediu, din punct de vedere statistic, in toate privintele, cu exceptia numarului inițialelor sale: varsta (36), inaltimea (1,70 m), greutatea (75 kg), anii de casatorie (11), I.Q.-ul (83), numarul de copii (2:1 b., 9; 1 f.,6), numarul de dormitoare (2), masina (Chev. vechi de 3 ani, lim.), studiile (abs. liceu, al 117-lea in clasa de 233; diploma de practica in afaceri; jucator fotbal, baschet; echipa seniorilor), ocupatia (R&R), hobby-urile (sporturi extreme, TV, softbl., pese.) si serviciul militar (5 ani, 3 peste ocean, T-4 transmisiuni; Div. Inf. a 157-a; decoratii pentru: Hjoring, Elbesan, Kabul, Kaifen, Ust Kyakhta; ranit de 4 ori; Purple Heart cl.3, Steaua de Ag.; Steaua de Br. cl.2; Med. de Aur Cond.)

Masinile ar fi putut deduce ca, de vreme ce Hagstrohm era mediu in atatea privinte, probabil fusese arestat o data, avusese relatii sexuale cu cinci fete inainte de a se casatori cu Wanda (doar moderat satisfacatoare) si ca de atunci avusese doua aventuri extraconjugale (una trecatoare si stupida, cealalta destul de lunga si tulburatoare) si ca va muri la varsta de 76,2 ani de infarct.

Ceea ce masinile nu puteau deduce era ca a doua legatura extraconjugala a lui Edgar, cea profunda, era cu o vaduva pe nume Marion Frascati, ca inca dura si ca sotul decedat al lui Marion fusese Lou Frascati, vopsitor clasa intai, prietenul cel mai bun al lui Edgar. Edgar si Marion au fost profund socati cand s-au trezit unul in bratele celuilalt, la doar o luna de la moartea dragului de Lou. Si au incercat de nenumarate ori sa-i puna capat, zau ca incercasera. Dar era ca o cireasa mare si stralucitoare pe terciul cenusiu al vietilor lor. Si se gandeau, timid si melancolic, ca poate nici nu conta, atata vreme cat nu faceau nimanui nici un rau - copiilor, adorabilei si loialei Wanda. Iar dragul de Lou nu si-ar mai fi dorit acum, cand avea parte de un alt fel de fericire, decat ca dragul de Edgar si draga de Marion sa se bucure de viata cat isi mai puteau folosi trupurile.

Dar ei nu crezusera asta. Si copiii observau ca se petrecea ceva ciudat. Wanda plansese de cateva ori in ultimul timp si refuzase sa-i spuna lui Edgar de ce si probabil ca Lou, acolo unde era In orice caz, Edgar va continua sa se vada cu Marion, dar o sa-i spuna Wandei, Dumnezeu s-o binecuvanteze si s-o ajute o sa-i spuna, si Cine batea la usa familiei Hagstrohm? Nimeni altcineva decat, sa-l ia naiba, sahul din Bratpuhr, fir-ar sa fie!

- Poftiti, poftiti, spuse Edgar, adaugand in soapta, maiestate, inaltime, imparat al universului si al tuturor vaselor de pe mare, bagacios nenorocit.

Cand Halyard ii anuntase la telefon vizita, Hagstrohm tinuse sa nu se arate impresionat de titlul sahului sau de rangul lui Halyard. Era o ocazie rara de a-si exprima parerea despre ranguri - ca un om era om indiferent la ele. Avea de gand sa se poarte perfect normal, la fel cum s-ar fi purtat daca l-ar fi vizitat un coleg de la Emanatii si Epave. Wanda vedea altfel lucrurile si se apucase, energica, sa curete toata casa, facuse limonada si il trimisese pe Edgar junior sa cumpere prajituri, dar Edgar cel mare a pus capat acestei agitatii. A scos copiii din casa si asta a fost singura curatenie pe care era dispus s-o accepte.

Usa se deschise si sahul intra urmat de Khashdrahr si de doctorul Ned Dodge, manager la Proteus Park.

- Aha! rosti sahul, atingand gingas peretele de otel smaltuit al livingului. Mmmmmm.

Edgar intinse mana si alaiul trecu pe langa ea, ignorand-o.

- Atunci, sa ma pupi undeva, ingana el.

- Hagstrohm, nu suntem la carciuma, sopti Dodge. Sta-paneste-te, e vorba de relatii internationale.

- Pot sa ma duc la carciuma?

- Dar ce te framanta?

- Pai, tipul da buzna in casa mea si nici nu da mana cu mine.

- In tara lui nu exista acest obicei.

- Dar in a ta?

Dodge ii intoarse spatele si ranji ospitalier spre sah.

- Doua dormitoare, un living cu un loc de luat masa, baie si bucatarie, spuse el. Aceasta este casa M-17. Incalzire prin pardoseala. Mobila a fost conceputa conform unui sondaj national exhaustiv despre gusturile in materie de mobila. Casa, mobila si terenul se vand la pachet. Simplificarea planificarii si productiei in toate.

- Lakki-ti, Takaru! ciripi sahul, privindu-l pentru prima data pe Edgar cu atentie.

- Ce zice?

- Vrea sa stie daca iti place aici, spuse Khashdrahr.

- Da, sigur probabil. E bine. Banuiesc. Da.

- E frumos, spuse Wanda.

- Acum va rog sa ma urmati in bucatarie, spuse doctorul Dodge, lasandu-i in urma pe Wanda si Edgar. Veti vedea efectele radarului. Gateste la inalta frecventa si mancarea se face la fel de repede in mijloc ca si la suprafata. Gateste orice in cateva secunde, cu un control perfect. Face paine fara coaja, dupa dorinta.

- Dar care e problema cu coaja painii? intreba politicos Khashdrahr.

- Iar acesta este masina de spalat vase si rufe cu ultrasunete, spuse Dodge. Sunetul de inalta frecventa care trece prin apa indeparteaza murdaria si grasimea din orice obiect in cateva secunde. Scufunzi obiectul, il scoti, gata!

- Si femeia ce mai face? intreba Khashdrahr.

- Ea pune rufele sau vesela in acest uscator, care le usuca in cateva secunde si - aceasta este poanta cea mai tare - da rufelor un miros de proaspat, de aer curat, ca si cum ar fi fost uscate la soare, cu ajutorul acestei mici lampi cu ozon.

- Si pe urma? intreba Khashdrahr.

- Femeia introduce rufele in aceasta masina de calcat, care netezeste in trei minute o cantitate care se netezea inainte de razboi intr-o ora.

- Si pe urma ce face? intreba Khashdrahr.

- Pe urma a terminat.

- Si pe urma?

Doctorul Dodge rosi vizibil.

- E o gluma?

- Nu, spuse Khashdrahr. Sahul ar vrea sa stie ce face aceasta femeie Takam.

- Ce-nseamna Takaru? intreba banuitoare Wanda.

- Cetatean, spuse Halyard.

- Da, spuse Khashdrahr, zambindu-i ciudat Wandei, cetatean. Sahul ar vrea sa stie de ce trebuia sa faca totul atat de repede - cutare in cateva secunde, cutare in cateva secunde. De ce se grabeste atat? Ce are de facut daca nu-si pierde vremea cu aceste lucruri?

- Traieste! rosti expansiv doctorul Dodge. Traieste! Se bucura de viata.

Rase si il batu pe Khashdrahr pe spate, de parca ar fi vrut sa indese in el o parte din veselia acestei case a unui american mediu.

Efectul produs asupra lui Khashdrahr si a sahului a fost slab.

- Inteleg, rosti rece translatorul. Apoi se intoarse spre Wanda. Si cum traiti si va bucurati atat de mult de viata?

Wanda rosi si isi cobori privirea spre podea, zgandarind marginea covorului cu un deget de la picior.

- A, cu televizorul, ingana ea. Ne uitam mult la televizor, nu-i asa, Ed? Si eu petrec o groaza de timp cu copiii, cu micuta Delores si tanarul Edgar Jr. Adica, stiti dumneavoastra

- Unde sunt copiii? intreba Khashdrahr.

- Alaturi, la vecini, la familia Glock. Probabil se uita la televizor.

- Vreti sa vedeti cum functioneaza masina de spalat cu ultrasunete? intreba doctorul Dodge. Chiar in fata ochilor dumneavoastra, bang! Scoate petele de ou, de ruj, de sange

- S-a paradit din nou transformatorul, spuse Edgar, asa ca masina de spalat si-a dat duhul. Wanda spala rufele in cada de o luna, in asteptarea unui nou transformator.

- A, nu ma deranjeaza, spuse Wanda. Zau, imi place sa le spal asa. Imi da un sentiment de usurare. Corpul are nevoie de miscare. Si am o ocupatie.

Halyard puse capat tacerii care urma afirmatiilor ei, propunand vioi sa le dea pace acestor oameni cumsecade si sa se duca sa vada pavilionul central de recreere, de pe aceeasi strada.

- Daca ne grabim, spuse doctorul Dodge, am putea prinde la lucru clasa de marochinarie.

Sahul mangaie cuptorul cu radar, consola masinii de spalat si arunca o privire spre ecranul televizorului, unde cinci persoane asezate in jurul unei mese de conferinte se certau cu sarg.

- Brahouna! chicoti el. Khashdrahr dadu din cap.

- Brahouna! Traiesc!

In timp ce grupul se retragea, Halyard le spunea ca masina, casa si tot ce continea ea erau platite prin deductii regulate din cecul de plati R&R al lui Edgar, impreuna cu primele acordate pentru asigurarea multipla de sanatate, viata si batranete si ca mobilierul si aparatura casnica erau inlocuite din cand in cand cu modele mai noi, pe masura ce Edgar - sau mai degraba masinile care se ocupau cu statele de plata - achita ratele celor vechi.

- Are un pachet de asigurare complet, spuse Halyard. Nivelul lui de trai creste constant. El si toata tara sunt protejati de vechile suisuri si coborasuri ale economiei prin obiceiurile ordonate, previzibile ale consumatorului, induse de masina, inainte, omul cumpara dintr-un impuls ilogic si industria se dadea peste cap incercand sa-si imagineze ce va cumpara in continuare. Imi amintesc de pilda ca in copilarie aveam un vecin ticnit care si-a irosit toti banii pe o orga electronica, desi mai avea in bucatarie un frigider demodat si o soba cu petrol.

Edgar inchise usa si se propti de ea, de ușa castelului sau, M-17.

Wanda se tranti pe canapea.

- Mie mi se pare ca e frumos la noi, spuse ea.

Asa spunea ori de cate ori pleca un musafir - Amy Glock, Gladys Pelrine, sahul din Bratpuhr, oricine.

- Mmda, spuse Edgar.

Si se simtea rau si blestemat privind-o pe Wanda, un suflet atat de bun, care nu l-ar fi necajit niciodata, a carei dragoste pentru el era mare cat lumea. Isi pipai cele trei bancnote de zece dolari din buzunar, banii de luat acasa - bani de tigari, bani de distractie, ceva bani pentru placeri, pe care masinile ii permiteau sa-i detina. Cheltuia acest minuscul atom al economiei controlat de el nu pentru el sau pentru Wanda, ci pentru Marion. Inima framantata a lui Edgar palpitase pentru ticnitul din povestea lui Halyard, care isi cumparase o orga electrica. Costisitoare, nepractica, strict personala - neinclu-sa in afurisitul de pachet.

Dar cu minciuna nu se impaca.

- Wanda, spuse Edgar, nu sunt bun de nimic.

Ea stia prea bine la ce se referea. Nu era deloc surprinsa.

- Ba da, Edgar, rosti ea timid. Esti un barbat minunat. Te inteleg.

- Vorbesti de Marion?

- Da. E foarte frumoasa si fermecatoare. Si nu mai sunt nici eu o fetita si probabil ca te plictisesc.

Ii dadura lacrimile, si, buna la suflet cum era, incerca sa se ascunda de el. Se duse repede in bucatarie, scoase din congelator patru farfurii cu masa de seara si le baga in cuptorul cu radar.

- Te rog, cheama copiii, Edgar, striga ea cu glas firav. Masa e gata in douazeci si opt de secunde.

Edgar striga numele copiilor in amurgul de afara si se intoarse la Wanda.

- Asculta, Wan, nu esti tu de vina. Dumnezeu stie ca n-ai gresit cu nimic.

O imbratisa pe la spate, dar ea se smulse din imbratisare, prefacandu-se ca regleaza butoanele cuptorului, desi nu era nimic de reglat. Un mecanism cu ceas facea totul.

Se auzira clopotelul, alarma ceasului, si zumzetul cuptorului se opri.

- Cheama-i pe copii pana nu se raceste mancarea, spuse ea.

- Vin acum. Edgar incerca iar s-o imbratiseze si de data asta ea il lasa. Asculta, spuse el cu patima, lumea e de vina, Wan - eu si lumea. Nu sunt bun pentru nimeni intr-o astfel de lume. Pentru nimic altceva in afara de Emanatii si Epave. Asta voi' fi si copiii mei. Dar un om tre' sa se mai si distreze, ca altminteri nu mai are chef sa traiasca - si singurele distractii pentru un nenorocit ca mine sunt cele rele. Nu-s bun de nimic, Wan, de nimic!

- Nu, eu nu folosesc nimanui, spuse Wanda ostenita. Nimeni n-are nevoie de mine. Tu sau chiar micuta Delores ati putea conduce toata gospodaria, atat e de simplu. Si m-am ingrasat prea tare ca sa ma mai placa cineva in afara de copii. Mama era grasa, bunica la fel, probabil ca se mosteneste; dar de ele avea nevoie cineva, erau folositoare inca. Dar tu n-ai nevoie de mine, Ed, si nu e vina ta ca nu ma mai iubesti. Asa sunt barbatii si nu e vina ta daca asa v-a facut Dumnezeu. II privi cu dragoste si compasiune. Bietul de tine.

Delores si Edgar Jr. dadura buzna in casa si Edgar si Wanda isi recapatara calmul, povestindu-le copiilor despre sah.

Subiectul a fost repede epuizat si in timpul mesei au vorbit si s-au atins de mancare doar copiii.

- E cineva bolnav? intreba Edgar Jr.

- Mama nu se simte bine. O doare capul, spuse Edgar.

- Imi pare rau, mami.

- O nimica toata, spuse Wanda. O sa-mi treaca.

- Tu cum te simti, tati? intreba Edgar Jr. Te simti in stare sa participi diseara la meciul de baschet de la pavilion?

Edgar ramase cu ochii in farfurie.

- Mi-ar fi placut, murmura el, dar i-am promis lui Joe ca merg cu el la bowling diseara.

- Joe Prince?

- Da, Joe Prince.

- Tati, dar l-am vazut pe domnul Prince la familia Glock, spuse Delores, si zicea ca si el o sa se duca la meciul de baschet.

- Nu-i adevarat! interveni vehement Edgar Jr. Tu sa taci! Habar n-ai ce vorbesti. N-a spus asta deloc.

- Ba da, a spus! se incapatana Delores. A spus ca

- Delores, iubito, spuse Wanda, cred ca l-ai inteles gresit pe domnul Prince.

- Da, spuse Edgar Jr. Acum imi aduc aminte ca a zis ca se duce la bowling cu tati. Sora-mea a inteles gresit, mami.

Ii tremurau mainile si, din greseala, isi rasturna paharul cu lapte. Si el si tatal lui se ridicara brusc ca sa-l prinda pana nu cadea de pe masa. Tanarul Edgar il prinse si cand privirea lui intalni privirea tatalui lui, in ea se citea ura.

- Sunt prea obosit ca sa ma duc la meciul de baschet, spuse barbatul. O sa stau acasa si o sa ma uit cu mama la televizor.

- Nu renunta la distractie din cauza mea, spuse Wanda. Eu ma simt bine si singura.

Se auzira cateva batai usoare in fereastra cea mare si cand familia Hagstrohm isi ridica privirile il vazu pe sahul din Bratpuhr plimbandu-si degetele pline de inele pe sticla geamului. Tocmai se intorsese de la pavilion si se indrepta spre limuzina parcata in fata casei M-17 a familiei Hagstrohm.

- Brahouna! striga vesel sahul. Le facu, incantat, cu mana. Brahouna, Takaru.

- Traiti! traduse Krashdrahr.

Cand a sosit ziua de miercuri, Paul a trecut pe la ferma lui in zori ca sa-i lase instructiuni domnului Haycox. Domnul Haycox i-a replicat raspicat ca el nu e camerista.

Fara nici o placere, Paul ii dadu sa inteleaga domnului Haycox ca ori isi face treaba, ori pleaca si ca treaba trebuie facuta bine. Pentru Paul era important ca totul sa fie perfect pentru delicata transformare a Anitei.

- Dumneata iti inchipui ca poti cumpara pe oricine sa faca orice-ti trece prin cap, spuse domnul Haycox. Ei bine, de data asta te-ai inselat, domnule doctor. Poti sa-ti bagi diploma de doctor in

- Nu vreau sa te dau afara.

- Atunci nu ma da!

- Pentru ultima oara, fa-mi acest serviciu

- De ce n-ai spus asa de la inceput?

- Ce sa spun?

- Ca iti fac un serviciu.

- Bine. Fa-mi acest serviciu

- Un serviciu pot sa-ti fac de data asta, spuse domnul Haycox. Nu sunt camerista, dar incerc sa fiu un bun prieten.

- Iti multumesc.

- Pentru putin. N-ai de ce.

Pe parcursul zilei, Anita il suna pe Paul ca sa-l intrebe cu ce sa se imbrace.

- Cu haine vechi.

- Facem un dans de hambar?

- Nu chiar, dar pe aproape. Imbraca-te ca si cum am face.

- Paul, crezi ca acum cand ne pregatim pentru Meadows e momentul sa ne pierdem vremea prin oras?

- Meadows nu e o inmormantare.

- Ar putea fi, Paul.

- Hai macar in seara asta sa uitam de Meadows. Asta-seara vom fi numai noi doi, doar Paul si Anita; pe ceilalti sa-i ia naiba.

- Usor de spus, Paul. E o idee delicioasa, dar

- Dar ce? intreba el enervat.

- Nu stiu, nu vreau sa fiu cicalitoare, dar mi se pare ca nu te dai in vant dupa Meadows si dupa Echipa Albastra.

- Dar ce-ar trebui sa fac?

- N-ar trebui sa te antrenezi sau, stiu eu? N-ar trebui sa dormi mai mult, sa te hranesti corect si sa faci un pic de jogging dupa ce vii de la serviciu? Poate mai reduci tigarile

- Ce?

- Trebuie sa fii in forma, ca sa castige Echipa Albastra. Paul rase.

- Asculta, Paul, nu e de ras. Shepherd zice ca a vazut cum s-au facut si s-au distrus cariere in functie de rezultatele obtinute de capitanii de echipe la Meadows. Shepherd s-a lasat definitiv de fumat.

- Poti sa-i spui ca m-am apucat de hasis, ca sa-mi maresc viteza de reactie. Mingea lui cea mai rapida va fi ca un balon pentru copii plutind in vazduh. Iesim in oras asta-seara.

- Bine, spuse ea mahnita. Bine.

- Te iubesc, Anita.

- Te iubesc, Paul.

Cand Paul a venit acasa Anita era gata, nu in postura doamnei castelului din Uium, ci in cea a unei fetite curatele si pisicoase, in pantaloni de doc rulati deasupra genunchilor, isi pusese o camasa a lui Paul ale carei margini le innodase sub sani, tenisi albi in picioare si un batic rosu la gat.

- E bine asa?

- Perfect.

- Paul, eu nu-nteleg ce se-ntampla. Am sunat la Country Club si nu stiau nimic de un dans de hambar. Nu stiau nimic nici la cluburile din Albany, Troy sau Schenectady.

Paul stia ca Anita detesta surprizele; nu suporta sa nu domine ea orice situatie.

- E o petrecere privata, spuse Paul. Doar pentru noi doi. O sa vezi la momentul potrivit.

- Vreau sa stiu acum.

- Unde sunt cocktailurile noastre de aniversare? Masa pe care il asteptau in fiecare seara cana cu bautura si paharele era goala.

- Abstinenta pana dupa Meadows.

- Nu fi absurda! Toata lumea o sa bea acolo timp de doua saptamani.

- Nu si capitanii. Shepherd zice ca ei nu-si pot permite sa bea.

- Asta arata ca habar n-are de nimic. Bautura e pe gratis.

Paul facu cocktailurile, bau mai mult decat portia lui obisnuita si se schimba intr-o salopeta de doc teapana, fosnitoare, pe care si-o cumparase din Homestead in dupa-amiaza aceea. Era necajit vazand ca Anita nu se bucura deloc de suspansul pe care-l construise. In loc sa simta fiorii unei asteptari fericite, ea se arata suspicioasa.

- Esti gata? spuse el vesel.

- Da, cred ca da.

Se indreptara in tacere spre garaj. Paul tinu deschisa usa cu un gest solemn.

- Ah, Paul, nu cu masina veche!

- Exista un motiv.

- Nici un motiv nu e destul de bun pentru a ma convinge sa ma urc in rabla asta.

- Te rog, Anita, o sa vezi imediat de ce trebuie sa mergem cu asta.

Anita se urca in masina si se aseza pe marginea scaunului, incercand sa evite cat mai mult contactul cu masina.

- Zau nu-nteleg, chiar nu-nteleg!

Au mers in masina ca doi straini. Pe lunga panta de-a lungul terenului de golf, Anita s-a mai relaxat putin. In fasciculele de lumina ale farurilor se zari un barbat palid si paros, cu sort verde, sosete verzi si un tricou verde pe care era scris "capitan'. Barbatul alerga pe marginea drumului, intrerupandu-se din cand in cand, pentru a face o pirueta si cateva croseuri, dupa care isi relua alergarea.

Paul il claxona pe Shepherd si se bucura sa-l vada sarind peste sant ca sa se fereasca din calea lui.

Anita cobori geamul si il incuraja.

Capitanul Echipei Verzi facu cu mana, cu fata marcata de oboseala.

Paul apasa pedala de acceleratie pana la podea, lasand in urma un nor de benzina arsa si de monoxid de carbon.

- Omul asta e plin de energie, spuse Anita.

- Pe mine ma umple de dorinta de a ma-ntinde jos ca sa mor, spuse Paul.

Treceau pe langa zidurile Uzinei Uium si unul din paznici, recunoscand din ghereta masina lui Paul, isi flutura prieteneste mitraliera de calibru 50.

Anita, care era tot mai nelinistita, dadu sa puna mana pe volan.

- Paul! Unde mergi? Ai innebunit?

El ii indeparta mana si continua sa traverseze podul, patrunzand in Homestead.

Podul era din nou blocat de Emanatiile si Epavele, care vopseau linii galbene pentru a marca benzile de circulatie. Paul se uita la ceas. Mai aveau zece minute pana sosea momentul s-o lase cu gura cascata, cum se zicea. Paul se intreba daca acest proiect fusese conceput de Bud Calhoun. La fel ca majoritatea proiectelor R&R, si acesta era o culme a ironiei. Inainte de razboi, podul cu patru benzi era ticsit de masinile muncitorilor care se duceau sau se intorceau de la Uzina Uium. Cele patru benzi nu erau nici pe departe suficiente si, daca soferul nu ramanea pe banda lui, risca sa-i fie busita masina. Acum, la orice ora din zi, soferul se putea deplasa de pe o parte a podului pe cea opusa, cu probabilitatea de unu la zece mii de a lovi un alt vehicul.

Paul se opri. Trei oameni vopseau, doisprezece dirijau traficul si alti doisprezece se odihneau. Incet, incet, ii facura loc.

- Hei, baiete, ai farul spart.

- Multumesc, spuse Paul.

Anita se misca pe scaun ca sa se apropie de el si Paul vazu ca era moarta de frica.

- Paul, e ingrozitor! Du-ma acasa.

Paul zambi rabdator si intra in Homestead. Hidrantul din fata carciumii de la capatul podului curgea din nou, asa ca trebui sa parcheze mai departe. Acelasi baiat murdar facea barcute de hartie spre amuzamentul multimii. Un barbat zdrentaros, care-i parea cunoscut lui Paul statea rezemat de o cladire, fumand nervos. Paul isi dadu seama ca era Luke Lubbock, neobositul tip sociabil, pierdut in anonimatul hainelor civile, in asteptarea urmatoarei parade sau intruniri. Se uita cu sentimente amestecate dupa Lasher si Finnerty, dar nu-l zari pe nici unul. Erau foarte probabil in separeul intunecat, cel mai dosnic, discutand in deplin acord.

- Paul, tu consideri asta o gluma? Te rog, du-ma acasa.

- N-o sa-ti faca nimeni nici un rau. Oamenii acestia sunt compatriotii tai.

- Faptul ca s-au nascut in aceeasi parte a lumii nu inseamna ca trebuie sa vin aici ca sa ma tavalesc cu ei in noroi.

Paul se asteptase la aceasta reactie si isi pastra rabdarea. Dintre toti oamenii din partea de nord a raului, Anita era singura persoana al carei dispret fata de cei din Homestead se impletea cu o ura activa. Era totodata singura sotie din partea de nord care nu urmase un colegiu. Atitudinea obisnuita a gastii de la Country Club era desigur dispretuitoare, dar avea o nuanta de afectiune si amuzament, acel sentiment nutrit de cei mai multi fata de vietatile padurilor si campiilor. Anita ura Homestead-ul.

Daca Paul s-ar fi enervat vreodata atat de tare incat sa devina crud cu ea, stia ca lucrul cel mai crud pe care l-ar putea face ar fi sa-i arate cauza acestei uri: daca el n-ar fi luat-o de nevasta, locul ei ar fi fost acolo, ea ar fi fost ca ei.

- Nu plecam nicaieri, spuse Paul. Stam aici cateva minute si ne uitam. Se vor indeparta ei.

- La ce sa ne uitam?

- La orice e de vazut. La vopsitorii de benzi, la omul care manevreaza hidrantul, la cei care-l urmaresc, la baietelul care face barcute, la batranii din carciuma. Priveste in jur. Ai ce vedea.

Anita nu privi in jur. Se pravali pe scaun si isi privi mainile.

Paul stia cam ce era in mintea ei - ca dintr-un motiv pe care ea nu-l intelegea, el facea asta ca s-o umileasca, sa-i aminteasca de originea ei modesta. Daca asta si-ar fi dorit Paul, ar fi inregistrat un succes total, pentru ca ura ei virulenta se domolise. Tacea si incerca sa se faca mica.

- Stii de ce te-am adus aici? Vocea ei era o soapta.

- Nu. Dar vreau sa merg acasa, Paul. Te rog.

- Anita, am venit aici pentru ca eu cred ca a sosit momentul sa capatam o noua perspectiva, nu doar asupra relatiei noastre, ci si asupra relatiei noastre cu societatea in general.

Nu-i placea cum sunau cuvintele pe care le rostise, sententioase si bombastice. Impactul lor asupra Anitei a fost nul. Incerca din nou:

- Pentru ca noi sa obtinem ceea ce avem, Anita, le-am rapit de fapt acestor oameni ce era pentru ei cel mai important lucru de pe pamant - sentimentul de a fi utili, temelia respectului de sine.

Nici asa nu era bine. Inca nu reusea sa se faca inteles. Anita parea in continuare convinsa ca Paul o pedepsea. Mai incerca o data:

- Iubito, cand vad ce avem noi si apoi vad ce au acesti oameni, ma simt ca un rahat.

O licarire de intelegere se ivi pe fata Anitei. Cu precautie, prinse un pic de curaj.

- Deci nu esti suparat pe mine?

- Doamne, nu! De ce as fi suparat pe tine?

- Nu stiu. M-am gandit ca poate ai crezut ca te-am cicalit prea mult - sau poate ai crezut ca e ceva intre Shepherd si mine.

Ultima varianta - insinuarea ca el si-ar face vreodata griji in privinta lui Shepherd - il indeparta total pe Paul de calea spre re-educarea Anitei. Ideea ca el ar putea fi gelos pe capitanul Echipei Verzi era atat de ridicola, incat ii solicita intreaga atentie.

- O sa fiu gelos pe Shepherd cand tu o sa fii geloasa pe Katharine Finch, spuse el razand.

Spre surprinderea lui, Anita lua in serios remarca.

- Doar nu vorbesti serios!

- La ce te referi?

- Ca eu as fi geloasa pe Katharine Finch. Bondoaca aia

- Stai, nu te porni! Conversatia o luase razna. Am vrut doar sa spun ca exista la fel de putine sanse de fi ceva intre Katharine si mine cum sunt de a fi ceva intre tine si Shepherd.

Anita era tot in defensiva si parea sa nu fi inteles sensul negativ al comparatiei. Isi relua atitudinea agresiva fata de el.

- Shepherd e cu siguranta mult mai atragator ca barbat decat este Katharine ca femeie.

- Nu te contrazic, spuse Paul disperat. Nu vreau sa te contrazic deloc in privinta asta. Nu e nimic intre Katharine si mine si nu e nimic intre tine si Shepherd. Voiam doar sa-ti arat cat de absurd ar fi sa ne banuim reciproc.

- Nu ma consideri atragatoare?

- Te consider ucigator de atragatoare. Stii asta. Ridicase glasul si privind pe geam scena de afara, observa ca el si Anita, potentialii observatori, erau observati. O barcuta de hartie se avanta in cascada, spre canalul pentru averse, nebagata in seama.

- Nu te-am adus aici ca sa ne acuzam reciproc de adulter.

- Atunci de ce m-ai adus?

- Ti-am spus: ca sa vedem amandoi cum e lumea in general, nu doar in partea noastra de rau. Ca sa vedem cum a influentat modul nostru de viata vietile altora.

Anita domina acum situatia, reusind sa-l atace si sa-l zapaceasca pe Paul, dupa ce descoperise ca nu era nici ademenita nici pedepsita.

- Mie mi se par foarte bine hraniti.

- Da, dar hrana spirituala le-a fost smulsa de oameni ca tata, ca Baer, Kroner si Shepherd, de oameni ca noi.

- Nu puteau avea oricum prea multa hrana spirituala in ei, de la bun inceput, daca au ajuns aici.

Paul se infuriase si delicatul mecanism care-l oprea s-o jigneasca se bloca.

- Dar aici e locul tau, pentru numele lui Dumnezeu!

- Paul! Anita izbucni in plans. Asta nu-i cinstit, spuse ea printre lacrimi. Nu-i deloc cinstit. De ce a trebuit sa spui asta?

- Nu e cinstit din partea ta sa plangi.

- Esti rau, asta esti - esti rau, pur si simplu. Daca ai vrut sa ma jignesti, ai reusit. Poti sa te feliciti. Isi sufla nasul. Probabil ca am avut ceva ce le lipsea acestor oameni, fiindca altfel nu te-ai fi casatorit cu mine.

- Oligomenoree, rosti el. Anita clipi.

- Ce-nseamna asta?

- Oligomenoree - asta aveai tu si le lipsea lor. Inseamna intarzierea ciclului menstrual.

- Cum naiba ai invatat un asemenea cuvant?

- M-am uitat in dictionar la o luna dupa ce ne-am casatorit si mi s-a infipt in creier.

- A! Anita se facu rosie ca racul. Ai spus destul, prea destul, zise ea cu amaraciune. Daca nu vrei sa ma duci cu masina acasa, ma duc pe jos.

Paul porni masina, schimba vitezele cu o satisfactie salbatica si o lua inapoi pe pod, indreptandu-se spre partea de nord a raului.

Cand ajunsera la jumatatea podului, era inca infierbantat si iritat de cearta violenta cu Anita. Cand se aflau sub bastioanele Uzinei Uium, ratiunea si remuscarile incepura sa-l tempereze.

Cearta il surprinsese total. Niciodata nu fusesera atat de veninosi unul cu celalalt. Si mai surprinzator era ca Paul atacase, iar Anita fusese ceva mai mult decat o victima. Incurcat, Paul incerca sa-si rememoreze evenimentele care provocasem cearta. Memoria nu-l ajuta.

Si cat de inutila si distructiva fusese cearta! Intr-un moment nefericit de furie, spusese ceea ce stia ca o va rani cel mai mult, ceea ce ar fi facut-o, prin extensie, sa-l deteste cel mai mult. Si el nu dorise asta. Sincer nu dorise. Iata cum se duceau naibii planurile lui, pregatite cu grija, de a incepe o noua viata.

Treceau pe langa terenul de golf. In cateva minute vor fi acasa.

- Anita

In loc de raspuns, Anita dadu drumul la radioul din masina si rasuci disperata butoanele, in asteptarea sunetului, probabil ca sa-i acopere lui glasul. Radioul nu mai functiona de cativa ani.

- Anita, asculta. Te iubesc mai mult decat oricine pe acest pamant. Regret ingrozitor ce ne-am spus.

- Eu nu ti-am spus nimic atat de urat pe cat mi-ai spus tu.

- Imi vine sa-mi tai limba pentru ce-am spus.

- Sa nu folosesti unul din cutitele bune de bucatarie.

- Era o gluma.

- Se pare ca si eu sunt o gluma. Ai trecut de casa noastra.

- Asta am si vrut. Am o surpriza pentru tine. Ai sa vezi cat de mult te iubesc si cat de neimportanta a fost cearta noastra stupida.

- Multumesc, mi-ai facut destule surprize in seara asta. Intoarce, te rog. Sunt moarta de oboseala.

- Surpriza asta m-a costat opt mii de dolari, Anita. Tot mai vrei sa intorc?

- Crezi ca pot fi cumparata, asa crezi? spuse ea furioasa, dar expresia fetei i se inmuie raspunzandu-si singura la intrebare. Ce naiba putea fi? Chiar asa? Opt mii de dolari?

Paul se relaxa, lasandu-se pe speteaza scaunului, pentru a savura calatoria.

- Locul tau nu e in Homestead, iubito.

- Of, poate ca da.

- Nu, nu. Tu ai ceva ce nu vor putea masura niciodata testele si masinile: ai simt artistic. Asta e una din tragediile vremurilor noastre - nu s-a construit masina care sa poata detecta calitatea, s-o aprecieze, s-o dezvolte si s-o incurajeze.

- Asa este, spuse Anita cu tristete. Asa este.

- Te iubesc, Anita.

- Te iubesc, Paul.

- Uite o caprioara!

Paul semnaliza cu farurile ca sa lumineze animalul si il recunoscu pe capitanul Echipei Verzi, inca alergand, dar acum intr-o stare avansata de epuizare. Picioarele lui Shepherd se impleticeau, vlaguite si dezarticulate; pe pavaj rasunau talpile care schiopatau. De data asta nu-i recunoscu si isi continua sontacaiala fara sa-i bage in seama.

- Cu fiecare pas, imi mai infige un cui in sicriu, spuse Paul aprinzandu-si o noua tigara din cea pe care abia o terminase.

Zece minute mai tarziu, opri masina, se duse sa-i deschida portiera Anitei si ii oferi, tandru, bratul.

- Sarma zavorului e afara, iubito, pentru o viata noua si mai fericita pentru noi.

- Ce-nseamna asta?

- Ai sa vezi.

O conduse spre usa din fata a casutei joase, printr-un tunel intunecos si inmiresmat, cu acoperis si ziduri de liliac. Ii lua mana si i-o puse pe sarma zavorului.

- Trage!

Ea trase usor. Se auzi zavorul eliberandu-se si usa se deschise larg.

- Oo!Ooooh!Paul!

- Ea noastra. A lui Paul si a Anitei.

Anita intra incet, cu capul dat pe spate, cu narile marite.

- Imi vine sa plang, e adorabil!

Paul verifica la repezeala pregatirile pentru orele complicate care urmau si ramase incantat. Domnul Haycox, probabil intr-un acces de masochism, curatase luna toate suprafetele. Disparusera funinginea si praful, lasand peste tot doar patina vechimii, curata, molatica, lucioasa - pe vasul de cositor de pe policioara, pe cutia din lemn de cires a pendulei, pe fierul de calcat negru de pe camin, pe intarsiile din esenta de lemn de nuc si argint ale pustii lungi de pe perete, pe pantecele de cositor ale lampilor cu gaz, pe lemnul de artar cald, uzat, al scaunelor Pe o masa din mijlocul camerei, cu aceeasi infatisare arhaica in lumina molatica, erau doua pahare, un clondir, o sticla de gin, una de vermut si o galetusa cu gheata. Langa toate acestea erau doua pahare pline cu lapte proaspat de la ferma, oua proaspete rascoapte de la ferma, mazare proaspata de la ferma si pui proaspeti, prajiti, de la ferma.

In timp ce Paul prepara bauturile, Anita se plimba prin camera, oftand fericita, atingand toate obiectele cu dragoste.

- Chiar e a noastra?

- Incepand de ieri. Am semnat actele finale. Te simti cu adevarat ca acasa?

Anita se aseza pe un scaun in fata caminului si lua paharul pe care i-l intinse Paul.

- Nu se vede? Nu se vede fericirea pe fata mea? Anita rase incet. Poftim, vrea sa stie daca-mi place. E nepretuita, iubitul meu extraordinar! Si ai luat-o doar cu opt mii de dolari! Ce destept esti!

- Aniversare fericita, Anita.

- Vreau un cuvant mai puternic decat "fericita'.

- Aniversare sublima, Anita.

- Aniversare sublima, Paul. Te iubesc. Doamne, cat te iubesc!

- Si eu te iubesc.

N-o iubise niciodata atat de mult.

- Iti dai seama, dragule, ca numai pendula valoreaza aproape o mie de dolari?

Paul se simtea teribil de inteligent. Era fantastic cat de bine iesisera lucrurile. Anita era sincer incantata de casa si procesul prin care urma s-o intarce de la o casa la alta, de la un mod de viata la altul, parea sa se fi incheiat in cateva minute miraculoase.

- E genul tau de ambianta, nu-i asa?

- Doar stii asta.

- Stii ca pendula are mecanism de lemn? Te gandesti ce-n-seamna asta? Fiecare particica a fost cioplita in lemn.

- Nu-ti face griji. Se poate remedia usor.

- Hmm?

- Putem monta un mecanism electric.

- Dar tot farmecul

Luata de un val de creativitate, Anita nu-l auzi.

- Uite, daca scoti pendulul, un precipitator electrostatic de praf s-ar potrivi perfect in partea de jos a cutiei pendulei.

- A

- Si stii unde as pune-o?

Paul se uita prin camera si nu gasi alt loc decat cel unde se afla.

- Nisa aceea pare ideala.

- In holul de la intrare! N-o vezi acolo?

- Nu exista hol de intrare, spuse el uimit. Usa din fata dadea direct in living.

- In holul nostru de intrare, dragule.

- Dar, Anita

- Si dulapiorul acela pentru condimente de pe perete - n-ar fi adorabil daca din el ar iesi cateva sertare si in ele ar creste filodendron? Stiu si unde o sa-l punem: in camera de oaspeti.

- Splendid.

- Si grinzile astea superbe! inseamna ca o sa avem si noi grinzi neprelucrate in living. Nu doar in bucatarie, ci si in living, iti dai seama? Si jur sa-ti mananc fisa de clasificare daca in locul televizorului n-o sa punem ligheanul acela!

- Ma pregateam s-o mananc chiar eu, rosti incet Paul.

- Si podelele astea cu scanduri late: iti imaginezi ce folositoare ar fi in camera de jocuri?

- La ce-mi foloseste mie camera de jocuri?

- Ce-ai spus?

- Am spus, la ce-mi foloseste mie camera de jocuri?

- A, inteleg. Anita rase prefacut si cu ochii stralucind de fericire isi mai cauta o prada.

- Anita

- Da. Ah! Ce amnar delicios!

- Asculta-ma doar o clipa.

- Desigur, dragule.

- Am cumparat casa ca sa locuim in ea.

- Asa cum e?

- Exact. Nu poate fi schimbata.

- Adica nu putem scoate nimic de aici?

- Nu. Dar ne putem muta noi aici.

- Iar faci glume. Nu ma mai sacai, dragule. Ma simt atat de bine.

- Nu te sacai deloc. Asta e viata pe care mi-o doresc. Aici vreau sa traiesc.

- E atat de intuneric, ca nu-ti vad fata ca sa-mi dau seama daca vorbesti serios sau nu. Aprinde lumina.

- Nu exista lumina.

- Nu exista electricitate?

- Doar cea din parul tau.

- Atunci cum merge cuptorul?

- Nu exista cuptor.

- Si soba?

- Cu lemne. Iar frigiderul este un izvor rece.

- Absolut oribil!

- Vorbesc serios, Anita. Vreau sa locuim aici.

- Am muri in sase luni.

- Familia Haycox traieste aici de cateva generatii.

- Esti foarte glumet asta seara. Faci glume dupa glume, cu o fata serioasa. Hai, vino sa ma pupi, clovnul meu iubit.

- Vom petrece noaptea aici si maine eu o sa fac toate treburile. Nu vrei macar sa incerci?

- Si o sa ajung o mamaie grasa si batrana si o sa fac micul dejun pe soba cu lemne - cafea, oua si smantana de casa, biscuiti de casa, inecati in unt si gem de casa.

- Vrei?

- Mai intai m-as ineca eu in unt si gem.

- Ai putea invata sa iubesti acest mod de viata.

- N-as putea. Si tu stii asta.

Paul simtea ca isi iese din nou din fire, ca reactie la cumplita dezamagire, asa cum se intamplase cu o ora in urma, in Homestead. Si iarasi se gandea cum sa-i dea o palma, ca s-o zdruncine, s-o umileasca. Propozitia care-i iesi pe gura era pregatita de mult. O rosti acum, nu pentru ca era momentul potrivit, ci pentru ca inlocuia o lovitura cu pumnul.

- Nu conteaza ce crezi tu, rosti el sec. M-am hotarat sa renunt la slujba si sa traiesc aici. Intelegi? imi dau demisia.

Anita isi incrucisa bratele, de parca ar fi cuprins-o frigul, si se legana in tacere cateva clipe.

- Am presimtit acest moment, spuse ea in cele din urma. Speram sa nu soseasca, Paul. M-am rugat sa nu soseasca. Dar asta e si ai spus-o. Isi aprinse o tigara, trase din ea pufaind si scoase fumul pe nas. Shepherd m-a avertizat.

- A spus ca am de gand sa demisionez?

- Nu. A spus ca esti genul care renunta usor. Anita ofta adanc. Se pare ca te cunoaste mai bine decat mine.

- Dumnezeu stie ca ar fi foarte usor sa raman in sistem si sa continui asa, pana ajung in varf. Ca sa iesi din el ai nevoie de curaj.

- Dar de ce sa renunti daca este atat de usor sa ramai?

- N-ai auzit nimic din ce ti-am spus in Homestead? Pentru asta te-am dus acolo, ca sa intelegi cum stau lucrurile.

- Prostia aia cu Katharine Finch si Shepherd?

- Nu, Dumnezeule, nu! Ca sa intelegi ca oameni ca noi le-au rapit celorlalti tot respectul de sine.

- Ai spus ca te simti ca un rahat. Asta imi amintesc.

- Tu nu te simti asa uneori?

- Ce idee!

- Constiinta, fir-ar sa fie, nu te roade niciodata?

- De ce? N-am facut niciodata ceva necinstit.

- Sa-ncerc altfel: esti de acord ca situatia e dezastruoasa?

- Intre noi?

- Peste tot! in lume!

Cum putea fi atat de limitata? Ori de cate ori era posibil, Anitei ii placea sa reduca orice generalizare la ceea ce o privea pe ea sau ce privea persoanele din imediata ei apropiere.

- Ce altceva, din ce le lipseste, am putea sa le dam noi oamenilor?

- Asta era! Ai spus-o in locul meu. Ai spus, ce altceva am putea noi sa le dam lor, ca si cum tot ce exista pe lume ne-ar apartine, ca sa dam sau sa pastram.

- Cineva trebuie sa-si asume responsabilitatea si asa se intampla cand cineva si-o asuma.

- Tocmai asta e: lucrurile n-au fost intotdeauna asa. E ceva nou si oamenii ca noi au provocat asta. La naiba, fiecare se pricepea sau dorea sa faca o anumita munca sau detinea ceva ce putea fi dat in schimb pentru a obtine ce avea nevoie. Acum, cand masinile au preluat puterea, nimeni nu mai are nimic de oferit. Tot ce mai pot spera oamenii este sa li se dea ceva.

- Daca un om are creier, rosti ferm Anita, poate sa ajunga in varf. Asta e calea americana, Paul, si ea nu s-a schimbat. II cantari din priviri. Creier si curaj, Paul.

- Si ochelari de cal.

In glasul lui nu se mai ghicea impulsul pumnului si se simtea ca drogat, ametit de prea multa bautura, de escaladarea unei serii de piscuri si hauri emotionale, de sentimentul unei totale inutilitati.

Anita il apuca de cordonul salopetei si il trase in jos ca sa-l sarute. Paul se supuse, rigid.

- Of, of, of, spuse ea jucausa, uneori esti atat de copil! II trase din nou in jos, de data asta silindu-l s-o sarute pe gura. In clipa asta uiti orice grija, ma auzi? ii sopti ea in ureche.

"Ma ia vartejul', se gandi el istovit, inchise ochii si se lasa in voia singurei inlantuiri de intamplari care aducea intotdeauna, negresit, un inceput, o desfasurare si un sfarsit satisfacatoare.

- Te iubesc, Paul, murmura ea. Nu vreau sa-l vad ingrijorat pe puiutul meu. N-ai sa-ti dai demisia, iubitule. Esti doar ingrozitor de obosit.

- Mmmm.

- Promite-mi sa nu te mai gandesti la asta.

- Mmmm.

- Si mergem la Pittsburgh, nu-i asa?

- Mmmm.

- Si ce echipa va castiga la Meadows?

- Mmmm.

- Paul

- Hmmm?

- Ce echipa va castiga?

- Albastra, sopti el picotind. Echipa Albastra, cu siguranta.

- Așa te vreau, puiut. Tatal tau ar fi grozav de mandru.

- Da.

O purta in brate pe podeaua de scanduri late, pana in dormitorul cu lambriuri din lemn de pin si o puse pe o cuvertura din petice care acoperea un pat din lemn de artar. In acel pat, ii spusese domnul Haycox, murisera sase oameni si se nascusera paisprezece.

In lipsa unei lovituri suficient de dure pentru a-l abate de la cursul dictat de circumstantele nasterii si instruirii lui, doctorul Paul Proteus ajunse, fara a fi intervenit nici un incident, la ziua cand, pentru barbatii a caror dezvoltare nu se incheiase inca, era timpul sa plece la Meadows.

Stia ca se apropia momentul de criza, cand va trebui fie sa demisioneze, fie sa devina informator, dar apropierea era ireala si, neavand un plan ferm pentru a-i face fata, isi impunea un calm fals - ideea vaga ca totul se va rezolva pana la urma, asa cum i se intamplase intotdeauna.

Dupa o ora de zbor, marele avion de pasageri se rotea deasupra tarmului, unde padurile de pin se intalneau cu apa la izvorul fluviului St. Lawrence. Avionul cobori. Se zari pista de aterizare din padure, apoi un grup de cabane de lemn, sala de mese, terenurile de shuffleboard, de tenis, de badminton, leaganele si toboganele, pavilionul de bingo din Mainland, tabara pentru femei si copii. In rau patrundeau un chei lung si trei iahturi, portul de imbarcare pentru cei se duceau la insula Meadows.

- Cred ca ne putem lua ramas-bun, ii spuse Paul Anitei, cand avionul se opri.

- Arati minunat, spuse Anita, netezindu-i tricoul albastru de capitan. Deci, ce echipa va castiga?

- Echipa Albastra, spuse Paul. Gott mit uns.

- Acum o sa ma ocup putin de Mami, in timp ce

- Doamnele, pe aici! se auzi bubuind sistemul de comunicatie pentru public. Barbatii se vor aduna pe chei. Lasati-va bagajele acolo unde sunt. Le veti gasi in corturi cand veti sosi.

- La revedere, dragule, spuse Anita.

- La revedere, Anita.

- Te iubesc, Paul.

- Te iubesc, Anita.

- Hai, spuse Shepherd care sosise cu acelasi avion. Sa mergem. Abia astept sa vad in ce forma e Echipa Albastra.

- Echipa Albastra, zici, spuse Baer. Deci iti faci griji pentru Echipa Albastra? Echipa Alba. De Echipa Alba trebuie sa te pazesti, baiete. Isi intinse tricoul alb ca sa fie admirat. Vezi? Vezi? Asta e tricoul de care trebuie sa te pazesti. Aha, aha

- Unde e doctorul Kroner? intreba Shepherd.

- A sosit ieri, spuse Paul. Face parte din comitetul oficial de primire, asa ca e deja pe insula.

Ii mai facu o data cu mana Anitei, care mergea pe o alee de pietris spre cladirile principale din Mainland, impreuna cu alte femei. Printre ele, Katharine Finch si Mami Kroner si o mana de copii. Avioanele urmau sa mai aduca oameni in cursul zilei.

Anita se strecura langa Mami si o lua de bratul ei gras.

Din difuzoarele ascunse in padurea virgina tasni un cantec:

In fata ta, frumoasa doamna, privirea mea se-nclina, Inima mea, frumoasa doamna, langa inima ta suspina, Vino, vino, frumoasa doamna, faptura divina

Cantecul se pierdu in uruitul difuzorului, apoi intr-o tuse, apoi intr-un ordin: "Barbatii cu numere de clasificare intre zero si o suta sunt rugati sa se imbarce pe Queen of Meadows; cei cu numere de la o suta pana la doua sute cincizeci se vor imbarca pe Meadows Lark; cei cu numere peste doua sute cincizeci se vor urca pe Spirit of the Meadows'.

Paul, Shepherd, Baer si restul contingentului din zona Albany-Troy-Schenectady-Ilium pasira pe cheiul unde asteptau cei sositi mai devreme. Toti isi pusesera ochelari negri, pe care urmau sa-i poarte in urmatoarele doua saptamani pentru a-si proteja ochii de lumina puternica a soarelui de vara reflectata de rau si de cladirile varuite in alb, de potecile cu pietris alb, de plaja alba si de terenurile de ciment alb din Meadows.

- Echipa Verde va castiga! striga Shepherd.

- Asa, capitane!

Toti strigau si cantau, motoarele ambarcatiunilor bolboroseau si uruiau si trei iahturi pornira in formatie de V spre insula.

Privind prin stropii pulverizati de iaht, Paul urmarea cum se apropie tot mai mult insula Meadows, fierbinte, inalbita si igienica. Sarpele alb care se intindea pe lungimea insulei putea fi zarit acum ca un sir de cuburi albe - erau structurile din blocuri de ciment izolat, denumite in jargonul din Meadows care evoca locuinte mai primitive, corturi. Amfiteatrul de pe varful cel mai nordic al insulei arata ca o farfurie plata si zona sportiva din jur era o combinatie de forme geometrice ale tuturor terenurilor de sport posibile. Pretutindeni, stanci varuite incadrau cararile si gra

O bubuitura asurzitoare cutremura vazduhul. Urma o alta. Si inca una. Buum!

Rachetele din insula explodau deasupra capetelor lor. Peste un minut, cele trei iahturi alunecau printre bubuituri si nori de fum si fanfara canta Steagul instelat.

Rachetele se inrosesc Si bombele trosnesc

Dirijorul isi ridica bagheta si instrumentistii facura o pauza semnificativa.

"Viiijjj! facu o racheta. Poooc!'

E o dovada in neagra noapte Ca steagul nostru nu-i departe.

Dupa imn, se auzi un potpuriu vesel alcatuit din Lasa-ti grijile deoparte, O fata imi doresc, Du-ma la meci si Muncesc la Caile Ferate.

Nou-sositii se catarau peste punte ca sa apuce mainile intinse pe chei de un sir de barbati mai varstnici, majoritatea grasi, carunti si chei. Acestia erau Batranii - managerii de district, managerii regionali, vicepresedintii asociati, vicepresedintii adjuncti si vicepresedintii diviziilor din est si din vestul mijlociu.

"Bun venit la bord' era si fusese intotdeauna urarea de intampinare. "Bun venit la bord!'

Paul observa ca doctorul Kroner isi pastra pentru el mana mare si urarea de bun venit, asa ca isi croi drum pe punte pana ce ajunse la mana lui, o stranse si pasi pe chei.

- Ma bucur sa te avem la bord, Paul.

- Multumesc, domnule. Ma bucur sa fiu aici. Cativa dintre ceilalti batrani se oprira din urari pentru a-i arunca priviri prietenoase stralucitului fiu al raposatului lor lider din timpul razboiului.

- Prezentati-va la Cladirea Administratiei pentru inregistrare, apoi verificati daca v-au ajuns bagajele in corturi, rosti sistemul de comunicare cu publicul. Faceti cunostinta cu colegii de cort, apoi veniti la masa.

Condusi de fanfara, nou-sositii se indreptau leganandu-se pe aleea de pietris, spre Cladirea Administratiei.

De-a curmezisul intrarii in cladire se intindea un banner pe care scria: "Echipa Albastra va ureaza bun venit la Meadows'.

Imediat izbucnira strigate de indignare prieteneasca, intr-o clipa se alcatuira piramide umane si cei din varf smulsera enervantul mesaj.

Un tanar membru al Echipei Albastre il batu pe Paul pe spate.

- Ce idee, capitane! striga el victorios. Asta le-a aratat cine e cu ochii-n patru! Si o sa le mai aratam cate ceva!

- Da, spuse Paul, o sa le aratam. Asta e ideea.

Era, se pare, prima vizita a tanarului la Meadows. Inca nu stia ca bannerul era rezultatul muncii unui comitet special, a carui unica misiune era de a starni rivalitatea intre echipe. Asemenea imbolduri vor aparea la fiecare cotitura.

Inauntru era o pancarta verde: "Lasati orice speranta, voi, care nu purtati tricouri verzi!'

Shepherd chiui incantat, flutura pancarta deasupra capului si in secunda urmatoare se trezi trantit la podea de un val de Albastri, Albi si Rosii.

- Nu va incaierati inauntru! rosti sever difuzorul. Cunoasteti regulamentul. Nici o incaierare inauntru. Pastrati-va pentru terenul de joc. Dupa inregistrare, va prezentati la corturi, faceti cunostinta cu colegii si va intoarceti pentru masa, peste cincisprezece minute.

Paul ajunse la cortul lui inaintea colegului inca necunoscut. Conform introducerii Cartii de cantece, pe cei doi ii va lega o fratie traditionala dupa ce vor avea de impartasit atata frumusete, extaz si emotie profunda.

Racoarea incaperii cu aer conditionat il ameti pe Paul. Cand isi reveni, privirea i se concentra asupra unei insigne cat o farfurie prinsa de perna patului lui: "Dr. Paul Proteus, Man. Uz. Uium, N.Y'. Dedesubt era scris: "Daca nu-mi spui pe numele mic, imi platesti 5 $'. Fraza era pe fiecare insigna. Singurul care nu era strigat pe numele mic la Meadows era Batranul, succesorul tatalui lui Paul, doctorul Francis Eldgrin Gelhorne. El, directorul national, industrial, comercial, de comunicatii, alimentatie si resurse, era, desigur, doctorul Gelhorne, sir, la orice ora din zi si din noapte, oriunde se ducea.

Apoi, Paul vazu insigna de pe perna colegului lui: "Dr. Frederick Garth, Man. Uz. Buffalo, N.Y. Daca nu-mi spui pe numele mic, imi platesti 5 $'.

Paul se aseza pe marginea patului si se lupta cu perplexitatea neplacuta pe care i-o provocase vederea insignei lui Garth. Cunoscuse multi oameni, pe Shepherd de pilda, care vedeau peste tot semne rele si isi faceau griji - semne rele in strangerea de mana a unui superior, in scrierea gresita a unui nume intr-un document oficial, in aranjamentul locurilor la masa unui banchet, in faptul ca un superior cerea sau oferea o tigara, in tonul unui Cariera lui Paul fusese, pana in ultimele saptamani, placuta si lina pe tot parcursul si i se paruse plictisitor si inutil sa analizeze semnele rele. Pentru el toate semnele erau bune - sau fusesera pana atunci. Dar j acum incepea si el sa devina constient ca ar putea exista asemenea naluci malefice care se arata indirect.

Oare intamplarea, ignoranta sau vreun complot subtil facuse ca el sa fie pus in aceeasi celula cu Garth, celalalt candidat pentru Pittsburgh? Si de ce fusese facut capitan Shepherd, cand aceasta onoare era rezervata celor care urmau sa ajunga sus si departe? Si de ce Paul isi conduse, barbateste, gandurile, pe alte canale, cel putin la suprafata, si reusi sa rada ca un barbat care nu mai dadea un ban pe sistem.

Intra colegul lui: cu tamplele carunte, obosit, palid si amabil. Fred Garth isi dorea cu disperare sa fie placut de toti si reusise sa nu fie bagat in seama de societate, fara a supara in nici un fel pe nimeni. Se ridicase tocmai datorita acestei calitati si nu in pofida ei. In repetate randuri, doua personalitati puternice, sustinute de grupuri influente, aspirasera la acelasi post. Si stabii cei mari, temandu-se de o scindare daca ar fi preferat un anumit membru al grupului, facusera un compromis alegandu-l pe Garth, un candidat inofensiv. Exista impresia, suficient de generala pentru a nu fi etichetata drept "struguri acri', ca Garth era coplesit de mareata misiune care-i revenea in urma politicii de compromis. Acum, desi avea putin peste cincizeci de ani, arata grozav de batran - binevoitor, bun la suflet, dar consumat si moale, de parca-si cerea mereu scuze.

- Doctor Proteus! Pardon, Paul.

Garth clatina din cap, ca si cum ar fi facut o comicarie si ii oferi lui Paul o bancnota de cinci dolari.

- Las-o balta, doctor Garth, spuse Paul si i-o dadu inapoi. Pardon, Fred. Ce mai faci?

- Bine, bine. Nu ma pot plange. Ce fac sotia si copiii?

- Toti sunt bine, multumesc. Garth rosi.

- Vai, iarta-ma.

- De ce?

- Ce prostie sa te intreb de copii cand n-ai copii.

- Prostia e a mea ca n-am.

- Poate, poate. E totusi un chin sa vezi cum iti cresc copiii, sa te intrebi daca au vreun talent, sa-i vezi in pragul sinuciderii inaintea Testelor Clasificarii Generale, apoi asteptand rezultatele Propozitia se incheie cu un oftat. Eu tocmai am trecut prin treaba asta cu TCG-ul cu baiatul cel mare, Brud, si va trebui sa mai suport acelasi cosmar cu Alice si cu micul Ewing.

- Cum s-a descurcat Brud?

- Hmmm? Pai cum sa se descurce? E un baiat bun. Are ambitie si s-a straduit pentru testele astea mai mult decat oricare alt copil din cartier. Face tot ce poate.

- Inteleg.

- O sa-si mai incerce puterile la teste - alte teste, desigur. N-a fost in apele lui cand le-a dat prima oara - era dupa o viroza. Nu i-a lipsit mult ca sa treaca si Comisia pentru contestatii a dat o ordonanta speciala. Maine are a doua sansa si pana seara vom avea rezultatele.

- Va reusi de data asta, spuse Paul. Garth clatina din cap.

- Merita si copilul asta ceva, macar pentru ca a incercat, nu? Doamne, sa fi vazut cat a trudit mititelul!

- Frumoasa zi! spuse Paul, schimband deprimantul subiect.

Garth privi absent pe fereastra.

- Da, frumoasa zi. Dumnezeu zambeste insulei Meadows.

- A zambit probabil inainte de a o ocupa noi.

- N-am inventat eu asta.

- Ce anume?

- Chestia cu zambetul lui Dumnezeu. E un citat din doctorul Gelhorne, desigur. A spus-o anul trecut in ziua inchiderii.

- Da.

Doctorul Gelhorne spunea atatea vorbe memorabile, incat era greu sa le stochezi pe toate in caseta personala de suveniruri.

- Poftiti la masa! rosti difuzorul. La masa! Nu uitati regula: trebuie sa faceti o noua cunostinta la fiecare masa. Asezati-va langa colegul vostru, dar de partea cealalta trebuie sa aveti un necunoscut. La masa! La masa!

Cu totul neadecvat, din difuzoare se auzi piesa Ah, cat de mult detest sa ma trezesc dimineata! Paul si Garth si alte cinci sute de perechi pornira pe terenul de parada spre sala de mese.

In timp ce multimea ii purta pe Paul si colegul lui prin usile turnante, Kroner il apuca pe Paul de brat si-l trase de o parte. Garth, ca un coleg bun ce se dorea, iesi din rand sa-l astepte.

- Maine seara, rosti Kroner. Marea intrunire e maine seara - dupa piesa si dupa focul de tabara.

- E-n regula.

- Ti-am spus ca vine si Batranul in persoana. Atat de important este evenimentul. Tu vei fi atat de important. Nu stiu precis ce se pregateste, dar am o presimtire ca va fi cel mai mare succes din cariera ta.

- Dumnezeule!

- Nu te speria. Cu sangele care-ti curge tie prin vene, esti mai mult decat dotat pentru treaba pe care o vei avea de facut - oricare ar fi ea.

- Multumesc.

Paul se intoarse in rand alaturi de Garth.

- Te place, nu? spuse Garth.

- E un vechi prieten al tatei. Mi-a spus ca se bucura ca am venit.

- A! Garth parea usor stanjenit.

Minciuna lui Paul arata pentru prima data ca erau rivali - Garth trecu peste minciuna. Shepherd i-ar fi hartuit pe Paul, si pe Kroner, intr-un mod mai subtil, pana ar fi aflat fiecare cuvant schimbat intre cei doi.

Paul se simtea sincer apropiat de Garth.

- Hai, amice, sa ne gasim doi necunoscuti.

- Va fi cam greu. Venim aici de mult timp, Paul.

- Uite unul.

- Berringer! spuse Paul uimit.

Cand masinile alcatuisera lista oamenilor eligibili pentru Meadows, fisa lui Berringer ramasese blocata. Era ultimul om din toata uzina care ar fi meritat o invitatie. Si totusi era acolo.

Berringer paru ca stie ce se petrece in mintea lui Paul si ii intoarse privirea cu un zambet insolent.

Baer pasi intre ei.

- Am uitat, am uitat, spuse el. Trebuia sa-ti spun. Despre Berringer. Kroner mi-a zis sa-ti spun si am uitat, am uitat.

- Cum naiba a ajuns aici?

- Kroner l-a adus. A fost o chestie de ultim minut, intelegi? Kroner s-a gandit ca taica-sau ar fi distrus daca baiatul n-ar fi invitat si, intelegi, dupa intamplarea cu Charley si restul

- S-a zis cu sistemul bazat pe merite, spuse Paul. Baer dadu din cap.

- Da, s-a dus, s-a dus, asa e. Ridica din umeri si din sprancene, uimit. Uite-asa, pac, aruncat pe fereastra!

Paul se gandi ca Baer era probabil cea mai dreapta, mai rezonabila si mai candida persoana pe care o cunostea - foarte asemanatoare cu o masina prin faptul ca singurele probleme care-l interesau erau cele care i se aduceau la cunostinta si ca se apuca sa le rezolve pe toate cu aceeasi energie si acelasi interes, indiferent de calitatea sau amploarea lor.

Paul se mai uita o data la Berringer, vazu ca tovarasul lui la masa era Shepherd, ca tricoul lui era verde si uita de el.

El si Garth isi gasira in cele din urma doi necunoscuti foarte tineri intre care era erau doua locuri libere si se asezara.

Tanarul cu par roscat de langa Paul se uita la cocarda lui.

- A, domnul doctor Proteus! Am auzit de dumneavoastra. Ce mai faceti, domnule?

- Paul, nu domnule doctor. Eu fac bine. Tu Studie insigna companionului lui. Doctor L. Harrison, de la Uzina Ithaca?

- Faceti cunostinta cu cel de alaturi, rosti difuzorul. Nu ^vorbiti cu cei pe care-i cunoasteti.

- Esti insurat? intreba Paul.

- Va aflati aici pentru a cunoaste alti oameni, pentru a va largi orizontul, rosti difuzorul.

- Nu, domnule, sunt Io

- Cu cat aveti mai multe contacte aici, la Meadows, rosti difuzorul, cu atat mai lin va functiona industria, intr-o atmosfera de colaborare.

- Sunt logodit, spuse doctorul Harrison.

- Cu o fata din Ithaca?

- Mai sunt doua locuri acolo, domnilor - acolo, in colt. Acolo. Hai sa ne ocupam mai repede locurile, pentru ca avem un program incarcat si toata lumea vrea sa faca noi cunostinte, rosti difuzorul.

- Nu, domnule, spuse doctorul Harrison. E din Atlanta. Se uita din nou la insigna lui Paul. Nu sunteti fiul lui

- Acum, dupa ce ne-am asezat toti si am facut cunostinta, ce ziceti de un cantecel care sa ne invioreze? rosti difuzorul.

- Ba da, era tatal meu, spuse Paul.

- Deschideti Cartea de cantece la pagina 28, rosti difuzorul. 28, 28!

- A fost un om extraordinar, spuse Harrison.

- Da, spuse Paul.

- Asteapta, Nellie, sa rasara soarele! striga difuzorul. Ati gasit? 28! Gata, haideti!

Sunetul orchestrei aflate la capatul salii, amplificat pana la zgomotul produs de o turma de elefanti, ataca si macelarea melodia de parca ar fi dus un razboi sfant impotriva linistii. Nu puteai fi prietenos nici cu tine insuti in vacarmul acela. Lui Paul i se stranse stomacul, papilele gustative ii amortira si delicioasa si costisitoarea mancare ii aluneca pe gatlej ca o bucata de carne de cal cu coji de mamaliga.

- Paul, Paul, Paul, o, Paul! striga Baer peste masa. Paul!

- Ce este?

- Pe tine te striga! Te striga pe tine!

- Nu cumva capitanul Echipei Albastre este atat de las incat a fugit in ultima clipa, rostea sarcastic difuzorul. Hai! Unde e capitanul Albastrilor?

Paul se ridica imediat, cu mana sus.

- Aici, spuse el cu un glas pe care nici el nu-l auzi. Izbucnira urale si huiduieli, in proportie de unu la trei.

Aruncara in el cu servetele de hartie si cu visinele cu maraschino din varful salatelor.

- Ei, rosti provocator difuzorul, ia sa-ti auzim cantecul.

Cateva maini il insfacara pe Paul si il luara pe sus si barbatii cu tricouri albastre il purtara pe intervalul dintre mese pana la estrada orchestrei. II depusera pe estrada si formara un cordon in jurul lui. Maestrul de ceremonii, un batran gras si congestionat, cu un piept ca de femeie profilandu-i-se prin tricoul ud, ii vari o carte de cantece in maini. Orchestra ataca in forta cantecul de lupta al Echipei Albastre.

- O, tu, Echipa Albastra, echipa incercata, echipa adevarata, canta Paul.

Ii revenise vocea, ciudata si infricosatoare, amplificata electronic intr-un strigat salbatic provocator si hotarat.

- Nici o echipa nu e mai buna ca tine!

In acest punct, vocea nu i se mai auzi, fiind inabusita de tropaieli, fluieraturi, miorlaituri si de zanganitul lingurilor care loveau paharele. Maestrul de ceremonii, incantat de veselia pe care o starnise, ii intinse un steag albastru ca sa-l fluture. Imediat ce apuca steagul, Paul vazu cum se desfac randurile protectorilor sai. Propulsat de picioarele lui groase, cu capul plecat, Berringer il ataca.

In invalmaseala creata, Paul se repezi la Berringer, incitat de situatia neprotocolara, rata si se trezi hors de combat, aruncat de pe estrada si proiectat in usile dinspre bucatarie.

- Va rog, va rog! se ruga difuzorul. Sunt foarte putine reguli la Meadows, dar ele trebuie respectate! Tu, cel cu tricoul verde, inapoi la locul tau! Fara incaierari in interior. Ai inteles?

Toata lumea rase.

- Inca o iesire ca asta si vei fi poftit sa parasesti insula!

Cateva maini marinimoase il ridicara pe Paul de jos si acesta se pomeni privind fata grava si posomorata a lui Luke Lubbock, vesnicul animator, imbracat cu o uniforma de picolo. Unul din bucatari, care il urmarise cu dispret, ii intoarse repede spatele lui Paul cand acesta se uita la el si disparu in camara de carne.

In timp ce colegii de echipa il duceau pe brate inapoi, lui Paul ii trecu fulgerator prin fata ochilor, ca intr-un cosmar, figura bucatarului si isi dadu seama ca era Alfy, stapanul televiziunii tacute.

- Gata, gata, rosti difuzorul. Gata cu incaierarile, ca altminteri va trebui sa terminam cu distractia. Unde este capitanul Echipei Albe?

Dupa ce distractia se termina, Paul si doctorul Harrison din Ithaca iesira impreuna.

- Aveti zece minute timp liber pana la slujba de comemorare, rosti difuzorul. Zece minute pentru a face noi cunostinte inainte de slujba de comemorare.

- Ma bucur ca v-am cunoscut, domnule, spuse doctorul Harrison.

- Si eu

- "Trandafirul meu salbatic din Irlanda', racni difuzorul, "cea mai delicata floare din lume.' Refrenul se termina intr-un uruit. Atentie, va rog. Comitetul de programare m-a informat adineauri ca suntem in urma cu sapte minute si deci va rugam sa va adunati imediat la Stejar. Slujba de comemorare va avea loc imediat.

O tacere respectuoasa se asternu ca o pacla peste multimea asudata care se dispersase pe terenurile de shuffleboard sau la mesele de ping-pong de langa sala de mese. Incepura sa se adune in jurul Stejarului, simbolul oficial al intregii organizatii nationale. Imaginea lui se afla pe fiecare antet si, cusuta intr-un dreptunghi de matase alba, flutura in adierea vantului, sub steagul american inaltat pe terenul de parada.

Tinerii imitau atitudinile uniforme ale celor varstnici: privirile fixate pe ramurile de jos ale superbului copac batran, mainile incrucisate in fata organelor genitale.

- Albii vor castiga! striga un tanar scund si slab, cu dinti mari.

Cei mai in varsta il privira cu tristete, mustrator si melancolic. Nu era acum momentul pentru asemenea glume de prost gust. Era aproape singurul moment cand nu era momentul. Izbucnirea aceea vulgara ii va otravi tanarului urmatoarele doua saptamani si, probabil, cariera. Devenise intr-o clipa "baiatul care a racnit la slujba de comemorare'. Asta spunea totul despre el si nimeni nu se va osteni sa cerceteze mai adanc. Daca totusi se va dovedi un sportiv spectaculos Dar, nu. Trupul lui flasc si pielea palida aratau ca aceasta cale spre iertare era inchisa pentru el.

Paul il privi cu simpatie, amintindu-si alte starturi gresite din trecut. Va fi un om teribil de singur, de suparare se va apuca de baut, si nu va mai fi invitat niciodata.

Nu se mai auzeau decat fosnetul frunzelor si fluturarea steagurilor si, din cand in cand, zanganitul farfuriilor si al argintariei din sala de mese.

Un fotograf care parea hartuit veni in fuga in fata grupului, se lasa pe un genunchi, blitul fulgera si el fugi din nou.

" Zzzzip!' facu o racheta. "BuuHum!' Un steag american parasutat dintr-o bomba incepu sa pluteasca lenes deasupra raului.

Kroner se desprinse din multime si porni grav spre trunchiul gros al copacului. Se intoarse si isi privi mainile cufundat in ganduri. Primele lui cuvinte au fost rostite atat de incet, inabusite de emotie, incat putini le-au auzit. Inspira adanc, isi trase umerii spre spate, isi ridica privirea si isi aduna puterile pentru a le rosti din nou.

In clipa dinainte ca doctorul Kroner sa vorbeasca din nou, Paul se uita in jur. Privirea lui se intalni cu a lui Shepherd si a lui Berringer si sentimentele transmise de ele erau de tandrete si bunatate. Multimea se transformase in mod miraculos intr-un fel de budinca omogena. Era imposibil sa-ti dai seama unde se termina o individualitate si de unde incepea urmatoarea.

- Avem un obicei, spuse Kroner, avem un obicei aici, la Meadows - e obiceiul nostru, Meadows-ul nostru - sa ne adunam aici, sub copacul nostru, simbolul nostru cu radacini, trunchi si ramuri puternice, simbolul curajului, integritatii, perseverentei, frumusetii. Avem obiceiul sa ne adunam aici pentru a ne aminti de prietenii si colaboratorii nostri raposati.

Uita de multime si se adresa norilor cumulus grosi, manati de vant pe cerul albastru:

- De la ultima noastra intalnire, doctorul Ernest S. Bassett a parasit aceasta lume pentru a fi rasplatit intr-o alta, mai buna. Ernie, dupa cum stiti cu totii, a fost

Fotograful sosi din nou alergand, fulgera blitul pe fata lui Kroner si disparu din nou.

- Ernie a fost manager al Uzinei Philadelphia timp de cinci ani si al Uzinei Pittsburgh timp de sapte ani. A fost prietenul meu; a fost prietenul nostru: un mare american, un mare inginer, un mare manager, un mare pionier in fruntea procesiunii civilizatiei, care a deschis noi si nicicand visate porti spre o viata mai buna, pentru mai multi oameni, cu un cost mai scazut.

Cu glasul frant din cand in cand, Kroner povesti despre tanarul inginer Ernie Bassett, creionandu-i apoi cariera de la o realizare la alta.

- S-a daruit cu totul, ca un adevarat inginer, ca un adevarat manager, ca o adevarata personalitate, ca un adevarat american si Kroner se opri pentru a-si plimba, emotionat, privirea de la o fata la alta. Si se adresa din nou norilor ca un suflet adevarat.

Din multime se desprinse un barbat care-i inmana lui Kroner o cutie lunga, alba. Kroner o deschise incet si o studie cufundat in ganduri inainte de a le arata celorlalti continutul. In sfarsit, isi introduse mana in ea si scoase la iveala un steag alb cu albastru, steagul armatei americane, decernat lui Bassett in timpul razboiului, cand era manager al Uzinei Philadelphia.

O goarna in surdina suna stingerea.

Kroner ingenunche la poalele copacului si depuse acolo steagul lui Ernie Bassett.

Fotograful tasni, facu fotografia si o zbughi.

"Vzzzzip! Buum!'

Un cor de barbati, ascuns in tufisuri, incepu sa ingane incetisor, melodia Dulcele cantec al iubirii:

"Colegi din Meadows,

Sus, cana, sus, sa fie mesager

Pentru simbolul nostru, ce se inalta spre cer.

Dintr-o ghinda ai crescut,

Un urias te-ai facut,

Mereu sa cresti, necontenit,

S-ajungi la stele, giuvaier,

Falnic simboool

Al noooostru!

- Un minut de reculegere, ca ruga nerostita pentru prietenii plecati dintre noi, anunta difuzorul.

In acel minut de tacere, Paul a simtit tot timpul o fornaiala in fundal. Cuiva i se rupsese barajul de avarie sub impactul ceremoniei - cineva probabil foarte apropiat de Bassett. Lacrimi erau in multi ochi, iar ici si colo dintii se afundau in buze tremurande, dar nicaieri nu-l vedea Paul pe cel care hohotea. Si deodata il detecta, nu in multime, ci in sala de mese. Luke Lubbock, cu un teanc de farfurii murdare in brate, era total rupt de lume. Lacrimi mari, sincere, pentru managerul Uzinei Pittsburgh i se prelingeau pe obraji. Seful de sala il imbranci destul de brutal din dreptul usii.

"Vzzzzzip! Buuuum!'

Orchestra exploda cu imnul Dungile si stelele pentru totdeauna si batranii care-l cunoscusera bine pe Bassett il indepartara aproape cu forta pe Kroner de langa copac. Multimea se risipi.

Paul privea cu jind usile carciumii, amplasata intr-o cladire alba separata. Le incerca sa vada daca erau incuiate si desigur erau. Carciuma nu se deschidea niciodata inainte de ora cocktailului, dupa jocuri.

- Atentie! striga difuzorul. Atentie, va rog! Programul pentru restul zilei: peste zece minute, echipele se vor intalni la corturile capitanilor pentru a fi repartizati la diverse sporturi. Competitia oficiala va incepe abia maine dimineata. Dupa repartizare, relaxati-va, faceti cunostinta cu colegii, nu umblati cu vechea gasca. Cocktailurile la cinci si jumatate. Cina la sase si jumatate. Atentie, exista o schimbare: piesa si focul de tabara nu vor mai avea loc asta-seara. Nu vor mai avea loc. Ele se vor tine maine seara si in locul lor, in seara aceasta va fi un program de cantece de grup, in amfiteatru. Stingerea la miezul noptii. Capitanii de echipe, capitanii de echipe - va rog sa va prezentati la corturile voastre.

Fara prea multe sperante, Paul zgaltai usile carciumii, gandindu-se ca poate va convinge vreun maturator dinauntru sa-i dea ceva de baut.

- Tocmai am fost informat, spuse difuzorul, tocmai am fost informat ca un capitan, capitanul Echipei Albastre nu este in cortul sau. Doctor Paul Proteus; doctor Paul

Turbanul auriu al sahului din Bratpuhr statea agatat, infasurat ca un sul de prosoape de hartie, de cuierul pentru palarii din Miami Beach.

- Puka pala koko, puku ebo koko, nibo aki koko, spuse sahul.

- Ce doreste domnul strain? intreba Homer Bigley, patronul frizeriei.

- Vrea sa-i luati putin din parti, putin de la ceafa, si sa nu umblati in crestet, mormai Khashdrahr Miasma de sub un prosop din care ieseau aburi, asezat pe scaunul de frizerie de langa cel al sahului.

Doctorul Ewing J. Halyard isi facea singur, cu dintii, o manichiura rudimentara, intr-unui din scaunele de asteptare, in timp ce persoanele aflate in grija lui beneficiau de prima lor tunsoare americana. Zambea si dadea din cap la tot ce se spunea, dar nu auzea decat fosnetul usor al scrisorii din buzunarul de la piept, in timp ce se foia nervos, cautandu-si pozitia confortabila pe care nu i-o putea oferi nici un scaun. Scrisoarea din partea Biroului de resurse umane al Departamentului de Stat il urmase din New York la Utica, la Cascada Niagara, la Camp Drum, la Indianapolis, la St. Louis, la Fort Riley, la Houston, la Hollywood, la Marele Canion, la Carlsbad Caverns, la Hanford, la Chicago si la Miami Beach, unde adastase suficient ca sa-l prinda - sa-l prinda ca o sulita, tremurand zdravan intre omoplatii sufletului lui. Era rosu ca un rac dupa o zi petrecuta pe plaja, dar, sub luciul usturator al sanatatii trupesti si sufletesti, era inghetat, era cadaveric de frica. "Draga domnule Halyard', incepea scrisoarea. "Draga domnule'

In timp ce Halyard cugeta, Homer Bigley, cu reflexele capatate intr-o viata de frizer, isi alese foarfecele, le tacani in aer in jurul capului sacru si, ca si cum mana lui dreapta ar fi fost deservita de acelasi nerv ca diafragma si laringele, incepu sa tunda si sa vorbeasca - ii vorbea sahului care nu intelegea nimic, asa cum un imbalsamator extrovertit palavrageste cu un cadavru.

- Da, domnule, ati ales bine cand sa veniti. Cica asta e sezonul mort, dar eu zic ca e perioada cea mai frumoasa a anului. E si cea mai ieftina. Dar nu asta am vrut sa spun. Aici si acum e cu cincisprezece grade mai racoare decat la New York si pun ramasag ca acolo, in nord, unul din cincizeci de oameni stie asta. Numa' ca la treaba asta nu se face reclama. Totul e reclama. V-ati gandit vreodata la asta? Tot ce gandesti gandesti pentru ca cineva a facut reclama unor idei. Invatatura, ce e altceva decat reclama? Reclama buna si reclama proasta. Frizerii au parte de multa reclama proasta din cauza caricaturilor si a comicariilor de la televizor, stiti asta? Nu deschizi o revista sau un televizor fara sa vezi un banc despre un frizer care a ciopartit pe careva. Sigur ca e de ras si e clar ca lumea are nevoie sa rada un pic, dar nu cred ca e drept sa jignesti pe cineva ca sa aiba ceilalti de ce sa rada. Adica asa toti sunt o apa si-un pamant si nimeni nu-i mai breaz. Eu ma intreb daca vreunul din comicii sau caricaturiștii astia stau sa se gandeasca vreodata la miile de frizeri care o duc de la un an la altul fara sa cioparteasca vreun client si totusi oamenii astia umbla cu vorbe ca frizerii reteaza atatea artere si vene, de te miri cum de nu se infunda canalele de scurgere cu ele. Dar pare-se ca nimeni nu se mai gandeste in ziua de azi ca omul poate are si el ceva sfant. De altminteri, au fost, desigur, pe vremuri frizeri care lasau sange la oameni, desigur, si erau chiar platiti pentru asta. Daca stai sa te gandesti, e una din cele mai vechi meserii de pe pamant, dar nimeni nu stie. Erau un fel de doctori, le scoteau sange oamenilor,

le puneau oasele la loc si altele, si atunci doctorii s-au suparat si au preluat ei toate astea si i-au lasat pe frizeri cu tunsul si barbieritul. O istorie foarte interesanta. Dar tata spunea, inainte de a muri, desigur, ca frizerii vor exista cu mult timp dupa ce va disparea ultimul doctor si avea mult talc ce spunea el. Merita sa-l asculti. In zilele noastre, pe cinstea mea ca iti trebuie mai mult timp si talent sa tunzi decat sa faci ce fac doctorii. Daca ati avea sifilis, blenoragie, scarlatina, galbinare, pneumonie, cancer sau mai stiu eu ce, pai eu v-as vindeca in timp ce trag apa pentru o samponare. Iau un ac'sor vechi, il infig, pac! Si minune! va dau o chitanta de sanatate impreuna cu restul la nota de plata. Orice frizer poate sa faca tot ce face un doctor in zilele noastre. Dar va dau cincizeci de dolari daca imi puteti arata un doctor care stie sa tunda.

Acu' se zice ca frizeria nu e o profesiune, dar luati celelalte profesiuni care s-au intins mai mult decat le e plapuma incepand din Evul Mediu si luati apoi frizeria. Luati medicina, luati justitia. Masinarii!

Doctorul nu-si foloseste mintea si invatatura ca sa inteleaga ce-ati patit. Masinile va cerceteaza - masoara asta, masoara ailalta. Apoi el ia leacurile care-i trebuie si asta numai pentru ca masinile ii spun ce sa faca. De avocati ce sa mai zic! Desigur, eu zic ca lor li s-a intamplat un lucru foarte bun, pentru ca era un lucru foarte rau pentru ei, care nu putea sa nu fie un lucru bun pentru toti ceilalti. N-am spus eu asta. A spus-o tata. Sunt chiar vorbele lui. Dar legea e lege acum, nu o lupta intre o multime de oameni platiti ca sa ranjeasca, sa minta, sa racneasca si sa insele in orice chestie pentru care cineva a vrut ca ei sa rinjeasca, sa minta, sa racneasca si sa insele. Pe cinstea mea ca detectoarele de minciuni stiu cine minte si cine spune adevarul si vechile masini cu fise stiu cum functioneaza legea despre orice ar fi vorba in cazul respectiv si ele pot gasi intr-o clipita, mult mai repede decat ai zice habeas corpus ce faceau mai inainte judecatorii in asemenea cazuri. Si cu asta s-a rezolvat. Fara prea mult joc de picioare. Mama, daca as avea eu un detector de minciuni si masinile cu fise si toate alea, as avea aici o firma de justitie si v-as rezolva cu un divort sau un proces cu daune de un milion de dolari sau orice ati avea nevoie, in timp ce va bagati talpile si o fisa in masina aia de lustruit pantofi.

Erau un fel de marimi, un fel de preoti, doctorii si avocatii astia si altii ca ei, dar acum sunt mai mult niste mecanici. Desi, uite, dentistii se tin bine. Ei sunt exceptia care confirma regula, zic eu. Si frizeria - una dintre cele mai vechi meseni din lume, ca veni vorba - s-a tinut cel mai bine din toate. Masinile au separat barbatii de flacai, s-ar putea spune.

Barbatii de flacai - asa se spunea in armata, asa spunea sergentul Elm Wheeler. Un baiat din Memphis. "Haideti, flacai', spunea el. "Aici separam barbatii de flacai.' Si o si porneam spre urmatoarea colina si brancardierii veneau dupa noi si separau mortii de raniti. Si atunci Wheeler spunea: "Haideti, aici separam barbatii de flacai'. Si asta a continuat pana ce noi ne-am separat de batalionul nostru si lui Wheeler i-a fost separat capul de umeri.

Dar sa stiti ca asa groaznic cum a fost - nu doar povestea cu Wheeler, ci tot razboiul - s-a vazut cat de maret e poporul american. Are ceva razboiul asta, de arata cat de mareti suntem, imi pare rau s-o spun, dar asta-i adevarul. Desigur, poate ca asta se-ntampla pentru ca in razboi poti ajunge maret repede. Faci o nebunie in rastimp de cateva secunde si gata, esti maret. Eu as fi putut sa fiu cel mai maret frizer din lume si poate ca sunt, dar ar trebui s-o dovedesc o viata, cu tunsori marete si nici atunci n-ar observa nimeni. Asa merg lucrurile pe timp de pace, sa stiti.

Dar pe Elm Wheeler n-ai fi putut sa nu-l bagi in seama cand a devenit ca un mistret turbat, dupa ce a primit o scrisoare de la nevasta-sa, in care ea zicea ca a facut un copil, iar el n-o vazuse de doi ani. Mama, cum a citit asta a si fugit la un cuib de mitraliere si a impuscat si a aruncat grenade in toti de acolo, ceva ingrozitor si pe urma a fugit la un altul si i-a casapit pe toti de acolo cu patul pustii si pe urma, dupa ce facuse atata macel, s-a dus dupa un amplasament de mortiere cu cate un bolovan in fiecare mana si l-au dat gata cu o bucata de obuz. Puteai sa-i platesti unui chirurg si o mie de dolari si n-ar fi putut face o treaba mai buna. Si uite asa, Elm Wheeler a primit Medalia Congresului pentru asta si i-au pus-o alaturi in sicriu. Au pus-o acolo, langa el. N-au putut sa i-o atarne de gat si daca i-ar fi pus-o pe piept, probabil ca ar fi trebuit s-o sudeze, atat era de plin de plumb si de schije.

Dar a fost maret si nimeni nu poate zice ca nu, dar credeti ca ar fi fost maret azi, in aceasta zi si epoca moderna? Wheeler? Elm Wheeler? Stiti ce ar fi el azi? Unul dintre Emanatii si Epave, atata tot. Razboiul l-a facut mare, viata asta l-ar fi omorat.

Si inca o chestie draguta despre razboi - nu ca orice despre razboi ar fi dragut, ma gandesc - este ca atata timp cat el se desfasoara si tu iei parte la el, nu-ti faci niciodata griji ca faci sau nu ce e drept. Intelegeti? Acolo, cu lupta si toate alea nu poti fi decat drept. Acasa poate ca ai fi fost un scandalagiu si ai fi facut o groaza de oameni nefericiti si toate alea si ai fi fost un ticalos tampit si rau, dar acolo esti imparat - imparat pentru toti si mai ales pentru tine. Mai presus de orice, sa fii cinstit cu tine insuti si atunci nu poti fi necinstit cu nimeni si asta e - intr-o groapa se trage in tine si tu tragi in ei.

Pustii astia care sunt acum in armata pai, e cel mai bun loc ca sa-i adune de pe strazi si sa nu intre in vreun bucluc, pentru ca altceva nu poti face cu ei. Singura sansa pentru ei de a deveni cineva este sa fie un razboi. E singura sansa pe care o au ca sa arate altora ca au trait si au murit; si inca pentru ceva, pe cinstea mea.

Acolo erau o groaza de nebunii pe care le putea face un ticalos fara minte ca sa fie maret, dar masinile au terminat cu asta. Sa stiti ca atunci puteai sa te duci pe mare pe un transoceanic sau pe un pescador si sa ajungi mare erou pe o furtuna. Sau puteai sa fii un colonist care se duce in vest si conduce oameni si croieste drumuri si alunga indieni si toate alea. Sau puteai sa fii cowboy sau tot felul de treburi primejdioase chiar daca erai un ticalos fara minte.

Acum masinile fac toate treburile primejdioase si ticalosii fara minte sunt ingramaditi in niste ciorchini mari de prefabricate care arata ca sfarsitul unei partide de Monopoly sau in baraci si n-au altceva de facut decat sa se instaleze acolo si sa spere ca o sa izbucneasca vreun foc ca sa dea buzna in cladirea cuprinsa de flacari in fata tuturor si sa iasa in fuga cu un copilas in brate. Sau sa spere poate - desi asta n-o spun cu glas tare, pentru ca ultimul a fost atat de ingrozitor - sa mai vina un razboi. Dar sigur ca n-o sa mai vina unul.

Si, ce sa zic, probabil ca masinile au imbunatatit mult lucrurile. As fi tampit sa spun ca nu, desi multi zic ca nu; si eu inteleg foarte bine ce vor sa spuna. Pare-se ca masinile au luat toate slujbele bune, unde un om putea fi cinstit cu el insusi si necinstit cu nimeni si le-au lasat libere pe cele proaste. Si cred ca eu sunt ultimul dintr-o specie, ca stau aici pe picioarele mele.

Si am noroc ca frizeria s-a tinut atata timp - destul ca sa aiba grija de mine. Si ma bucur ca n-am copii. Ca in felul asta iese la socoteala, ca nu trebuie sa-mi fac griji ca pravalia asta n-o sa mai ramana pentru ei, ca n-o sa mai fie nimic pentru ei decat armata sau Emanatiile si Epavele, probabil - doar daca nu cumva vreun inginer sau vreun manager sau cercetator sau functionar nu s-ar fi dat la nevasta-mea si atunci copiii ar fi avut mintea lor si nu a mea. Dar Clara i-ar fi lasat pe asemenea natarai sa se apropie de ea la fel de iute cum ai putea indesa juma' de kil de oleomargarina in fundul unei pisici cu o sula fierbinte.

Oricum, eu sper sa nu bage masinile alea de frizerie in Miami Beach inca vreo doi ani, ca pe urma o sa fiu gata de pensie si sa-i ia naiba pe toti. L-au aratat aseara la televizor pe unu' de-ala care inventeaza tot felul de afurisenii si s-a vadit ca era chiar frizer. Zicea ca isi tot face griji ca va inventa cineva o masina de tuns si el n-o sa mai aiba de lucru. Si ca o sa aiba cosmaruri si cand o sa se trezeasca o sa-si insire toate motivele pentru care nu vor putea inventa niciodata o masina care sa faca treaba lui, stiti, toate gesturile alea complicate pe care le face un frizer. Si pe urma, in urmatorul cosmar, visa o masina care facea una din treburi, cum ar fi pieptanatul si vedea ce bine lucreaza. Si uite-asa, era un cerc vicios. El visase. Pe urma isi spusese ceva ce nu putea face masina. Si pe urma visase o masina si vazuse ca masina poate face ce spusese el ca nu poate sa faca. Si tot asa, pana ce visase o masinarie intreaga care putea sa tunda de nu se putea mai bine. Si atunci el si-a vandut planurile pe o suta de mii de dolari plus drepturile de autor si cred ca acum nu mai are nici o grija.

V-ati gandit vreodata ce ciudatenie e mintea omului? Sunteti gata, domnule. Cum vi se pare?

- Sumklisb, spuse sahul si trase o dusca zdravana din sticla pe care i-o intinse Khashdrahr,

Se studie grav in oglinda pe care i-o tinu Bigley in fata.

- Nibo bakula ni provo, rosti el in cele din urma.

- Ii place? intreba Bigley.

- Zice ca un turban poate acoperi orice, spuse Khashdrahr care era si el gata. Striga spre Halyard. E randul dumneavoastra, domnule doctor.

- Hmmm? rosti absent Halyard, ridicandu-si privirea din scrisoare. A, nu, eu nu vreau sa ma tund. Cred ca ar trebui sa ne intoarcem la hotel sa ne odihnim, nu? Mai arunca o privire spre scrisoare.

Draga domnule Halyard,

Tocmai am incheiat bilantul fiselor personalului pentru departamentul nostru, verificand informatiile codificate cu datele reale.

In timpul acestui bilant, s-a descoperit ca nu ati intrunit la educatie fizica calificativele necesare pentru a primi licenta Universitatii Corneli si ca licenta v-a fost acordata dintr-o eroare birocratica trecandu-se cu vederea aceasta deficienta. Cu regret va informam ca din aceasta cauza nu detineti, tehnic, licenta si deci, tehnic, nu puteati candida la titlurile de doctorand si doctor in stiinte, care apar de asemenea pe fisa dumneavoastra.

Intrucat sunt prevazute, dupa cum stiti, pedepse severe pentru codificarea voita a unor informatii false pe fisele personale,

ne vedem obligati sa va anuntam ca nu detineti, oficial, nici un grad universitar si ca sunteti transferat din postul dumneavoastra intr-un post de stagiar pentru o perioada de opt saptamani, in care va veti intoarce la Corneli pentru a remedia aceasta deficienta.

Poate veti include aceasta mica sarcina in itinerarul dumneavoastra, oferindu-i sahului ocazia de a vizita o institutie americana reprezentativa de invatamant superior.

Am luat legatura cu Universitatea Corneli pentru a rezolva aceasta incurcatura si cei de acolo m-au asigurat ca va vor oferi conditiile pentru a va prezenta la testele de educatie fizica oricand doriti. Nu sunteti obligat sa urmati cursul, ci doar sa va prezentati la examenele finale. Am inteles ca sunt teste foarte simple: sa inotati sase lungimi de bazin, sa executati douazeci de flotari, cincisprezece ridicari la bara, catarare pe franghie

O luna plina se ridicase deasupra Celor O Mie de Insule si, pe una dintre ele cel putin, o mie de ochi o vedeau. Crema estului si a vestului mijlociu, la nivel de ingineri si de manageri, se adunase in amfiteatrul din Meadows. Era cea de a doua seara, seara piesei si a focului de tabara. Scena din mijlocul cercului de banci din piatra era ascunsa sub o pereche de sferturi de sfere din otel, care urmau sa se deschida in scurt timp, precum cochilia unei scoici pusa la aburi.

Kroner se aseza langa Paul si iși puse mana pe genunchii lui.

- Frumoasa seara, baiete.

- Da, domnule.

- Cred ca avem o echipa buna anul acesta, Paul.

- Da, domnule. Arata bine.

Dupa zi de competitie, Echipa Albastra arata intr-adevar bine, in ciuda procentului mare de sefi - deci indivizi obositi si batrani - din componenta sa. In dupa-amiaza aceea, Albastrii il scosesera pe capitanul Verzilor, Shepherd, din boxa dupa trei servicii. Shepherd, hotarat sa castige si ingrozit ca o sa piarda, esuase total. Paul, dimpotriva, jucase tot timpul dand lovituri cu capul, fara efort, razand, ceea ce nu-i era deloc in fire. Analizand miracolul acelei dupa-amiezi pe parcursul orei de cocktail, Paul intelese ce se intamplase: pentru prima data de cand se hotarase sa demisioneze, nu-i pasase de sistem, de Meadows, de politica lor interna. Mai incercase si inainte sa nu-i pese, dar nu prea reusise. Acum, dintr-o-data, incepand cu dupa-amiaza aceea, era un om liber.

Paul era pe jumatate beat si incantat de el insusi. Totul va fi bine.

- Batranul vrea sa inceapa intrunirea curand dupa ce aterizeaza, spuse Kroner, asa ca va trebui sa intrerupem orice alta activitate in momentul acela.

- E-n regula, spuse Paul. Splendid.

Splendida seara, aer tare si o atmosfera in care totul parea atat de inofensiv, ca te adormea. Poate ca, daca avea chef, isi va anunta demisia. Nu era nici o graba.

- Da, e minunat, continua el.

- Toata lumea sa-si ocupe locurile, spuse difuzorul. Va rugam sa va ocupati locurile. Comitetul de programare tocmai m-a informat ca avem o intarziere de opt minute, asa ca va rog sa va ocupati locurile.

Toata lumea se conforma. Orchestra, imbracata in smochinguri de vara, ataca un potpuriu cu melodiile preferate la Meadows. Muzica se auzi tot mai incet. Sferturile de sfere se deschisera putin in partea de sus, lasand sa iasa un fascicul de lumina care tasni prin fumul de tigara, spre cerul albastru intunecat. Muzica se opri, masinariile subterane urnira si cele doua cochilii se afundara in pamant, lasand sa se vada:

Un batran, cu o barba alba pana la talie, purtand o mantie alba lunga, sandale aurii si o palarie conica albastra presarata cu stele aurii, sade pe o scara extraordinar de inalta. Pare intelept, drept si istovit de responsabilitatea lui. Intr-o mana tine o carpa de praf mare. Langa scara este un stalp subtire, de aceeasi inaltime. Un altul identic se afla in partea opusa a scenei. Intre cei doi stalpi este intinsa o sarma, care trece ca o franghie de rufe peste scripetii fixati de stalpi. De sarma atarna o serie de stele metalice, cu un diametru de circa saptezeci de centimetri. Stelele sunt acoperite cu vopsea fosforescenta, pentru ca un fascicul de lumina infrarosie invizibila care se plimba de la una la alta, sa le dea o stralucire orbitoare.

Ignorand publicul, batranul contempla stelele atarnate in fata lui, o desprinde pe cea mai apropiata de el, ii studiaza suprafata, lustruieste o pata de pe ea, clatina trist din cap si ii da drumul.

Isi coboara privirea, cu parere de rau, dupa steaua cazuta, apoi priveste celelalte stele ramase atarnate, apoi publicul. Vorbeste.

BATRANUL: Eu sunt Managerul Cerului. Eu sunt cel care face bolta noptii sa se lumineze; eu, sunt cel care, atunci cand stralucirea unei stele este umbrita, fara a mai putea fi restabilita, trebuie s-o ia de pe bolta cereasca. La fiecare suta de ani, urc scara pentru a mentine stralucirea cerului. Acum a sosit din nou vremea mea.

{Trage de sarma, apropiind de el inca o stea. O ia de acolo si o examineaza.)

Aceasta este o stea ciudata pentru cerul modern. Si totusi, cu o suta de ani in urma, cand am stat de veghe ultima oara, era falnica si noua, si doar cativa meteoriti, care se distrugeau intr-o secunda de lumina, straluceau mai tare decat ea. {Ridica steaua si lumina infrarosie o face sa lumineze puternic, scotand la iveala literele scrise pe ea: "Sindicalism'. O sterge de praf in deradere si ii da drumul.) intr-o frumoasa companie! {Priveste in jos spre gramada de gunoi.) Cu stele numite Individualism Feroce, Socialism, Libera Initiativa, Comunism, Fascism si {Lasapropozitia neterminata si ofteaza.)

Nu este o treaba usoara si nu e intotdeauna placuta. Dar Cineva cu mult mai intelept decat mine, nemarginit de bun, a hotarat ca trebuie sa se faca {ofteaza) si trebuie sa se faca in liniste.

(Trage de sarma si ia o alta stea, cea mai mare dintre toate. Lumina infrarosie o atinge si steaua se lumineaza puternic, dezvaluind imaginea Stejarului, simbolul organizatiei.)

O, vai, o frumoasa tanara! Dar sunt deja unii care detesta s-o vada, care cer sa fie smulsa de pe cer. (O sterge cu carpa de praf, ridica din umeri si intinde bratul cu steaua in mana, gata sa-i dea drumul.) Intra in scena, din public, un inginer tanar, chipes, cu trasaturi bine definite.

TANARUL ING.: {Scutura baza scarii). Nu! Nu, Manager al Cerului, nu!

BATRANUL: {Se uita in jos, curios.) Ce-nseamna asta? Un mucos il sfideaza pe ingrijitorul cerului?

{Intra in scena un tanar radical, ciufulit, printr-o trapa.)

RADICALUL: {Dispretuitor) Da-o jos.

TANARUL ING.: N-a existat nicicand o stea mai stralucitoare, mai frumoasa!

RADICALUL: N-a existat nicicand una mai nenorocita, mai neagra!

BATRANUL: (isi plimba, uimit, privirea de la cei doi la stea si inapoi.) Hmmmm. Sunteti pregatiti sa hotarati soarta acestei stele folosindu-va judecata si nu sentimentele? Datoria imi cere sa ma declar un dusman inversunat al sentimentelor.

TANARUL ING.: Sunt pregatit!

RADICALUL: Si eu! (Zambeste) Si promit ca nu va voi rapi mult timp.

SE INCHID SFERTURILE DE SFERE SE DESCHID SFERTURILE DE SFERE

Un podium inalt de judecata inconjoara acum scara batranului. Batranul poarta peruca si roba de judecator. Radicalul si inginerul tanar poarta si ei robe si peruci similare, in stilul avocatilor englezi.

O VOCE DIN OFF

VOCE: Ascultati, ascultati! Tribunalul Relatiilor Ceresti incepe sedinta!

BATRANUL: (Loveste cu ciocanelul) Pastrati ordinea. Acuzarea are cuvantul.

RADICALUL: (Agresiv si indatoritor) Onorata instanța, doamnelor si domnilor jurati, acuzarea va va arata ca steaua in discutie este mai intunecata - ba nu, neagra - decat oricare alta agatata vreodata pe bolta cereasca. Voi chema un singur martor, dar acest martor reprezinta, de fapt, un milion de martori si fiecare dintre ei ar putea spune aceeasi sordida poveste, ar putea spune adevarul gol-golut cu aceleasi cuvinte simple, iesite din inima. Doresc sa-l chem la bara pe John Averageman.

O VOCE DIN OFF

VOCE: John Averageman, John Averageman! La bara, va rog. (Intra in scena John Averageman prin trapa.)

(E usor flasc, timid, de varsta mijlocie, simpatic. E imbracat cu haine ieftine, aproape comice. Tribunalul ii inspira teama si respect si probabil a baut cateva paharele ca sa prinda curaj.)

RADICALUL: (Atinge bratul lui John.) Eu am grija de tine, John. Nu te grabi sa raspunzi. Nu te lasa pacalit de vorbele lor. Lasa-ma sa gandesc in locul tau si nu vei pati nimic.

O VOCE DIN OFF

VOCE: Jur sa spun adevarul si numai adevarul, asa sa m-ajute Dumnezeu.

JOHN: (il priveste intrebator pe radical.) Sa jur?

RADICALUL: Jura.

RADICALUL: John, ia spune tu curtii ce ai facut inainte de razboi, inainte ca aceasta noua stea sa se ridice, pentru a pata, pentru a manji bolta cereasca.

JOHN: Eram masinist la Uzina Averagetown a companiei industriale Averagetown.

RADICALUL: Si acum?

JOHN: Acum sunt in Fortele de Reconstructie si Reparatie, domnule. Manuitor de lopata, clasa intai.

RADICALUL: Ia spune-ne, pentru edificarea curtii, ce faceai inainte de a rasari steaua si ce faci acum.

JOHN: (Priveste in sus, amintindu-si si socotind cu dificultate. ) Pai, cand munca la aparare si toate alea mergeau strasnic inainte de razboi, ere' ca puteam sa scot mai mult de o suta pe saptamana, cu ore suplimentare. In cea mai buna saptamana am luat cam o suta patruzeci si cinci de dolari. Acum am treizeci pe saptamana.

RADICALUL: Aha. Cu alte cuvinte, in timp ce steaua rasarea, venitul tau scadea. Ca sa fiu mai exact, John, venitul tau a scazut cu circa optzeci la suta.

TANARUL ING.: (Sare in picioare spontan, indatoritor.) Onorata instanta, eu

BATRANUL: Asteapta sa-ti vina randul.

TANARUL ING.: Da, onorata instanta, ma iertati.

RADICALUL: Cred ca am demonstrat cat se poate de clar ca nivelul de trai american s-a prabusit cu optzeci la suta. (Trasaturile lui capata o expresie enervant de cucernica.) Dar destul cu aceste consideratiuni pur materialiste. Ce a insemnat rasaritul stelei pentru sufletul lui John Averageman? John, spune tribunalului ce mi-ai spus mie. Iti amintesti? Despre ingineri si manageri

JOHN: Da, onorata instanta. (Se uita sovaitor la tanarul inginer.) Nu va suparati, onorata instanta

RADICALUL: (Imboldindu-l.) Nu poti spune niciodata adevarul fara sa superi pe cineva, John. Continua.

JOHN: Pai, onorata instanta, te supara tare rau cand esti uitat. Stiti cum e - oamenii care conduc, inginerii si managerii parca se uita prin tine ca si cum nici nu te vad. Omului ii place sa stie ca cineva are o parere destul de buna despre el ca sa-i poarte de grija.

TANARUL INC: (Imperios.) Onorata instanta!

BATRANUL: (Sever.) Nu voi mai tolera nici o interventie din partea dumitale. Problema e mult mai grava decat credeam. (Catre radical.) Te rog, continua.

RADICALUL: Continua, John.

JOHN: Pai, onorata instanta, cam asta-i tot. Ca sa trag o concluzie, pare-se ca in zilele noastre inginerii si managerii si altii ca ei sunt totul, iar omul mediu nu mai e nimic.

RADICALUL: (Se preface zdrobit de marturia lui John. Dupa ce pare sa-si caute cuvintele si sa se lupte cu emotiile pret de treizeci de secunde, vorbeste, in sfarsit, sufocat de indignare. ) Stea miraculoasa, stea puternica; stea de o desavarsita frumusete si stralucire. Dati-o jos! (Aratapumnul.) Dati-o jos! (Gesticuleaza spre John.) Am auzit vocea poporului - da, a poporului. "Dati-o jos', spune ea.

Cine poate spune "Lasati-o sus'? Cine? Nu John, nu poporul. Cine? (Scoate, cu un gest dramatic, o brosura din buzunarul de la piept.) Onorata instanta, doamnelor si domnilor jurati (citeste din brosura), la inceputul razboiului, venitul mediu al inginerilor si managerilor in minunata noastra tara era de 8 449,27 de dolari. Acum, in aceasta noapte otravita, cand steaua neagra ajunge la zenit, lui John Averageman i se smulge optzeci la suta din salariu. Si, veti intreba, care este salariul mediu al inginerilor si managerilor? (Citeste din nou din brosura, accentuand, mahnit, fiecare silaba.) Cincizeci si sapte de mii opt sute nouazeci si sase de dolari si patruzeci si unu de centi!

(Exploziv.) Martorul este la dispozitia dumneavoastra!

(Radicalul se strecoara spre stalpul din celalalt capat si se reazema de el, privind dispretuitor.)

TANARUL INC.: (incet, cu bunatate) John.

JOHN: (Banuitor, ostil) Da, domnule.

TANARUL ING.: Spune-mi, John, cand aveai acel venit mare, inainte de a rasari steaua, aveai cumva un televizor cu diametrul de saptezeci de centimetri?

JOHN: (Derutat) Nu, domnule.

TANARUL ING.: Sau o masina de spalat automata, o masina de gatit cu radar sau un precipitator electronic de praf?

JOHN: Nu, domnule, nu aveam. Astea erau pentru bogati.

TANARUL ING.: Si ia spune-mi, John, cand aveai toti banii aceia, aveai un pachet de asigurari sociale prin care ti se plateau toate facturile medicale, facturile de la dentist si ti se asigurau hrana, casa, imbracaminte si bani de buzunar la batranete?

JOHN: Nu, domnule. Pe vremea aia nu existau toate astea.

TANARUL ING.: Dar le ai acum, acum, cand (sarcastic) a rasarit steaua neagra, nu?

JOHN: Da, domnule, le am. Dar

TANARUL ING.: John, ai auzit de Iulius Caesar? Bravo, ai auzit. John, tu crezi ca Caesar, cu toata puterea si averea lui, cu lumea la picioarele lui, avea el, crezi, ce ai astazi, dumneata, domnule Averageman?

JOHN: (Surprins) Daca ma gandesc bine, nu avea. Ce chestie!

RADICALUL: (Furios) Obiectez! Ce legatura are Caesar?

TANARUL ING.: Onorata instanta, ceea ce incercam eu sa arat era ca John, aici de fata, a devenit dupa ce a rasarit steaua in discutie, mult mai bogat decat in visele cele mai indraznete ale lui Caesar, Napoleon sau Henric al VUI-lea! Sau ale oricarui imparat din istorie! Treizeci de dolari, John - atat castigi tu. Dar cu tot aurul si cu toate armatele lui, Charlemagne n-ar fi putut sa aiba nici macar o lampa electrica sau un tub aspirator! Ar fi dat orice ca sa detina pachetul de asigurari sociale si sanatate pe care-l ai tu, John. Dar ar fi putut sa-l aiba? Nu!

JOHN: Pentru numele lui Dumnezeu, dar

TANARUL ING.: (Anticipeaza obiectia lui John.) Dar inginerii si managerii l-au uitat pe domnul Averageman?

JOHN: Da, domnule, asta aveam de gand sa spun.

TANARUL ING.: John, stii tu ca nici un inginer si nici un manager n-ar avea slujba daca n-ai fi tu? Cum am putea sa te uitam, macar un minut, cand noi ne petrecem fiecare minut al vietii pentru a-ti da tie ce ai nevoie! Stii cine e seful meu, John?

JOHN: Nu cred sa-l fi cunoscut pe domnul.

TANARUL ING.: {Zambind) O, ba cred ca da. Tu esti, John! Daca eu nu pot sa-ti dau ce ai nevoie, sunt terminat. Toti suntem terminati si steaua se prabuseste.

JOHN: (Rosind) Ia uite, n-am vazut niciodata lucrurile in felul asta, domnule. (Rade timid.) Dar probabil ca asa e, nu? Ce sa mai zici? Dar

TANARUL ING.: Dar ce? Castig eu prea multi bani? Cincizeci si sapte de mii de dolari? Asta te framanta?

JOHN: Da, domnule, sunt o groaza de bani.

TANARUL ING.: John, inainte de a rasari steaua, salariul platit pentru a se produce ceea ce produc eu pentru tine, pentru seful meu, domnul Averageman, se ridica la peste cincizeci si sapte de mii de dolari pe saptamana. Nu pe an, atentie, ci pe saptamana! Mie mi se pare ca tu, John, si, la fel ca tine, consumatorul, sunteti marele castigator, nu eu.

JOHN: (Fluieraincetisor, in barba.) Chiar asa! (Aratadeodata spre radical, care e foarte agitat.) Dar el a spus

TANARUL ING.: Am dat raspunsuri la tot ce a spus, John. Si as mai adauga un mic gand. El vrea sa profite de bunatatea ta. Vrea putere, de altceva nu-i pasa. Ar vrea sa te faca sa inghiti jumatatile lui de adevar, John. Si sa te convinga sa-l ajuti sa dea jos steaua, ca sa se instaleze el la putere si sa arunce intreaga lume inapoi, in Evul Mediu!

JOHN: (Incruntandu-se.) Chiar asa ar face?

(Radicalul pare ingrijorat, apoi speriat si suparat si, brusc, se repede spre trapa. John se duce dupa el si trapa se inchide. Luminile scenei se sting si un reflector albastru il lumineaza pe tanarul inginer, care se indreapta direct spre centrul scenei. Orchestra incepe sa cante Imnul de batalie al republicii incet, aproape imperceptibil.)

TANARUL ING.: (Meditativ, grav, locvace) Da, unii s-au ridicat atat de vehement impotriva stelei noastre, incat i-au convins pe cativa ca ea a devenit intunecata. Iar daca aceasta stea s-ar prabusi acum, ar fi in parte vina noastra. Da, a noastra! In fiecare minut al zilei ar trebui sa subliniem cat de frumoasa este si de ce este frumoasa. Tinem prea mult la pacea noastra.

(Arata spre stea. Fasciculul infrarosu o atinge, facand-o sa straluceasca minunat.) Sub ea, noi ne-am imbogatit mai mult decat in cel mai indraznet vis al trecutului! Civilizatia a ajuns pe cele mai ametitoare culmi ale tuturor timpurilor!

(Creste putin volumul muzicii.)

De treizeci si unu virgula sapte ori mai multe televizoare decat tot restul lumii la un loc!

(Muzica se aude si mai tare.)

Nouazeci si trei la suta din toate precipitatoarele electrostatice de praf din lume! Saptezeci si sapte la suta din toate automobilele lumii! Nouazeci si opt la suta din elicopterele sale! Optzeci si unu virgula noua la suta din frigiderele sale!

(Muzica se aude si mai tare.)

Saptezeci si unu virgula trei la suta din capacitatea de productie a lumii!

Optzeci si opt la suta din tuburile de aspirare pentru control industrial!

Saizeci si noua la suta din motoarele sale cu cai putere fractionali!

Nouazeci si opt virgula trei la suta din

(Un crescendo asurzitor care-i acopera glasul.)

(Se stinge reflectorul. Se lanseaza rachete pe tarm.)

SE INCHID SFERTURILE DE SFERE SE DESCHID SFERTURILE DE SFERE

Tanarul inginer a disparut, la fel si decorul tribunalului. Batranul este in varful scarii, singur cu stelele lui, ca la inceput.

Tine in mana intinsa steaua cu imaginea Stejarului, zambeste, o agata de sarma si ii da drumul sa plece, licarind in infrarosu.

BATRANUL: Da, iat-o din nou, mai stralucitoare decat toate celelalte. (Baga mana sub roba si scoate de acolo o lanterna puternica, al carei fascicul il indreapta in sus.) Cand ma voi intoarce pentru a cerceta daca stelele s-au intunecat, intr-un alt secol, va mai straluci ca acum? Sau nu? (Priveste semnificativ spre picioarele scarii.) Ei bine, ce determina daca se va intuneca sau nu? (Privestepublicul.) Asta depinde de (Coboarabrusc lanterna si fasciculul ei se plimba pe fetele publicului.) De Tine! Si de Tine! Si de Tine! etc.

(Se lanseaza rachetele. Izbucneste imnul Dungile si stelele pentru totdeauna.)

SE INCHID SFERTURILE DE SFERE

(Se aprind reflectoarele din amfiteatru.)

Mana lui Kroner se pravali pe genunchiul lui Paul.

- Phiii, cea mai bun piesa care a existat vreodata! Paul - povestea, toata povestea in cateva cuvinte!

- Veti fi poate curiosi sa aflati spuse difuzorul, peste aplauze. Un anunt de mare interes: in trecut, piesele erau scrise de scriitori profesionisti sub indrumarea noastra. Piesa pe care tocmai ati vazut-o a fost scrisa, poate n-o sa credeti, de un inginer, manager in cadrul organizatiei! Bill Holdermann, ridica-te in picioare! Ridica-te, Bill!

Publicul se dezlantui.

- Stiam! striga Kroner. A fost nemaipomenit! A mers la suflet! Trebuia sa fie cineva in spate!

Holdermann, un anonim paros si istovit, de la Uzina Indianapolis, se ridica, la cateva randuri in fata lui Paul, congestionat, zambind, cu lacrimi in ochi. La apusul vietii lui, daduse lovitura. Poate ca un ecou inabusit al aplauzelor ajungea si la urechile sotiei lui, femeia care crezuse in el cand nimeni altcineva nu crezuse, peste apa, in Mainland.

- Foc de tabara in cinci minute, anunta difuzorul. Cinci minute ca sa stabiliti noi contacte, apoi focul de tabara.

Shepherd isi facu loc cu greu prin multime si ii abatu lui Kroner atentia de la Paul.

- Cu tot aurul si cu toate armatele lui, cita Shepherd din piesa. Cu tot aurul si cu toate armatele lui, n-a putut Charlemagne sa aiba o singura lampa electrica sau un tub aspirator! Clatina din cap uimit, admirativ. Sa nu-mi spuneti ca arta e pe moarte.

- Arta si mai cum? rosti Paul in barba si se indeparta de ei, patrunzand in lumina de amurg de la marginea inelului de reflectoare.

Restul multimii se raspandi in grupuri compacte spre tarm, unde Luke Lubbobk, Alfy si altii din personalul de serviciu turnau benzina pe o gramada de vreascuri de pin.

Piesa era practic aceeasi piesa cu care incepea orice sesiune la Meadows, chiar si inainte de razboi, cand insula apartinuse unei companii de otel. Cu douazeci de ani in urma, tatal lui

Paul il adusese aici si mesajul piesei fusese acelasi: omul simplu nu este nici pe departe atat de recunoscator pe cat ar trebui sa fie pentru ceea ce ii dadusera inginerii si managerii, si aceasta ingratitudine era pricinuita de radicali.

Cand Paul vazuse prima data alegoria in adolescenta, fusese profund miscat. II izbise sublima sa claritate si simplitate. Era intr-adevar o poveste spusa pe scurt, si lupta eroica impotriva ingratitudinii fusese atat de vie pentru mintea lui tanara, incat isi adorase un timp tatal, ca pe un luptator, ca pe un nou Richard Inima-de-leu.

- Ia spune, il intrebase tatal lui dupa prima piesa, cu ani in urma, ce parere ai, Paul?

- Habar n-aveam - habar n-aveam ce se intampla.

- Asta e povestea, rostise tatal lui cu tristete. Intreaga poveste. Asa este.

- Da, tata.

Privirile lor se intalnisera si un induiosator sentiment al eternei tragedii se transmise de la unul la celalalt, de la o generatie la cealalta - transmiterea Weltschmerz-ului, la fel de veche precum omenirea.

Acum, Paul statea singur pe un zid intunecat, uimit de imaginea barbatilor din fruntea procesiunii civilizatiei, dupa expresia lui Kroner, cei care deschideau portile spre lumi noi, nevisate. Stupida sceneta parea sa-i satisfaca total, pentru ca arata ce faceau ei, de ce-o faceau si cine era impotriva lor si de ce unii oameni erau impotriva lor. Acei lideri ai procesiunii erau o imagine minunat de simpla. Era ca si cum un navigator, pentru a-si alunga din minte orice grija, ar fi sters de pe hartile lui toate recifele.

Deodata, lumina strafulgera in ochii lui Paul, dar era mai putin orbitoare decat lumina Managerului Cerului. Se confrunta cu propria imagine intr-o oglinda alcatuita de lampile fluorescente. Deasupra oglinzii scria, CEL MAI BUN OM DIN LUME PENTRU CEL MAI BUN POST DIN LUME. Insula era plina cu asemenea capcane. Lampile din jurul oglinzii erau vechi si raspandeau o lumina tremuratoare tivita cu nuante de verde si purpuriu. Pielea lui era parca din cupru ruginit, iar buzele si pleoapele erau de culoarea levanticii. Descoperi ca nu-l nelinistea sa se vada mort. Pentru ca i se trezise constiinta, dar ea nu era insotita de o noua intelepciune, viata lui era teribil de singuratica si de aceea isi dadu seama ca nu l-ar deranja sa fie mort. In plus, efectele benefice ale cocktailului incepeau sa dispara.

Ii abatu gandurile un zumzait pe cer, dinspre est - probabil avionul-amfibie care purta cele o suta douazeci si cinci de kilograme nepretuite ale doctorului Francis Eldgrin Gelhorne si al sau know-how.

Paul cobori pe carare, iesind din lumina si se indrepta spre focul de tabara, care arunca in aer scantei si flacari, colorand in trandafiriu si imbrobonind fetele din jur.

Un actor profesionist vopsit in culoarea bronzului si purtand un coif de razboi cu pene de vultur si o fustita de margele in jurul taliei, isi ridica mana si isi dadu, mandru, capul spre spate. Multimea tacu.

- Vai! isi plimba privirea deschisa peste fetele oamenilor. Vai! Cate luni au rasarit de cand poporul meu si-a facut o casa din insula aceasta!

Avionul-amfibie se rotea acum in jurul insulei, coborand.

- E Batranul, ii sopti Kroner lui Paul. N-ar da bine sa paraseasca totusi ceremonia. Trebuie sa-l retinem.

- Poporul meu a fost un popor viteaz, spuse indianul. Poporul meu a fost un popor mandru si cinstit. Poporul meu a muncit mult, s-a jucat mult, a luptat mult, pana ce a sosit timpul sa plece spre Terenul Vanatorii Fericite.

Acelasi actor era angajat sa joace rolul indianului de ani de zile, inca de pe vremea cand incepuse Paul sa vina la Meadows. Initial, fusese ales pentru vocea profunda si pentru muschii frumosi. Acum, observa Paul, burta ii facea umbra pe fustita de margele, la glezna stanga avea o vena cu varice si vopseaua de razboi nu reusea sa-i ascunda pungile vinetii de sub ochi. Devenise un obisnuit al ceremoniilor de la Mea-dows, un simbol vital - depasit ca importanta doar de doctorul Gelhorne si de Stejar - si de aceea avea un loc privilegia printre ceilalti servitori angajati, fiind pe picior de egalitate cu membrii orchestrei si beneficiind de bautura ca oaspetii vechi.

- Acum vitejii nostri s-au stins, tinerii nostri voinici au plecat de pe aceasta insula, care apartinea poporului meu, o, vai, dupa ce atatea luni au rasarit, spuse indianul. Acum vin alti tineri. Dar spiritul poporului meu continua sa traiasca, este Spiritul Meadows. El este pretutindeni: in adierea vantului din pini, in clipocitul mandrei ape albastre, in rotirea unei aripi de vultur, in bubuitul tunetului de vara. Nimeni nu poate spune ca este a lui aceasta insula, nimeni nu poate fi fericit aici daca nu asculta Spiritul, daca nu rosteste Juramantul Spiritului.

Se auzi din nou conectarea difuzorului.

- Tineri viteji pentru prima oara la Meadows, faceti un pas inainte, rosti o voce pontificala, alta decat cea care se auzise pana atunci.

- Ridicati mana dreapta, spuse indianul. Repetati dupa mine Juramantul Spiritului Meadows. Jur solemn, pe glasul din pini

- Pe glasul din pini, rostira neofitii.

- Pe clipocitul mandrei ape albastre, pe zbarnaitul aripii de vultur

Avionul Batranului alunecase peste apa pana la tarmul intins de cealalta parte a insulei si motoarele sale uruiau in timp ce se ridica pe o rampa, pe uscat.

- Pe bubuitul tunetului de vara, spuse indianul.

- Pe bubuitul tunetului de vara.

- Voi sustine Spiritul Meadows, spuse indianul. Ma voi supune poruncilor intelepte ale sefilor mei, pentru binele ponorului. Voi munci si voi lupta neinfricat, neostenit, pentru o lume mai buna. Nu voi spune niciodata ca treaba s-a terminat. Voi sustine intotdeauna onoarea profesiei mele si ceea ce reprezint. Ii voi urmari neinduplecat pe dusmanii poporului, dusmanii unei lumi mai bune pentru toti copiii.

- Neinduplecat, rosti cu patima cineva din multimea de langa Paul.

Se intoarse si vazu ca Luke Lubbock, prins din nou in suvoiul principal al alaiului si al imprejurarilor, isi tinea mana sus si jura pentru tot ce se nimerea. In mana stanga, Luke avea un extinctor, de folosit in caz ca flacarile s-ar raspandi.

Dupa ce se termina juramantul, indianul privi si vazu ca totul era bine.

- Spiritul Meadows este multumit, rosti el. Meadows apartine acestor viteji cu inimi darze si va fi un loc la fel de falnic si fericit cum a fost cu multe rasarituri de luna in urma.

O bomba fumigena ascunsa in fata lui il acoperi pentru o clipa speriind asistenta, apoi disparu.

- Localul s-a deschis, spuse difuzorul. Localul s-a deschis si va ramane deschis pana la miezul noptii.

Paul se pomeni mergand langa tanarul agreabil pe care-l cunoscuse la masa, doctorul Edmund Harrison de la Uzina Ithaca. Shepherd si Berringer erau imediat in spatele lor, lingusindu-l de zor pe Kroner.

- Ei, ti-a placut, Ed? intreba Paul.

Harrison il privi cercetator, dadu sa zambeasca, dar paru ca nu considera ca ar fi fost recomandabil.

- Foarte bine realizat, spuse el precaut. Foarte profesionist.

- Isuse! spunea Berringer. Mai baiete, dar a fost un spectacol extraordinar! Divertisment, dar si ceva din care sa inveti. Isuse! Cand le faci pe amandoua, asta-i arta, baiete. Isuse! Si n-a fost deloc ieftina montarea asta, pun pariu.

Ed Harrison din Ithaca se opri si culese o bucata de piatra de pe marginea cararii.

- Ei dracie! spuse el. Un varf de sageata!

- Ce frumoasa e! spuse Paul, admirand relicva.

- Deci au fost indieni adevarati pe aceasta insula, spuse Harrison.

- Pentru numele lui Dumnezeu, esti nebun! spuse Berringer. Esti surd, mut si orb? Ce crezi ca au incercat sa-ti spuna in ultima jumatate de ora?

Intalnirea dintre doctorii Paul Proteus, Anthony Kroner, Lou MacCleary, manager executiv la Securitatea Nationala Industriala, si Francis Eldgrin Gelhorne, director national, industrial, comercial, de comunicatii, alimentatie si resurse, urma sa aiba loc la Meadows in asa-numita Casa de Consiliu. Casa de Consiliu era o constructie cu mai multe etaje, aparte de celelalte, construita in vremurile salbatice de demult, ca lazaret pentru betivii nesociabili. Dupa razboi, se bea mai cu masura la Meadows - cu mai multa maturitate, spunea Kroner -, asa ca lazaretul fusese dezafectat si, in cele din urma, transformat in loc de intalnire pentru stabii politicii de varf.

Toti, cu exceptia doctorului Gelhorne sedeau acum in jurul unei mese lungi de sedinte, privind ganditori scaunul gol pe care Gelhorne urma sa-l ocupe in orice minut. Era un moment de tacere. Socializarea, stabilirea de noi contacte, inde-sarea necazurilor in vechile serviete, toate aceste activitati se desfasurau zgomotos in partea cealalta a insulei, in local. Aici, in Casa de Consiliu, nu patrundea bucuria, ci doar mirosul de mucegai al caselor de vara si al putregaiului care incepea sa se usuce, precum si constiinta grava a fiecaruia dintre cei trei barbati ca lumea e a lor.

Strigatele si cantecele care pluteau peste pajiste dinspre local sunau cam pitigaiat, observa Paul. Nu era acea raguseala inimitabila a betivanului adevarat. Era de neconceput ca ar n existat in local vreun barbat fara un pahar in mana, dar era de asemenea improbabil ca multora dintre ei li se umpleau paharele mai mult de doua ori. Oamenii nu mai beau la Meadows asa cum beau pe vremuri, cand venisera in organizatie Finnerty, Shepherd si Paul. Pe atunci, oamenii veneau la Meadows ca sa se relaxeze si sa se imbete zdravan, ca o usurare dupa munca grea pentru productia de razboi. Acum scopul parea a fi sa te prefaci beat, dar sa ramai treaz si sa te lepezi doar de acele inhibitii si capacitati motrice de care te puteai lipsi fara a pati nimic.

Paul presupunea ca vor fi totusi cativa care nu-si dadeau seama ce se petrece si care vor incerca sincer sa se imbete ca toti ceilalti care se prefaceau. Acestia vor fi teribil de singuri si de rataciti cand se va sparge petrecerea. Si vor fi unul, doi betivi singuratici care oricum n-aveau nimic de pierdut, oameni cazuti in dizgratie intr-un fel sau altul, care stiau ca primisera ultima invitatie. Si ce naiba, bautura era gratis. De mortuis nil nisi bene.

Se auzi un glas pe veranda Casei de Consiliu. Doctorul Gelhorne se afla de cealalta parte a usii, oprind-se o clipa pentru a adresa un ultim cuvant lumii exterioare.

- Ia uitati-va la tinerii de acolo, il auzi Paul pe Batran, si spuneti-mi ca Dumnezeu nu este in cerul lui.

In clipa cand se rasuci manerul usii, Paul continua sa mediteze la lucruri marunte, sa analizeze dimensiunile si conventiile singurului mod de viata pe care-l cunoscuse, o viata usoara, confortabila, cu raspunsuri simple la orice indoiala. Gandul ca parasea aceasta viata, ca acum era poate momentul s-o faca - mareata idee de a-i pune in umbra pe toti oamenii marunti - i se strecura rareori in constiinta. Ea se manifesta in principal prin senzatia ca este dezmembrat sau, din cand in cand, ca sta in bataia unui vant rece. Poate ca momentul potrivit pentru a pleca va sosi acum sau peste cateva luni. Nu era nici o graba, absolut nici una.

Usa se deschise.

Cei trei barbati care asteptau se ridicara.

Intra Doctorul Francis Eldgrin Gelhorne, directorul national industrial, comercial, de comunicatii, alimentatie si resurse. Corpul lui sferic era inchis intr-un costum bleumarin la doua randuri. Singura concesie facuta traditiei neprotocolare de la Meadows era gulerul descheiat si usoara alunecare a nodului cravatei cu cativa milimetri sub locul unde ar fi trebuit sa fie. Desi in varsta de saptezeci de ani, avea parul des si negru ca al unui mexican de douazeci. Grasimea lui parea mai degraba impunatoare decat comica datorita expresiei lui perpetue care spunea "Miroase a excremente'.

Parea la capatul unei curse, asa cum, reflecta Paul, pareau multi conducatori. Era greu de crezut ca dupa ce Gelhorne va disparea va mai exista vreodata un om la fel de minunat - la fel de batran, siret si neinfricat ca el.

Isi drese glasul.

- Ne aflam aici pentru ca cineva vrea sa ne ucida, sa ne distruga uzinele, sa puna stapanire pe tara. E suficient de clar pentru voi?

Toti dadura din cap.

- Societatea Camasa Fantomei, spuse doctorul Lou MacCleary, manager executiv al Securitatii Nationale Industriale.

- Societatea Camasa Fatomei, rosti sarcastic directorul Gelhorne. Aveti o denumire si credeti ca ati terminat cu ea. N-ati terminat nimic. N-aveti decat numele. De aceea ne aflam aici. N-avem decat un nume.

- Da, domnule, spuse Lou. Societatea Camasa Fantomei. Si credem ca sediul ei este in Uium.

- Credem, spuse doctorul Gelhorne. Nu stim nimic.

- Da, domnule, spuse Lou.

Gelhorne se agita o clipa si isi plimba privirea prin incapere, apoi se opri asupra lui Paul.

- Ce mai faci, domnule doctor Proteus?

- Bine, multumesc, domnule.

- Mmmda. Bine. Asta-i bine. Se intoarse spre Lou MacCleary. Sa vedem acel raport al tau care spune tot ce nu Stim despre Societatea Camasa Fantomei.

MacCleary ii dadu un manuscris gros dactilografiat.

Gelhorne il rasfoi, miscand din buze incruntat. Nimeni nu vorbea, nu zambea, nu se uita la altcineva.

Paul se intreba daca doctorul Gelhorne nu era cumva ultimul reprezentant al unei specii si conchise ca era adevarat. Ajunsese in varf pe un traseu intortocheat, pe care masinile pentru personal nu l-ar tolera niciodata.

Daca ele ar fi supravegheat situatia cand Gelhorne isi incepuse ascensiunea, fisa lui de clasificare ar fi sarit din automat ca un Hopa Mitica.

Nu avea nici o diploma: doar un manunchi de doctorate onorifice primite la aproape cincizeci si la aproape saizeci de ani.

De fapt, nu avusese nici o legatura cu industria pana la treizeci de ani. Inainte de asta, scosese din faliment o firma de impaiere cu comenzi prin posta, isi vanduse actiunile si isi cumparase un trailer. Avea deja cinci camioane cand a primit un pont, si-a vandut firma, a investit banii incasati si si-a triplat averea. Daduse lovitura cumparand cea mai mare, desi falimentara, fabrica de inghetata din Indianapolis si a scapat-o de datorii intr-un an, infiintand puncte de vanzare mobile a inghetatei la uzinele din Indianapolis pe timpul pauzei de pranz. Dupa inca un an, camioanele lui livrau sandviciuri si cafea impreuna cu inghetata. Peste inca un an, detinea bufete expres in toate fabricile din oras si firma de inghetata devenise un departament minor al Gelhorne Enterprises.

Descoperise ca multe firme de productie erau detinute de o a treia sau a patra generatie de mostenitori, care, conform unei legi nescrise a decaderii, nu mai aveau curajul sau interesul pe care-l avusesera intemeietorii uzinelor. La inceput, mai mult in joaca, Gelhorne oferise consiliere mostenitorilor si descoperise ca erau uluitor de nerabdatori sa scape de responsabilitate. Le cumparase firmele, privise cu atentie si invatase; descoperind ca erau pretioase, in egala masura, curajul si cunostintele in domeniu, devenise manager si coproprietar al unei duzine de mici fabrici.

Cand razboiul a devenit o certitudine si corporatiile cele mai mari cautau noi facilitati de productie, Gelhorne isi predase prospera comunitate de fabrici corporatiei General Steel, ocupand o pozitie de vaza in cadrul ei. Cunostintele empirice in diferite domenii industriale, reprezentate de fabricile preluate de el, erau mai mari decat ale oricarui director al concernului General Steel despre propria organizatie, si Gelhorne isi va petrece in curand tot timpul alaturi de presedintele zguduit de razboi al corporatiei.

Intrase in atentia tatalui lui Paul la Washington si acesta il numise pe Gelhorne managerul lui executiv, cand intreaga economie devenise un singur trup. Dupa moartea tatalui lui Paul, Gelhorne preluase puterea.

Acest lucru nu se mai putea repeta. Masinile n-ar tolera asta niciodata.

Paul isi aminti de un weekend de demult, cand el era un tanar inalt, slabanog, politicos, care se pierdea usor si Gelhorne venise in vizita. Gelhorne intinsese brusc mana si ii apucase bratul, cand Paul trecuse prin fata scaunului lui.

- Paul, baiete.

- Da, domnule.

- Paul, tatal tau mi-a spus ca esti foarte inteligent. Paul daduse din cap, stanjenit.

- Asta-i bine, Paul, dar nu e suficient.

- Nu, domnule.

- Nu te lasa amagit.

- Nu, domnule.

- Toti tremura de frica, asa ca nu te lasa amagit.

- Nu, domnule.

- Nimeni nu este atat instruit, fir-ar sa fie, incat sa nu poti invata nouazeci la suta din ce stie el in sase saptamani. Restul de zece la suta este impresie artistica.

- Da, domnule.

- Arata-mi un specialist si eu o sa-ti arat un om atat de speriat, ca si-a sapat o vizuina in care sa se ascunda.

- Da, domnule.

- Aproape nimeni nu e competent, Paul. Iti vine sa plangi cand vezi cat ne nepriceputi sunt oamenii in posturile lor. Daca poti face din orice o treaba proasta pe jumatate, vei fi un imparat chior in tara orbilor.

- Da, domnule.

- Vrei sa fii bogat, Paul?

- Da, domnule cred ca da. Da, domnule.

- E-n regula. Eu sunt bogat si ti-am spus nouazeci la suta din ce stiu despre asta. Restul e impresie artistica. Ai inteles?

- Da, domnule.

Acum, dupa atatia ani, Paul si doctorul Francis Eldgrin Gelhorne se priveau peste masa lunga din Casa de Consiliu de la Meadows. Nu erau prieteni apropiati si Gelhorne nu practica paternalismul picant al lui Kroner. Aici era vorba de afaceri.

- Nu e nimic nou despre Societate in acest raport, spuse Gelhorne.

- Doar partea despre Finnerty, spuse Lou MacCleary. A mers incet.

- Observ, spuse doctorul Gelhorne. Doctore Proteus si doctore Kroner, problema este ca prostia asta cu Societatea Camasa Fantomei poate capata proportii. Lou n-a reusit sa infiltreze un agent ca sa descopere ce pun la cale sau pe cine au in frunte.

- Tipii sunt destepti, spuse Lou. Nu poate patrunde oricine printre ei.

- Dar credem ca stim cum putem infiltra un om, spuse Gelhorne. Credem ca i-ar tenta un manager sau un inginer nemultumit. Credem ca au recrutat cel putin unul.

- Finnerty, rosti cu greutate Kroner. Apropo, s-a prezentat in sfarsit la politie.

- Da? spuse MacCleary. Ce-a spus despre modul in care si-a petrecut timpul?

- Zice ca scoate editii Braille de pornografie.

- Face pe desteptul acum, spuse Gelhorne, dar cred ca o sa-l linistim. Dar asta e o chestiune secundara. Problema esentiala este, Paul, ca te vor accepta probabil in Societatea Camasa Fantomei, daca indeplinesti anumite conditii.

- Ce conditii, domnule?

- Sa te concediem. Incepand de acum, din cate stie oricine din afara acestei incaperi, esti un om terminat. Zvonul circula deja la local, nu-i asa, Lou?

- Da, domnule. L-am lansat in fata lui Shepherd la masa.

- Bravo, baiete, spuse Gelhorne. Apropo, el va prelua Uium.

- Domnule, dar Pittsburgh Incepu Kroner, ingrijorat. I-am promis lui Paul ca va candida pentru acest post dupa ce va fi scos de sub ancheta.

- Asa este. Intre timp, Garth va conduce uzina. Gelhorne se ridica vioi. E-n regula, Paul? E totul clar? Vei parasi insula asta-seara si te vei intoarce la Uium. Zambi. E o mare sansa pentru tine, Paul. Ai ocazia sa-ti cureti dosarul.

- Ce dosar, domnule?

Lucrurile se precipitau intr-un ritm atat de rapid, incat Paul nu putea decat sa se agate de cate un cuvant si sa-l repete ca intrebare, pentru a mentine conversatia.

- Treaba cu Finnerty, cand l-ai lasat sa umble prin uzina neinsotit si treaba cu pistolul.

- Treaba cu pistolul, repeta Paul. Pot sa-i spun sotiei mele?

- Ma tem ca nu, spuse Lou. Conform planului, nimeni din afara acestei incaperi nu trebuie sa stie.

- Va fi greu, stiu, spuse intelegator Gelhorne. Dar in momentul acesta imi amintesc de un baietel care mi-a spus ca nu vrea sa se faca inginer cand va fi mare, ca vrea sa se faca soldat. Stii cine era baietelul, Paul?

- Eu? rosti sumbru Paul.

- Tu. Dar iata ca acum esti in primele randuri si noi suntem mandri de tine.

- Tatal tau ar fi mandru de tine, Paul, spuse Kroner.

- Probabil. Da, ar fi cu adevarat mandru, spuse Paul si simti cu bucurie si usurare ca il cuprinde fierbinteala oarba, revi-goranta a furiei. Domnule doctor Gelhorne, pot sa mai spun ceva inainte de a pleca?

Kroner ii tinea usa deschisa Batranului.

- Da, desigur.

- Imi dau demisia. Gelhorne, Kroner si MacCleary izbucnira in ras.

- Splendid, spuse Batranul. Asa te vreau. Tine-o tot asa si ii vei duce de nas.

- Vorbesc serios! M-am saturat de operatiunea asta infantila, stupida, falsa.

- Asa, baiete, spuse Kroner, zambind incurajator.

- Acorda-ne doua minute sa ajungem la local inainte sa pleci, spuse MacCleary. Nu e bine sa fim vazuti impreuna acum. Si sa nu-ti faci griji cu bagajele. Se ocupa cineva de asta chiar acum; vor ajunge pe chei la timp pentru ultima imbarcare.

Inchise usa dupa el, Gelhorne si Kroner. Paul se lasa, greoi, pe speteaza scaunului.

- Imi dau demisia, imi dau demisia, imi dau demisia, spuse el. Ma auziti? imi dau demisia!

- Ce seara! il auzi pe Lou spunand afara, pe veranda.

- Dumnezeu zambeste spre Meadows, spuse doctorul Gelhorne.

- Priviti! spuse Kroner.

- Luna? spuse Lou. Ce frumoasa e!

- Da, luna, dar priveste Stejarul.

- O! Si un om! spuse doctorul Gelhorne. Extraordinar!

- Un om, singur cu Stejarul, cu Dumnezeu si cu Stejarul, spuse Kroner.

- Nu e un fotograf pe aici? spuse Lou.

- Prea tarziu. Omul pleaca, spuse Kroner.

- Cine era? intreba doctorul Gelhorne.

- Nu vom sti niciodata, spuse Lou.

- Nici nu vreau sa stiu, spuse Kroner. Vreau sa-mi amintesc aceasta scena, gandindu-ma ca el este cate putin din noi toti.

- Vorbesti ca un poet, spuse Batranul. Asta-i bine, e bine. Paul, ramas singur inauntru, expira fumul de tigara cu atata forta, ca incepu sa tuseasca.

Cei de pe veranda susotira ceva.

- Mergem, domnilor? spuse doctorul Gelhorne.

Daca doctorul Proteus, fost manager al Uzinei Uium n-ar fi socotit realitatea nelinistitoare din toate punctele de vedere, nu s-ar fi aratat in carciuma inainte de a se imbarca pe ultimul vas spre Mainland. Dar in timp ce se indrepta pe cararea cu pietris spre galagia si luminile localului, campul constiintei i se ingusta pana ce ajunse cat o impunsatura de ac, reprezentata de sticlirea unui pahar.

Multimea tacu cand intra el, apoi exploda intr-un si mai puternic exces de galagie vesela. Plimbandu-si repede privirea prin incapere, Paul nu surprinse pe nimeni uitandu-se la el, si, in ceata emotiei, nici nu recunoscu vreun chip printre acei vechi prieteni.

- Un bourbon cu apa, ii spuse el barmanului.

- Imi pare rau, domnule.

- De ce-ti pare rau?

- Nu va pot servi.

- De ce?

- Mi s-a spus ca nu mai sunteti oaspete la Meadows, domnule.

In glasul barmanului se simtea o satisfactie afectata.

Cativa indivizi observara incidentul, printre ei, Kroner, dar nimeni nu facu vreun gest pentru a schimba decizia barmanului.

Era un moment neplacut si, in atmosfera sa fetida, Paul ii adresa barmanului o remarca extrem de neplacuta, ii intoarse spatele si iesi demn.

Mai avea inca de invatat ca, odata deposedat de rang si fara a beneficia de privilegiile unui oaspete, se afla la nivelul primitiv al dreptatii sociale. Cand barmanul sari peste bar si il rasuci pe Paul, gestul lui il prinse nepregatit.

- Nimeni nu-mi vorbeste mie asa, baiete, spuse barmanul.

- Dar cine naiba te crezi? spuse Paul.

- Eu nu sunt un sabotor nenorocit, spuse infierbantat barmanul.

Toti auzira cuvantul cel mai urat al limbii, un cuvant care nu permitea o retragere cu mormaieli, strangeri de mana sau uitarea. "Ticalos' putea fi inmuiat cu un zambet, dar "sabotor', nu.

Notiunea de distrugator de masini devenise partea cea mai neinsemnata a cuvantului, ca varful unui aisberg. Cea mai mare parte a masei sale, partea care producea asemenea sentimente otravitoare, era nedefinita: un amalgam de perversitati, murdarie, boala, o galaxie de trasaturi, fiecare facand dintr-un om un proscris abject. Sabotorul nu era un distrugator de masini, ci imaginea a ceea ce orice om se mandrea ca nu este. Sabotorul era omul care, daca murea, nu mai facea lumea un loc chinuitor in care sa traiesti.

- Vrei sa repet? spuse barmanul. Sabotor. Esti un sabotor imputit.

Era o situatie electrizanta, o situatie primara. Un om mare ii adresase o insulta grava unui alt om mare. Nimeni nu parea ca e dispus sa puna capat dramei sau nu parea sa creada ca poate s-o faca. Parca vedeau un om prins intr-o treieratoare, care nu mai putea fi salvat. De vreme ce Dumnezeu grabise tragedia, spectatorii nu puteau decat sa priveasca si sa invete ce poate face o treieratoare dintr-un om pe care l-a prins.

Paul nu mai lovise pe nimeni din al doilea an de liceu. Nu avea acea dorinta pe care instructorii de lupta cu baioneta sperau s-o induca elevilor lor, dorinta de a se incaiera cu inamicul. Lui i se parea o dorinta nepromitatoare. Si totusi, supunandu-se unui sistem involuntar de nervi si glande, mainile i se inclestara si picioarele i se indepartara pentru a-si alcatui un punct de sprijin din care sa se poata balansa.

Asa cum nu exista un alt bis pentru Uvertura 1812 decat imnul Dungile si stelele pentru totdeauna, Paul nu avea de ales alta replica.

- Sabotor esti tu, rosti el sec si isi lansa pumnul in nasul barmanului.

In mod absurd, barmanul se prabusi, fornaind si horcaind. Paul se pierdu in noapte, ca Wild Bill Hickock, ca Daniel Boone, ca bruta de pe coperta cartii Deodata, cineva il rasuci. Pret de o fractiune de secunda, zari nasul rosu al barmanului, fata alba, sortul alb si pumnul alb. Un fulger stralucitor ii lumina interiorul craniului, apoi se facu miezul noptii.

- Doctore Proteus Paul!

Paul deschise ochii si se pomeni privind Carul Mare. O adiere rece se juca peste capul care-l durea. Nu vedea de unde venea vocea. Cineva il intinsese afara pe banca de ciment construita in lungul cheiului, pentru a fi imbarcat impreuna cu orchestra si corespondenta pe ultimul vas spre Mainland.

- Doctore Proteus

Paul se ridica in sezut. Avea buza inferioara zdrelita si umflata si in gura simtea gust de sange.

- Paul, domnule

Vocea parea ca vine din spatele gardului viu de la baza cheiului.

- Cine e?

Tanarul doctor Edmund Harrison aparu dintre tufisuri, pe furis, cu un pahar in mana.

- M-am gandit ca ati avea nevoie de asta.

- E un gest crestinesc din partea dumitale, doctore Harrison. Cred ca mi-am revenit suficient ca sa ma ridic si sa ma intaresc.

- As fi vrut sa ma gandesc eu la asta, dar a fost ideea! Kroner.

- Da? Vreun mesaj?

- Da, dar nu cred ca vreti sa-l auziti. Eu n-as vrea, daca as fi in locul dumneavoastra.

- Spune-i!

- A zis sa va spun ca intotdeauna cel mai intuneric e inainte de a se ivi zorile si fiecare nor e tivit cu argintiu.

- Hmmm.

- Dar sa-l vedeti pe barman, spuse vesel Harrison.

- Aaaa! Povesteste-mi.

- Ii curge sange din nas si nu poate fi oprit pentru ca stranuta tot timpul. Pare un cerc vicios, care, daca are noroc, s-ar putea mentine cativa ani.

- Splendid. Paul se simtea mai bine. Asculta, mai bine ai sterge-o de aici pana nu te lasa norocul si te vede cineva cu mine.

- Puteti sa-mi spuneti ce naiba ati facut?

- E o poveste lunga si mizerabila.

- Banuiesc. Ce chestie! intr-o zi esti imparat si a doua zi pleci cu coada intre picioare. Ce veti face?

Sporovaind incet in intuneric, Paul incepu sa-l aprecieze pe tanarul remarcabil langa care se asezase din prima zi - acest Ed Harrison. Acesta parea ca il placuse pe Paul si acum, fara a avea nici un motiv personal sa fie impotriva lui Paul, i se alatura ca un adevarat prieten. Era deci un om integru, o specie rara, pentru ca aceasta calitate ducea la distrugerea carierei - ceea ce era posibil si in acel caz.

- Ce-o sa fac? Poate ma fac fermier. Am o ferma frumusica.

- O ferma? Harrison plescai din limba, cazand pe ganduri. O ferma. Suna splendid. M-am gandit la asta: te trezesti in zori, odata cu soarele; muncesti afara, cu mainile in pamant, numai tu si natura. Daca as avea bani, uneori ma gandesc ca as renunta la

- Vrei sa auzi un sfat de la un batran istovit?

- Depinde cine e batranul istovit. Dumneavoastra?

- Eu. Nu sta cu un picior in slujba pe care o ai si cu celalalt in visurile tale, Ed. Ori iti dai demisia imediat, ori te consolezi cu viata asta. E o ispita prea mare pentru soarta sa te franga inainte de a te hotari ce cale alegi.

- Asta vi s-a intamplat?

- Ceva de genul asta. Ii intinse lui Harrison paharul gol. Iti multumesc. Acum sterge-o. Spune-i doctorului Kroner ca o nenorocire nu vine niciodata singura.

Vasul de pasageri Spirit of the Meadows acosta si Paul se urca la bord. Dupa cateva minute se urca orchestra cu instrumentele si din difuzoare se auzi un ultim apel. Luminile din local se stinsera si grupuri de scandalagii, remarcabil de linistiti acum, traversau terenul de parada, indreptandu-se spre corturile lor.

Se auzi pacanitul de conectare, scrasnetul unui ac si difuzoarele cantara pentru ultima data in seara aceea:

Va las cu bine, va parasesc acum, Nu fiti tristi, adio de va spun, A venit clipa sa ne luam ramas-bun Adio, adio, prieteni, adio va spun

Paul isi flutura mana vag, apatic. Isi lua ramas-bun de la viata de pana atunci, de la toata viata tatalui lui. Nu avusese satisfactia de a spune cuiva ca demisioneaza, satisfactia de a fi crezut de ceilalti; dar demisionase. Adio. Nimic din toate astea nu mai aveau legatura cu el. Mai bine sa nu fii nimic decat un portar orb in fruntea alaiului civilizatiei.

Si in timp ce Paul isi spunea siesi toate acestea, un val de tristete le matura la o parte, ca si cum ar fi fost scrise in nisip. Acum intelegea ca nici un om nu poate trai fara radacinile lui - radacini intr-un petic de desert, intr-un camp de argila rosie, intr-un versant de munte, intr-o coasta stancoasa, in strada unui oras. In pamant rodnic, in noroi, in nisip, stanca, asfalt sau intr-un covor, fiecare om are radacinile lui, infipte adanc - in casa lui. I se pusese un nod in gat si nu putea face nimic. Doctorul Paul Proteus isi lua ramas-bun pentru totdeauna de la casa lui.

- Te las cu bine, spuse el. Apoi, impotriva vointei lui, adauga: Te las cu bine, gasca.

Un grup de intarziati, beti cu adevarat, era scos din carciuma. Cantau o versiune excesiv de sentimentala a Toastului

Stejarului. Se tineau de dupa umeri si pornira, impleticindu-se, spre falnicul copac. Paul le auzea clar glasurile peste pajistile verzi.

Dintr-o ghinda ai crescut,

Un urias te-ai facut,

Mereu sa cresti, necontenit,

S-ajungi la stele, giuvaier,

Falnic simboool

Al noooostru!

Se lasa un moment de tacere cuviincioasa, destramat de strigatul "Isuse!'. Era glasul lui Berringer, exclamatia lui Berringer.

- Cee?

- Uitati-va la copac - la poale!

- Sfinte Sisoe!

- Cineva i-a jupuit scoarta de jur imprejur, rosti sec Berringer.

- Cine?

- Cine credeti? spuse Berringer. Imputitul ala de sabotor. Unde e?

Vasul Spirit of the Meadows isi porni motoarele si dadu inapoi, iesind din port.

- Hei, striga in noapte o voce singuratica, speriata. Hei, cineva a omorat Stejarul!

- A omorat Stejarul, relua ca un ecou tarmul. Difuzoarele se conectara din nou si un lugubru strigat de lupta se lansa in vazduh.

- Paziti-va de Camasa Fantomei! racni glasul infricosator.

- Camasa Fantomei, rosti tarmul, apoi se lasa o tacere mormantala.

Pe parcursul zborului cu avionul de la Miami Beach la Ithaca, New York, orasul Universitatii Corneli, sahul din Bratpuhr raci zdravan. Dupa ce sapte prakhouli (cantitatea de lichid pe care poate s-o contina pielea unei mascul de mar-mota bratpuhriana) de Sumklish ameliorasera starea de spirit a sahului, dar nu-i ajutasera cu nimic aparatul respirator, se hotarase aterizarea avionului in Harrisburg, Pennsylvania, pentru ca sahul sa se odihneasca si sa incerce miraculoasele medicamente americane.

Cu sapte prakhouli de Sumklish varati in centura, sahul transmitea mesaje vesele unor frumoase femele takaru in drum spre cabinetul doctorului.

- Pitty fit-fit, sibi Takaru? Niki fit-fit. Akka sahn niho fit-fit, simi Takaru?

Khashdrahr, care nu beneficia de efectele Sumklish-ului, se inverzise de stanjeneala.

- Sahul spune ca este o zi frumoasa, explica el, nefericit.

- Fit-fit, pu sibi bonanza f striga sahul spre o blonda micuta, care isi tinea mainile intr-o masina de facut manichiura la un colt de strada.

Fata rosi, isi trase mainile din masina si pleca, tantosa, lasand masina sa munceasca in gol. Un copil al strazii isi vari mainile jegoase pentru a se folosi de restul operatiunii si le retrase cu unghiile stralucitoare, date cu lac rosu.

- Ma bucur ca ii place vremea, rosti posac Halyard. De cateva saptamani, calatoreau fara sa fi abordat macar o data acest subiect si Halyard isi spusese in sinea lui, plin de sperante, ca sahul se deosebea cu adevarat de ceilalti oaspeti in aceasta privinta, se deosebea de francezi, de bolivieni, de cehi, de japonezi, de panamezi, de dobitoci si de Dar, iata ca si sahul se interesa acum de americance. Platind un pret ingrozitor pentru demnitatea lui, Halyard va trebui sa joace din nou rolul gazdei perfecte - sau a proxenetului perfect.

- Fit-fit? striga sahul, cand oprira la un stop.

- Asculta, ii spuse Halyard cu repros lui Khashdrahr, spune-i ca nu se poate sa agațe orice americanca si sa-i ceara sa se culce cu el. O sa vad ce pot face, dar nu va fi usor.

Khashdrahr ii spuse sahului, care ii facu semn cu mana sa-i dea pace. Inainte de a putea fi oprit, sahul era deja pe trotuar, confruntandu-se increzator cu o bruneta cu pielea maslinie, uluitor de frumoasa.

- Fit-fit, sibi Takaru?

Va rog sa-l scuzati pe prietenul meu, ii spuse Halyard. Nu se simte prea bine.

Fata il lua de brat pe sah si se urcara impreuna inapoi in limuzina.

- Domnisoara, ma tem ca e vorba de o mare neintelegere, spuse Halyard. Nici nu stiu cum sa ma exprim. Eu Iii el adica Vreau sa spun ca intentia lui nu este sa va ofere sa va ia in masina.

- Vrea ceva, nu?

- Da.

- Nu e nici o neintelegere.

- Fit-fit, spuse sahul.

- Exact, spuse Halyard.

Khashdrahr incepu sa se uite pe geam cu mai mult interes, de fapt intr-un mod obscen si Halyard il tinea cu greu in frau.

- Am ajuns, spuse soferul. Aici e cabinetul doctorului Pepkowitz.

- Da. Dumneata, domnisoara, asteapta in masina, spuse Halyard, in timp ce sahul va intra aici sa-si trateze raceala.

Sahul zambea, inspirand si expirand precipitat.

- Nu mai fornaie, spuse Khashdrahr, mirat.

- Mergi mai departe, ii spuse Halyard soferului. Mai vazuse un caz similar de vindecare miraculoasa la un general de brigada ecuadorian care suferea de urticarie.

Fata parea nelinistita, nefericita si total nelalocul ei, se gandi Halyard. Zambea tot timpul neconvingator si era evident nerabdatoare sa se termine totul mai repede. Halyard tot nu credea ca ea stia despre ce era vorba.

- Ce facem acum? intreba fata, silit voioasa. Un hotel, probabil.

- Da, rosti Halyard sec.

- Bine.

Fata il batu pe sah pe umar si izbucni in plans. Sahul se tulbura si incerca stangaci s-o linisteasca.

- Oh, nibo souri, sibi Takuru. Akka sahn souri f Ohhh. Tipi Takuru. Ahhhh.

- Hai, linisteste-te, spuse Halyard.

- Nu fac asta in fiecare zi, spuse ea, suflandu-si nasul. Va rog sa ma scuzati. O sa incerc sa fiu mai buna.

- Desigur. Intelegem, spuse Halyard. Toata povestea asta este o greseala teribila. Unde vrei sa te lasam?

- A, nu, merg pana la capat, spuse ea, posomorata.

- Te rog, spuse Halyard. Poate ca ar fi mai bine pentru toti daca

- Daca mi-as pierde sotul? Ar fi mai bine daca s-ar impusca sau ar muri de foame?

- Desigur ca nu! Dar de ce trebuie sa se intample aceste grozavii daca il refuzi pe Adica

- E o poveste lunga. Fata isi sterse lacrimile. Sotul meu, Ed, e scriitor.

- Ce numar de fisa are? intreba Halyard.

- Tocmai asta e. N-are.

- Atunci de ce spui ca e scriitor? intreba Halyard.

- Pentru ca scrie, spuse ea.

- Draga mea fata, spuse patern Halyard, daca gandim asa, toti suntem scriitori.

- Acum doua zile, avea un numar W-441.

- Un novice in literatura, ii explica Halyard lui Khashdrahr.

- Da, spuse ea. Si trebuia sa-l aiba pana termina romanul. Dupa aceea, urma sa primeasca fie un W-440

- Calificat in literatura, spuse Halyard. -FieunW-255.

- Relatii cu publicul, spuse Halyard.

- Nu va suparati, ce inseamna relatii cu publicul? intreba Khashdrahr.

- Este acea profesiune, rosti Halyard, citand din memorie din Manual, acea profesiune specializata in cultivarea - prin psihologie aplicata in mijloacele de comunicare de masa - unei opinii publice favorabile fata de chestiuni de larg interes si de institutii controversate, fara a jigni nici o persoana importanta si avand ca principal scop stabilitatea permanenta a economiei si societatii.

- Bine, lasa, spuse Khadhdrahr. Continua-ti povestea, sibi Takaru.

- Acum doua luni, sotul meu si-a prezentat manuscrisul terminat Consiluiului National de Arte si Litere, pentru a fi analizat si repartizat unui club de carte.

- Sunt douasprezece, o intrerupse Halyard. Fiecare alege carti pentru un anumit tip de cititori.

- Sunt douasprezece tipuri de cititori? intreba Khashdrahr.

- Acum se spune ca ar exista un al treisprezecelea si un al paisprezecelea tip, spuse Halyard. Trebuie, desigur, sa se traga linie undeva, ca sa se faca economie. Pentru a se sustine, un club de carte trebuie sa aiba cel putin o jumatate de milion de membri, altfel nu merita sa instalezi masinile - facturile electronice, expeditorii electronici, ambalatorii electronici, presele electronice si calculatoarele de dividende electronice.

- Si scriitori electronici, spuse fata cu tristete.

- Va veni si asta, va veni, spuse Halyard. Dar Dumnezeu Stie ca nu e nici o smecherie sa faci rost de manuscrise. Nu asta e problema. Masinile fac totul. Unul din cluburile mai mici, de exemplu, se intinde pe patru cvartale. PCL.

- PCL? se mira Khashdrahr.

- Scuza-ma. Povestea despre Caini a Lunii. Khashdrahr si sahul clatinara incet din cap si chicotira incet.

- Patru cvartale, repeta ca un ecou Khashdrahr.

- Ei bine, o instalatie total automatizata ieftineste foarte mult cultura. Cartea costa mai putin decat sapte pachete de guma de mestecat. Mai sunt si cluburi de tablouri - tablouri de pus pe pereti, la preturi uluitor de mici. De altfel, cultura e atat de ieftina, incat un om si-a calculat ca isi poate face in casa o izolatie cu carti si tiparituri mai ieftin decat cu vata minerala. Nu cred ca e adevarat, dar e o poveste nostima, cu o poanta buna.

- Si pictorii sunt subventionati prin acest sistem de cluburi?

- Subventionati, probabil, spuse Halyard. Traim in Epoca de Aur a Artei, in care milioane de dolari sunt alocate reproducerilor dupa tablourile lui Rembrandt, Whistler, Goya, Renoir, El Greco, Degas, da Vinci, Michelangelo

- Si membrii acestor cluburi primesc orice carte, orice tablou? intreba Khashdrahr.

- Bineinteles ca nu! Se fac o multime de cercetari. Se consulta sondaje despre preferintele de lectura ale publicului, accesibilitatea lecturii si teste de accesibilitate si atractie ale cartilor. Vai de mine, lansarea unei carti nepopulare ar falimenta un club, uite-asa! Pocni din degete, amenintator. Mentinerea culturii la un nivel atat de mic al preturilor presupune sa se stie dinainte ce si cat vrea poporul. Obtin toate datele, pana la culoarea copertei. Gutenberg ar fi uluit.

- Gutenberg? se mira Khashdrahr.

- Da, omul care a inventat literele de tipar mobile. Primul care a scos biblii in tiraje de masa.

- Alia sutta takki f spuse sahul.

- Iii? rosti Halyard.

- Sahul vrea sa stie daca a facut mai intai un sondaj.

- Oricum, spuse fata, cartea sotului meu a fost respinsa de Consiliu.

- Prost scrisa, spuse Halyard intepat. Standardele sunt inalte.

- Ba frumos scrisa, spuse fata, rabdatoare. Dar era cu douazeci si sapte de pagini mai lunga decat lungimea maxima admisa; cota de accesibilitate a lecturii era de 26,3 la suta si

- Nici un club nu accepta nimic cu o cota peste 17, explica Halyard.

- Si, continua fata, tema era anti-masini. Halyard ridica vizibil din sprancene.

- Atunci sper ca n-o vor tipari! Ce naiba e in capul lui? Dumnezeule, ai noroc sa nu e deja in spatele gratiilor, dupa ce a incitat astfel la comiterea de sabotaje. Doar nu-si inchipuia ca o sa i-o publice cineva!

- Nu-i pasa. Trebuia s-o scrie si a scris-o.

- De ce nu scrie despre vasele cu panze sau altceva de genul asta? Uite, cartea despre vremurile de odinioara pe canalul Erie, de pilda - omul care a scris-o castiga enorm. E mare cerere pentru chestii de-astea barbatesti.

Fata ridica din umeri, neajutorata.

- Probabil pentru ca nu l-au infuriat niciodata vasele cu panze de pe canalul Erie.

- Pare foarte neadaptat, spuse Halyard scarbit. Daca vrei parerea mea, draguta, are nevoie de ajutorul unui psihiatru competent. In zilele noastre psihiatria face minuni. Transforma cazuri absolut disperate in cetateni de gradul 1. Nu crede in psihiatrie?

- Ba da. A vazut cum fratele lui si-a gasit linistea sufleteasca datorita psihiatriei. De aceea nu vrea sa aiba deloc de-a face cu ea.

- Nu inteleg. Nu e fericit fratele lui?

- E total si definitiv fericit. Dar sotul meu spune ca trebuie sa existe cineva neadaptat; cineva trebuie sa se simta suficient de nelalocul lui, pentru a se intreba unde sunt oamenii, incotro se indreapta si de ce se duc acolo. Asta era problema cu cartea lui. Ridica aceste intrebari si a fost respinsa. De aceea a fost detasat la relatii cu publicul.

- Deci povestea are pana la urma un final fericit, spuse Halyard.

- Nu prea. A refuzat.

- Dumnezeule!

- Da. A fost instiintat ca daca pana ieri nu se prezenta la noul post, i se vor anula mijloacele de trai, permisul de domiciliu, pachetul de sanatate si asigurari sociale, totul. De aceea, astazi, cand ati aparut, hoinaream prin oras, intrebandu-ma cum naiba ar putea o fata sa castige cativa dolari in zilele noastre.

- Sotul asta al dumitale, ar prefera sa aiba o nevasta Adica, ea sa Halyard isi drese glasul decat sa se prezinte la postul de relatii cu publicul?

- Pot spune cu mandrie, rosti fata, ca el este unul dintre putinii oameni de pe pamant care mai are putin respect de sine.

Khashdrahr traduse aceasta ultima parte si sahul clatina trist din cap. Apoi isi scoase un inel cu rubin si i-l vari fetei in palma.

- Ti, sibi Takaru. Dibo. Brahous brahoima, houna saki. Ippi goura Brahouna ta tippo a mismit, rosti el, dupa care ii deschise portiera limuzinei.

- Ce-a spus domnul? intreba ea.

- A spus sa iei inelul, frumoasa cetateanca, rosti Khashdrahr, cu tandrete. Ti-a spus bun-ramas si noroc si a mai spus ca unii dintre cei mai mari profeti erau nebuni de legat.

- Va multumesc, domnule, spuse fata, coborand din masina si incepand din nou sa planga. Dumnezeu sa va binecuvanteze.

Limuzina se indeparta. Sahul ii facu ingandurat cu mana.

- Dibo, sibi Takaru, spuse el si il apuca un acces violent de stranutat. Isi sufla nasul. Sumklish!

Khashdrahr ii intinse sticla sacra.

Cand vasul Spirit of the Meadows intra in portul din Mainland, sistemul de adresare publica fredona, la volum minim, Noapte buna, iubito, o muzica spectrala, ca o soapta deasupra glasului pinilor, a clipocitului mandrei ape albastre, a zbarnaitului aripii de vultur.

Nici o lumina nu licarea dinspre tabara femeilor si copiilor. In Cladirea Administratiei Centrale, pe singurul patrat de lumina, se profila silueta unui functionar adormit.

Cand Paul se indrepta spre ea, pentru a-l intreba pe functionar unde ar putea s-o gaseasca pe Anita, o lumina ii intra in ochii obisnuiti cu intunericul noptii. Dupa ce i se adaptara pupilele, se pomeni privindu-si din nou reflexia intr-o oglinda, sub care statea scris, CEA MAI BUNA SOTIE PENTRU CEL MAI BUN BARBAT PENTRU CEL MAI BUN POST DIN LUME.

Trecu repede prin fata oglinzii, intrebandu-se de cate ori isi admirase Anita imaginea si explicatia de sub ea si cum va primi vestea ca acest "Cel mai bun barbat' al ei devenise doar un barbat, fara nici un post.

II trezi pe functionar, care o suna pe intendenta locuintei in care dormea Anita.

- Ce-i cu atata lume aici? intreba somnoros functionarul, asteptand sa-i raspunda intendenta. Sunteti cam al zecelea tip care vine aici in noaptea asta. De obicei, incep sa vina abia in a patra zi. Dar ce-o fi cu intendenta? Are telefonul chiar langa pat. Se uita la ceas. Stiti cat e ceasul? N-aveti timp de nimic. Ultimul vas inapoi spre insula pleaca peste trei minute.

- Mai suna. Nu ma intorc.

- Daca aveti de gand sa va petreceti noaptea aici, nu-mi spuneti mie. Sunt vreo douazeci si sapte de reguli care interzic asta.

Paul ii intinse o bancnota de zece dolari.

- Mai suna.

- Pentru atat, puteti fi invizibil o saptamana. Care va plac? Blondele, brunetele, roscatele? Aha! Matroana raspunse. Unde naiba ai fost? o intreba el. Ai acolo o doamna Paul Proteus? Omul dadu din cap. Ihi, ihi, ihi. Bine. Lasa-i un bilet pe pat, te rog. Se intoarse spre Paul. A iesit, dom' doctor.

- A iesit?

- Probabil se plimba in lumina lunii. Intendenta zice ca e mare plimbareata.

Daca Anita era o mare plimbareata, asta era o noutate pentru Paul. O vazuse mergand cu masina pana la casa de peste drum de a lor si nega toate principiile culturii fizice ramanand tanara si gratioasa desi se indopa ca un muncitor agricol si isi mentinea forta ca o printesa. Picioarele impiedicate si unghiile de optsprezece centimetri nu-i restrictionau deloc activitatile.

Paul se aseza pe un scaun de rachita la umbra albastruie a verandei Cladirii Administratiei si isi intinse picioarele pe balustrada dintr-un bustean descojit, pregatit sa astepte.

Luminile de pe alei clipeau - un semnal tacut care anunta ca ultimul vas urma sa porneasca spre insula.

Se auzira rasete si pasi strivind repede pietrisul; o pereche iesi fugind din padure, indreptandu-se spre chei. Insistenta cu care continuau sa se tina de talie facea inaintarea lor la fel de gratioasa ca o cursa in saci de panza. Pe Paul il enerva, din postura lui de critic. Era jenant sa urmareasca un ritual de imperechere atat de stangaci, stiind, din lunga lui experienta cu agila Anita, cat de mult se putea asemana cu un dans cand era oficiat cum se cuvine.

Asa da! Acum fata il obliga pe baiat sa incetineasca si mersul lor printre copaci, in lumina lunii, era mai ordonat.

Paul era sigur ca sarutul lor de bun-ramas va fi dizgratios, dar datorita ei se oprira si fara a se grabi isi luara pozitia potrivita. Bravo.

Paul ii urmarea identificandu-se tot mai mult cu barbatul. Paul furase intotdeauna cu meschinarie momentele de extaz ale celorlalti si setea lui de asemenea momente era acuta. Acum, cand vechea viata se terminase si incepea cea noua, oricum va fi ea, era insetat de dragoste - de dragostea Anitei, dragoste viu imaginata, dragoste substitut - orice dragoste imediat accesibila.

Anita se intorcea, incet, cufundata in ganduri, multumita. Minunata.

Luminile de pe oglinda clipira. Anita isi netezi pantalonii pe solduri si isi aranja o suvita de par. Zabovi mult asupra imaginii ei, intorcandu-se dintr-o parte intr-alta, aparent incantata, pe buna dreptate, de forma sanilor ascunsi ingenuu sub un tricou verde mulat din bumbac, cu cuvantul "capitan' ondulandu-se in sus si-n jos.

- Anita!

Anita tresari si isi puse repede bratele peste piept, cu un gest protector. Isi lasa incet bratele jos si isi indrepta spatele, ca o femeie care n-are nimic de ascuns, cu atat mai putin tricoul lui Shepherd.

- Buna, Paul. Veni spre veranda unde sedea el, grav si rece si se aseza alaturi. Ce este?

Vazand ca el nu spunea nimic, echilibrul ei se prabusi; incepu sa smulga nervoasa bucati din coaja busteanului, extragand fasii lungi pe care le arunca in intunericul noptii de vara.

- Vorbeste! spuse ea in cele din urma.

- Eu sa vorbesc? spuse Paul.

- Nu crezi ca e nevoie de o explicatie?

- Cu siguranta.

- Ai fost concediat, nu-i asa?

- Da, dar nu pentru ca am incalcat vreo Porunca.

- Faptul ca port tricoul unui alt barbat este considerat adulter in biblia ta?

Sub masca sigurantei de sine, Anita era speriata de-a binelea. Paul era incantat. Acum era sigur ca o putea ademeni sa plece cu el. Era de neconceput ca ea il folosea pe plicticosul, moralizatorul si carcotasul Shepherd drept altceva decat ca o amenintare amagitoare pentru el, dar aceasta aparenta de nedreptate putea fi transformata acum in avantaj.

- Nu crezi ca tricoul ar fi simptomatic, asociat cu imperecherea in tufisuri? intreba el.

- Daca vrei sa stii daca il iubesc, raspunsul este da. Paul rase calm.

- Ma bucur ca o iei atat de lejer, rosti ea intepata. Probabil dovedeste ceea ce am crezut tot timpul.

- Adica? Pe neasteptate, Anita izbucni in plans.

- Ca eu sunt inutila pentru tine! Finnerty avea dreptate, spuse ea printre hohote. Tu n-ai nevoie decat de un obiect din otel inoxidabil, cu forma unei femei, acoperit cu cauciuc si incalzit pana la temperatura corpului.

Venise randul lui Paul sa se socheze.

- Anita, iubito, asculta

- Si pe care l-ai imprumuta oricui cand n-ai avea nevoie de el.

- Ei dracie, dar eu

- M-am saturat sa fiu tratata ca o masina! Vorbesti mereu despre ce le fac inginerii si managerii oamenilor prosti si saraci. Uite ce mi-a facut mie un inginer si un manager!

- Pentru numele lui Dumnezeu, comoara mea, eu

- Spui mereu cat de nedrept este ca oamenii destepti ii iau de sus pe cei care nu-s la fel de destepti si pe urma te-nvartesti in jurul casei noastre falindu-te cu marele tau I.Q., de parca l-ar arata un om-sandvici. Bine, sunt proasta.

- Nu, ingerul meu, nu esti. Asculta, eu

- Sabotorule!

Paul se tranti pe speteaza scaunului si scutura din cap, de parca s-ar fi ferit, ametit, de o lovitura.

- Pentru numele lui Dumnezeu, asculta, te rog, implora el.

- Continua. Anita era din nou magnifica, dominand situatia.

- Scumpa mea, poate ca e adevarat ce spui. Nu stiu. Dar te rog, iubita mea, sotia mea, am nevoie acum de tine cum n-am avut nevoie de nimeni vreodata in viata mea.

- Asta se poate rezolva in zece minute. In aparenta, adauga ea cu dispret.

- La bogatie si la saracie, la boala si la sanatate, spuse Paul. Iti amintesti juramantul, Anita? Iti amintesti?

- Inca esti bogat si nu esti bolnav. Anita il privi cu o ingrijorare trecatoare. Nu esti bolnav, nu?

- Inima mea este.

- O sa te obisnuiesti. Eu m-am obisnuit.

- Imi pare rau, Anita - n-am stiut ca a fost atat de grav. Acum imi dau seama ca a fost.

- Data viitoare ma voi casatori din dragoste.

- Cu Shepherd?

- El are nevoie de mine, ma respecta, crede in ce cred si eu.

- Sper sa fii fericita, spuse Paul ridicandu-se. Anitei ii tremurau buzele si incepu din nou sa planga.

- Paul, Paul, Paul.

- Hmmmm?

- Tin la tine. Sa nu uiti asta niciodata.

- Si eu tin la tine, Anita.

- Dom' doctor Proteus, striga functionarul prin fereastra.

- Da?

- Dom' doctor Kroner a sunat si a spus sa fiti dus cu masina la gara asta-seara. Jeep-ul asteapta de cealalta parte a cladirii. Avem o jumatate de ceas s-ajungem la trenul de 12.52.

- Vin imediat.

- Saruta-ma, spuse Anita.

Sarutul a fost buimacitor si, in apatia care i-a urmat, Paul si-a dat seama ca Anita nu avusese absolut nimic de castigat de pe urma acelui sarut, ca i-l daruise, culmea, din bunatate.

- Vino cu mine, Anita, sopti el.

- Nu sunt chiar atat de proasta pe cat ma crezi, spuse ea si il indeparta ferm. Adio.

Doctorul Paul Proteus, o fiinta omeneasca fara numar, a fost depus in trenul de ora 12.52, unde a impartit un vagon stravechi, pe jumatate scuipatoare, pe jumatate umidificator, cu saizeci de soldati in permisie de la Camp Drum.

Great Bend. Oprire la Great Bend, anunta o banda printr-un difuzor de deasupra capului lui Paul. Mecanicul apasa pe un buton in cabina lui cand tragea in fiecare gara, se cobora scara, apoi se auzea vocea. Urmatoarea oprire, Carthage. Urmatoarea oprire, Carthage. Stop.

Poftiti in vagoane! racnea un alt difuzor dinafara vagonului.

Un batran care-si saruta sotia pe scandurile putrede ale peronului din Great Bend se uita spre vocea imperioasa, cerandu-si parca scuze si rugand omul sa mai astepte o secunda ca sa mai spuna ceva.

- Poftiti in vagoane!

Masinaria urui si scara vagonului se ridica de pe peron, isi plie treptele si disparu in nisa ei.

- Vin! Vin! striga batranul alergand nefericit, pe cat de repede ii permiteau picioarele greoaie, spre trenul care se pusese in miscare.

Apuca balustrada, se urca si ramase gafaind pe culoar. Se scotoci dupa bilet si il introduse in mecanismul usii. Mecanismul il cerceta, gasi ca totul era in ordine, trase inapoi zavorul usii si il lasa sa intre in vagonul pentru fumatori, un monument din fonta, capitonata cu panza moltonata. Se instala, foindu-se, pe locul de langa Paul.

- Lepadatura n-a putut sa astepte macar o secunda un om batran, spuse el necajit.

- E o masina, spuse Paul. Totul e automat.

- Asta nu-nseamna ca nu e o lepadatura. Paul dadu din cap, in semn de confirmare.

- Am fost conductor pe linia asta.

- Da?

Omul avea aerul infloritor si virtuos al unui maestru pisalog si Paul nu era interesat sa-l asculte.

- Da, patruzeci si unu de ani, spuse el. Patruuzeeci si uunu de ani!

- Hmmm.

- Patruuzeeci si uunu. De doua ori douazeci plus unu. Si as vrea sa vad o masina de-asta mosind un copil.

- Hmmm. Dumneavoastra ati mosit un copil?

- Da. Un baietel. Ca o coincidența, l-am mosit in toaleta pentru barbati. Chicoti tare. Patruuzeeci si uunu de ani!

- Hmmm.

- Si n-am vazut inca o masina care sa pazeasca o fetita de trei ani pe tot drumul de la St. Louis la Poughkeepsie.

- Nu, nu cred ca exista asa ceva, spuse Paul.

Isi propuse sa retina remarca si sa i-o transmita in dimineata urmatoare lui Bud Calhoun. Parca si vedea mecanismul - un fel de Fecioara de Otel, fara spite, desigur si, desigur, ceva electronic, care ar insfaca ferm o fetita la St. Louis si ar arunca-o in bratele rudelor la Poughkeepsie.

- Timp de paaatruzeeci si uunu de ani! Cu masinile obtii cantitate, dar nu obtii calitate. Intelegeti ce vreau sa spun?

- Mmda, spuse Paul.

Carthage, rosti banda. Oprire la Carthage. Urmatoarea oprire, Deer River.

Paul se lasa pe speteaza bancii incomode, cu un oftat de relaxare si inchise ochii, prefacandu-se ca atipeste.

- Timp de paatruzeeci si uuunu de ani! Masinile astea nu ajuta niciodata o doamna in varsta sa coboare.

Cu timpul, batranul conductor epuiza exemplele care aratau superioritatea omului fata de masini si incepu sa anticipeze statia anuntand opririle, degajat si dispretuitor, ca si cum orice prost putea s-o faca.

- Deer River. Oprire la Deer River. Urmatoarea oprire, Castorland.

Deer River. Oprire la Deer River. Urmatoarea oprire, Castorland, rosti inregistrarea.

- Ha! Ce v-am spus?

Paul adormi cu adevarat si, in sfarsit, la Constableville, isi vazu tovarasul de drum introducandu-si biletul in fanta usii si iesind. Paul verifica daca biletul lui nu era indoit sau sfasiat si ca va putea sa descuie usa la Uium. Auzise povesti despre batrane doamne zapacite incuiate in vagoane zile-n sir, pentru ca nu-si gasisera biletele sau ratasera opririle. Nu exista ziar in care sa nu apara un articol de mare interes despre echipele de curatenie a vagoanelor de la Emanatii si Epave care eliberau pe cate cineva.

Batranul conductor surghiunit disparu in noapte la Constableville, si Paul se intreba de ce credeau cei mai multi americani in mecanizare cu atata fervoare chiar si dupa ce vietile lor fusesera distruse de mecanizare. Conductorul se plansese, ca multi altii, nu de nedreptatea de a lasa oamenii fara slujbe pentru ca acestea sa fie preluate de masini, ci de faptul ca masinile nu faceau la fel de multe treburi umane pe care le-ar fi putut obliga sa le faca niste buni constructori ai lor.

Constableville. Oprire la Constableville. Urmatoarea oprire, Remsen.

Pe locurile fata-n fata din spatele lui Paul se juca pocher si un prim sergent pensionar, care arata ca o zebra sub simbolurile rabdarii, fleboctomiilor individuale si despartirilor de casa, spunea povesti din ultimul razboi - din Ultimul Razboi.

- Isuse, spuse el, amestecand absent cartile, ca si cum mintea i-ar fi fost la o mie de kilometri distanta, acolo eram noi si acolo erau ei. Inchipuiți-va ca toaleta pentru barbati de acolo e creasta si nenorocitii sunt ingropati pe versantul celalalt.

Recrutii se uitara la toaleta pentru barbati cu ochii ingustati, de parca vedeau batalia, si sergentul amesteca iar cartile.

- Cu o noapte inainte, un glont norocos distrusese generatorul.

- Sfinte Sisoe! spuse un recrut.

- Poti sa mai spui o data, spuse sergentul. In fine - cinci carti -, nimic neobisnuit, eram acolo, fara curent, op'spe oameni contra cinci sute cati erau ei. Santinelele cu microunde, minele de proximitate, gardul electric, sistemul de control al focului, cuiburile de mitraliere cu teleghidare - caput! N-aveam curent, dama, as, as si dealer-ul ia un doi. Pun la bataie primul as. Ei, baieti imi dati o fisa? inca una ca sa fie mai interesant. Ei bine, baieti, apoi a-nceput distractia. La ora 7.00 au incercat pe noi o patrula de o suta de oameni ca sa vada ce aveam. Si noi n-aveam nimic. Comunicatiile erau taiate dracului si nu puteam sa chemam pe nimeni. Toate tancurile noastre automate fusesera retrase ca sa sustina inaintarea lui 106, asa ca noi eram singuri singurei. Terminati. Asa ca l-am trimis pe caporalul Merganthaler inapoi la batalion dupa ajutor. - Doua dame, nici un ajutor, doi asi si dealer-ul are iar un prapadit de doi. Pun la bataie doi asi. Deci iata-i ca vin, racnind ca vor sa ne omoare si noi n-aveam decat nenorocitele alea de pusti si baionete. Parca venea spre noi un val de flux. Ati vazut asii? Ei, dracie, cu dolarii incerc o fisa. - Si tocmai atunci apare Merganthaler cu un camion si un generator pe care le rechizitionase sub clar de luna de la a 57-a. Am conectat generatorul la liniile noastre, l-am pornit si, Doamne, sa fi vazut ce era acolo! Bietii ticalosi se prajeau pe gardul electric, minele de proximitate explodau sub ei, santinelele cu microunde se deschideau cu cuiburile de mitraliere teleghidate si sistemul de control al focului invartea pustile si aruncatoarele de flacari spre orice tremura pe o raza de un kilometru. Si uite asa am castigat Steaua de Argint.

Paul clatina usor din cap in timp ce asculta absurda poveste a sergentului. Acesta deci a fost razboiul in care el fusese atat de dornic sa se avante atunci, ocazia pentru eroismul fundamental, furios si musculos, pe care regreta ca o ratase.

Fusese multa moarte, multa durere, intr-adevar si mult stoicism indurat cu dintii stransi si mult curaj. Dar oamenii fusesera mobilizati in primul rand ca sa sufere pe langa masini, infricosatoarele mecanisme care luptau cu altele ca ele pentru dreptul de a infuleca oameni. Horatio de pe pod devenise o racheta ghidata prin radio cu incarcatura atomica si focos de proximitate. Roland si Oliver devenisera o pereche de calculatoare cu reactie care se aruncau unul asupra celuilalt mult mai rapid decat transmiterea tipatului unui om. Marea traditie a puscasului american supravietuise doar simbolic, in rafalele indreptate spre cer peste mortii din miile de cimitire militare. Cei ingropati, mortii din prima linie, erau mostenitorii unei alte traditii americane la fel de veche precum cea a puscasului, dar o traditie pasnica odinioara - cea a spoitorului american de tingiri.

- Nemaipomenit! Dom' sergent, cum de n-ai obtinut grade mai mari?

- Pai, sa ma intorc la colegiu la varsta mea? Nu prea le am cu invatatura, baiete. Mi-a ajuns ca am capatat gradul de sergent clasa intai. Sa mai fac doi am si sa-mi iau examenele pentru o pereche nenorocita de trese aurite? Nooo! O dama, servit, un joker si servit si un cinci, servit si dealer-ul ia un ia uite-te! Trei de doi. Pare a fi ziua mea norocoasa, baieti.

Middleville. Oprire la Middleville. Urmatoarea oprire, Herkimer.

- Dom' sergent, n-ai vrea sa ne vorbesti despre galoanele capatate pentru rani?

- Hmmm? Nu, n-am chef. Asta e pentru o doza de raze Gama la Kiukiang. Asta - sa ma gandesc - praf radioactiv in bronhii la Afyon Karahisar. Si prapadita asta - mmm macerarea picioarelor in transeele de la Kransystav.

- Dom' sergent, dar care a fost cea mai buna bucatica pe care ai avut-o?

- O roscatica, pe jumatate suedeza, jumatate egipteana, in Farafangana, spuse sergentul fara sa sovaie.

- Mama! Acolo sper sa ma trimita.

Macar atat, presupunea Paul ca va supravietui intotdeauna, dintr-o frumoasa si veche traditie militara - trimiteti-ma unde sunt tarfele.

Herkimer. Oprire la Herkimer. Urmatoarea oprire, Little Falls.

- Hei, dom' sergent, asta e un tren local?

- Poti sa-l socotesti si asa. Ce-ati zice de o runda de maini moarte, ca sa mai schimbam, propuse sergentul.

- Eu sunt de acord. Opaa! Un nenorocit de trei. O dama pentru Charley. Un opt pentru Lou. Si, sa ma ia naiba, sergentul prinde glontele.

- Ce zici, dom' sergent, am auzit ca Elmo Hacketts se imbarca.

- Mmda. De cand s-a inrolat a tot cerut sa fie trimis peste ocean. Doi de trei pentru Ed, nimic pentru Charley, un joker pentru Lou si dealer-ul prinde un ei fir-ar sa fie!

- As!

Little Falls. Oprire la Little Falls. Urmatoarea oprire, Johnsonville.

- O luam de la capat si Ce chestie! spuse sergentul. Ed are trei de trei. Mmda - imi pare rau ca pleaca Hacketts. Daca mai astepta vreo doi ani, l-as fi vazut purtand tantos steagul. Daca vrea sa dea cu piciorul norocului, e treaba lui. Nimic pentru Charley si Lou ia asul meu. Cu trei de trei am ajuns pana aici.

- Si unde se duce Hacketts? Stii?

- Si servit, si servit si servit si servit, spuse sergentul. Da, azi a primit ordinul. Ultima mana, baieti. Servit, servit, servit si

- Isuse!

- Imi pare rau pentru al treilea as, Ed. Cred ca si asta e al meu. Hacketts a reusit pana la urma sa fie trimis peste ocean. Maine dimineata porneste spre Tamanrasset.

- Tamanrasset?

- Desertul Sahara, prostule. Habar n-ai geografie! Ranji satisfacut. Ce-ati zice de un blackjack ca sa ne radem?

Paul ofta pentru Hacketts, nascut intr-un desert spiritual si expediat acum pe ocean spre un loc unde si pamantul era sterp.

Johnsonville Ft Plain Ft Johnson Amsterdam Scheneciady Coboes Watervliet Albany Rensselaer Uium, urmatoarea oprire la Uium.

Cu ochii urdurosi, Paul se tari pana la usa, introduse biletul si pasi pe peronul garii Uium.

Usa de la vagonul de bagaje se deschise larg, un sicriu aluneca pe caruciorul de marfa care il duse in maruntaiele congelatorului garii.

Nici un taxi nu se deranjase sa intampine nepromitatorul tren. Paul suna la compania de taxiuri, dar nu raspunse nimeni. Se uita neajutorat la automatul de bilete, la automatul de ciorapi de nailon, la automatul de cafea, la automatul de guma, la automatul de carti, la automatul de ziare, la automatul de periute de dinti, la automatul de Cola, la automatul de lustruit pantofi, la automatul foto si iesi pe strazile pustii de pe malul unde se afla Homestead.

Pana acasa avea de mers doisprezece kilometri prin Homestead, peste rau si apoi, pe malul celalalt. Nu era acasa, se gandi Paul, ci casa unde era patul lui.

Se simtea deprimat si spongios pe dinauntru, smaltuit pe afara de o vapaie incandescenta - adormit si totusi nedormit, asaltat de ganduri si totusi fara nici un gand. Zgomotul pasilor lui se lovea de fatadele cenusii ale Homestead-ului si de tuburile de neon lipsite de viata, vestind ba una, ba alta, lucruri fara importanta la ora aceea, pasi goi, sticla rece in lipsa magiei electronilor care zboara printr-un gaz inert.

- Singur, singurel?

- Iii?

O femeie tanara, cu sanii ca niste panze de iaht umflate de vant, se uita in jos de la o fereastra aflata la al doilea etaj al unei cladiri.

- Te-am intrebat daca esti singur?

- Da, spuse simplu Paul.

- Vino sus.

- Bine, vin, se auzi Paul spunand.

- E usa de langa Automagic Market.

Paul urca scara lunga si intunecata, care anunta la fiecare treapta ca doctorul Harry Friedmann era un dentist care nu provoaca dureri, cu autorizatie data conform Planului de Asigurari Nationale si Sanatate. "De ce sa pretind mai putin de un D-006? ' se intreba Friedmann retoric.

Usa de pe culoar de langa cabinetul doctorului Friedmann era deschisa - femeia astepta.

- Cum te cheama, scumpule?

- Proteus.

- Ai vreo legatura cu maharul ala de peste rau?

- E fratele meu vitreg.

- Si tu esti oaia neagra, scumpule?

- Mmda.

- Sa-l ia naiba pe frate-tau.

- Te rog, spuse Paul.

Se trezi o singura data in restul noptii petrecute cu ea, se trezi dintr-un vis in care il vazuse pe tatal lui strafulgerandu-l cu privirea de la picioarele patului.

Femeia mormai prin somn.

Cand Paul atipi din nou, murmura un raspuns mecanic:

- Si eu te iubesc, Anita.

Doctorul Paul Proteus statuse singur, de capul lui in propria casa, timp de o saptamana. Se asteptase la o oarece forma de comunicare de la Anita, dar nu sosi nimic. Isi dadea seama ca nu mai era nimic de facut, desi se mira. Probabil ca ea era inca la Mainland. Sesiunea de la Meadows mai dura o saptamana. Dupa aceea, va urma harababura cu separarea lucrurilor ei de ale lui - si divortul. Se intreba ce motive va invoca ea pentru divort. Cruzimea mentala extrema il amuza, dar presupunea ca era destul de aproape de adevar. Orice variatie la orice fel de norma o tulbura profund. Va trebui desigur sa paraseasca statul New York, de vreme ce singurele temeiuri pentru divort erau acolo adulterul si incitarea la conspiratie pentru propagarea sabotajului. Se putea construi acuzarea pe baza amandurora, presupunea el, dar nu era ceva demn.

Paul fusese o data la ferma lui si in maniera unui om care isi inchina viata lui Dumnezeu, ii ceruse domnului Haycox sa-l puna la munca, pentru a indruma mana Naturii. Descoperi curand ca mana pe care el o insfaca patimas, era aspra si lenesa, fierbinte, umeda si mirosea urat. Iar fermecatoarea casuta pe care o luase ca un simbol al vietii frumoase de fermier era la fel de irelevanta ca o statuie a lui Venus la poarta unei uzine de epurare a apei de canalizare. Nu se mai intoarse acolo.

Fusese o data la uzina. Masinaria fusese inchisa pe durata sesiunii de a Meadows si doar paznicii erau de serviciu. Patru din ei, acum protocolari si dispretuitori, il sunasera pe Kroner la Meadows ca sa le dea instructiuni. Apoi il escortasera pana la fostul lui biroul, de unde isi luase cateva obiecte personale. Alcatuisera o lista cu ce luase si il interogasera cu privire la dreptul lui asupra oricarui obiect. Apoi il alungasera in lumea de afara si inchisesera portile care vor ramane vesnic inchise pentru el.

Paul era acum in bucatarie, in fata consolei spalatoriei, asezat pe un scaun inalt si se uita la televizor. Era spre sfarsitul dupa-amiezii si, ca sa puna capac la toate, isi spala singur rufele.

Urrr-urrr-urr, facea consola. Urrr-urr-dal. Znic. Bazz-ap! Sunara clopoteii. Azzzzz, romp! Si iesi la iveala discordantul cadou: trei perechi de ciorapi, trei perechi de chiloti si tricourile albastre de la Meadows pe care le folosise ca pijamale.

Pe ecranul televizorului, o femeie de varsta mijlocie isi consola fiul adolescent, care avea parul si hainele ravasite si murdare.

- Bataia nu ajuta la nimic, spunea ea cu tristete. Dumnezeu stie ca nimeni n-a adus mai multa lumina pe lume umpland de sange nasul altcuiva sau pe al lui propriu.

- Stiu, dar el a zis ca I.Q.-ul meu e 59, mami! Baiatului ii dadura lacrimile, atat era de furios si de jignit. Si a zis ca a lui tati e 53!

- Gata, gata, linisteste-te, astea-s vorbe de copii. Nu le da atentie, Jimmy.

- Dar e adevarat, spuse baiatul printre suspine. Mami, e adevarat! M-am dus la politie si m-am uitat in fise! 59, mami! Si bietul tata are 53! intoarse spatele si glasul lui deveni o soapta amara: Si tu ai 47, mami. 47.

Femeia isi musca buza, distrusa, dar apoi, tragandu-si pare-se puterea in mod miraculos de undeva de deasupra nivelului ochilor, se apuca de masa de bucatarie.

- Jimmy, uite-te la mama ta. Baiatul se intoarse incet.

- Jimmy, I.Q.-ul nu e totul. Unii dintre cei mai nefericiti oameni din lume sunt cei inteligenti.

De la inceputul saptamanii de leneveala acasa, Paul isi daduse seama ca aceasta era, cu mici variatii, problema fundamentala dezbatuta in serialele de dupa-amiaza, urmata de boli si vatamari ale nervului optic si ale aparatului locomotor. Tema era de fapt o interminabila explorare a intrebarii: poate o femeie cu un I.Q. redus sa aiba o casnicie fericita cu un barbat cu un I.Q. superior? Raspunsul parea sa fie da si nu.

- Jimmy, baiatule, fiule - I.Q.-ul nu-ti aduce fericirea si Sfantul Petru nu da teste de inteligenta ca sa te lase sa intri pe poarta Raiului. Cei mai rai oameni care au existat vreodata au fost cei mai destepti.

Jimmy se arata banuitor, apoi surprins, apoi doritor, cu precautie, sa fie convins.

- Adica un tip obisnuit ca mine, unul oarecare, oameni ca noi, mami. Adica noi suntem la fel de buni, ca doctorul Garson managerul uzinei?

- Doctorul Garson cu I.Q.-ul lui de 169? Doctorul Garson, cu toate titlurile lui, de doctor in filozofie, doctor in stiinte si mai stiu eu ce? De el vorbesti?

- Da, mami, de el.

- De el vorbesti? De doctorul Garson? Pai, Jimmy draga, baiatule, fiule, ai vazut ce pungi are sub ochi? Ai vazut ce fata ridata are? El poarta povara lumii pe umeri, Jimmy. Aici l-a adus pe doctorul Garson I.Q.-ul lui mare. Stii cati ani are?

- E groaznic de batran, mami.

- E cu zece ani mai tanar decat taticul tau, Jimmy. Aici l-a adus mintea lui.

In acel moment aparu taticul, cu brasarda de nivelator de asfalt clasa intai din Fortele de Reconstructie si Reparatie. Era vesel, rumen, sanatos tun.

- Buna, spuse el. Totul e bine si frumos in batrana mea casuta?

Jimmy schimba priviri cu mama lui si zambeste ciudat.

- Da, tata, cred ca da. Adica, asa e, fir-ar sa fie!

Se auzi muzica de orga, aparu crainicul si praful de spalat care spala si clateste fara apa, si Paul inchise sunetul.

Se auzi soneria de la usa si Paul se intreba de cand suna. Putea sa conecteze ochiul electronic al usii, ca sa vada daca merita s-o deschida, dar era dornic de companie - oricare -si se duse bucuros si recunoscator la usa.

Un politist il privi cu raceala.

- Doctorul Proteus?

- Da.

- Sunt de la politie.

- Vad.

- Nu v-ati inregistrat.

- A! Paul zambi. A, aveam de gand. Si intr-adevar avusese de gand.

Politistul nu zambi.

- De ce nu v-ati inregistrat?

- N-am avut timp.

- Faceti bine sa va gasiti timp, doctore.

Paul era enervat de acest tanar grosolan si era inclinat, ca si in cazul barmanului din Meadows, sa-l puna la locul lui. Dar de data asta lua o hotarare mai inteleapta.

- Bine, ma duc sa ma inregistrez maine dimineata.

- Va duceti sa va inregistrati astazi, intr-o ora, doctore. Titlul "doctor', afla Paul acum, putea fi rostit intr-un asemenea mod incat sa-ti doresti din toata inima sa nu te fi apropiat nici la zece kilometri de vreo universitate.

- Da, bine, cum spuneti dumneavoastra.

- Si cartea de identitate industriala - n-ati predat-o.

- Imi pare rau, o s-o predau.

- Si pemisul de port arma si munitie.

- O sa-l aduc.

- Si cartea de membru de club.

- O s-o caut.

- Si pasaportul pentru avion.

- Bine.

- Si polita de asigurari si sanatate pentru directori. Veti primi una obisnuita.

- Cum spuneti dumneavoastra.

- Cred ca asta-i tot. Daca mai intervine ceva, o sa va anunt.

- Sunt convins.

Expresia de pe fata tanarului politist se imblanzi brusc si clatina din cap.

- Vai, cum se prabusesc cei puternici, nu, doctore?

- Vai, vai, rosti Paul.

Peste o ora Paul se prezenta politicos la politie cu o cutie de pantofi plina cu privilegii revocate.

In timp ce astepta sa fie bagat in seama, ii atrase atentia automatul radiofoto acoperit cu sticla dintr-un colt, care contura portretul unui fugar si langa el, compunea o scurta biografie. Portretul iesi dintr-o fanta din partea de sus a automatului, pe segmente - mai intai parul, apoi sprancenele, in rand cu cuvantul CAUTAT si apoi, in rand cu ochii mari si tulburi, numele: Edgar Rice Burroughs Hagstrohm, R&R-131313. Mizerabila poveste a lui Hagstrohm iesi o data cu nasul lui: "Hagstrohm si-a taiat casa M-17 din Chicago cu o torta exploziva, a plecat in pielea goala la casa doamnei Marion Fras-cati, vaduva unui vechi prieten si i-a cerut sa vina cu el in padure. Doamna Frascati a refuzat si el a disparut in adapostul pentru pasari de la marginea complexului de locuinte. Acolo a scapat de politie; se crede ca a reusit acest lucru aruncandu-se dintr-un copac intr-un tren de marfa, care

- Tu! rosti sergentul de serviciu. Proteus! inregistrarea presupunea completarea unui formular lung si enervant de complicat, care incepea cu numele si numarul de clasificare cel mai important, cerceta motivele caderii in dizgratie, cerea numele celor mai apropiati prieteni si ale celor mai apropiate rude si se termina cu un juramant de credinta fata de Statele Unite ale Americii. Paul semna documentul in prezenta a doi martori si il urmari pe functionarul de la codificare care-l traducea pe o tastatura in termeni pe care sa-i inteleaga masinile. Iesi o fisa proaspat crestata si perforata.

- Asta-i tot, spuse sergentul de politie. Introduse fisa intr-un automat si fisa parcurse rapid un sistem de mecanisme, din care iesi sa se odihneasca pe un teanc gros de fise similare.

- Ce-nseamna asta? intreba Paul. Sergentul privi teancul indiferent.

- Potentiali sabotori.

- Ia stati putin! Ce se-ntampla aici? Cine zice ca sunt eu?

- Nu s-a gandit nimeni la dumneata, spuse sergentul rabdator. Nimeni n-a spus ca esti. Totul e automat. Masinile fac asta.

- Cu ce drept spun ele asta despre mine?

- O, ele stiu, ele stiu, rosti sergentul. S-au interesat. Masinile fac asta cu orice persoana care are mai mult de patru ani de colegiu si n-are slujba. Il studie pe Paul cu ochii ingustati. Si vei fi surprins, doctore sa afli cata dreptate au.

Intra un detectiv, transpirat si descurajat.

- Avem date noi despre cazul Freeman, Sid? intreba sergentul, pierzandu-si interesul fata de Paul.

- Nu. Toti suspectii au iesit basma curata de la detectorul de minciuni.

- Ai verificat tuburile?

- Desigur. Am pus un set nou-nout, am verificat circuitele. Acelasi lucru. Nevinovat, fiecare din ei, lua-i-ar naiba. Nu ca n-ar fi vrut fiecare din ei, lua-i-ar naiba, sa-l dea gata. Ridica din umeri. Deci continuam urmarirea. Avem un fir: sora zice ca a vazut un necunoscut prin dosul casei lui Freeman cu o jumatate de ora inainte.

- Aveti o descriere?

- Partiala. Se intoarse spre functionarul de la coduri. Ai terminat, Mac?

- E gata. I-am dat drumul.

- Inaltime medie. Pantofi negri, camasa albastra. Fara cravata. Verigheta. Par negru, pieptanat spre spate. Proaspat ras. Alunite pe maini si pe ceafa. Schioapata usor.

Functionarul, lipsit de orice expresie, apasa tastatura in timp ce vorbea.

Dinga-dinga-dinga-ding! facu masina si scoase o fisa.

- Herbert J. van Antwerp, spuse Mac. Collester Boule-vard, 49-56.

- Bravo, spuse sergentul. Lua un microfon. Masina 57, masina 57, porniti spre

Cand Paul iesi in lumina puternica a soarelui de pe strada, o duba neagra de politie, cu sirena inchisa si cu pneurile inganand cantecul cauciucului nou pe smoala fierbinte, coti pe strada din spatele sediului politiei.

Paul se uita curios dupa ea cand opri langa o usa cu gratii.

Un politist cobori din partea din spate a vehiculului negru stralucitor si flutura o pusca spre Paul.

- Gata, gata, circula, circula!

Paul dadu sa plece, intarziind insa o clipa ca sa zareasca arestatul, care se aseza in fundul intunecat al dubei, neclar, inutil, intre alti doi barbati inarmati.

- Hai, pleaca de-aici! striga din nou politistul la Paul. Paul nu credea ca acesta si-ar fi irosit gloantele pe un tip care casca gura, asa ca ramase sa mai caste putin gura. Groaza lui de teava cascata a pustii era temperata de dorinta nebuna de a vedea cine era cel care se descurcase si mai prost decat el in societate.

Usa de fier a sediului politiei se deschise si inca trei politisti inarmati asteptau in pragul ei sa-l primeasca pe criminal. Perspectiva ca acesta sa fie liber pe strada chiar si pentru cateva secunde era, pare-se, atat de infricosatoare, incat politistul care-l sacaise pe Paul isi indrepta acum toata atentia spre cei cativa metri patrati pe care urma sa-i traverseze intr-o clipa arestatul. Paul ii vazu degetul mare tragand piedica tragaciului.

- Sa nu faci vreo prostie, auzi? rosti un glas nervos din duba. Hai, iesi!

Peste un moment, doctorul Fred Garth, imbracat cu un tricou foarte zdrentuit al Echipei Albastre, nebarbierit, cu ochii mari, se ivi in lumina zilei, cu catuse la maini, ranjind.

Inainte ca Paul sa se poata convinge ca era adevarata aceasta scena absurda, vechiul lui coleg de cort si de echipa, prietenul lui bun, urmatorul candidat la postul din Pittsburgh, era deja inauntru.

Paul se duse repede spre fatada cladirii si intra din nou in biroul unde completase hartiile si isi predase actele.

Sergentul isi ridica dispretuitor privirea spre el.

- Da?

- Doctorul Garth ce cauta aici? intreba Paul.

- Garth. N-avem nici un Garth aici.

- L-am vazut cand l-au adus prin usa din dos.

- Noo. Sergentul isi relua lectura.

- Asculta, e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.

- Mai bine te multumeai cu cainele si cu maica-ta, spuse sergentul fara sa-si ridice privirea. Sterge-o.

Paul iesi uluit in strada, isi lasa masina parcata in fata politiei si porni in sus pe colina, spre strada principala din Homestead, spre carciuma de la picioarele podului.

Ceasul de la primarie batu ora patru. Putea sa bata miezul noptii, ora sapte sau unu, pentru Paul era totuna. Nu trebuia sa mai ajunga nicaieri la o ora anumita - probabil, niciodata, isi inventa motive pentru a merge undeva sau mergea fara nici un tel. Nimeni nu-i oferea nimic de facut nicaieri. Economia nu mai era interesata. Fisa lui nu mai prezenta acum interes decat pentru automatele politiei, care, din clipa cand ii fusese introdusa fisa, il priveau cu o neincredere instinctiva.

Hidrantul functiona ca de obicei si Paul se alatura multimii. Se pomeni ca il calmeaza stropii de apa rece. II astepta nerabdator pe baietel sa-si termine barcuta de hartie si se bucura urmarind inaintarea ambarcatiunii spre distrugerea ei sigura in necunoscutul intunecat si galgaitor al canalului de scurgere.

- E interesant, doctore?

Paul se intoarse si il descoperi pe Alfy, rechinul televiziunii, la cotul lui.

- Credeam ca esti la Meadows.

- Credeam ca dumneata esti acolo. Ce-ti face buza?

- Se vindeca. E fragila.

- Daca va consoleaza cu ceva, doctore, barmanul mai stranuta si acum.

- Bravo, minunat. Te-au concediat?

- Nu stiati? Toti am fost concediati, tot personalul de serviciu, dupa treaba cu copacul. Alfy rase. Isi gatesc singuri, isi fac singuri paturile, isi ranesc cocina, totul, isi fac totul singuri.

- Toti?

- Toti, sub managerul uzinei.

- Isi curata singuri closetele?

- Iepurasii mai prosti, doctore, cu I.Q.-ul sub 140.

- Ce chestie! Mai joaca meciuri?

- Da. Ultima oara am auzit ca Albastrii ajunsesera degajat in frunte.

- Nu se poate!

- Ba da, le-a fost atat de rusine de dumneata, ca erau cat pe-aci sa crape numai sa castige.

- Si Verzii?

- La pamant.

- Chiar daca-l aveau pe Shepherd?

- Te referi la Jim Thorpe? Da, el a tras tare si a incercat sa faca puncte.

- Si

- Si nimeni n-a facut nici un punct. Ultima oara am auzit ca echipa lui incerca sa-l convinga ca are viroza pulmonara ca sa stea cateva zile la infirmerie. Are ceva, asta-i sigur. Alfy se uita la ceas. Hei, e muzica de camera pe canalul sapte. Vrei sa joci?

- Nu cu tine.

- Hai, de dragul distractiei. Fara bani. Acum ma verific cu muzica de camera. E un domeniu total nou. Hai, doctore, o sa-nvatam impreuna. Dumneata urmaresti violoncelul si contrabasul, eu urmaresc viola si vioara. E-n regula? Pe urma comparam observatiile si le punem de acord.

- Iti fac cinste cu o bere? Ce zici?

- Grozav!

In lumina umeda de amurg a barului, Paul vazu un adolescent privindu-l plin de sperante dintr-un separeu. In fata lui, pe tablia mesei, erau trei randuri de bete de chibrit: trei in primul rand, cinci in al doilea, sapte in al treilea.

- Salut, spuse tanarul stingherit si plin de sperante. E un joc foarte interesant. Scopul este sa-l silesti pe adversar sa ia ultimul bat. Poti lua oricate bete vrei dintr-un anumit rand la fiecare tura.

- Pai rosti Paul.

- Joaca, spuse Alfy.

- Pe doi dolari? spuse nervos tanarul.

- De acord. Paul lua un bat din randul cel mai lung.

Tanarul se incrunta si, cu o figura ingrijorata, contracara miscarea. Dupa trei ture, Paul il lasa privind dezamagit ultimul bat.

- Fir-ar sa fie, Alfy, spuse el, trist, ia uite, am pierdut.

- E prima zi, rosti taios Alfy. Nu te descuraja. Ce daca ai pierdut? E doar inceputul. Alfy il batu pe baiat pe umar. Doctore, el e fratele meu mai mic, Joe. Abia a inceput. Atat Armata, cat si Emanatiile si Epavele sunt prea dure pentru el si eu incerc sa-l lansez intr-o afacere proprie, ca alternativa. O sa vedem cum merge afacerea cu betele de chibrit; daca nu merge, o sa nascocim altceva.

- Am jucat in colegiu jocul asta, spuse Paul ca si cum s-ar fi scuzat. Aveam multa experienta.

- In colegiu! rosti Joe pe un ton in care se amesteca groaza cu respectul si zambi, parand sa se simta mai bine. Isuse! Nu-i de mirare. Ofta si se lasa pe speteaza scaunului, din nou deprimat. Dar nu stiu ce sa zic, Alfy Imi vine sa ma dau batut. Hai sa recunoastem, n-am destula minte. Ahme din nou betele si incepu sa le ridice, jucand singur. Muncesc la jocul asta, dar parca nu progresez deloc.

- Sigur ca muncesti! spuse Alfy. Toata lumea munceste la ceva. Cand te dai jos din pat, muncesti. Cand iei mancarea de pe farfurie si o bagi in gura, muncesti. Dar baiete, se poate munci in doua feluri: muncesti sau muncesti din greu. Daca vrei sa iesi in fata, sa ai ceva de vandut, trebuie sa muncesti din greu. Alege-ti ceva imposibil de facut si fa acel lucru, altminteri vei fi un taraie-brau toata viata. Sigur, toata lumea muncea pe vremea lui George Washington, dar George Washington muncea din greu. Toata lumea muncea pe vremea lui Shakespeare, dar Shakespeare muncea din greu. Eu sunt cine sunt pentru ca muncesc din greu.

- Bine, bine, bine, spuse Joe. Eu, Alfy, n-am minte, n-am ochi, n-am nici un imbold. Poate ca ar fi mai bine sa intru in armata.

- Inainte de a o face, schimba-ti numele, baiete si pe mine sa nu ma mai deranjezi, rosti enervat Alfy. Toti cei care poarta numele Tucci stau pe propriile picioarele. Asa a fost dintotdeauna si asa va fi mereu.

- Bine, spuse Joe rosind. O sa mai incerc cateva zile.

- Bravo! spuse Alfy. Ai grija sa nu te razgandesti. Cand Alfy se indrepta grabit spre televizor, Paul se duse dupa el.

- Asculta, il cunosti cumva pe Fred Garth?

- Pe Garth? Alfy rase. Nu-l cunosteam, dar acum, sa fiu al naibii ca-l cunosc. E cel care a jupuit stejarul.

- Nu se poate!

- Ba da. Si nici macar nu s-au gandit sa-l interogheze. Era el insusi in comitetul care urma sa faca interogatoriul.

- Cum l-au prins?

- S-a tradat singur. Cand doctorul de copaci a ajuns acolo ca sa vindece stejarul, Garth s-a dat de gol.

- Alfy! striga barmanul. Ai pierdut primul numar. Alfy isi trase un scaun de bar.

Paul se aseza langa el si il angaja pe barman in conversatie. Discutia era dezlanata, pentru ca Alfy isi facea de lucru cu butonul de sunet al televizorului.

- L-ai mai vazut pe Finnerty pe-aici? intreba Paul.

- Pianistul?

- Da.

- Si ce daca l-am vazut?

- As vrea sa ma vad cu el, atata tot. E amic cu mine.

- O groaza de oameni vor sa se vada cu Finnerty in ultimul timp.

- Ihi. Unde se ascunde? Barmanul il cantari din privire.

- Nimeni nu l-a vazut pe Finnerty in ultimul timp.

- A, da? Nu mai sta la Lasher?

- Vad ca azi ai tot felul de intrebari. Nimeni nu l-a vazut pe Finnerty in ultimul timp.

- Am inteles. Au plecat din oras?

- Cine stie? Hai ca mai am si alte treburi. Ce bei?

- Un bourbon cu apa.

Barmanul amesteca bautura, o puse in fata lui Paul si ii intoarse spatele.

Paul bau in sanatatea tovarasilor ostili sau apatici din noua viata pe care si-o alesese, tusi, zambi si isi linse buzele, incercand sa determine ce nu era in regula cu bautura, apoi cazu de pe scaun, pierzandu-si cunostinta.

"Din albastra Cayuga', cantau pitigaiat glasurile tinere in seara de toamna

Din deal pana in vale, Pentru Corneli rasuna urale

Doctorul Harold Roseberry, PE-002, aseza doua documente unul langa celalalt pe tablia goala si lustruita a biroului sau din lemn de trandafir. Biroul, suficient de mare pentru a ateriza pe el un elicopter, era un dar din partea absolventilor Universitatii Corneli, gest consemnat pe o placuta de argint asezata intr-un colt. Justificarea generosului dar era incrustata in pretiosul lemn al tabliei biroului: scorurile meciurilor de fotbal obtinute de Big Red in ultimele cinci sezoane. Cel putin, justificarile acestui obiect nu vor lasa nici o urma de indoiala in mintile viitorilor arheologi.

"Din est pana in vest, raspunde ecoul bubuitor', strigara tinerele glasuri si doctorului Roseberry ii era extrem de greu sa se concentreze asupra celor doua documente din fata lui: un referat al decanului Scolii de Arte si Stiinte, un batran stravechi si bizar dintr-o parte straveche si bizara a universitatii, si o scrisoare veche de cinci ani de la un absolvent carcotas care avea obiectii fata de comportamentul echipei in afara terenului. Referatul decanului semnala ca un anume domn Ewing J. Halyard sosise in oras pentru a-i arata universitatea sahului din Bratpuhr si, printre altele, pentru a repara o deficienta, veche de saptesprezece ani, in educatia sa fizica. Referatul ii cerea doctorului Roseberry sa desemneze pe cineva din personalul lui sa-l supuna pe Halyard la testele de educatie fizica finale in dimineata urmatoare.

Corneli a invins! E campioana!

Doctorul Roseberry simti nevoia sa reactioneze ironic la ultimul vers. "Da, sigur, a invins anul trecut si in ultimii patru ani', mormai el in singuratatea lui apasatoare. Dar incepuse un alt an, care s-ar putea sa nu mai fie atat de frumos incrustat in lemn de trandafir. "Maine, maine si iarasi maine', rosti el scarbit. Fiecare antrenor din Ivy League era decis sa-l coboare iarasi pana la un simplu PE-003 si cu doua infrangeri ar fi posibil. Yale si Penn erau aranjate. Yale lansase pe piata actiuni pentru a cumpara toti fundasii de la Texas A&M, iar Penn il cumparase pe Breslaw de la Wisconsin cu 43 000 de dolari.

Roseberry ofta. "Cat timp isi inchipuie ei ca se mai poate juca fotbal de colegiu? ' voia el sa stie. Cu sase ani in urma, Corneli il cumparase de la Wabash College si ii ceruse sa-si expuna ideile despre o echipa ideala. Apoi, poftim, i-o cumparasera.

"Dar ce naiba isi inchipuie ca au cumparat? ' se intreba el. "Ceva din otel si ciment, care sa dureze o viata? ' Nu-l cumparasera atunci ca baiat de mingi si varsta medie a echipei Big Red ajunsese acum la aproape de treizeci si unu de ani.

Sus, deasupra apelor Cayuga, Cu valurile sale albastre, Se-nnalta nobila noastra Alma Mater, Priveliste mareata

se auzeau glasurile.

"Sigur ca e mareata', spuse doctorul Roseberry. "Cine naiba credeti ca a platit pentru ea? ' In primii doi ani, echipa de fotbal platise pentru ea insasi. In urmatorii trei, platise pentru o noua cladire a Facultatii de chimie, pentru un laborator de caldura si electricitate, o noua cladire pentru administratia

Departamentului de inginerie agricola si pentru patru noi catedre: Filozofia Ingineriei Creative, Istoria Ingineriei Creative, Relatii publice creative pentru ingineri si Inginerie Creativa si Consumator Captiv.

Roseberry, caruia nu-i intra in atributii partea de invatamant a universitatii, tinuse totusi cu strictete socoteala acestor imbunatatiri placute ochiului, care fusesera adaugate dupa ce el si echipa lui de fotbal ajunsesera cu mult dincolo de apele raului Cayuga. Anticipand un sezon prost, el schita in minte o scrisoare polemica adresata absolventilor, in care cheltuielile universitare vor figura cu precadere. Compusese primul rand al scrisorii, care urma formulei de salut: "Sportivi!', deja terminata, si se bucura imaginandu-l scris cu majuscule:

"VA FI AFACEREA FOTBALULUI DE LA CORNELL CONDUSA CA O AFACERE SAU BIG RED VA FI SECATUITA? '

Apoi, inspiratia pentru urmatoarea propozitie ii veni imediat: "IN ULTIMII CINCI ANI NU S-A REINVESTIT NICI UN CENT IN AFACERE NICI UN CENT N-A FOST ECONOMISIT PENTRU INFLATIE'.

Isi dadu seama ca totul va trebui scris cu majuscule. Situatia cerea o scrisoare de mare impact.

Suna telefonul.

- Doctor Roseberry la telefon.

- Sunt Buck Young, doctore. Am aici o nota care ma anunta ca doreati sa va sun.

In vocea lui ragusita se simtea nelinistea, exact cum isi dorise Roseberry. Si-l imagina pe Buck asezat langa telefon si tinand in mana nota cu cateva minute inainte de a fi format numarul. Daca Buck mersese atat de departe, isi spuse Roseberry, o sa continue.

- Da, da, spuse Roseberry, zambind cuceritor. Ce mai faci, baiete?

- Bine. Ce planuri aveti?

- Poate ca eu ar trebui sa te-ntreb pe tine.

- Termodinamica. Analiza stresului. Curgerea fluidelor. Calcul diferential.

- Lasa asta, spuse Roseberry. Ce-ar fi sa te relaxezi un pic si sa vii sa bei o bere cu mine la The Dutch? Cand o sa auzi ce vesti am, poate ca o sa-ti schimbi gandurile.

Bucurati-va, am venit din nou Sa aclamam din toata inima

cantau glasurile, si doctorul Roseberry astepta rabdator sa se potoleasca vacarmul. Daca voiau neaparat sa organizeze o manifestatie fotbalistica, mai bine s-o fi facut in alta parte, ca sa nu-i deranjeze pe el si echipa lui. Si mai era ceva: Universitatea Corneli era atat de zgarcita, ca isi caza sportivii in campus in loc sa aiba o cladire separata pentru ei, departe de vacarmul studentesc.

- Asteapta sa taca astia, Buck, ca sa ma pot auzi gandind.

Bucurati-va, venim din nou Sa strigam pentru Rosu si Alb!

Daca Universitatea Corneli nu voia sa se modernizeze, va trebui sa-si gaseasca alt antrenor, isi spuse Roseberry. Uite, de pilda, Tennessee se modernizase. Isi caza echipa la Miami Beach, asa ca nu era de mirare ca Milankowitz se dusese acolo pentru suma de 35 000 de dolari, dupa ce refuzase Chicago pentru 40 000.

- Gata, Buck, acum te aud din nou. Ce-ai zice sa ne intalnim la The Dutch peste un sfert de ora, ca sa dam repede pe gat cateva pahare?

Vocea de la celalalt capat al firului era slaba, ezitanta.

- Doar pentru o jumatate de ora.

Doctorul Roseberry se urca in masina lui neagra decapotabila aflata in parcarea echipei si se indrepta spre casa fratiei Delta Upsilon, pe al carei gazon il remarcase prima data pe Buck Young, care juca fotbal in campionatul fratiilor. Acum se stia ca Young ridicase Delta Upsilon contra sumei de

50 000 de dolari pe an, ceea ce orice colegiu din tara ar fi considerat un chilipir.

Asta se intamplase toamna trecuta, si Delta Upsilon reusise sa castige campionatul fratiilor cu 450 de puncte fata de cele 6 ale adversarilor sai. Young marcase 390 din cele 450 de puncte si daduse pase pentru alte 54, celelalte puncte datorandu-se unui anume George Ward, al carui nume se intiparise in memoria lui Roseberry la un loc cu alte statistici.

Dar cand il abordase Roseberry, Young spusese ferm ca el juca fotbal de placere si ca voia sa devina inginer. Cu un an in urma, cand Big Red era de departe cea mai tare echipa din est, iar absolventii de la Yale si Penn inca isi mobilizau resursele economice, Roseberry isi mai putea permite sa fie amuzat de preferinta lui Young pentru inginerie. Acum nu mai era deloc amuzant, si Roseberry il considera pe Young singura lui sansa de a ramane un PE-002 in economia catastrofala a fotbalului de la Corneli. Va vinde cativa jucatori supranaturali Universitatii Harvard, care ar fi cumparat orice era ieftin si va folosi banii obtinuti pentru a-si cumpara serviciile lui Young cu mult sub pretul pietii.

Cand intra doctorul Roseberry, copiii il aclamara si inchinara in cinstea lui. El zambi si rosi, precum se cuvenea si isi puse in sinea lui intrebari despre el si istorie: "Ce legatura au copilasii astia ingineri cu mine, pentru numele lui Dumnezeu? ' isi croi drum prin multimea care-l onora din motive deloc clare, indreptandu-se spre un separeu dintr-un colt intunecat, unde Purdy si McCloud, jucatorii pe care avea de gand sa-i vanda Harvard-ului, trageau de unica bere de persoana ingaduita in timpul antrenamentelor. Vorbeau incet, posaci si, cand se apropie doctorul Roseberry, isi ridicara privirile, dar nu zambira.

- Buna seara, baieti, spuse doctorul Roseberry, asezandu-se pe locul ingust, inca neocupat de fundul lui McCloud, cu ochii lipiti de usa prin care urma sa intre Buck Young.

Jucatorii il salutara dand din cap si isi continuara conversatia.

- Nu exista nici un motiv, spuse McCloud, sa nu poti juca fotbal de colegiu pana la patruzeci de ani, daca te ingrijesti. McCloud avea treizeci si sase.

- Bineinteles, rosti grav Purdy. Un barbat mai in varsta are maturitatea pe care n-o au tinerii. Purdy avea treizeci si sapte de ani.

- Uite, de pilda, Moskowitz, spuse McCloud.

- Mmda. Are patruzeci si trei si se tine tare. De ce n-ar continua sa joace pana la cincizeci? De ce n-ar face asa majoritatea?

- Cred ca as putea sa ma duc chiar acum la Emanatii si Epave si sa alcatuiesc o echipa de campionat Ivy League din tipi de peste patruzeci considerati terminati.

- Planck sau Poznitsky, spuse Purdy.

- McCarren, spuse McCloud. Mirro, Mellon. N-am dreptate, doctore? McCloud ii puse intrebarea lui Roseberry, ca din intamplare.

- Da, cred ca da. Sper. E mai bine. E genul de echipa cu care trebuie sa lucrez.

- Mmmda, rosti McCloud. Isi privi berea, o termina cu un gest grandios si il privi rugator pe Roseberry. Pot sa mai beau una mica?

- Sigur, de ce nu? spuse Roseberry. Chiar iti fac cinste. Oferta lui ii deprima pe McCloud si pe Purdy, punan-

du-i pe ganduri: poate era mai bine sa se mentina in forma pentru sezonul important care incepea pentru Big Red. Roseberry nu reactiona la acest joc stupid.

- Mai bine o lasati mai moale, rosti un student ranjind si aratand spre cele doua sticle de bere. Daca vreti sa castige Corneli Ivy League, mai bine va abtineti, baieti.

Purdy il fulgera cu privirea si tanarul se retrase in multime.

- Acum iti cer sa iesi pe teren si sa-ti rupi mainile si picioarele ca sa arati ce tare e Corneli, iar in clipa urmatoare vor sa traiesti ca un misionar, fir-ar sa fie, rosti cu amaraciune Purdy.

- Ca in armata, spuse McCloud.

Subiectul ii aminti doctorului Rosberry de scrisoarea si referatul pe care le citise in biroul lui si isi mangaie buzunarul de la piept ca sa se asigure ca mai erau acolo.

- Ca in armata, spuse Purdy, dar fara pensie.

- Sigur, iti dai cei mai buni ani din viata unui colegiu si ce naiba fac ei cand esti terminat? Te arunca imediat la Emanatii si Epave. Sa te ia naiba, amice.

- Uite-te la Kisco, spuse Purdy.

- Si-a dat duhul pentru echipa Rutgers si cu ce s-a ales vaduva lui?

- Cu nimic! Doar un prosop cu un R pe el, pe care-l poate folosi ca pres de baie si o pensie de la stat.

- Trebuia sa puna bani de-o parte! spuse nervos doctorul Roseberry. Castiga mai mult decat presedintele colegiului. Cum de era atat de sarac? Cine e de vina?

Purdy si McCloud isi coborara tulburati privirile spre mainile lor mari. Amandoi facusera in tinerete la fel de mult pentru Rutgers ca raposatul Buddy Kisco, care murise efectiv pentru echipa. Dar amandoi erau la fel de faliti - faliti pentru totdeauna, dupa ce isi construisera vile somptuoase in Cayuga Heights, isi cumparasera masini noi la fiecare sase luni, se imbracasera cu haine scumpe

- N-ai ce face, spuse McCloud pe un ton plangaret. Un sportiv trebuie sa pastreze aparentele. Sigur, lumea crede ca un sportiv castiga mult; si asa e, pe hartie. Dar lumea nu se gandeste cat il costa ca sa mentina o imagine de lux.

Purdy se apleca in fata, dornic sa-si exprime acordul.

- Si pentru cine? intreba el retoric. Pentru sportiv?

- Pentru Corneli! spuse McCloud.

- Asa e, fir-ar sa fie! spuse Purdy, lasandu-se satisfacut pe speteaza scaunului.

Buck Young, inalt, masiv, timid, isi facu aparitia in usa si isi plimba privirea prin incapere. Doctorul Roseberry se ridica, ii facu cu mana si ii parasi pe Purdy si pe McCloud ca sa-l intampine.

- Bucky, baiete!

- Doctore

Buck parea oarecum stanjenit sa fie vazut cu antrenorul si se uita plin de sperante spre un separeu gol. Se comporta de parca ar fi avut o intalnire cu un traficant de droguri si intr-un fel, reflecta bucuros doctorul Roseberry, asta si era.

- Buck, n-o sa fac risipa de vorbe, pentru ca n-avem timp de pierdut. Oferta asta nu va mai fi valabila multe zile. Poate ca maine se anuleaza. Totul depinde de absolventi, minti el.

- Ihi, spuse Buck.

- Sunt gata sa-ti ofer treizeci de mii, Buck, sase sute pe saptamana, tot anul, incepand de maine. Ce zici?

Lui Young ii zvacni marul lui Adam. Isi drese glasul.

- Pe saptamana? intreba el cu glas pierit.

- Atat de mult te apreciem noi, baiete. Nu te vinde ieftin.

- Si pot sa-mi continui studiile? imi lasati timp liber pentru ore si pentru studiu?

Roseberry se incrunta.

- Pai, in privinta asta sunt cateva reguli destul de stricte. Nu poti sa joci fotbal de colegiu si in acelasi timp sa urmezi cursurile. S-a incercat asta odata si stii ce porcarie a iesit.

Buck isi trecu degetele boante prin par.

- Zau daca stiu ce sa spun. E vorba de o groaza de bani, dar familia mea ar fi teribil de surprinsa si de dezamagita. Adica

- Nu ti-o cer pentru mine, Buck! Gandeste-te la colegii tai. Vrei sa piarda un meci anul asta?

- Nu, ingana el.

- Treizeci si cinci de miare, Buck.

- Isuse, eu

- Am auzit tot ce-ai spus, rosti cu glas ragusit un tanar roscovan.

Baiatul nu bea benedictina cu apa, ci whisky cu apa, din care varsa pe masa cand se aseza neinvitat langa Buck, in fata doctorului Roseberry. Pe sub camasa descheiata la gat se vedea tricoul rosu de la Meadows.

- Am auzit tot, spuse el, punandu-si mana grav pe umarul lui Buck. Te afli la o rascruce, baiete. Ai noroc. Oamenii nu mai au parte de nici o rascruce. Doar de strazi cu sens unic, flancate de stanci.

- Cine naiba esti? spuse iritat doctorul Roseberry.

- Sunt doctorul, subliniez, doctorul Edmond L. Harrison de la Uzina Ithaca. Dar daca nu-mi spui Ed imi dai cinci dolari.

- Hai sa plecam de langa betivanul asta, spuse doctorul Roseberry.

Harrison batu cu pumnul in masa.

- Asculta-ma pana la sfarsit! I se adresa lui Buck, blocandu-i iesirea. Distinsul doctor Roseberry reprezinta o cale, eu o reprezint pe cealalta. Eu sunt tu, daca vei merge tot pe drumul de acum in urmatorii cinci ani.

Avea ochii pe jumatate inchisi si ca toti betivanii inofensivi, parea gata sa planga, atat de puternic fund inclinat sa-i iubeasca si sa-i ajute pe ceilalti.

- Daca esti bun, spuse el, si daca te gandesti la altii, o fractura de bazin capatata pe teren o sa te doara mai putin decat o viata de inginerie si management. In viata aceea, crede-ma, cei care se gandesc la altii, cei sensibili, cei care ii pot recunoaste pe cei ridicoli, mor de o mie de ori.

Doctorul Roseberry se lasa pe speteaza scaunului si isi incrucisa mainile pe burta plata si tare. Daca s-ar fi gandit la asta, ar fi angajat un actor profesionist sa faca in clipa aceea ce facea doctorul Harrison pe gratis.

- Cum adica? intreba el, sarindu-i in ajutor.

- Cel mai bun om pe care l-am cunoscut la Meadows

- La Meadows? se mira Buck, plin de respect.

- La Meadows, repeta Harrison, unde barbatii din fruntea procesiunii civilizatiei demonstreaza in mod special ca in sufletul lor sunt niste copii de zece ani si ca nu au nici cea mai vaga idee despre ceea ce fac ei pentru lume.

- Ei deschid porti noi in fruntea acestei procesiuni! spuse Buck infierbantat, socat de conversatia seaca, aproape ca un sabotaj, luptand impotriva ei, ca un bun cetatean ce era. Invatase expresia grandilocventa cu deschiderea portilor dintr-un program de orientare a bobocilor, in cadrul caruia doctorul Kroner fusese principalul vorbitor si facuse o impresie puternica.

- Trantesc usile in nasul tuturor, spuse Harrison. Asta fac ei.

- Vorbeste mai incet, il preveni doctorul Harrison.

- Nu-mi pasa, spuse tare Harrison, dupa tot ce i-au facut singurului barbat matur de acolo. L-au dat afara pe Proteus, asta au facut.

- Proteus e mort de multi ani, spuse Buck, convins ca Harrison era un sarlatan.

- Fiul lui, fiul lui, Paul, spuse Harrison. Asculta-ma pe mine, baiete. Du-te si castiga-ti banii pe teren, cu sange, sudoare si muschi. Exista onoare si glorie in asta - putina, e drept - si n-ai sa te urasti pe tine insuti. Dar fereste-te ca dracu' sa fii in fruntea procesiunii, unde o s-o iei in bot daca nu simti un nod in gat cand vezi suisurile si coborasurile unor fabrici. Incerca sa se ridice, rata prima oara, dar reusi din a doua incercare. Si acum, la revedere.

- Unde te duci? spuse doctorul Roseberry. Mai stai, mai stai.

- Unde? Mai intai o sa ma duc sa inchid partea din Uzina Ithaca de care raspund, apoi pe o insula, poate intr-o cabana in padurile din nord, o sandrama din Everglades.

- Si ce sa faci acolo? intreba Buck, uimit.

- Sa fac? spuse Harrison. Sa fac? Tocmai asta e, baiete. Toate usile s-au inchis. Nu mai e nimic de facut decat sa-ti gasesti un pantec potrivit pentru un adult, in care sa te strecori. Unul fara masini mi-ar conveni in mod special.

- Ce ai impotriva masinilor? spuse Buck.

- Sunt sclavi.

- Dar ce naiba, doar nu sunt oameni! spuse Buck. Nu sufera. Nu le deranjeaza ca muncesc.

- Nu, dar concureaza cu oamenii.

- Asta-i foarte bine, nu? Daca tinem seama ce treaba proasta fac majoritatea oamenilor in orice domeniu.

- Cine concureaza cu sclavii devine sclav, rosti ragusit Harrison si pleca.

Un barbat brunet, imbracat ca un student, dar aratand mult mai in varsta, isi puse benedictina cu apa pe bar, cerceta fetele lui Roseberry si a lui Young ca si cum ar fi vrut sa le retina si il urma pe Harrison afara.

- Haideti pe culoar, ca sa putem discuta, spuse Roseberry, cand incepu un nou ciclu de cantece.

"Bucurati-va, am venit din nou', strigau glasurile tinere si Young si Roseberry se mutara pe culoar.

- Spune Incepu doctorul Roseberry. -Eu

- Sunteti doctorul Roseberry?

Roseberry isi ridica privirea spre cel care ii deranjase, un domn cu mustata blonda, cu camasa violet si floare la butoniera asortata si o vesta vesela care contrasta cu costumul negru.

- Da.

- Numele meu este E. J. Halyard, de la Departamentul de Stat. Acesti domni sunt sahul din Bratpuhr si translatorul sau, Khashdrahr Miasma. Tocmai plecam spre casa presedintelui cand v-am zarit.

- Incantat, spuse doctorul Roseberry.

- Brahous brahouna, bouna saki, spuse sahul inclinandu-se usor.

Halyard rase nervos.

- Cred ca avem de discutat o mica afacere maine dimineata, nu?

- A, spuse Roseberry, dumneavoastra sunteti persoana - persoana pentru testul final de educatie fizica.

- Exact. N-am mai fumat de doua saptamani. Dureaza mult?

- Nu, nu cred. Intr-un sfert de ora se rezolva.

- A, da? Atat de repede? E-n regula.

Se gandi ca tenisii si sortul pe care le cumparase in dupa-amiaza aceea nu se vor uza prea mult intr-un rastimp atat de scurt.

- Scuzati-ma, domnilor, spuse Roseberry. El e Young Buck, student deocamdata.

- Lakki-ti Takaru? il intreba sahul pe Buck.

- Va place aici? traduse Khashdrahr.

- Da, domnule. Foarte mult, maiestate.

- E cu totul altfel decat pe vremea mea, spuse Halyard. Noi trebuia sa ne trezim in zori vioi, sa ne cataram pe deal pe orice vreme si sa stam acolo sa ascultam cele mai plicticoase conferinte care s-au pomenit vreodata. Si, desigur, niste parliti se ridicau in fata noastra si vorbeau in fiecare zi a saptamanii, si de obicei nu prea se pricepeau sa vorbeasca si oricum nu faceau un spectacol.

- Intr-adevar, actorii profesionisti si reteaua de televiziune constituie un mare progres, domnule, spuse Buck.

- Si examenele! spuse Halyard. Foarte nostime; acum perforezi raspunsurile si apoi afli imediat daca ai trecut sau ai picat. Zau, credeti-ma ca scriam pana ne cadeau bratele si pe urma trebuia sa asteptam cateva saptamani un profesor sa ne dea notele. Si de multe ori le greseau rau.

- Asa este, domnule, spuse politicos Buck.

- O sa ma vad maine cu unul din asistentii dumneavoastra, nu? ii spuse Halyard lui Roseberry.

- Intentionez sa va dau personal testele, spuse Roseberry.

- O, probabil asta e o onoare, avand in vedere ca abia a inceput sesiunea.

- Desigur, spuse Roseberry. Baga mana in buzunarul de la piept si scoase scrisoarea si referatul. Ii intinse scrisoarea lui Halyard. Iata ceva ce trebuia sa fi citit inainte de a veni aici.

- Bine, multumesc. Halyard o lua, presupunand ca era o lista cu ce va trebui sa faca.

Ii zambi prieteneste lui Roseberry, care daduse indicatii sa i se dea lui Halyard o serie de teste extrem de simple si de scurte. Doar un sfert de ora, spusese el. Cu asta se rezolva.

Halyard privi scrisoarea si la inceput nu intelese despre ce era vorba. Era adresata presedintelui Universitatii Corneli,

doctorul Albert Herpers, nu lui. Mai mult, data arata ca era veche de cinci ani.

Draga domnule doctor Herpers, citi el

Am avut ocazia sa-i vad pe purtatorii tricourilor Rosii si Albe dupa meciul cu Penn Philadelphia, anul acesta, de Ziua Recunostintei si trebuie sa spun ca mi-a fost rusine sa recunosc in fata oricui ca m-am apropiat vreodata la mai putin de cincizeci de kilometri de Ithaca

Luam masa la Clubul Cybernetics, dupa meci, cand echipa condusa de acest tip nou, doctorul Roseberry, a sosit in masa

Scrisoarea continua descriind cheful care urmase si accentuand in mod deosebit grosolania comportamentului lui Roseberry:

.. .in timp ce, atentie, noi toti arboram ceea ce eu, poate pentru ca sunt cam demodat, consider sacru, insemnele echipei Big Red

Avand in vedere toate acestea, domnule doctor Herpers, ma simt obligat sa relev, ca un absolvent loial, ca doctorul Roseberry, in primul sau an la Big Red, a debutat extrem de prost. In scurtul rastimp al exercitarii indatoririlor sale, nu am nici o indoiala ca socanta turpitudine morala publica a echipei i-a adus un renume atat de prost celei de care odinioara eram mandru ca era pentru mine Alma Mater, incat toate victoriile obtinute de ea de-a lungul timpului au palit

Sper din toata inima ca Roseberry va fi silit sa demisioneze imediat; in caz contrar, absolvenții astfel jigniti vor trebui sa-l vanda imediat unei scoli de nivel inferior.

In acest scop, trimit copii ale acestei scrisori secretariatului absolventilor, la fiecare filiala locala, sponsorilor si Ministerului Sportului din Washington D.C.

Al dumneavoastra, sincer, doctor Ewing J. Halyard

- Ah, rosti Halyard, si demnitatea lui disparu brusc, parand ridicol in hainele care cu o clipa inainte fusesera foarte moderne.

- Doctorul Herpers s-a gandit ca s-ar putea sa ma intereseze.

Un zambet de om suferind incadra dintii albi ai lui Halyard.

- Asta s-a intamplat de mult, doctore, nu? Parca ar fi trecut un secol.

- Parca a fost ieri.

- Ha, ha! A trecut multa apa pe sub baraj de atunci, nu?

Sahul il privi intrebator pe Khashdrahr dorind o explicatie pentru intunecarea brusca a lui Halyard. Khashdrahr ridica din umeri.

- Peste baraj, spuse Buck Young, umpland neinduratorul gol din conversatie. Sau pe sub pod.

- Da, asa e, rosti sec Halyard. Sa mergem atunci. Ne vedem maine dimineata.

- N-as rata intalnirea pentru nimic in lume. Doctorul Roseberry se intoarse spre Buck Young, in timp ce Halyard, cu o fata grava, ii mana pe sah si pe Khashdrahr in noapte. Sahul stranuta violent.

- Ei, pustiule, spuse Roseberry, ce zici de cele treizeci si cinci de miare? Da sau nu?

- Eu

- Treizeci si sase.

- Da, sopti Buck. Da, la naiba!

Cand cei doi se intoarsera la The Dutch ca sa ude targul incheiat, Purdy si McCloud inca discutau posomorati in ungherul lor intunecat.

- Sigur, spuse Purdy, e greu sa lucrezi pentru Roseberry, e un tip dur, dar slava Domnului ca nu lucrezi pentru Harvard.

McCloud dadu din cap.

- Da, daca lucrezi acolo, aia te obliga sa porti numai pulovere gri-inchis iarna si tricouri in dungi vara.

Se scuturara amandoi ingroziti si isi reumplura pe furis paharele din jumatatea de lada inca plina cu sticle, de sub masa.

- Fara umeri, spuse Purdy.

Doctorul Paul Proteus - pentru orice scop practic domnul Paul Proteus - nu visa decat lucruri placute sub influenta drogului benign, si vorbea simultan, fara sa chibzuiasca, dar sincer, despre orice subiect adus in atentia lui. Ceea ce spunea, raspunsurile pe care le dadea la intrebari se derulau ca si cum ar fi fost rostite de o persoana angajata sa-l reprezinte, in timp ce Paul personal isi concentra atentia asupra fantasmagoriei din intimitatea pleoapelor lui inchise.

- Ai fost concediat cu adevarat sau a fost un subterfugiu?

- Un subterfugiu. Urma sa intru in Societatea Camasa Fantomei ca sa aflu ce planuri au. Dar eu demisionez si ei inca nu stiu, rosti Paul chicotind.

Si in visul lui, Paul dansa energic, gratios, pe ritmurile indracite ale Suitei Cladirea 58.

"Frazz-au-au-au-au-au-ac! Ting!' facea grupul de strunguri numarul trei si Paul topaia si se invartea printre masini, in timp ce Anita, o pata roz printre masinile cenusii din mijlocul cladirii, aparea imbietoare intr-o retea de cabluri de control in culorile curcubeului. Rolul ei in acel dans era doar sa stea acolo nemiscata, in timp ce Paul se apropia si fugea, se apropia si fugea - o activitate frenetica intamplatoare.

- De ce demisionezi?

- M-am saturat de slujba mea.

- Pentru ca era gresit din punct de vedere moral ceea ce faceai? sugera vocea.

- Pentru ca nu ducea pe nimeni nicaieri. Pentru ca ii ducea pe toti in neant.

- Pentru ca era ceva rau? insista vocea.

- Pentru ca era inutil, rosti reprezentantul lui Paul, cand Kroner se alatura baletului, grav, lumesc, marsaluind metodic in ritmul preselor de perforare din subsol: O-gramff Ton-ca-tonca. O-gramf! Tonca-tonca

Kroner se uita cu dragoste la Paul, il prinse cand topai pe langa el si il duse intr-o imbratisare de urs spre Anita. Paul se smulse in ultima clipa, lasandu-l pe Kroner inlacrimat si indemnand-o pe Anita sa-l urmeze afara.

- Deci acum esti impotriva organizatiei?

- Acum nu sunt cu ei.

Stangaci, dar energic, Shepherd intra din subsol in tabloul care se extindea, alegandu-si ca tema glasurile ragusite ale aparatelor de sudura: Vaaaaaa-zuzip! Vaaaaaa-zuzip! Shepherd batea ritmul cu piciorul, urmarind piruetele lui Paul, care reprezentau inca o respingere a lui Kroner, inca un efort de a o convinge pe Anita, cu fata ei imobila, sa se desprinda din cuibul ei dintre masini. Shepherd privi uimit si dispretuitor, ridica din umeri si se duse direct spre Kroner si Anita. Cei trei se instalara in cuibul de cabluri si urmareau impreuna miscarile lui Paul, cu priviri mirate, critice.

Deodata, fereastra langa care topaia Paul se deschise larg si in deschizatura ei se ivi fata lui Finnerty.

- Paul!

- Da, Ed.

- Acum esti de partea noastra!

Suita Cladirea 58 se opri brusc si o draperie neagra se lasa intre Paul si restul distributiei, cu exceptia lui Finnerty.

- Hmmm? rosti Paul.

- Esti de partea noastra, spuse Finnerty. Daca nu esti cu ei, esti cu noi!

Pe Paul il durea capul si avea buzele uscate. Deschise ochii si vazu fata lui Finnerty, enorma, deformata de apropiere.

- Cu cine? Cu cine?

- Cu Societatea Camasa Fantomei, Paul.

- A, cu ei! Ce cred ei, Ed? intreba el adormit.

Isi dadu seama ca se afla pe o saltea, intr-o incapere al carei aer era nemiscat si umed, ingrosat de senzatia unei mase moarte care presa de deasupra.

- Ce cred ei, Ed?

- Ca lumea trebuie redata oamenilor.

- Neaparat, spuse Paul incercand sa dea din cap. Muschii ii erau doar vag conectati la vointa si la randul ei, vointa, era ceva neclar, inutil. Oamenii trebuie s-o ia inapoi.

- Tu ne vei ajuta.

- Da, murmura Paul. Era intr-o dispozitie extrem de toleranta, plin de admiratie si de bunavoința fata de oricine avea o convingere si bucuros ca este bors de combat, sub influenta drogului. Evident, nu se puteau astepta din partea lui sa intreprinda ceva. Finnerty incepu sa se indeparteze din nou si Paul dansa din nou in Cladirea 58; Dumnezeu stie de ce dansa, fara sa aiba habar daca exista undeva un public care sa-i aprecieze eforturile.

- Ce parere ai? il auzi pe Finnerty spunand.

- O sa se descurce, Paul o alta voce raspunzand si recunoscu glasul lui Lasher.

- Ce este camasa fantomei? murmura Paul cu buzele care-l usturau.

- Spre sfarsitul secolului al nouasprezecelea, spuse Lasher, o noua miscare religioasa a cucerit indienii din tara noastra, doctore.

- Dansul Fantomelor, Paul, spuse Finnerty.

- Albii isi incalcasera toate promisiunile facute indienilor, ucisesera aproape tot vanatul, le luasera aproape tot pamantul si ii batusera rau de fiecare data cand ei opusesera rezistenta.

- Bietii indieni, murmura Paul.

- E o chestiune grava, spuse Finnerty. Asculta ce-ti spune.

- Dupa ce au fost privati de vanat, de pamant si de capacitatea de a se apara, spuse Lasher, indienii au descoperit ca toate lucrurile pe care se mandreau sa le faca, toate lucrurile care-i facusera sa se simta importanti, toate lucrurile prin care isi castigau prestigiu, toate caile folosite pentru a-si justifica existenta - au descoperit ca toate acestea dispareau sau disparusera. Mani vanatori nu aveau ce vana. Mani razboinici nu se mai intorceau din infruntarile cu armele de foc. Marile capetenii nu mai puteau decat sa conduca oamenii spre moarte, atacand fara speranta, sau sa se afunde in pustietati. Marii conducatori religiosi nu mai puteau convinge ca vechile credinte religioase erau calea spre victorie si bogatie.

Paul, influentabil din cauza drogului, era profund tulburat de soarta pieilor rosii.

- Doamne!

- Lumea s-a schimbat radical pentru indieni, spuse Lasher. A devenit o lume a albilor si modul de viata al indienilor era irelevant intr-o lume a albilor. Era imposibil sa fie mentinute vechile valori indiene in aceasta lume schimbata. Singurul lucru pe care-l puteau face in lumea schimbata era sa devina albi de mana a doua sau sa intre sub tutela albilor.

- Sau puteau sa dea o ultima batalie pentru vechile valori, spuse Finnerty incantat.

- Religia Dansului Fantomelor, spuse Lasher, a fost acea ultima, disperata aparare a vechilor valori. Au aparut multi Mesia, asa cum sunt intotdeauna pregatiti sa apara, pentru a propovadui magia care sa aduca inapoi vanatul, vechile valori, vechile ratiuni de a fi. Au aparut noi ritualuri si noi cantece care se presupunea ca vor inlatura albii prin vraji. Cateva dintre triburile razboinice care mai aveau ceva forta de lupta au adaugat o infloritura proprie - Camasa Fantomei.

- Oho, spuse Paul.

- Urmau sa intre in lupta o ultima data, spuse Lasher, imbracati cu camasi magice prin care nu puteau patrunde gloantele albilor.

- Luke! Hei, Luke! striga Finnerty. Opreste un minut masina de imitat si vino incoace.

Paul auzi zgomot de pasi tarsaindu-se pe pardoseala umeda. Deschise ochii si il vazu pe Luke Lubbock, cu trasaturile inacrite de stoicismul tragic al unei piei rosii deposedate,

stand in picioare langa patul lui, imbracat cu o camasa alba cu franjuri, imitand o camasa din piele de caprioara si impodobita cu pasarile furtunii si cu bizoni stilizati prinsi in tesatura cu bucati de izolirband viu colorate.

- Pfui, spuse Paul.

- Pfui, spuse Luke, fara sa ezite, implicat in rolul lui.

- Nu e o gluma, Paul, spuse Finnerty.

- Totul e o gluma pana trece efectul drogului, spuse Lasher.

- Luke crede ca nu poate fi lovit de gloante? intreba Paul.

- E un simbol! spuse Finnerty. N-ai inteles?

- Ba cred ca da, spuse Paul prietenos, ca prin vis. Sigur ca da. Sigur. Cred ca da.

- Ce arata simbolul? intreba Finnerty.

- Ca Luke Lubbock vrea inapoi bizonii lui.

- Paul, trezeste-te! spuse Finnerty.

- Binisor, binisor.

- Nu intelegi, doctore? Practic, masinile sunt pentru toata lumea ceea ce erau albii pentru indieni. Oamenii descopera ca din cauza modului in care masinile schimba lumea, tot mai multe dintre vechile lor valori nu se mai aplica. Oamenii nu au de ales: ori devin ei insisi masini de mana a doua, ori intra sub tutela masinilor.

- Dumnezeu sa ne ajute, spuse Paul. Dar stiu eu? Treaba asta cu Camasa Fantomei e cam infantila, nu credeti? Sa te imbraci asa si

- Infantile, ca si Camasile Brune ale lui Hitler, ea si Camasile Negre ale lui Mussolini. Infantile ca orice uniforma, spuse Lasher. Nu negam ca e infantil. Dar in acelasi timp, admitem ca suntem nevoiti sa fim un pic infantili ca sa adunam atatia adepti cati avem nevoie.

- Sa vezi cateva intruniri, spuse Finnerty. Parca sunt desprinsi din Alice in Tara Minunilor, Paul.

- Asa sunt toate intrunirile, spuse Lasher. Dar printr-o minune pe care eu n-o inteleg, intrunirile isi ating scopul. N-ar strica insa mai multa demnitate si maturitate in actiunile noastre, deoarece pentru asta luptam. Dar in primul rand trebuie sa luptam si lupta este in mod necesar nedemna si imatura.

- Lupta? spuse Paul.

- Lupta, spuse Lasher. Exista sperante sa luptam cu folos. Treaba asta cu un set de valori inlocuit cu forta de alt set de valori s-a intamplat destul de des in istorie

- La indieni, evrei si la multe alte neamuri tiranizate de straini, spuse Finnerty

- Da, s-a intamplat suficient de des pentru ca noi sa putem banui ce se poate intampla de data asta, spuse Lasher, apoi tacu o clipa. Ce putem noi face sa se intample.

- Gata, Luke, spuse Finnerty.

- Da, sa traiti.

- Paul, ma asculti? spuse Finnerty.

- Da, interesant.

- Deci, rosti Lasher incet, in trecut, intr-o situatie ca asta, daca apareau diversi Mesia cu mesaje credibile si dramatice de speranta, ei declansau puternice revolutii fizice si spirituale cu sanse minime. Daca un Mesia apare acum, cu un mesaj bun, solid, socant si daca reuseste sa scape de politie, el poate declansa o revolutie - poate una suficient de mare pentru a smulge lumea de sub dominatia masinilor, doctore, ca s-o redea oamenilor.

- Si tu esti omul care s-o faca, Ed, spuse Paul.

- Asa am crezut si eu la inceput, spuse Lasher. Apoi mi-am dat seama ca ar fi mai bine sa pornim cu un nume deja cunoscut.

- Cu Sitting Bull? spuse Paul.

- Cu Proteus, spuse Lasher.

- Nu trebuie sa faci altceva decat sa nu fii vazut, spuse Finnerty. Se va face totul pentru tine.

- Se face, spuse Lasher.

- Asa ca acum odihnește-te, rosti cu blandete Finnerty. Refa-ti puterile.

- Dar eu

- Tu nu contezi, spuse Finnerty. Acum apartii istoriei. Se auzi o usa grea trantindu-se si Paul intelese ca era din nou singur si ca istoria, acolo, undeva dincolo de usa, il va elibera doar atunci cand va fi pregatita s-o faca.

Istoria, personificata in acel punct al vietii doctorului Paul Proteus de Ed Finnerty si de reverendul James J. Lasher, il elibera pe Paul din celula sa dintr-un vechi adapost antiaerian din batranul Uium numai pentru ca el sa indeparteze excrementele adunate pe parcursul existentei sale continue de animal. Alte semne ca ar fi fost viu - strigate, proteste, solicitari, injuraturi - nu au meritat sa fie consemnate de istorie decat la momentul potrivit, cand usa s-a deschis larg si Ed Finnerty l-a introdus pe Paul la prima intrunire a Societatii Camasa Fantomei.

Cand Paul a fost condus in sala de intruniri - un alt segment al sistemului de adaposturi antiaeriene - toata asistenta s-a ridicat in picioare: Lasher, in capul mesei, Bud Calhoun, Katharine Finch, Luke Lubbock, arendasul lui Paul - domnul Haycox - si inca vreo douazeci de persoane, ale caror nume ii erau necunoscute lui Paul.

In general, nu era o adunare prea stralucita de conspiratori, ci una hotarata sa faca dreptate. Paul presupuse ca Lasher si Finnerty adunasera acel grup mai degraba pe criteriul accesibilitatii si al increderii decat al capacitatilor, incepand se pare cu cativa dintre clientii fideli mai inteligenti ai carciumii de la piciorul podului. Desi grupul era alcatuit preponderent din locuitori ai Uluim-ului, Paul afla ca acolo erau reprezentate toate regiunile.

In aceasta mediocritate era si o mana de oameni care emanau multa competenta si, intamplator, prosperitate si care pareau a fi, ca si Paul, in curs de a parasi un sistem care ii tratase foarte bine.

In timp ce Paul studia aceste interesante exceptii, se uita la unul dintre membrii mai saracaciosi si il suprinse o alta fata familiara - cea a profesorului von Neumann, un batran subtire, neglijent, care predase stiintele politice la Union Col-lege din Schenectady pana cand cladirea pentru stiinte sociale fusese demolata ca sa faca loc noului Laborator pentru caldura si energie. Paul si von Neumann se cunoscusera vag ca membri ai Societatii istorice din Uium, inainte ca sediul Societatii Istorice sa fie demolat pentru a face loc noului reactor atomic din Uium.

- Iata-l, spuse, mandru, Finnerty.

Paul primi un rand de aplauze politicoase. Expresiile celor care aplaudau erau cam reci, dandu-i lui Paul sa inteleaga ca nu va putea fi niciodata cu adevarat un partener cu drepturi depline in organizatia lor, intrucit nu fusese cu ei de la inceput.

Singurele exceptii la acest snobism erau Katharine Finch, fosta secretara a lui Paul si Bud Calhoun - amandoi pareau prietenosi si neschimbati, de parca s-ar fi aflat si in momentul acela in biroul lui Paul din uzina de pe vremuri. Bud, reflecta Paul, se deplasa dintr-o situatie intr-alta in atmosfera protectoare a imaginatiei lui, iar Katharine era la fel de izolata de adoratia ei pentru Bud.

Formalismul intrunirii, hotararea care se citea pe chipuri il facura pe Paul sa stea linistit pe moment. I se trase scaunul din stanga lui Lasher, iar Finnerty se aseza pe scaunul din dreapta lui Lasher.

Cand se aseza, Paul observa ca numai Luke Lubbock purta o camasa de fantoma - probabil ca Luke nu putea realiza nimic fara o uniforma, de orice fel.

- Intrunirea Societatii Camasa Fantomei poate sa inceapa, rosti Lasher.

Paul, avand inca in sange ciudateniile lasate de drogul administrat, se asteptase la un spectacol al absurditatii unei confrerii, imitand limbajul indienilor. Dar in afara de camasa lui Luke Lubbock, intrunirea apartinea in mare masura prezentului - un prezent sordid, realist, un prezent furios.

Societatea Camasa Fantomei era doar o denumire convenabila si dramatica pentru un grup de afaceri, o denumire ale carei radacini istorice ii interesau in principal pe Lasher si pe discipolul lui, Finnerty, care se intretineau cu comentarii sofisticate despre insuportabilul status quo. In rest, comentariile simple si resentimentele personale erau suficiente motive pentru a se alatura oricarei cauze care promitea o schimbare in bine. Promitea o schimbare in bine sau, isi amenda Paul gandul dupa ce privi in ochii catorva, promitea putina agitatie, ca variatie.

Paul nu-si putea imagina ce cauta acolo Bud Calhoun, de vreme ce pe Bud nu-l interesa deloc activitatea politica si era lipsit de orice resentimente. Dupa cum spusese Bud despre el insusi: "Eu nu vreau decat sa am timp si dotari ca sa ma descurc si atunci as fi fericit ca un porc in mocirla'.

- Vom incepe cu tine, Z-II, spuse Lasher, privind-o pe Katharine.

Katharine avea cearcane sub ochii blanzi si intrebatori si se uita speriata la Lasher cand acesta o striga, de parca Lasher, intrunirea, sala subterana o invaluisera brusc in lumea ei curata, de fetita.

- Da, rosti ea fosnind hartiile de pe masa din fata. Avem in acest moment sapte sute cincizeci si opt de camasi de fantoma. Cota noastra era de o mie, rosti ea obosita, dar doamna Fishbein

- Fara nume, strigara mai multi membri.

- Iertati-ma. Katharine rosi si isi cobori privirea spre hartii. IIIX-229 a facut cataracta si a fost nevoita sa renunte la munca de proiectare. Se va vindeca peste circa sase saptamani si atunci se va intoarce la munca. De asemenea, ducem lipsa de cablu rosu.

- A-12! striga Lasher.

- Da, domnule, rosti un barbat musculos pe care Paul il recunoscu - era unul din gardienii uzinei, fara uniforma.

A-12 isi nota cererea de cablu rosu si ii zambi sfios lui Paul.

- Camasile terminate sunt impachetate, gata de livrare, spuse Katharine.

- Bravo, spuse Lasher. G-17, ai ceva de raportat? Bud Calhoun zambi, se lasa pe speteaza scaunului si isi freca mainile.

- Merge excelent. Avem doua modele gata pentru proba la locuinta lui L-56 intr-o noapte intunecoasa.

- Vor reusi sa treaca prin gardul uzinei? intreba Lasher.

- Ca prin branza, spuse Bud, fara sa declanseze alarma.

- Ce mai conteaza daca se declanseaza sau nu alarma? spuse Finnerty. Oricum se va ridica toata tara.

- M-am gandit doar, spuse Bud. Si mai am o idee de o jucarie care sa bage curent in sistemul telefonic ca sa-i arunce pe gardieni la pamant cand vor incerca sa cheme ajutoare. Bud chicoti vesel.

- Credeam ca o sa taiem cablurile telefonice. - Putem face si asta, spuse Bud.

- Uite ce vrem noi de la tine, spuse Lasher. Un proiect pentru o masina blindata solida, practica, ieftina, care sa patrunda prin gardul uzinei, una pe care oamenii nostri din toata tara s-o poata incropi la repezeala din masini rablagite si foi de tabla.

- Pai avem asta, spuse Bud. Eu ma gandesc acum cum sa-i putem duce de nas cu adevarat. Uite, daca vrem, cred ca am putea sa-i

- Imi povestesti dupa intrunire, spuse Lasher.

Bud paru pe moment dezamagit, apoi incepu sa faca schite pe un carnet din fata lui. Paul vazu ca desenase o masina blindata, la care adaugase antene, un radar, tepe, furci si alte instrumente de macel. Privirea lui o intalni pe a lui Paul si Bud dadu din cap.

- Foarte interesanta problema, sopti el.

- Bine, spuse Lasher. Recrutarea. D-71, ai ceva pentru noi?

- E la Pittsburgh, spuse Finnerty.

- A, da, uitasem, spuse Lasher. Sa vedem ce poate face cu Fratia Elanului de acolo.

Luke Lubbock isi drese glasul de mai multe ori si isi rasfoi hartiile.

- M-a rugat pe mine sa dau raportul in locul lui.

- Spune!

- Avem un om in fiecare filiala a Parmezanilor Regali. Asta inseamna cincizeci si sapte de filiale.

- Oameni buni? intreba cineva.

- Va puteti baza pe D-71, spuse Lasher. Oricine e recrutat de el sau de baietii lui capata acelasi tratament pe care l-ai avut dumneata - o tarie cu purgativ, apoi interogarea sub efectul pentatolului de sodiu.

- E-n regula, spuse cel care intrebase. Voiam doar sa fiu sigur ca nimeni nu devine neglijent in aceasta etapa a jocului.

- Relaxeaza-te, rosti Finnerty foarte dur, din coltul buzelor.

- Si el? spuse cel care intrebase, aratand spre Paul.

- El, mai ales, spuse Lasher. Stim despre Proteus niste lucruri pe care ar fi si el surprins sa le stie despre el insusi.

- Fara nume, spuse Paul.

Toti rasera. Paru o binevenita nota de umor care detensiona atmosfera intrunirii.

- Ce e de ras? intreba Paul.

- Tu esti numele, spuse Lasher.

- Ia stati putin

- Nu-ti face griji! Tu n-ai nimic de facut, spuse Finnerty. Ce sansa, Paul! Am vrea si noi sa putem sluji cauza doar stand aici, ferindu-ne de copoi - fara responsabilitati, fara riscuri.

- Da, e destul de simplu, spuse Paul, dar nu suficient de simplu. Eu plec. Imi pare rau.

- O sa te omoare, Paul, spuse Finnerty.

- Tu l-ai omori, daca ti s-ar ordona, rosti Lasher. Finnerty dadu din cap.

- Asa este, Paul, te-as omori. As fi nevoit.

Paul se aseza inapoi pe scaun. Descoperi ca nu era cu adevarat socat de alegerea dintre viata si moarte care tocmai i se oferise. Era o propunere atat de raspicata, deosebita de tot ce intalnise pana atunci. Aici erau doua culori distincte, negru si alb, nu imbacselile pastelate din care trebuise sa aleaga cand lucra in industrie. Formula "daca nu faci ce spunem noi, vei fi ucis' avea acelasi efect eliberator ca drogul din urma cu cateva ore. Nu putea sa ia singur decizii din motive pe care le intelegea oricine.

Asa ca Paul se lasa pe speteaza scaunului si incepu sa fie cu adevarat interesat de ceea ce se intampla.

Luke Lubbock termina de citit raportul lui D-71 despre recrutarea in Io jele din tara. Scopul - de a avea cel putin doi membri influenti ai Societatii Camasa Fantomei in fiecare organizatie sociala importanta din fiecare oras industrial important - era realizat in proportie de saizeci la suta.

- S-l, tu ce ai de spus? intreba Lasher.

- Noi raspandim peste tot numele Conducatorului, spuse Finnerty. In cateva zile vom vedea ce efect va produce.

- Nu vad de ce n-ar fi un efect bun, spuse Lasher.

- Recrutarea ar trebui sa ajunga acum la orase mai mici, spuse Finnerty.

- Care e situatia cu nebunul ala cu televiziunea? intreba gardianul de la uzina. Nu trebuia sa te ocupi personal de el?

- Alfy Tucci? intreba Finnerty.

- Fara nume!

- Poti tavali numele asta cat vrei, spuse Lasher. Nu e de-al nostru.

- Asa este, spuse Finnerty. El nu e al nimanui si nu va fi niciodata. Nu s-a inscris nicaieri, nici taica-sau si nici bunicu-sau nu s-au inscris niciodata nicaieri si daca va avea vreodata un fiu, nici el nu se va inscrie nicaieri.

- Ce motiv invoca? intreba Paul.

- Zice ca e tot ce poate face ca sa-si imagineze ce reprezinta el, fara a incerca sa reprezinte si alti o mie de oameni.

- Exista vreo conditie in care s-ar inscrie? intreba cel pe care-l deranjasera metodele de recrutare neglijente.

- Una, spuse Finnerty. Toti sa arate si sa gandeasca exact ca Alfy Tucci.

Lasher zambi trist.

- Mareata individualitate americana, spuse el. Se crede personificarea gandirii liberale din toate timpurile. Sta pe propriile picioare, singur si neclintit. Ar fi bun de stalp de felinar, daca ar fi mai rezistent si n-ar trebui sa manance. Deci unde ramasesem?

- Am stabilit vreo data? intreba politicos domnul Haycox.

- O vom stabili cu doua zile inainte, nu mai curand! spuse Lasher.

- Pot sa pun o intrebare? spuse Paul.

- De ce nu? N-am reusit pana acum sa opresc pe nimeni.

- Ce ar trebui in general sa se intample la acea data?

- Va fi convocata o intrunire speciala a tuturor filialelor tuturor marilor organizatii sociale din tara, cu exceptia celei a inginerilor si managerilor. La intruniri, oamenii nostri, oameni importanti in organizatii, vor spune membrilor ca, in intreaga tara, oamenii marsaluiesc pe strazi indreptandu-se spre fabricile automatizate pentru a le distruge si pentru a reda America oamenilor. Apoi isi vor pune camasile de fantoma si ii vor conduce pe cei ce ii vor urma, incepand cu cativa de-ai nostri infiltrati printre ei. Aici este grupul din cartierul general, dar miscarea este in mare masura descentralizata - exista lideri regionali si locali care raspund de zonele lor. Noi ii ajutam cu organizarea, recrutarea, cu obiective si tactici, dar in ziua cea mare, liderii locali vor actiona independent. Am dori sa avem o organizatie mai mare, mai centralizata. Dar in felul acesta am fi mai expusi politiei. Asa cum stau lucrurile acum, politia nu stie cine suntem si ce avem. Pe hartie, nu parem cine stie ce. De fapt, cu oameni bine plasati, avem un potential urias in tovarasi de drum.

- Cam cati credeti ca va vor urma? intreba Paul.

- Toti oamenii plictisiti de moarte sau satui de ceea ce este, spuse Lasher.

- Toti, spuse Finnerty.

- Si pe urma? intreba Paul.

- Pe urma ne vom intoarce la valorile fundamentale, la virtutile fundamentale! spuse Finnerty. Barbatii vor face munca barbatilor, femeile, munca femeilor. Oamenii vor gandi pentru oameni.

- Apropo, spuse Lasher, cine se va ocupa de EPICAC?

- Ultima oara cand l-am auzit pe D-71 vorbind despre asta, zicea ca ori Elanii ori Cerbii, spuse Luke Lubbock.

- Sa lucreze si unii, si ceilalti, spuse Lasher. G-17, ai vreo idee inteligenta despre cum am putea sa lichidam EPICAC?

- Cea mai buna idee, spuse Bud, ar fi sa punem o bomba in automatele de Coca-Cola. Au cate unul in fiecare incapere. In felul asta, i-am termina pe toti o data, nu pe rand.

Gesticula cu mainile prin aer, imaginand o capcana pentru un automat de Coca-Cola.

- Intelegi? Ia o veche sticla de Cola, numai ca ea e plina cu explozibil. Si pe urma

- Bine. Fa o schita si da-i-o lui D-17, ca sa ajunga la cine trebuie.

- Si buuum! spuse Bud dand cu pumnul in masa.

- Splendid, spuse Lasher. Mai are cineva vreo idee?

- Cu Armata ce facem? intreba Paul. Daca sunt mobilizati sa

- Ambele tabere ar face bine sa se lase pagubase daca se gaseste vreun nebun sa le dea pusti si munitie adevarate, spuse Lasher. Din fericire, cred ca ambele tabere stiu asta.

- Cum stam in acest moment? intreba nervosul.

- Nici rau, nici bine, spuse Lasher. Am putea da un spectacol bunicel daca ne-ar forta mana. Dar daca ne mai dau doua luni, chiar vom avea o surpriza pentru ei. Gata, haideti sa incheiem intrunirea, ca sa ne punem pe treaba. Transportul

Si rapoartele s-au tinut lant: despre transport, comunicatii, securitate, finante, aprovizionare, tactici

Paul se simtea de parca ar fi vazut curatata suprafata unei grinzi curate, netede si de sub ea ar fi iesit la iveala tunelurile si membranele stravezii ale unei metropole a furnicilor.

- Informatii publice? intreba Lasher.

- Am expediat scrisori de amenintare tuturor birocratilor, inginerilor si managerilor cu numere de clasificare sub 100, spuse profesorul von Neumann. Copii la indigo redactiilor de stiri, retelei de radio si televiziune.

- A naibii de buna scrisoare, spuse Finnerty.

- Vreti s-o auziti si voi? intreba von Neumann. Toti dadura din cap in jurul mesei.

Compatrioti, citi profesorul

E adevarat ca suntem toti implicati, dar

Voi, mai mult decat oricare dintre noi, ati vorbit recent, in termeni elogiosi, despre progres, despre binele adus de marea si continua schimbare materiala.

Voi, inginerii, managerii si birocratii, aproape singuri printre oamenii cu inteligenta superioara, ati continuat sa credeti in imbunatatirea conditiei umane proportional cu energia si mecanismele de folosire a energiei puse la dispozitia voastra. Ati crezut acest lucru pe parcursul celor trei razboaie, cele mai cumplite din istorie, facand dovada unei monumentale credinte.

Faptul ca voi continuati sa credeti asta si acum, in cea mai stanjenitoare perioada de pace din istorie, este cel putin neplacut chiar si pentru cei slabi de minte si de-a dreptul infricosator pentru cei care gandesc.

Omul a supravietuit Armagedonului pentru a intra in paradisul pacii vesnice, ca sa descopere ca tot ce sperase ca va gasi acolo - mandrie, demnitate, respect de sine, munca pe care sa merite s-o faca - a fost condamnat, pentru ca ar fi nepotrivit pentru consumul uman.

Permiteti-mi sa va spun din nou ca suntem toti implicati, dar noi ceilalti, din motive pe care le consideram juste si evidente, am incetat sa credem in dreptul divin al masinilor, in eficienta si organizare, asa cum oamenii dintr-o alta epoca au incetat sa creada in dreptul divin al regilor si al multor alte lucruri.

In ultimele trei razboaie, dreptul tehnologiei de a-si mari puterea si amploarea a fost, incontestabil, in ce priveste supravietuirea nationala, aproape un drept divin. Americanii isi datoreaza vietile superioritatii masinilor, tehnicilor, organizarii, managerilor si inginerilor. Pentru aceste mijloace de supravietuire dupa razboaie, Societatea Camasa Fantomei si cu mine ii multumim lui Dumnezeu. Dar nu putem obtine o viata mai buna in vreme de pace prin aceleasi metode pe care le-am folosit pentru a castiga bataliile in vreme de razboi. Problemele pacii sunt in general mai delicate.

Neg existenta vreunei legi naturale sau divine conform careia masinile, eficienta si organizarea ar trebui sa-si mareasca vesnic amploarea, puterea si complexitatea, pe timp de pace, ca si pe timp de razboi. Consider mai degraba ca acum dezvoltarea lor este consecinta unei periculoase lipse a legii.

A sosit momentul sa punem capat faradelegii in acea parte a culturii noastre de care suntem responsabili.

Fara nici o consideratie fata de dorintele oamenilor, orice masina, orice tehnica sau forma de organizare care poate inlocui omul in economie, inlocuieste omul. Inlocuirea nu este in mod necesar rea, dar realizarea ei fara nici o consideratie fata de dorintele oamenilor este o faradelege.

Fara a se tine seama de schimbarile din modul de viata al oamenilor care pot rezulta, se introduc permanent noi masini, noi forme de organizare, noi metode de crestere a eficientei. A face asta fara a se lua in considerare efectele asupra modului de viata este o faradelege.

M-am angajat alaturi de membrii Societatii Camasa Fantomei sa punem capat acestei faradelegi, sa redam lumea oamenilor. Suntem gata sa folosim forta pentru a pune capat nelegiuirilor, daca nu vom reusi prin alte mijloace.

Propun ca barbatii si femeile sa fie din nou controlori ai masinilor si sa inceteze controlarea oamenilor de catre masini. Mai propun ca efectele produse de schimbarile din tehnologie si organizare asupra modului de viata sa fie analizate atent si schimbarile sa fie sustinute sau introduse pe baza acestei analize.

Sunt propuneri radicale, extrem de dificil de aplicat. Dar necesitatea punerii lor in practica este mai mare decat toate dificultatile si infinit mai mare decat necesitatea sfintei noastre treimi nationale, Eficienta, Economie si Calitate.

Oamenii, prin natura lor, se pare, nu pot fi fericiti decat daca se angajeaza in activitati care-i fac sa se simta utili. De aceea ei trebuie sa participe din nou la asemenea activitati.

Eu si membrii Societatii Camasa Fantomei consideram ca:

Trebuie sa existe virtute in imperfectiune, pentru ca Omul este imperfect si Omul este creatia lui Dumnezeu.

Trebuie sa existe virtute in slabiciune, pentru ca Omul este slab si Omul este creatia lui Dumnezeu.

Trebuie sa existe virtute in ineficienta, pentru ca Omul este ineficient si Omul este creatia lui Dumnezeu.

Trebuie sa existe virtute in inteligenta urmata de prostie, pentru ca Omul este pe rand inteligent si prost si Omul este creatia lui Dumnezeu.

Poate ca veti respinge ideea invechita si desarta ca Omul este creatia lui Dumnezeu.

Dar consider ca este o credinta mult mai usor de aparat decat credinta oarba in faradelegea progresului tehnologic - si anume, ca omul se afla pe pamant cu scopul de a crea mai multe imagini trainice si eficiente despre el insusi si, deci, de a elimina orice justificare pentru a-si continua propria existenta.

Al dumneavoastra, doctor Paul Proteus

Profesorul von Neumann isi scoase ochelarii, se freca la ochi si isi fixa privirea pe o agrafa de hartie din fata lui, asteptand sa se pronunte cineva.

- Da, rosti timid directorul transportului. Cam tras de par totusi, nu?

- Suna destul de bine, spuse directorul securitatii, dar nu prea se intelege despre ce e vorba Eu nu ma pricep deloc la vorbe, dar altcineva l-ar putea aranja. Eu nu stiu exact cum sa spun bine.

- Incearca, spuse Finnerty.

- Pai, nu prea rezulta ca oamenii simt ca nu mai fac doi bani pentru nimeni si asta e o chestie a naibii de ciudata, ca pe oameni i-au nenorocit lucrurile pe care le-au facut ei insisi.

- Se spune asta, spuse Lasher. Paul tusi politicos.

- Vreti sa-l semnez?

Von Neumann se arata surprins.

- Cerule! Hartiile au fost semnate si expediate acum cateva ore, cand tu dormeai.

- Multumesc.

- N-ai de ce, Paul, spuse absent profesorul.

- Doar nu va asteptati sa fie cu adevarat de partea noastra la noile controale! spuse barbatul nervos.

- Nici gand, spuse Lasher. Dar cu siguranta se va afla de noi. Cand va veni ziua cea mare, vrem ca toti sa stie ca orchestra noastra ambulanta e o mare orchestra.

- Copoii! striga cineva de departe, din reteaua de incaperi.

Se auzira focuri de arma, ecoul lor si bubuituri in departare.

- Iesirea dinspre vest! comanda Lasher.

Se insfacara hartiile de pe masa si se indesara in plicuri, se stinsera facliile. Paul simti ca este purtat prin coridoarele intunecate de multimea care fugea. Usile se deschisera si se inchisera, oamenii se impiedicau si se ciocneau de stalpi si unul de celalalt, dar nu tipau.

Deodata, Paul isi dadu seama ca zgomotul pasilor celorlalti incetase si ca el urma doar ecoul propriilor pasi. Gafaind si poticnindu-se in cosmarul ecoului strigatelor politistilor si ai pasilor care alergau, bajbaia prin pasaje si incaperi, ajungand iarasi si iarasi la barierele de piatra. In cele din urma, cand se intoarse de la una din ele, un fascicul de lumina il orbi.

- Uite-l, Joe! Prinde-l!

Paul tasni pe langa fascicul, leganandu-si pumnii. Ceva pocni intr-o parte a capului lui si Paul se intinse pe pardoseala umeda.

- Uite unul care n-a reusit sa fuga, auzi o voce spunand.

- I-ai tras o scatoalca buna?

- Nu se merita sa-ti pierzi vremea cu sabotori imputiti, zau asa!

- Tre' ca e unul din pestii mici, nu?

- Cu siguranta. La ce te-asteptai? Crezi ca asta e Proteus invartindu-se in cerc de unul singur ca prostul, ca si cum n-ar sti pe unde sa iasa? Nu, baiete. Proteus e deja in tinutul vecin, a spalat putina pentru totdeauna.

- Sabotor nenorocit!

- Da. Hai, ridica-te si misca-ti fundul!

- Ce s-a intamplat? ingana Paul.

- Politia. Ti s-a spart capul pentru ca i-ai salvat pielea lui Proteus. Ce-ar fi sa te cumintesti? E nebun, omule. I-a intrat in cap ca o sa fie rege.

Colegul lui Paul de celula din subsolul politiei era un tanar negru scund si elegant pe nume Harold, bagat in puscarie pentru sabotaj minor. Sparsese o cutie de securitate a traficului in scop educativ - o instalatie cu inregistrare pe banda si difuzor - care fusese fixata de un stalp de lumina din fata ferestrei lui de la dormitor.

"Atentie!' striga difuzorul. "Nu traversati in mijlocul cvartalului!' spunea Harold imitand inregistrarea.

- Timp de doi ani batranul difuzor a trait impreuna cu mine. Si chiar ultima oara cineva a trecut pe langa el si a lovit ochiul electric; batranul difuzor si-a inchis, uite-asa, in mod natural, fleanca. "Nu treceti printre doua masini parcate', zicea el. Nu conteaza cine e, nu conteaza ce ora e. Difuzorului nu-i pasa! El vrea sa fie sociabil! "Ai grija! Nu face asta! Nu face aia!' O javra raioasa trece pe la trei noaptea si batranul difuzor tre' sa-si faca treaba lui de doi centi. "Cand conduceti,' ii spune el javrei raioase, "cand conduceti, nu beti!' Pe urma, vine clatinandu-se un batran betivan si batranul gatlej-ragusit ii spune lui ca un ordin al primariei zice ca fiecare bicicleta trebuie neaparat sa aiba lumina la spate.

- Cat ti-au dat? intreba Paul.

- Cinci zile. Judecatorul a zis ca pot sa ies imediat. Doar sa spun ca-mi pare rau. Eu n-o sa fac asta, pentru ca, spuse Harold, nu-mi pare rau.

Paul se bucura ca Harold era prea absorbit de manifestarea integritatii lui ca sa se intereseze de necazurile lui Paul. Nu l-ar fi deranjat sa vorbeasca despre ele, dar erau extrem de dificil de explicat. Motivatia lui era neclara, actorii greu de manuit si, isi dadu seama Paul, deznodamantul abia urma sa se produca. In toate aventurile lui, fusese in deriva, se clatinase cand intr-o parte, cand intr-alta. Trebuia pana la urma sa puna mana ferm pe carma.

Managerii si inginerii inca il credeau omul lor; Societatea Camasa Fantomei era la fel de convinsa ca le apartine si atat unii, cat si ceilalti demonstrasera ca nu exista pentru el teren neutru.

Cand politistii il identificasera pe Paul fusesera incurcati de I.Q.-ul lui si de cota lui in ierarhia infractionala; era cel mai mare infractor, potentialul rege al sabotorilor. Nu exista o cota comparabila in politia din Uium si politia ceruse - pentru ca era umila si indoctrinata de o viata - anchetatori cu numere de clasificare si I.Q.-uri adecvate.

Intre timp, Paul si Harold isi petreceau vremea cum puteau.

- Nu-mi pare rau deloc, spuse Harold. Ce zic bataile? Bataile neregulate veneau din cealalta parte a peretelui de metal care despartea celula cu gratii a lui Paul si Harold de tancul ermetic de alaturi, in care erau inchisi criminalii. Paul batu in partea lui, experimental.

- Trei noua cincisprezece cinci, veni raspunsul. Paul recunoscu codul din scoala: unu era A, doi, B Trei noua cincisprezece cinci insemna "cine?'

Paul batu numele lui si adauga intrebarea lui.

- Sapteunuoptsprezecedouazeciopt.

- Garth! spuse tare Paul si batu din nou. Curaj, baiete.

Il cuprinse o emotie bizara si ii trebui o clipa ca s-o inteleaga. Pentru prima data in viata lui ordonata impartea o nefericire profunda cu o alta fiinta omeneasca. Soarta il facea sa simta fata de Garth cel sters, nervos si vlaguit, o caldura sufleteasca pe care n-o simtise niciodata fata de Anita, de Finnerty, de parintii lui, fata de nimeni.

- Tu ai aranjat copacul?

- Bineinteles, batu Garth.

- De ce?

- Baiatul a cazut iar la examen. A clacat.

- Vai! imi pare rau, batu Paul.

- E o pacoste pentru lumea asta. Nu-i bun de nimic. O povara.

- Nu-i chiar asa.

- Dar numai Dumnezeu poate face copaci, batu Garth.

- Binecuvantati fie fetisistii. Caci ei vor mosteni pamantul, batu Paul.

- Putregaiul, rugina sunt de partea noastra.

- Ce te asteapta? batu Paul.

Garth ii povesti cum fusese demascat ca infractor la Meadows, ii povesti despre toata nebunia, despre amenintari, despre lacrimile sincere varsate pentru stejarul ranit. Fusese inchis in Casa de Consiliu si pazit de o duzina de tineri ingineri si manageri vanjosi si furiosi. Il amenintasera ca va primi cea mai cumplita pedeapsa - ani de temnita, amenzi care-l vor ruina.

Cand politia venise pe insula sa-l ridice, erau contaminati de isteria stabilor si il tratasera pe Garth ca pe unul din cei mai mari criminali ai secolului.

- Abia cand ne-am intors aici si m-au inregistrat, s-au trezit, batu el.

Paul, el insusi ingrozit de crima lui Garth, era uimit de aceasta intorsatura.

- Cum asa? batu el.

- Ha! batu Garth. Ce crima am comis? Paul rase, indoit.

- Omorarea unui copac? batu el.

- Tentativa de omor, batu Garth. Copacul traieste, desi probabil ca nu va mai face ghinde.

- Proteus! striga difuzorul din blocul de celule. Ai vizitatori. Ramai pe loc, Harold.

- Nu plec nicaieri, pentru ca nu-mi pare rau, spuse Harold. Aveti grija, pazea, atentie. Traversati cu privirea spre trafic.

Usa celulei bazai si se deschise. Paul se duse spre usa verde de la camera vizitatorilor. Usa verde se deschise, se inchise incetisor in urma lui si Paul se pomeni fata-n fata cu Anita si Kroner.

Amandoi erau imbracati ca de inmormantare, vrand parca sa nu eclipseze in splendoare cadavrul. Grava si tacuta, Anita ii intinse o cutie care continea un un milkshake si un teanc de ziare umoristice. Isi ridica valul si il pupa pe obraz.

- Paul, baiete, croncani Kroner. A fost greu, nu? Cum te simti, baiete?

Paul se dadu inapoi ca sa se fereasca de mainile mari, puternice, paterne.

- Multumesc.

- Felicitari, iubitule, spuse Anita cu un glas subtirel.

- Pentru ce?

- Anita stie, baiete, spuse Kroner. Stie ca esti agent secret.

- Si sunt teribil de mandra de tine.

- Cand ies?

- Imediat. Imediat ce vom transcrie ce ai aflat despre Camasile Fantomei, cine sunt, cum lucreaza, spuse Kroner.

- Acasa totul e pregatit, spuse Anita. I-am dat liber femeii ca sa te bucuri de o primire americana traditionala.

Paul o si vedea creand aceasta atmosfera traditionala - punand un strop de parfum Tabu pe precipitatorul electronic de praf, fixand ceasul de pe panoul de control pentru ca friptura sa fie decongelata si introdusa in masina de gatit cu radar la momentul potrivit si pentru a aprinde televizorul exact cand ei vor trece pragul casei. Incitat de un apetit primitiv si insistent, Paul cumpani cu precautie oferta ei. Era incantat sa descopere manifestarea unui nivel superior de necesitate umana, o necesitate care-l facea sa creada, dar poate nu sa simta, ca nu-i pasa daca nu se va mai culca niciodata cu ea. Ea parea sa-i intuiasca sentimentele si in lipsa oricarei inclinatii de a-l atrage pe Paul cu altceva decat cu sexul, zambetul ei de intampinare si iertare se subtie si se raci.

- Gardienii tai pot manca mai tarziu, spuse Kroner si chicoti. Ai compus o scrisoare nemaipomenita pentru Camasile Fantomei. Suna minunat pana ce ai incercat sa-i dai un sens.

- Nu l-ati descoperit? intreba Paul. Kroner clatina din cap.

- Erau doar vorbe.

- Dar a avut un rezultat la care pun pariu ca nu te-ai fi asteptat niciodata, spuse Anita. Pot sa-i spun despre noua slujba?

- Da, Paul, spuse Kroner. Divizia de est are nevoie de un nou manager de inginerie.

- Si tu esti acela, iubitule! spuse Anita.

- Manager de inginerie? repeta Paul. Si Baer?

Paul se asteptase, in mod ciudat, ca restul lumii sa stea ferm pe loc in timp ce viata lui se invartea. Si din acel rest al lumii, nimic nu parea mai ferm decat uniunea lui Baer, geniul ingineriei, cu Kroner, stalpul credintei in tehnologie. N-a murit, nu?

- Nu, spuse cu tristete Kroner. Nu, inca traieste - fizic. Puse un microfon pe o masa si trase un scaun, pentru ca Paul sa poata depune marturie stand comod. Cine stie, poate ca e totusi bine ce s-a intamplat. Saracul Baer n-a fost niciodata prea stabil, stii asta. Aranja microfonul. Gata. Acum vino incoace, Paul, baiete.

- Ce s-a intamplat cu Baer? insista Paul.

- Of, spuse Kroner, a citit scrisoarea aceea stupida, si-a golit sertarele biroului si a plecat. Așeaza-te aici, Paul.

Deci scrisoarea avusese efect, se gandi Paul, uluit de tulburarea pe care o produsese in viata unui om, cel putin. Dar apoi se intreba daca scrisoarea nu castigase sustinerea lui Baer mai degraba prin lipsa opozitiei decat prin faptul ca nu se putea raspunde la ea. Daca o persoana mai iute la minte decat Kroner ar fi fost acolo ca sa atace scrisoarea, poate ca Baer ar fi fost acum la postul din Albany.

- Care a fost reactia oficiala la scrisoare? intreba Paul.

- A fost clasificata ca ultrasecreta, spuse Kroner, pentru ca orice persoana care ar face-o sa circule sa cada sub incidența legii securitatii nationale. Asa ca nu-ti face griji, baiete, n-o sa mai circule.

- Dar va exista un raspuns oficial, nu? spuse Paul.

- Ar insemna sa cada in plasa lor, nu crezi? Recunoscand public ca prostia asta cu Camasa Fantomei merita sa fie bagata in seama de sistem! Este exact ce voiau ei sa se intample! Hai, stai jos sa terminam o data cu asta, ca sa te poti duce acasa si sa te bucuri de o odihna meritata.

Paul se aseza absent in fata microfonului si Kroner dadu drumul la banda. Reactia oficiala fata de Societatea Camasa Fantomei era reactia oficiala fata de atatea lucruri: adica ignorarea ei, asa cum erau ignorate probleme presante si complicate in piesele pasionale anuale de la Meadows. Ca si cum recunoasterea sau nerecunoasterea oficiala ar fi insemnat pentru idei viata sau moartea. In aceasta reactie era si vechiul spirit de echipa de la Meadows, spiritul care se presupunea ca pastra coeziunea sistemului: ideea ca opozitia nu dorea decat sa castige si sa umileasca si ca obiectivul competitiei este victoria totala, singura alternativa imaginabila fiind o infrangere zdrobitoare.

- Deci, spuse Kroner, cine este de fapt in fruntea acestei sarlatanii, a Societatii Camasa Fantomei?

Iata ca aparea din nou cea mai veche raspantie, pe care Paul o mai zarise, in biroul lui Kroner, cu cateva luni in urma. Alegerea unui drum sau a celuilalt nu avea nici o legatura cu masinile, cu ierarhiile, cu economia, cu dragostea, cu varsta. Era o chestiune exclusiv interna. Orice copil peste sase ani stia raspantia, stia ce faceau acolo baietii buni si ce faceau acolo baietii rai. Era o raspantie cunoscuta in basmele populare din toata lumea, iar baietii buni si baietii rai, fie ei in pantaloni de cowboy, inveliti cu o carpa in jurul soldurilor, acoperiti cu un poncho sau cu piei de leopard sau imbracati in costum gri cu dungi de bancher, toti se desparteau acolo.

Baietii rai deveneau informatori. Baietii buni, nu - niciodata, orice s-ar fi intamplat.

Kroner isi drese glasul.

- Paul, te-am intrebat cine e conducatorul lor.

- Eu sunt, spuse Paul. Si mi-as dori tare mult sa fiu unul mai bun.

In clipa cand rosti asta, intelese ca era adevarat si intelese ceea ce intelesese tatal lui - ce insemna sa-si gaseasca locul si sa creada.

- Juri sa spui adevarul, tot adevarul si numai adevarul, asa sa te-ajute Dumnezeu?

- Jur.

Camerele de televiziune din sala tribunalului se retrasera de pe fata lui pentru a arata pe cincizeci de milioane de ecrane de televizor tabloul peretelui sudic al Tribunalului Federal din Uium. Acolo, langa si deasupra doctorului Paul Proteus, sedea judecatorul - Managerul Cerului, se gandi Paul. Acuzatul, asezat in boxa martorilor, semana mai putin cu un om si mai degraba cu un pupitru de comanda demodat, cu cabluri de instrumente sensibile la temperatura, presiune si umiditate atasate de incheieturile mainilor, de subsuori, de piept, de tample si de palme. Acestea erau la randul lor conectate la o cutie cenusie de sub boxa martorilor, unde masuratorile lor erau interpretate si transmise unui cadran cu diametrul de un metru de deasupra capului lui Paul.

Acul indicator de pe cadran, indreptat in momentul acela in jos, era fixat pentru a balansa usor intre un A negru in dreapta si un F rosu in stanga, sau spre o serie de puncte calibrate arbitrar intre ele.

Paul recunoscuse ca se facea vinovat de conspiratie pentru sustinerea actelor de sabotaj, dar acum, la trei saptamani dupa arestare, era acuzat de tradare.

- Doctor Proteus, rosti procurorul pe un ton dusmanos. Camerele de televiziune transfocara pe ranjetul lui si apoi pe broboanele de sudoare de pe fruntea lui Paul. Te-ai recunoscut vinovat de conspiratie pentru sustinerea actelor de sabotaj. Adevarat?

- Adevarat.

Acul balansa spre A si apoi, inapoi spre pozitia neutra, dovedind ca, din cate stia Paul, era intr-adevar adevarat.

- Conspiratia al carei conducator esti are ca metoda - si citez acum din celebra dumitale scrisoare: "Suntem pregatiti sa folosim forta pentru a pune capat faradelegii, daca nu vom reusi prin alte mijloace'. Sunt cuvintele dumitale, doctore?

- Au fost scrise de altcineva, dar sunt de acord cu ele, spuse Paul.

- Cuvantul "faradelege' se refera in acest caz la actuala economie mecanizata?

- Si cea viitoare.

- Scopul vostru este, din cate inteleg, sa distrugeti masinile pentru ca oamenii sa aiba un rol mai personal in productie?

- Unele masini.

- Care masini, doctore?

- Inca n-am stabilit.

- Aha! inca n-ati stabilit!

- Primul pas va fi sa-i convingem pe americani sa accepte limitarea sferei de actiune a masinilor.

- Si veti obtine acest acord cu forta, daca va fi necesar? Veti impune cu forta aceasta conditie artificiala, acest pas inapoi, poporului american?

- Ceea ce deosebeste omul de restul animalelor este capacitatea de a face lucruri artificiale, spuse Paul. Spre mai marea lui slava, zic eu. Iar un pas inapoi, dupa o cotitura gresita este un pas in directia buna.

Camerele de televiziune patrunsera adanc in ochii pe drept cuvant furiosi ai procurorului si se retrasera, ingrozite de forta strafulgerarii lor, inca nedescarcata.

Paul privi si el si vazu ca procurorul stia mult mai multe decat dezvaluise pana atunci. Dar Paul se indoia ca procurorul stia ca secretara lui era membra a Societatii Camasa Fantomei si ca raspunsurile lui, desi erau inregistrate ca fiind adevarate pe detectorul de minciuni, erau sinteza celor mai bune idei si exprimari ale lui Lasher, Fmnerty si ale profesorului von Neumann.

Paul era relaxat, plin de euforia martirajului bine mediatizat pentru o cauza in care credea. Nu mai exista nici o indoiala in mintea lui, si nici in mintea procurorului ca obiectivul Societatii Camasa Fantomei era un act de tradare. Masinile si institutiile de guvernare erau atat de strans legate intre ele, incat a incerca sa ataci una fara sa vatama alta era ca si cum ai incerca sa scoti unui pacient creierul bolnav ca sa-l salvezi. Trebuia sa fie cucerita puterea - o cucerire induratoare, dar o cucerire.

Singurele cunostinte mai vechi din incapere erau Kroner, care parea gata sa planga si grasanul cu ochi de purcel Fred Bernnger, care venise, banuia Paul, pentru a vedea cum este razbunata uciderea Campionului Charley.

Anita nu venise la tribunal si nici Shepherd. Amandoi erau probabil prea ocupati cu elaborarea viitoarelor campanii pentru a oferi mai mult decat o scurta si cucernica rugaciune celor prinsi in sarma ghimpata a campului de batalie al vietii. Nu era nevoie ca Anita sa vina la tribunal pentru a arata lumii sentimentele ei fata de sotul ratacitor. Spusese clar acest lucru in mai multe interviuri acordate presei. Explicase ca se casatorise cu Paul cand era doar o copila si ii multumea lui Dumnezeu ca situatia se limpezise cat ea era inca suficient de tanara pentru a mai salva o ramasita de fericire. "Salvarea unei ramasite' i se paru lui Paul o expresie deosebit de adecvata, pentru ca trimitea la scormonirea gunoaielor orasului si la dragarea fundului marii din porturi, pentru ca Anita anuntase odata cu urmatoarea ei rasuflare ca se va casatori cu doctorul Lawson Shepherd de indata ce va obtine divortul de Paul.

Pe Paul il plictisise lectura declaratiilor ei publice; parca erau niste barfe despre altcineva, despre acuzatiile unei starlete de televiziune la adresa unui producator batraior. El se concentra acum asupra unei probleme mult mai amuzante si importante - sa spuna cat mai multe lucruri usturatoare contra masinilor si in favoarea Societatii Camasa Fantomei pe un canal de televiziune cu acoperire nationala.

- Aceasta folosire a fortei - n-o consideri, doctore, ca o declaratie de razboi impotriva Statelor Unite, ca o tradare? il ademeni procurorul.

- Suveranitatea Statelor Unite rezida in poporul sau, nu in masini; suveranitatea apartine poporului, care, daca doreste, si-o poate lua inapoi. Masinile, spuse Paul, au depasit suveranitatea personala predata lor de bunavoie de catre poporul american pentru o buna guvernare. Masinile, organizarea si obtinerea eficientei au privat poporul american de libertate si de obtinerea fericirii.

Paul isi rasuci capul si vazu acul aratand A.

- Martorul sa nu-si miste capul, rosti sever judecatorul. Preocuparea lui este sa spuna adevarul, tot adevarul si numai adevarul. Indicatorul functioneaza singur.

Procurorul se intoarse cu spatele la Paul, ca si cum ar fi terminat cu el, apoi brusc, se rasuci ca sa-l ameninte cu degetul.

- Esti patriot, doctore, nu-i asa?

- Incerc sa fiu.

- Principala dumitale dorinta este de a sluji pentru binele poporului american?

- Da.

Paul era derutat de aceasta noua orientare a interogatoriului, pentru care nimeni nu-l pregatise.

- Acesta este motivul esential pentru a sluji drept conducator nominal al Societatii Camasa Fantomei - de a face bine?

- Da, spuse Paul.

Susotelile si scartaitul scaunelor sub fundurile care se foiau il anuntara pe Paul ca se intamplase ceva cu acul detectorului.

Judecatorul isi folosi ciocanelul.

- Liniste in sala! il rog pe inginerul tribunalului sa verifice cablurile si circuitele.

Inginerul isi duse caruciorul de otel la boxa martorilor si testa impersonal legaturile lui Paul. Citi datele in diverse puncte ale circuitelor, scoase cutia cenusie de sub boxa martorilor, extrase fiecare cablu si il incerca, apoi puse totul la loc, in mai putin de doua minute.

- Totul este in ordine, onorata instanta.

- Martorul e rugat sa spuna ceva considerat de el fals, rosti judecatorul.

- Orice cunostinta stiintifica este un lucru bun pentru omenire, spuse Paul.

- Obiectez! spuse procurorul.

- E ceva neoficial, e doar o testare a aparatului, spuse judecatorul.

- Balans spre stanga, spuse inginerul.

- Acum spune un adevar, rosti judecatorul.

- Principala indeletnicire a oamenilor este sa se straduiasca sa fie cu adevarat fiinte omenesti, spuse Paul, si nu niste anexe ale masinilor, institutiilor si sistemelor.

- Balans spre A, spuse inginerul, infigand si mai adanc o clema de metal in subsuoara lui Paul.

- Acum o jumatate de adevar, spuse judecatorul.

- Sunt fericit, rosti Paul. Spectatorii chicotira, apreciativ.

- Exact pe mijloc, spuse inginerul.

- Continuati examinarea, spuse judecatorul.

- Ii voi pune bunului doctor patriot aceeasi intrebare, spuse procurorul. Doctore, rolul dumitale in acest complot de a inlatura.. Iiii masinile, spui ca este motivat de dorinta dumitale de a sluji poporul american?

- Cred ca da.

Din nou, aceeasi fojgaiala graitoare, in sala.

- Crezi? repeta procurorul. Stii ce a aratat acum acul, doctor patriot, Patrick Henry al zilelor noastre?

- Nu, rosti Paul nelinistit.

- Acul este exact intre A si F, doctore. Se pare ca nu esti sigur. Poate am putea diseca aceasta jumatate de adevar, ca sa extragem din ea un adevar intreg - asa cum se extirpa o tumoare.

- Mmm.

- S-ar putea, doctore, ca ura aceasta fata de tot ce descrii ca nedreptate facuta omenirii sa fie de fapt o ura mai putin abstracta?

- Poate. Nu prea va inteleg.

- Ma refeream la ura dumitale fata de o persoana, doctore.

- Nu stiu despre ce vorbiti.

- Acul spune ca stii, doctore - stii ca patriotismul dumitale rosu-alb-albastru este de fapt o exprimare a urii si dusmaniei - ura si dusmanie fata de unul dintre cei mai mari patrioti autentici din istoria americana, tatal dumitale!

- Absurd!

- Acul spune ca minti! Procurorul ii intoarse spatele lui Paul, cu un aer scarbit. Doamnelor si domnilor jurati, stimati telespectatori, supun judecatii dumneavoastra faptul ca barbatul acesta a ramas un adolescent plin de ura, pentru care mareata noastra tara, mareata noastra economie, civilizatia noastra au devenit un simbol al tatalui sau! Un tata pe care, in subconstient, el ar fi vrut sa-l distruga!

Un tata, doamnelor si domnilor jurati si stimati telespectatori, caruia noi toti ii datoram vietile noastre, pentru ca el, mai mult decat oricare alt american, a stapanit fortele know-how-ului si a adus victoria civilizatiei!

Dar acest adolescent a preferat sa dusmaneasca, sa urasca stralucita aparitie pe paginile istoriei din al carei trunchi a rasarit. Iar acum, devenit barbat, si-a transferat aceasta ura la ceea ce ar putea sluji foarte bine drept simbol al tatalui sau, tara dumneavoastra, doamnelor si domnilor jurati si stimati telespectatori, si a mea.

Puteti sa-i spuneti complexul lui Oedip, daca doriti. Acum e barbat matur si eu ii spun tradare! Neaga, doctore, neaga! Neaga, repeta el, aproape in soapta.

Camerele de televiziune panoramara si se repezira la fata lui Paul ca niste caini care se reped asupra unui raton impuscat dintr-un copac.

- E limpede ca nu pot nega, rosti Paul.

Privi in jos, neajutorat, intrebator, la firele care monitorizau orice refelex pe care i-l daduse Dummnezeu pentru a se apara. Cu o clipa inainte, fusese purtatorul de cuvant volubil al unei organizatii puternice, inteligente. Acum, dintr-odata, era singur, infruntand o problema numai si numai a lui.

- Daca tatal meu ar fi proprietarul unui magazin cu animale de casa, spuse el in sfarsit, eu as otravi probabil, in subconstient, caini.

Camerele se retrasera si se apropiara nervoase, panoramara peste spectatori, il fixara pe judecator si revenira la Paul.

- Dar chiar daca n-ar fi fost aceasta chestiune neplacuta intre mine si memoria tatalui meu, probabil tot as crede in discutiile impotriva ilegitimitatii masinilor. Din cate stiu eu, exista oameni care nu-si urasc tatii si cred in aceste discutii. Ura ma face, gandesc eu, nu doar sa cred, ci si sa vreau sa fac ceva in privinta sistemului. Acul e de acord?

Cativa spectatori dadura din cap.

- E-n regula. Pana aici e-n regula. Banuiesc ca toti oamenii au motivatii destul de josnice si probabil ca datele clinice imi sustin afirmatia. Josnicia, in majoritatea cazurilor, face fiintele omenesti, inclusiv pe tatal meu, sa avanseze. Ma tem ca asta inseamna sa fii om.

Procurorul n-a facut decat sa dovedeasca ceea ce totul in aceasta lume alcatuita de noi pare hotarat sa dovedeasca si ceea ce Societatea Camasa Fantomei este hotarata sa dezminta: ca eu nu sunt bun, ca voi nu sunteti buni, ca noi nu suntem buni pentru ca suntem oameni.

Paul privi in obiectivele camerelor de televiziune si isi imagina milioanele de oameni care priveau si ascultau in clipa aceea, intrebandu-se daca il intelesese vreunul din ei. Incerca sa gaseasca o imagine vie care sa-i faca sa-i inteleaga punctul de vedere. Ii veni in minte o imagine: o respinse pentru ca era indecenta, nu gasi alta, asa ca o exprima.

- Cei mai frumosi bujori pe care i-am vazut, spuse Paul, cresteau in excremente de pisica. Eu

Din strada de dedesubt rasuna zgomot de cimpoaie si tobe.

- Ce se petrece afara? intreba judecatorul.

- E o manifestatie, domnule, spuse paznicul, aplecandu-se pe fereastra.

- Ce organizatie este? intreba judecatorul. O sa-i aduc pe toti in fata instantei pentru acest ultragiu.

- Sunt imbracati ca scotienii, domnule, spuse paznicul. Cativa din frunte par a fi indieni.

- Bine, spuse judecatorul nervos, oprim marturia pana trec.

O caramida sparse un geam al salii de sedinte, imprastiind o ploaie de cioburi pe steagul american din dreapta judecatorului.

Limuzina Departamentului de Stat care se indrepta spre New York traversa a doua oara raul Iroquois din Uium. Pe bancheta din spate sedeau domnul Ewing J. Halyard, sahul din Bratpuhr - liderul spiritual al celor 6 000 000 de membri ai sectei Kolhouri - si Khashdrahr Miasma, translatorul si nepotul sahului. Sahul si Khashdrahr, care tanjeau dupa clopoteii templelor, clipocitul fantanilor si strigatele houri selano din curtea palatului, se intorceau acasa.

Cand expeditia traversase mai inainte podul, la inceputul calatoriei, Halyard si sahul, fiecare in maniera culturii de care apartinea, fusesera egali in stralucire, in timp ce Khashdrahr statea in urma lor, sarac si umil. Acum, ierarhia calatorilor se schimbase. Functia lui Khashdrahr fusese extinsa, el slujind acum nu doar ca punte lingvistica intre sah si Halyard, dar si ca treapta sociala intermediara intre ei.

Punandu-si intrebari despre mecanica existentei umane, o mecanica mult peste sarmanul nivel al liberului arbitru, domnul Halyard se pomeni ca reprezinta categoria fara rang, la fel de limpede cum doctorul Halyard reprezentase odinioara un rang foarte mare. Desi nu le spusese nimic celor aflati in grija sa despre examenul de educatie fizica - o chestiune de viata si de moarte pentru cariera lui -, ei intuisera prabusirea statutului lui in clipa cand fusese adus inapoi de la sala de sport a Universitatii Corneli si resuscitat.

Dupa ce Halyard isi revenise si isi schimbase sortul si tenisii distrusi cu haine de strada, vazuse in oglinda, nu un cosmopolit imbracat dupa ultima moda, ci un caraghios batran impopotonat ridicol. Isi scosese floarea de la butoniera, vesta stridenta, camasa colorata. Isi smulsese una dupa alta toate accesoriile, toate vesmintele, simboluri ale diplomatului compromis. Acum era, din punct de vedere spiritual si vestimentar, numai in nuante de alb, gri si negru.

Si ca si cum mai ramasese ceva de zdrobit in Halyard, urmase inca o lovitura zdrobitoare. Masinile care se ocupau de personalul Departamentului de Stat, declansasera automat, cu un respect pentru lege si ordine niciodata atins de fiintele omenesti, procedurile impotriva lui, pentru ca nu fusese niciodata indrituit sa detina titlul de doctor in stiinte, numerele de clasificare sau, si mai important, cartea de credit.

- O sa intervin pentru tine, ii scrisese superiorul lui direct, dar Halyard stia ca era o formula arhaica intr-o jungla de metal, sticla, plastic si gaz nobil.

- Khabu!  spuse sahul, fara a se uita la Halyard.

- Unde suntem? il intreba Khashdrahr pe Halyard, umpland golul social, din politete, desi cuvantul bratpuhrian ii era deja destul de familiar lui Halyard.

- In Uium. Va amintiti? Am mai traversat podul, din cealalta directie.

- Nakka Takarn tooie, spuse sahul, dand din cap.

- Iii?

- Unde Takaru te scuipa in fata, spuse Khashdrahr.

- A, asta era! Halyard zambi. Sper sa nu luati asta acasa ca principala amintire despre Statele Unite. A fost un incident total ridicol, izolat, irational. Nu este semnificativ pentru temperamentul poporului american. Taman acel unic nevrotic trebuia sa-si manifeste agresivitatea in fata dumneavoastra, domnilor. Credeti-ma, puteati sa calatoriti prin tara aceasta inca o suta de ani si n-ati mai fi vazut o asemenea iesire.

Halyard nu lasa sa i se vada deloc amaraciunea. Continua, cu melancolica dusmanie, in acele ultime zile ale carierei sale, sa-si faca meseria impecabil.

- Uitati de el, spuse el si amintiti-va toate celelalte lucruri pe care le-ati vazut si incercati sa va imaginati cum s-ar putea transforma propria dumneavoastra natiune.

Sahul chicoti, pus pe ganduri.

- Fara sa va coste absolut nimic, spuse Halyard, America va trimite ingineri si manageri, specializati in toate domeniile, ca sa studieze resursele voastre, sa elaboreze un plan de modernizare si sa-l porneasca, sa-i testeze si sa-i clasifice pe oamenii vostri, sa pregateasca credite, sa puna in miscare masinaria.

Sahul clatina din cap, a indoiala.

- Prakka-fut takki sihn, spuse el in cele din urma, souli, sakki EPIC AC, siki Kanu pu?

Sahul spune, traduse Khashdrahr, ca inainte de a face acest prim pas, va rog sa intrebati EPICAC la ce folosesc oamenii.

Limuzina se opri la capul podului de pe partea Homestead-ului, blocata de data asta nu de echipa Fortelor de Reconstructie si Reparatie, ci de o falanga de arabi. Ca si cum semnificatia steagurilor si a costumelor nu era suficient de confuza, ei erau condusi de doi barbati cu camasi indiene, vopsiti in culori de razboi.

- Dinko f spuse sahul.

- Armata? spuse Khashdrahr.

Halyard chicoti pentru prima data dupa multe saptamani. Cum putea cineva, fie el un strain, sa creada ca aceasta incalceala de steaguri, esarfe si arme de jucarie putea fi o forta de lupta adevarata?

- Sunt doar cativa oameni care se distreaza travestindu-se.

- Unii au pusti, spuse Khashdrahr.

- Sunt din lemn si carton, acoperite cu vopsea, spuse Halyard. Nu sunt adevarate. Lua tubul de vorbit si i se adresa soferului: Vezi daca nu te poti strecura pe langa ei, apoi s-o iei pe o strada laturalnica, spre tribunal. Acolo situatia e probabil mai calma.

- Da, domnule, spuse soferul nelinistit. Totusi, nu stiu ce sa zic, domnule. Nu-mi place cum se uita la noi si toata circulatia asta de pe celalalt mal arata de parca ar fugi de ceva. Poate-ar fi mai bine sa intoarcem si

- Prostii! Blocheaza portierele, claxoneaza si treci mai departe. Lucrurile au ajuns intr-un impas daca o maimutareala ca asta are prioritate de trecere in fata unor treburi oficiale.

Geamurile rezistente la gloante se inchisera etans, incuietorile portierelor tacanira si limuzina patrunse timid printre randurile portocalii, verzi si aurii de arabi.

Pumnale si iatagane cu giuvaeruri impunsera si scrijelira caroseria limuzinei blindate. Peste racnetele arabilor se auzira focuri de arma. Doua umflaturi mari aparura brusc pe o parte a masinii, la cativa centimetri de capul lui Halyard.

Halyard, sahul si Khashdrahr se trantira pe jos. Limuzina tasni printre sirurile de oameni furiosi si intra pe o strada laterala.

- Ia-o spre tribunal, ii striga Halyard de pe jos soferului, apoi iesi pe Westinghouse Boulevard!

- Sa va ia naiba! spuse soferul. Va las aici. Tot orasul a innebunit!

- Te omor daca nu ramai la volan! striga salbatic Khashdrahr, care facuse din sarmanul lui trup scut pentru ocrotirea trupului sacru al sahului si lipise varful unui pumnal auriu de ceafa soferului.

Urmatoarele lui cuvinte se pierdura in zgomotul unei explozii din apropiere, urmat de urale si o ploaie de pietre pe capota limuzinei.

- Am ajuns la tribunal! spuse soferul.

- Bine, fa la stanga! ordona Halyard.

- Dumnezeule! striga soferul. Priviti!

- Ce este? intreba cu glas tremurat Halyard, intins pe jos alaturi de Khashdrahr si de sah. Nu vedea de acolo decat cerul, acoperisurile si cateva fuioare de fum.

- Scotienii, rosti ca din mormant soferul. Dumnezeule, vin scotienii! Limuzina se opri in scrasnet de cauciucuri.

- Da inapoi si

- Aveti un radar acolo, pe jos? Uitati-va pe geamul din spate si pe urma sa-mi spuneti sa dau inapoi.

Halyard isi ridica precaut capul deasupra marginii geamului. Limuzina era blocata in fata de cimpoieri si in spate de un detasament de Parmezani Regali cu epoleti de aur, care navalisera dintr-o Piata Agroalimentara Automata de vizavi de tribunal.

O explozie arunca benzile rulante si compostoarele pentru conserve prin ferestre. Un casier automagic se rostogoli in strada, ca prin minune inca in picioare, pe piedestalul sau rotund. "Ati vazut varza noastra de Bruxelles speciala?' rostea el, agatat de propriul cordon, dupa care se strivi de pavaj langa limuzina, scuipand monede dintr-o rana mortala.

- Nu pe noi ne urmaresc! striga soferul. Priviti!

Parmezanii Regali, Scotienii si o mana de indieni isi unisera fortele si loveau in usa tribunalului cu un stalp de telefon doborat.

Usa se facu surcele si avantul stalpului ii impinse pe atacatori inauntru.

Peste o clipa iesira cu un barbat pe umeri. In vacarmul uralelor lor entuziaste, parea o marioneta. Intarind aceasta impresie, de extremitatile lui atarnau bucati de sarma.

- La uzina! strigara indienii.

Cei care isi purtau eroul pe sus ca un alt steag pe langa cel american, ii urmara pe indieni spre podul de pe Iroquis, aclamand, cantand din cimpoaie, strivind, dinamitand si batand tobele.

Limuzina ramase in locul unde fusese imobilizata de Parmezanii Regali si de scotieni timp de o ora, in timp ce bubuiala exploziilor rasuna in oras ca pasii unui urias beat; dupa-amiaza deveni amurg intr-o perdea de fum. Ori de cate ori fuga parea posibila si Halyard isi ridica precaut capul ca sa vada daca se oprise focul, contingente proaspete de vandali si pradatori il faceau sa se tranteasca din nou pe jos.

- Gata, spuse el in cele din urma. Cred ca acum s-a terminat. Sa incercam s-ajungem la politie. Putem obtine protectie acolo pana se consuma toata chestia asta.

Soferul se apleca peste volan si se intinse, insolent.

- Ce va-nchipuiti? Ca ati vazut un meci de fotbal? Va-nchipuiti poate ca totul o sa fie ca inainte?

- Nu stiu ce se petrece si nici tu nu stii. Mergem la politie, ai inteles? spuse Halyard.

- Va-nchipuiti ca puteti sa-mi dati ordine numai pentru ca sunteti doctor si eu nu?

- Fa cum spune el, suiera Khashdahr, impungand din nou cu varful pumnalului ceafa soferului.

Limuzina patrunse pe strazile pline de gunoaie, acum pustii, spre sediul celor ce asigurau ordinea in Uium.

Strada din fata sediului politiei era de un alb imaculat, pavata cu carti de identificare perforate; cele cincizeci de mii de carti de identificare cu care masinile pentru controlul personalului si prevenirea infractiunilor din Uium jucasera nenumarate partide - le amestecasera, le impartisera, le scosesera de la fundul pachetului, din varf, le palmasera, le insemnasera, le citisera, mai rapid decat orice ochi uman, le controlasera pe fiecare si ocrotisera implacabil interesele casei, intotdeauna ale casei, ale oricarei case.

Usile cladirii fusesera smulse din balamale si inauntru erau dune ondulate de dosare aruncate.

Halyard crapa un pic geamul.

- Alo, striga el in speranta ca va aparea un politist. Hei, alo! Deschise cu precautie portiera.

Inainte de apuca s-o inchida din nou, doi indieni cu pistoale trasera de ea si o deschisera larg.

Khashdrahr se repezi la ei cu cutitul; il lovira si Khashdrahr isi pierdu cunostinta. Cazu peste sahul care tremura.

- Hei, rosti Halyard si il lasara si pe el fara simtire.

- La uzina! ordonara indienii.

Cand isi recapata cunostinta, Halyard se pomeni intins pe jos in limuzina cu capul, care-l durea ingrozitor, pe jumatate iesit prin portiera deschisa.

Masina era parcata in fata unui local de langa pod. Fatada localului fusese captusita cu saci cu nisip si inauntru se aflau oameni care manevrau radiouri, deplasau ace cu gamalie pe harti, ungeau arme si urmareau ceasul. La capul podului erau baricade rudimentare din saci cu nisip si cherestea, cu fata spre cazematele si turelele uzinei Uium de peste rau. Barbati imbracati cu toate tipurile posibile de uniforma se plimbau prin jurul fortificatiilor intr-o atmosfera de sarbatoare, venind si plecand dupa voia inimii, aflati in misiuni stiute numai de ei.

Indienii care comandau si soferul plecasera, iar Khashdrahr si sahul, uimiti si inspaimanati, erau ocarati de un barbat inalt si slab care purta o camasa indiana, dar nu era vopsit in culori de razboi.

- Ei, dracie! spuse barbatul inalt. Cavalerii din Kandahar erau repartizati la blocajul de drum de pe Griffin Boulevard. Ce naiba cautati aici?

- Noi, incepu Khashdrahr.

- N-am timp sa ascult scuzele voastre. Mars inapoi la organizatia voastra!

- Dar

- Lubbock! striga barbatul inalt.

- Da, sa traiti.

- Transporta-i pe oamenii astia pana la blocul din Griffin Boulevard sau aresteaza-i pentru nesupunere.

- Da, sa traiti. Pleaca un camion chiar acum. Lubbock ii impinse pe sah si pe Khashdrahr in partea din spate a unui camion, peste niste cutii cu grenade de mana.

- Brouha batouli, nibo. Nibo! striga jalnic sahul. Nibo! Camionul isi urni pinioanele si disparu intr-un nor de fum.

- Asculta, spuse Halyard ragusit.

- Finnerty! striga un barbat scund si gras cu ochelari cu lentile groase din usa localului. Politia statului incearca sa patrunda prin baricada de pe Griffin Boulevard! Cine ne vine in ajutor?

Finnerty facu ochii mari si isi trecu degetele prin par.

- Ne-au trimis doi vagabonzi si gata. Organizatia Veteranilor de Razboi si Cavalerii Pithiei au dat bir cu fugitii, iar Masonii nici n-au aparut. Spune-le ca n-avem rezerve!

Un gheizer de flacari si zidarie sparta tasni din uzina Uium de peste rau, si Halyard vazu ca in locul unde fluturase steagul american deasupra biroului managerului uzinei, un steag alb era biciuit de vantul plin de fum.

- Pentru numele lui Dumnezeu! spuse Finnerty. Ia legatura prin radio cu Cerbii si Elanii si spune-le sa plece de acolo. Trebuiau sa ocupe uzina, nu s-o faca praf.

- Baker Dog 3, rosti Lasher intr-un microfon. Baker Dog 3, protejati tot echipamentul din uzina pana se poate lua o decizie pentru un ordin de lupta corect. Ma auzi, Baker Dog 3?

Multimea de langa local tacu, pentru a auzi raspunsul Cerbilor si Elanilor peste suieraturile difuzorului.

- Baker Dog 3, m-ai auzit? striga Lasher.

- Zowie, se auzi in receptor un strigat indepartat si un alt vulcan erupse in uzina.

- Lubbock! spuse Finnerty. Preia comanda. Eu ma duc acolo sa bag putina disciplina in sugarii aia. O sa vedem noi cine conduce spectacolul asta! Se urca intr-o masina si goni pe pod spre uzina.

- Salt Lake City e in mainile noastre! striga un alt operator de radio din local.

- Pana acum avem Oakland, Salt Lake si Uium! spuse Lasher. Dar ce se-ntampla cu Pittsburgh-ul?

- Nici un raspuns.

- Pittsburgh e cheia, spuse Lasher. Mai incercati. Arunca o privire spre sud peste umar si pe chip i se asternu groaza. Cine a dat foc muzeului? Racni disperat in microfon. Catre toate posturile! Toate posturile! Protejati orice proprietate! Vandalismul si jaful se vor pedepsi cu moartea. Atentie, toate posturile, ma auziti?

Tacere.

- Cerbii? Elanii? Cavalerii Pithiei? Veteranii? Vulturii? Alo! Nu ma aude nimeni? Alo!

Tacere.

- Proteus! striga un arab care intra impleticindu-se pe usa localului, fluturand o sticla. Unde-i Proteus? Sa vorbeasca!

Paul, ravasit si imbatranit, aparu langa Lasher in usa localului.

- Domnul sa ne ajute, rosti el rar. Domnul sa ne ajute. Daca am invins, inseamna ca acum incepe ce-i mai greu.

- Isuse, ai zice ca am pierdut, spuse arabul. Acu' imi pare rau ca i-am cerut sa vorbeasca.

- Lou!

- Aici sunt! spuse arabul beat.

- Lou, baiete, am uitat de brutarie. Inca face paine de parca nu s-ar fi intamplat nimic.

- Nu se poate asta, spuse Lou. Hai s-o dam gata!

- Stai, asteapta, spuse Paul. O sa avem nevoie de brutarie.

- Da' e o masina, nu? spuse Lou.

- Da, sigur, dar n-are rost sa

- Atunci hai s-o dam gata. Si, pe cinstea mea ca o sa vina cu noi si batranul Al. Unde-ai fost, ticalosule?

- Am dat foc la porcaria aia de uzina de epurare a apei! spuse mandru Al.

- Bravo! Asa da! Sa dam naibii lumea inapoi oamenilor, lua-i-ar naiba!

- Nu inteleg ce se-ntampla cu Pittsburgh-ul, spuse Finnerty. Stiam ca Seattle si Minneapolis sunt nesigure. Dar Pittsburgh

- Si St. Louis si Chicago, spuse Paul, clatinand din cap.

- Si Birmingham, Boston si New York, spuse Lasher, zambind trist. Parea ciudat de calm, inexplicabil de satisfacut.

- Pfff! facu Finnerty.

- Oricum, Uium a mers ceas si Salt Lake City si Oakland la fel, spuse profesorul von Neumann. Deci cred ca putem spune ca teoria atacului a fost esential valabila. Executarea, desigur, a fost, ca de obicei, altceva.

- Intotdeauna este, spuse Lasher.

- De ce esti atat de vesel? intreba Paul.

- Ai fi mai fericit daca as boci, doctore? spuse Lasher.

- Acum nu mai trebuie decat sa strangem randurile cu Salt Lake City si Oakland si sa sugrumam tara pana o supunem, spuse Finnerty.

- Mai bine il trimiteam pe unul din oamenii nostri din Uium sa puna mana pe EPICAC, spuse von Neumann. EPICAC face cat trei Pittsburgh-uri.

- Pacat pentru Elanii din Roswell, spuse Lasher. D-71 a spus ca erau innebuniti la ideea ca vor lua ei EPICAC-ul.

- Prea innebuniti, spuse Paul.

- Nitroglicerina e o chestie delicata chiar si fara sa-ncerce niste nebuni s-o bage in sticle de Cola, spuse Finnerty.

Cele patru creiere ale Societatii Camasa Fantomei sedeau in jurul fostului birou al lui Paul, biroul managerului uzinei Uium.

Revolutia nu implinise nici o zi. Era dimineata devreme, inainte de rasaritul soarelui, dar ici si colo cladiri cuprinse de flacari luminau cateva petice din Uium ca intr-o amiaza tropicala.

- Sa atace odata, ca sa se termine, spuse Paul.

- Mai au nevoie de ceva ragaz ca sa-si recapete curajul, dupa ce i-au facut Cavalerii din Kandahar politiei pe Griffin Boulevard, spuse Finnerty. Ofta. Pe Dumnezeu, daca am mai avea cateva grupuri ca acela din Pittsburgh

- Si din St. Louis, spuse Paul, si din Seattle si Minneapolis si din Boston si

- Hai sa vorbim despre altceva, spuse Finnerty. Ce-ti face bratul, Paul?

- Nu-i rau, spuse Paul atingandu-si atela improvizata. Bratul Mesiei Societatii Camasa Fantomei fusese rupt de un bolovan in timp ce isi exercita magnetismul asupra unei multimi interesate sa vada cum ia foc centrala electrica.

- Dar dumitale ce-ti face capul, profesore?

- Imi suna, spuse von Neumann, aranjandu-si bandajul. Fusese lovit de Ghioaga Sacra a Ordinului Aurora Boreala in timp ce explica unei multimi de ce nu trebuia doborat un turn de radio de saptezeci de metri inaltime.

- Suna a glockenspiel sau carillon? intreba Lasher. Dar tu, Ed, cum o duci cu contuziile si jupuiturile?

Finerty isi rasuci gatul si isi ridica bratele, experimental.

- Nu-i nici o problema. Daca durerea se-nteteste, pot sa ma sinucid si am terminat.

Finnerty fusese trantit la pamant si calcat in picioare de Cerbii si Elanii turbati, in timp ce spunea ca uzina trebuie mentinuta intacta pana ce se va putea decide calm care masini sa fie distruse si care pastrate.

Focul tasni spre cer din Homestead.

- Harta e actualizata, domnule profesor? intreba Lasher. Profesorul von Neumann se uita la noua valvataie prin binoclu si trasa un X negru pe harta din fata lui.

- Posta, probabil.

Harta orasului fusese curata ca lacrima la inceputul campaniei, cu o duzina de cerculete rosii indicand obiectivele principale ale puciului din Uium: sediul Politiei, Tribunalul, centrele de comunicare, amplasamentele baricadelor, Uzina Uium. Dupa cucerirea acestor obiective, cu un minimum de varsare de sange si de pagube si dupa declararea planului operatiunilor, urma sa inceapa inlocuirea mecanismelor de control automate cu fiinte omenesti. Cele mai importante dintre aceste obiective secundare erau inconjurate cu verde.

Dar acum harta era mazgalita toata si zdrentuita. Peste constelatia de cercuri rosii si verzi imprastiata pe harta se intindea o manjeala continua de X-uri negre care marca tot ce fusese cucerit si, mai mult de atat, distrus.

Lasher se uita la ceas.

- La mine e ora 4. Atata e?

- Cine mai stie? spuse Finnerty.

- Nu vedeti ceasul de la primarie de acolo?

- L-au luat in urma cu cateva ore.

- Si probabil vor veni sa-ti ia si tie ceasul in cateva minute, spuse Paul. Mai bine baga-l in buzunar.

- Pe mine ma omoara specialistii, spuse Finnerty. Unii indivizi par sa atace doar un anumit tip de masina, lasandu-le in pace pe celelalte. E unul mititel si colorat care umbla prin oras cu un pistol si arunca in aer doar cutiutele alea pentru siguranta traficului.

- Dumnezeule, spuse Paul, nu mi-am inchipuit ca o sa se intample asa.

- Adica sa pierdem? spuse Lasher.

- Sa pierdem, sa castigam - oricum s-o numi harababura asta.

- Are toate caracteristicile unui linsaj, spuse profesorul. Dar se petrece la o scara atat de mare, incat probabil ca se apropie un genocid. Cei buni vor muri alaturi de cei rai - toaletele cu apa curenta alaturi de controlul automat al strungurilor.

- Ma intreb daca situatia ar fi fost diferita in lipsa alcoolului, spuse Paul.

- Nu poti cere oamenilor sa atace masinarii cu capul limpede, spuse Finnerty.

- Si nu le poti cere sa se opreasca dupa ce s-au imbatat, spuse Paul.

- Nimeni n-a spus ca nu va fi o harababura, spuse Lasher. O explozie ingrozitoare salta pardoseala si o lasa la loc.

- Mama! spuse Luke Lubbock, stand de paza in fostul birou al lui Katharine Finch.

- Ce-a fost asta, Luke? striga Lasher.

- Cisternele de benzina. Maama!

- Ray, rosti Paul trist.

"Oameni din Uium!' bubui un glas din cer. "Oameni din Uium!'

Paul, Lasher, Finnerty si von Neumann alergara spre deschizatura unde fusese inainte fereastra cat un perete. Privind in sus, vazura pe cer un elicopter robot, cu burta si aripile inrosite de flacarile de dedesubt.

Oameni din Uium, depuneti armele! spunea difuzorul lui. In Oakland si Salt Lake City s-a reinstaurat ordinea. Cauza voastra este pierduta. Inlaturati-va falsii lideri.

Sunteti total inconjurati, izolati de restul lumii. Blocada nu va fi ridicata pana ce Proteus, Lasher, Finnerty si von Neumann nu vor fi predati autoritatilor dincolo de baricada de pe Griffin Boulevard.

Am putea sa va bombardam, dar aceasta nu este o procedura americana. Amputeapune tancurile pe voi, dar aceasta nu este o procedura americana.

Acesta este un ultimatum; daca nu va veti preda falsii lideri si nu veti depune armele in urmatoarele sase ore, veti suferi in ruinele produse de voi in urmatoarele sase luni, izolati de restul lumii. Clic.

Oameni din Uium, depuneti armele! In Oakland si Salt Lake City s-a re

Luke Lubbock ochi si trase.

Oaa beeeni biin Idibum! facu difuzorul. Deee budne zi abede!

- Scurteaza-i suferinta, spuse Finnerty. Luke trase din nou.

Elicopterul se clatina stangaci, continuand sa se adreseze orasului. Oaa beeeni biin Idibum! Deee budne zi abede!

- Unde te duci, Paul? spuse Finnerty.

- Sa ma plimb.

- Pot sa vin si eu?

- Nu mai conteaza acum.

Cei doi iesira din cladire si pornira pe bulevardul lat si murdar, care impartea uzina, pe langa fatadele numerotate, in spatele carora nu mai era decat tacere, moloz si gunoaie.

- N-a mai ramas nimic ca pe vremuri, nu? spuse Finnerty, dupa ce mersera o bucata de drum fara sa vorbeasca.

- O noua era, spuse Paul.

- Bem in cinstea ei? spuse Finnerty, scotand o sticla din buzunarul camasii lui de fantoma.

- Pentru noua era.

Se asezara in fata Cladirii 58 si, fara un cuvant, isi trecura sticla de la unul la celalalt.

- Stii, spuse Paul in cele din urma, lucrurile n-ar fi stat asa de rau daca ar fi ramas asa cum erau cand am venit noi aici prima oara. Au fost zile acceptabile, nu?

Simteau amandoi ca intre ei se contura o legatura melancolica profunda, stand acolo printre capodoperele sfaramate, masinile stralucit proiectate si frumos realizate. O buna parte din vietile si talentele lor se consumase in crearea lor, in crearea a ceea ce fusese distrus in cateva ore, cu ajutorul lor.

- Lucrurile nu raman asa cum sunt, spuse Finnerty. E prea amuzant sa incerci sa le schimbi. Iti aduci aminte ce amuzant a fost sa inregistram miscarile lui Rudy Hertz, si pe urma sa incercam sa realizam controlul automat dupa benzile inregistrate?

- Si a mers! spuse Paul.

- Sigur ca a mers!

- Si pe urma am alcatuit grupul trei de strunguri, spuse Paul. Dar nu erau ideile noastre, desigur.

- Nu, dar mai tarziu am avut si noi idei. Idei minunate, spuse Finnerty. Cred ca atunci am fost cel mai fericit, Paul; eram atat de absorbit, ca nici nu mai vedeam altceva in jur.

- E cel mai fascinant joc sa impiedici lucrurile sa ramana asa cum sunt.

- Daca n-ar fi oamenii, fir-ar sa fie de oameni, spuse Finnerty, oamenii care se incurca mereu cu masinariile. Daca n-ar fi ei, pamantul ar deveni un paradis ingineresc.

- Hai sa bem pentru asta. Si baura.

- Ai fost un bun inginer, Paul.

- Si tu, Ed. Si asta nu-i o rusine, isi stransera mainile cu caldura.

Cand se intoarsera la fostul birou al managerului uzinei, ii gasira pe Lasher si pe von Neumann dormind. Finnerty il scutura pe Lasher de umar.

- Maestre! Maestro! Maitre!

- Hmmm? Barbatul urat si bondoc se scotoci dupa ochelarii cu lentile groase, ii gasi si se ridica in sezut. Da.

- Doctorul Proteus aici de fata mi-a pus o intrebare foarte interesanta, spuse Finnerty. Eu n-am fost in stare sa-i dau un raspuns satisfacator.

- Esti beat. Pleaca si lasa un om batran sa doarma.

- Nu dureaza mult, spuse Finnerty. Zi, Paul.

- Ce s-a intamplat cu indienii? intreba Paul.

- Care indieni? spuse obosit Lasher.

- Societatea Camasa Fantomei initiala - Indienii Dansului Fantomei, spuse Finnerty. 1890 si toata povestea.

- Au descoperit ca acele camasi nu erau rezistente la gloante si magia nu a deranjat cu nimic cavaleria Statelor Unite.

- Si?

Si au fost ucisi sau s-au predat incercand sa fie buni indieni; si au au devenit albi de mana a doua.

- Si ce-a dovedit miscarea Dansului Fantomei? intreba Paul.

- A dovedit ca un bun indian este o fiinta la fel de importanta ca un bun alb - suficient de buna ca sa se lupte si sa moara oamenii pentru ea, indiferent de sanse. Au avut aceleasi sanse de a castiga lupta ca si noi; una la o mie, poate, sau ceva mai mult.

Paul si Ed Finnerty se uitara la el indoiti.

- Ai fost convins ca vom pierde? rosti Paul ragusit.

- Categoric, spuse Lasher, privindu-l de parca ar fi spus o tampenie.

- Dar tot timpul ati vorbit de parca ar fi fost ceva aproape sigur, spuse Paul.

- Bineinteles, doctore, spuse Lasher superior. Daca n-am fi vorbit asa, n-am fi avut nici acea unica sansa la o mie. Dar eu nu mi-am pierdut capul.

Paul isi dadu seama ca Lasher era singurul care nu pierduse contactul cu realitatea. Era singurul dintre cei patru lideri care nu parea socat de cursul evenimentelor, nici tulburat de ele, ba chiar, in mod inexplicabil, impacat. Paul fusese probabil cel care pierduse cel mai mult acest contact, deoarece avusese prea putin ragaz de gandire si fusese prea nerabdator sa se alature unei organizatii mari, sigura pe ea, care parea sa-i ofere raspunsuri la problemele care-l faceau sa regrete ca traieste.

Finnerty isi revenea dupa surprinderea pe care i-o provocase initial declaratia lui Lasher - era un apostol desavarsit. Si mai ales, era clar ca dorea sa ramana din punct de vedere intelectual la fel ca dinamicul Lasher; si il privea acum pe Paul ca si cum l-ar fi surprins ca acesta nu prea intelegea ce se intampla.

- Daca nu am avut nici o sansa, de ce naiba am mai? Paul lasa propozitia neterminata si incluse ruinele Uium-lui in gestul larg al mainii lui.

Lasher era acum treaz de-a bmelea si se ridica, facu cativa pasi prin incapere, vizibil iritat ca trebuia sa explice ceva atat de evident.

- Nu conteaza daca vom castiga sau vom pierde. Important este ca am incercat! Ca sa se stie ca am incercat!

Se duse in spatele biroului lui Paul si ii infrunta pe Paul si Finnerty pe deasupra lui.

- Cine sa stie? intreba Paul.

Lasher suferi brusc o transformare. Isi arata o ipostaza despre care le vorbise, dar pe care lui Paul ii era greu sa si-o imagineze.

Si, odata cu aceasta transformare, biroul deveni un amvon.

- Revolutiile nu sunt specialitatea mea principala, spuse Lasher cu voce grava si uruitoare. Doctore, nu uita ca eu sunt pastor. Inainte de orice, eu sunt un dusman al Diavolului si un om al lui Dumnezeu!

In timp ce soarele rasarea peste Uium si jaraticul orasului parea cenusiu in lumina focului vesnic aflat la o distanta de nouazeci si trei de milioane de mile, limuzina Departamentului de Stat, cu o camasa de fantoma fluturand agatata de antena de radio, se strecura pe strazi.

Peste tot erau imprastiate cadavre, in pozitiile grotesti ale mortii violente, dar manifestand miracolul vietii printr-un sforait, un murmur, o spuma pe buze.

In lumina zorilor, orasul parea o imensa cutie de bijuterii, captusita cu catifeaua neagra si gri a norului de cenusa si plina cu milioane de comori sclipitoare: bucati de aparate de aer conditionat, amplificatori analizori, aparate de sudura cu arc voltaic, baterii, curele, masini de calculat, masini de tinut contabilitatea, mecanisme de inchis sticle si conserve, condensatoare, intrerupatoare, ceasuri, cutii de monede, calorimetre, computere, condensatoare, tuburi izolatoare, comenzi, convertoare, benzi rulante, criostate, contoare, sigurante, densiometre, detectori, precipitatori de praf, masini de spalat vase, repartitoare, dinamometre, dinamuri, electrozi, tuburi electronice, generatoare de curent de camp, ventilatoare, pile, filtre, modulatori de frecventa, cuptoare, focoase, joje, masini de gunoi, ambreiaje, generatoare, centrale termice, izolatori, lampi, difuzoare, magneti, spectometre, motoare, masuratoare de zgomot, oscilografe, panouri, masini pentru personal, celule fotoelectrice, potentiometre, butoane, radiouri, detectoare de radiatii, reactori transmitatori de directie, magnetofoane, rectificatori, reductori, regulatori, relee, telecomenzi, rezistente,

reostate, servomecanisme, solenoizi, sortatori, spectrofoto-metre, spectroscoape, arcuri, demaroare, tensiometre, televizoare, camere de luat vederi, testere, termocupluri, termostate, cronometre, prajitoare de paine, torsiunometre, controloare de trafic, transitori, transductori, transformatori, turbine, aspiratoare, aparate de aspirat, tuburi de aspirat, automate, vibrometre, viscozimetre, boilere, roti, spectrogoniometre cu raze X, zimometre

La volanul limuzinei se afla doctorul Edward Francis Finnerty. Langa el era doctorul Paul Proteus. Pe bancheta din spate sedeau pastorul James J. Lasher si profesorul Ludwig von Neumann si, adormit pe jos, zacea domnul Ewing J. Halyard de la Departamentul de Stat. Intr-o lume de ruine cufundata in somn adanc, silueta lui Halyard pe jos nu era o sursa de curiozitate, comentariu sau actiune de remediere.

Creierele Societatii Camasa Fantomei faceau un tur al fortaretelor de la granitele Utopiei lor. Si pretutindeni gasira aceeasi situatie: arme abandonate, posturi abandonate, mormane de munitie irosita si masinarii ciuruite.

Cei patru ajunsesera la o decizie incitanta: in timpul celor sase luni de blocada cu care ii amenintau autoritatile, vor face din ruine un laborator, pentru a demonstra cat de bine puteau trai si cat de fericiti erau oamenii, practic fara masini, intelegeau acum intelepciunea omului simplu care strica efectiv totul. Asa trebuia sa fie, si s-o ia naiba de moderatie!

- Deci ne vom incalzi apa, ne vom face de mancare, ne vom lumina si ne vom incalzi casele cu foc de lemne, spuse Lasher.

- Si vom merge oriunde pe jos, spuse Finnerty.

- Si in loc sa ne uitam la televizor o sa citim carti, spuse von Neumann. Renasterea se intoarce in nordul statului New York! Vom redescoperi doua dintre marile minuni ale lumii, mintea si mana omului!

- Nu cerem mila, nu ni se acorda mila, spuse Paul in timp ce admirau interiorul unei case M-l 1, tarata pe un teren viran si facuta bucati.

- Parc-ar fi masacrul facut de indieni in lupta cu Custer si oamenii lui, spuse Lasher ganditor. Batalia de la The Little Bighorn. O victorie izolata in fata unui val de nestavilit. Tot mai multi albi au venit dupa Custer; tot mai multe masini, dupa masinile astea. Dar inca mai putem castiga. Dar ce se aude? S-a trezit cineva?

O rumoare vaga se auzea de dupa colt, din locul unde fusese si, intr-un fel, mai era, gara. Finnerty se duse dupa colt sa-i vada mai bine pe petrecareti.

In sala de asteptare a garii, macelul era vizibil peste tot. Pe pardoseala de mozaic, pe care era zugravit un masacru anterior, cel comis de indienii Oneida asupra iliumitilor, erau imprastiate maruntaiele si secretiile interne ale automatului de bilete, ale automatului de ciorapi de nailon, ale automatului de lustruit pantofi, ale automatului de fotografiat, al automatului de verificat bagaje, ale automatului de polite de asigurare

Dar in jurul unei masini se adunase un grup. Oamenii se inghesuiau agitati, de parca in mijlocul lor se petrecerea o mare minune.

Paul si Finnerty coborara din masina ca sa cerceteze misterul si vazura ca in centrul atentiei se afla o masina Portocala-P. Paul isi aminti ca Portocala-P era un fel de cause celebre, pentru ca in toata tara nimeni nu parea sa n-o suporte - nimeni in afara de doctorul Francis Eldgrin Gelhorne, directorul national, industrial, comercial, de comunicatii, alimentatie si resurse. Ca un omagiu adus lui, masinile Portocala-P stateau alaturi de celelalte, desi colectorii cutiilor cu monede nu gasisera niciodata nimic in acele masini decat o Portocala-P stafidita.

Dar acum, excretorul amestecului de pasta de lemn, colorant, apa si aroma de portocala era la fel de popular ca o nimfomana la o conventie a Legiunii Americane.

- Hai sa mai incercam o moneda ca sa vedem ce face, rosti un glas familiar din spatele masinii - glasul lui Bud Calhoun.

Cling, facu moneda, apoi se auzi un uruit si un galgait.

Multimea era entuziasmata.

- A umplut cana aproape pana sus ultima data: acum e buna si rece, striga barbatul de langa tasnitoarea automatului.

- Dar nu s-a aprins lumina de acolo unde scrie Portocala-P, spuse o femeie. Trebuia sa se aprinda.

- Aranjam noi asta, nu-i asa, Bud? rosti o alta voce din spatele masinii. Aduceti-mi cam un metru din sarma aia rosie care atarna din masina de lustruit pantofi si cineva sa-mi imprumute o secunda briceagul lui. Cel care vorbise se ridica si se intinse, zambind fericit. Paul il recunoscu: era barbatul inalt, de varsta mijlocie, cu fata rumena, care-i reparase masina cu panglica de la palaria lui, cu mult timp in urma.

Barbatul era atunci teribil de nefericit. Acum era mandru si zambea pentru ca mainile lui erau ocupate cu o treaba care le placea cel mai mult, presupunea Paul - sa inlocuiasca oameni ca el cu masini. Agata lampa in dosul placutei pe care scria Portocala-P.

- Asa

Bud Calhoun se iti din spatele lui.

- Acum incearc-o.

Oamenii aplaudara si se asezara la rand, nerabdatori sa-si primeasca Portocala-P. Primul din rand isi goli cana si se duse imediat la capatul randului ca sa mai ia una.

- Acum hai sa ne uitam la automatul de bilete, spuse Bud. Ah, a trecut exact prin microfon.

- Stiam ca o sa putem folosi la ceva telefonul de pe strada, spuse barbatul rumen. Ma duc sa-l aduc.

Multimea imbuibata cu Portocala-P se deplasa ca sa-i incurajeze in noua lor activitate.

Cand Paul si Finnerty se intoarsera la limuzina, ii gasira pe Lasher si pe von Neumann extrem de posomorati, stand de vorba cu un adolescent cu o fata inteligenta.

- N-ati vazut pe aici un motor electric de opt cai putere? intreba tanarul. Unul care nu era prea paradit?

Lasher clatina din cap.

- Inseamna ca trebuie sa mai caut, spuse tanarul, luand de jos o cutie de carton plina ochi cu pinioane, tevi, comutatoare si alte piese ciudate. Locul asta e o mina de aur, intr-adevar, dar e greu sa gasesti exact ce-ti trebuie.

- Imi inchipui, spuse Lasher.

- Daca as avea si un mic motor destul de bun, care sa se potriveasca oarecum cu ce am, spuse tanarul entuziast, as paria pe orice ca as putea face un mecanism care sa bata toba cum n-ati mai auzit. Uite, daca luam un

- Proteus! Finnerty! striga enervat Lasher. Unde ati stat atat?

- Nu stiam ca te grabesti sa ajungi undeva, spuse Finnerty.

- Uite ca ma grabesc. Haideti.

- Unde? Finnerty porni masina.

- Pe Griffin Boulevard. La baricada.

- Ce se intampla acolo? intreba Paul.

- Autoritatile asteapta ca oamenii din Uium sa-si predea falsii lideri, spuse Lasher. Vrea sa coboare cineva? Ma duc singur, daca vreti.

Finnerty opri masina.

- Cum ramane? spuse Lasher.

- Cred ca acum e momentul, spuse von Neumann pe un ton neutru.

Paul nu spuse nimic, dar nu se urni sa coboare.

Finnerty mai astepta o clipa, apoi apasa pedala de acceleratie.

Nimeni nu vorbi pana ce ajunsera la concertina din sarma ghimpata, stalpi de telefon doborati si saci de nisip de la baricada de pe Griffin Boulevard. Doi barbati maslinii, costumati elegant - Khashdrahr Miasma si sahul din Bratpuhr - dormeau inghesuiti unul intr-altul intr-un sant din stanga baricadei. Dincolo de sarma ghimpata, cu rotile spre cer, erau abandonate doua masini de politie ciuruite.

Profesorul von Neumann cerceta terenul cu binoclul.

- Aha! Autoritatile! Ii intinse binoclul lui Paul. Uite, acolo, in stanga grajdului. Vezi?

Paul se uita cu ochii intredeschis! la cele trei masini blindate de langa grajd si la politistii inarmati care trandaveau acolo, fumand si trancanind veseli.

Lasher il batu pe Paul pe umar si acesta ii dadu binoclul.

- Zambeste, doctor Proteus - acum esti cineva, cum era j si batranul tau. Cine are o sticla?

Finnerty scoase una.

Lasher o lua si o ridica inspre ceilalti.

- Pentru toti indienii buni, spuse el, din trecut, prezent si viitor. Sau, mai exact - ca sa se stie!

Sticla circula la tot grupul.

- Sa se stie, repeta Finnerty, aparent satisfacut de toast. Obtinuse ceea ce dorise de la revolutie, presupunea Paul - sansa de a da o lovitura zdrobitoare unei mici societati inchise in care nu-si gasea un loc confortabil.

- Sa se stie, repeta von Neumann.

Si el parea impacat. Pentru el, revolutia fusese un experiment fascinant, isi dadu seama Paul. II interesase mai putin sa ajunga la sfarsitul premeditat, ci mai degraba sa vada ce se va intampla, in conditile in care incepuse.

Paul lua sticla si il studie o clipa pe Lasher pe deasupra gurii sale parfumate. Lasher, principalul instigator, era multumit. Negustor de simboluri toata viata, el crease revolutia ca simbol si acum se bucura de prilejul de a muri ca simbol.

Mai ramanea Paul.

- Pentru o lume mai buna, incepu el sa spuna, dar se opri brusc, cu gandul la oamenii din Uium, deja nerabdatori sa recreeze vechiul cosmar. Ridica din umeri. Ca sa se stie, spuse el si lovi sticla goala de un bolovan.

Von Neumann se uita la Paul si apoi la sticla sparta.

- Sa stii ca acesta nu este sfarsitul, spuse el. Nimic nu se sfarseste, nimic nu se va sfarsi vreodata. Nici Judecata de Apoi nu e sfarsitul.

- Mainile sus, spuse Lasher, aproape vesel. Inainte mars!