VOINTA

Specificul psihologic al vointei

Vointa este forma superioara de reglaj psihic.

Psihologii au ajuns la concluzia ca specificul psihologic al vointei il reprezinta efortul voluntar

Efortul voluntar consta in capacitatea atentiei de a mentine energic reprezentarile sub privirea constiintei. El se diferentiaza de efortul muscular, ca sinteza a tuturor senzatiilor periferice ocazionate de o contractie musculara, cu care adeseori este confundat.

Dar, cercetarile au evidentiat ca specificul psihologic al vointei consta nu doar in efortul voluntar ce urmeaza a fi mobilizat in vederea atingerii scopurilor, ci si in dinamica acestuia. Or, dinamica efortului volitional, ca stare de tensiune, de incordare interna, de mobilizare a tuturor resurselor psihonervoase, depinde de mularea lui pe marimea efortului.

Din punct de vedere psihologic, obstacolul rezulta din confruntarea posibilitatilor individului cu conditiile obiective ale activitatii, fapt care face ca una si aceeasi piedica externa sau rezistenta interna sa reprezinte un obstacol pentru un individ, nu insa si pentru un altul.

Cand intre marimea efortului voluntar si marimea obstacolului exista o concordanta, avem de-a face cu un reglaj voluntar eficient, iar cand intre cele doua marimi apar discrepante, reglajul voluntar este deficitar. Situatiile de supramobilizare voluntara, ca si cele de submobilizare sunt la fel de neeficiente: in primul caz, desi activitatea se finalizeaza, are loc un consum energetic prea mare, care duce la oboseala, surmenaj, satisfactii indoielnice; in cel de-al doilea caz, activitatea nici nu se finalizeaza macar. De aceea, este necesara realizarea nu doar a unui optim motivational sau afectiv, ci si unui optim volitional.

Dat fiind faptul ca vointa pune la dispozitia individului energia utila organizarii si concentrarii activitatii in directia realizarii scopului, ea devine unul dintre mecanismele psihice ale reusitei activitatii, ale obtinerii unor performante inalte.

Structura actului voluntar

Presupune urmatoarele etape:

conceperea situatiei – stabilirea obiectivului ce urmeaza a fi realizat;

deliberarea – examenul solutiilor disponibile, inventarierea argumentelor „pro” si „contra” in functie de sistemul de valori de care ele dispun, ezitarile si pendularile intre diversele alternative;

decizia – retinerea unei singure variante actionale din cele disponibile;

executia – traducerea in fapt a actului respectiv si realizarea obiectivelor propuse.

Referitor la aceasta schema au aparut si unele comentarii

nu toate fazele actului presupun prezenta vointei, deci a efortului voluntar. Foulquie considera ca actul propriu-zis si exclusiv care apartine vointei este doar decizia, celelalte trei faze fiind expresia altor fenomene psihice (reprezentative sau asociative), relevand prezenta ratiunii sau inteligentei.

nu toate fazele sunt acceptate in structura actului voluntar. Este pusa la indoiala si uneori chiar total negata de existentialisti si psihanalisti, valoarea deliberarii. Vointa este, intr-adevar, expresia constiintei de sine, dar ea este si expresia intregii personalitati a individului, ea este expresia invatarii, a inteligentei, educatiei sociale, dar si a motivatiilor inconstiente.

fazele actului voluntar nu parcurg ordinea prescrisa de schema clasica. In focul actiunii, nu observam distinctia neta a momentelor care pun succesiv in joc functii psihice diferite. N-ar fi exclus ca momentele actiului voluntar sa se inverseze, sa se revina asupra unora si sa fie compromise altele.

Calitatile vointei

Principalele criterii dupa care apreciem vointa sunt:

forta,

perseverenta,

consecventa,

fermitatea,

independenta

Forta exprima capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza si concentra energia neuropsihica si musculara in vederea asigurarii rezistentei si ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situatiilor si stimulilor din afara.

Perseverenta consta in mentinerea efortului voluntar la nivel optim atat timp cat este necesar pentru a tingerea scopului, in pofida diverselor piedici si dificultati ce se pot ivi in cale. Opusul ei este renuntarea sau delasarea.

Consecventa se exprima prin stabilitatea scopului si a liniei de conduita, in concordanta dintre convingeri si actiune, dintre vorba si fapta. Ea se integreaza in structura caracterului si devine o trasatura axiologica a personalitatii.

Fermitatea reflecta stabilitatea operational-instrumentala a deciziilor si hotararilor luate in diferite situatii, in pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina sa revenim asupra lor, spre a le modifica sau anula.

Independenta exprima capacitatea unei persoane de a-si organiza si duce viata pe cont propriu, pe baza initiativelor, hotararilor si scopurilor proprii.

Calitatile vointei se afla intr-o permanenta relatie de interdependenta si conditionare reciproca. Daca una are valori ridicate si celelalte vor tinde sa ia valori proportional mari si invers. Se pare ca trasatura bazala in jurul careia graviteaza celelalte este forta sau taria vointei. Cand forta este slab structurata devine putin probabil ca perseverenta, fermitatea sau independenta sa o compenseze. De aici rezulta ca educarea vointei trebuie sa inceapa si sa aiba in centrul obiectivelor sale, forta.

Defectele vointei

Vointa este capacitatea individului de a initia, determina si a actiona, dar si capacitatea de a amana, frana, inhiba tendinta spre actiune. Ea comporta o putere de impulsiune, dar si o putere de inhibitie.

O vointa perfecta provine din echilibrul perfecta al fortei de impulsiune si puterii de inhibitie. Cum o asemenea situatie reprezinta un ideal, cel mai adeseori intalnim dezechilibrul fortelor, care consta fie in excesul, fie in deficitul lor.

Principalele defecte ale vointei sunt:

defecte derivate din excesul de inhibitie – in acest caz avem de-a face cu un suprainhibat care fie nu ia hotarari, fie ca nu ajunge la nici o concluzie. Blocajul se produce in momentul luarii deciziei sau dupa decizie;

defecte derivate din deficitul de inhibitie – sunt intalnite la persoanele subinhibate, caracterizate pri: decizii rapide, dar extrem de instabile, angajarea dupa prima impresie, insuficienta evaluarii consecintelor actiunilor intreprinse;

defecte derivate din excesul de impulsiuni – apar atunci cad o excitatie puternica, un elan irezistibil il imping pe individ spre actiune;

defecte derivate din deficitul de impulsiuni – provin dintr-o slabiciune a vointei, a puterii ei de decizie. Persoanele cu deficit de impulsiuni se simt pierdute in fata unor situatii noi in care trebuie sa faca o alegere, ele avand nevoie de un sfatuitor.

Concluzionand, putem spune ca educarea vointei consta in stabilirea echilibrului intre cele doua categorii de forte: impulsiunea si inhibitia.