Divanul sau Galceava Inteleptului cu Lumea sau Giudetul Sufletului cu Trupul (prezentare generala)

Divanul sau Galceava Inteleptului cu Lumea sau Giudetul Sufletului cu Trupul (prezentare generala)

Elaborata si publicata in anul 1698, in doua versiuni, romana si greaca, aceasta scriere de tinerete apartine literaturii de idei. Alaturi de raspunsul lui Miron Costin[1] adresat unor istorici straini, contemporani, care deni­grasera originea poporului si a limbii noastre, tratatul de morala al lui Cantemir se incadreaza in traditia directiei iaugurate de Invataturile lui Neagoe Basarab, 1520, si Raspunsul impotriva Catehismului calvinesc al lui Varlaam, 1645.

Carte de maiestrie tipografica, Divanul cuprinde trei prefete, trei carti, scarile (cuprins) aferente si un cuvant al tipografilor. Primul Cuvant inainte aduce lauda domnitorului, Antioh Cantemir, din bunavointa caruia se tiparise lucrarea, Cuvantul catre cititori prezinta obiectivele si scopul volumului, Cuvantul lui Ieremias Cacavelas, lauda calitatile intelectuale ale discipolului sau.

Lucrarea este alcatuita din trei carti: dialogul Inteleptului cu Lumea, o antologie alcatuita din 85 de maxime utilizate in Cartea I si  traducerea unor maxime din cartea lui Andreas Wissowatius, Stimuli virtutum, fraena peccatorum . In finalul volumului sunt adunate Scarile (cuprinsul) celor trei carti si Cuvantul tipografilor.

Autorul, care poarta masca Inteleptului, considera ca viata are drept scop implinirea fiintei umane, desavarsirea personala, armonia, pacea si ordinea: "Pana nu-ti vei face trupul vas, sufletul aur si lumea aceasta foc, si nu vei fierbe astfel laolalta sufletul cu trupul in flacara acestei vieti, mantuire nu vei avea"[3].

Cartea I, o adevarata drama de idei[4], pune fata in fata conceptia profana a Lumii despre viata cu aceea teologic-isihasta a Inteleptului. Gradina ale carei flori sunt oamenii si tezaur lasat lor spre pastrare, Lumea este impodobita cu multe frumuseti, precum: norocul, bogatia, virtutile, bunatatea si odihna. Cel mai adesea oamenii nu ii descopera esenta, fiind coplesiti de aparentele ei inselatoare. Ea le pare trecatoare si plina de pacate: ambitie, pofta, lacomie, saracie, invidie, fratricid. Toate aceste rele, la care se mai pot alatura si nechibzuinta in mancare, bautura, desfranare le provoaca oamenilor multa suferinta. Devenita o temnita si moarte a sufletului, in ciuda dulcetii ei amagitoare, Lumea ajunge sa fie considerata, in mod gresit, mai rea decat talharii. Concluzia disputei dintre personaje este ca Dumnezeu nu a lasat ca omul sa fie rob, ci stapan in lume, cu dreptul de a-i porunci si de a o stapani cu intelepciune.

Lumea lui Cantemir seamana in foarte multe privinte cu Stultitia[5] lui Erasmus. Ea se adreseaza Inteleptului in maniera lejera a romanelor populare din epoca: "O, nebunule si desertule de minte, zburatule de minte. O, blestematule, ticaitule si nemica cunoscatoriule!"

Cartea a doua este un monolog alcatuit din dictoane, apoftegme morale, versete si proverbe biblice care sustin conceptia despre viata a Inteleptului. Asemenea unui judecator, el completeaza cu sentinte celebre cele afirmate in dialogul cu Lumea, pentru a-i corecta semetia si a-i reaminti misiunea, cu care a fost investita de Divinitate.

Dimitrie Cantemir atribuie Inteleptului conceptia oficiala despre morala a Bisericii, cea care ar fi dorit sa se afle la baza propriilor decizii si acte. Intre cele 85 de sentinte ale cartii, care propun un comportament ideal al omului din acele vremuri, retinem: "Norocul in lume nu aduce fericire", "Cel bogat in lume este sarac si orb", "Frumusetea lumii sa nu o pofteasca inima ta", "Nu vei intalni in lume bunatate si odihna".