QReferate - referate pentru educatia ta.
Cercetarile noastre - sursa ta de inspiratie! Te ajutam gratuit, documente cu imagini si grafice. Fiecare document sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Documente psihologie

Teoriile psihologice ale evului mediu



TEORIILE PSIHOLOGICE ALE EVULUI MEDIU

Teoriile psihologice ale Evului Mediu: 1. Pardigma sociala a Evului Mediu 2. Scolastica. Sfantul Augustin: 1. Voluntarismul, 2. Conceptul de "experienta interioara". Th. Aquino: convertirea psihologiei aristotelice in teologie; senzatiile ca obiecte intentionale; ideologia scolastica si rangul manifestarilor sufletesti. Nominalismul scolastic -dicutii privitoare la natura generala a conceptelor; "biciul" lui Occan.

Pardigma sociala a Evului Mediu

Societatea feudala s-a cladit pe ruinele vechii societati antice. In completarea ei s-a nascut un nou cadru cultural si de gandire. Framantarile sociale au facut ca vechile orase antice aproape sa dispara. A devenit dominanta viata sociala de la sate, care se exprima prin raporturile ce s-au stabilit intre feudali si masa de tarani analfabeti. Erau raporturi necesare a fi consimtite printr-o corespunzatoare ordine statala necrutatoare. Au fost raporturi ce se doreau propovaduite si reprezentate pe planul reflectarii constiente, mesaj ce a fost insusit de credinta bisericeasca in formare. Deoarece doar biserica era cea capabila atunci sa adune in jurul ei intreaga mostenire culturala antica, pentru a o reformula in spiritul noilor interese sociale. In aceste conditii cunoasterea naturii si a omului a fost pur si simplu neglijata. In locul preocuparilor de acest fel s-a instituit un interes marcant pentru viziunile mistice speculative. Cu acestea se voiau explicate atat organismul cat si sufletul.

Odata cu slabirea interesului pentru cunoasterea naturii si a omului, pentru determinismul si cauzalitatea din natura, s-a creat posibilitatea reala ca fenomenele si faptele de acest fel sa fie interpretate doar ca produse ale constiintei, ale credintei si fanteziei proprii invataturii crestine. Context in care cunoasterea fenomenelor psihice nici nu mai incapea in vorba. Sufletul daca mai era acceptat ca un obiect de preocupare ideatica, el era considerat ca o realitate ambivalenta, adica:

ca pe o esentialitate cu care se completeaza corpul, unde acesta salasluieste;

ca dumnezeire, unde doar acest din urma mod al sau de a existenta avea trecerea necesara sa fie studiat.

Asadar, omul nu putea exista decat ca fiinta dumnezeiasca.

Scolastica.

Reprezinta o tendinta ideologica de interpretare a fenomenelor sufletesti doar din perspectiva teologica. S-a nascut in conditiile in care in secolul al VIII-lea se constituie fundamentele filosofice si psihologice ale acestei teologii, raspandita in scolile Evului Mediu.

Orice discurs rational trebuia pus in slujba interpretarii Sfintei Scripturi. Prin aceasta se urmarea intarirea raporturilor sociale, proprii acelei epoci.



Relevant este ca intre timp a renascut interesul pentru abordarea problemelor vietii sufletesti. Dar doar in acord cu ordinea procedeelor de gandire si interpretare proprii scolasticii, care se rezuma la comentarea si interpretarea textelor sfinte. Printre demersurile unor astfel de interpretari pot fi gasite totusi o serie de incercari reusite de clasificare a tipologiilor spirituale: ca tipuri sensibile, volitive, neinduplecabile, etc.

In fond cunoasterea propriu-zisa a sufletului s-a preschimbat intr-una contructiv-speculativa. Cand se ajungea la cunoasterea fenomenelor sufletesti, la descrierea si explicarea lor ca fenomene naturale, se facea cu obligativitate apel la interventia unor forte externe, la actiunea unor proprietati ascunse, la reprezentarea existentei unei alte "naturi" etc. Astfel, acea maniera antica de gandire in acord cu care partile diferite sau faramitate ale corpului continua sa traiasca pe mai departe - cum spuneau vechii greci, scolastic erau explicate prin puterea potentialului de multiplicare sufleteasca a trupului, care se actualizeaza intr-un alt corp. Ori acest transfer subtil al fenomenului sufletesc psihic de pe taramul fiziologicului trupesc spre cel ideatic este de natura speculativa si contine in sine un fetis, acesta contand pe o imaginatie naiv fantezista, in acord cu care faptele sunt substituite de cuvinte si unde din jonglarea cuvintelor se incearca o recladire a realitatii, a unei noi insemnatati a lucrurilor.

Metodologia de gandire proprie perioadei scolastice este o pilda de exceptie pentru modul in care pot fi preschimbate ideile in fapte, cum slujindu-se de logica cunostintele stiintifice despre adevar, acestea se pot converti in unele verbal-mitologice. Si paradoxal, multe secole de la perioada sa infloritoare, aceasta procedura a dat roade, de si-a exercitat influenta asupra modului de gandire al oamenilor pana in vremurile mult mai recente.

In ceea ce priveste gandirea psihologica, cu mijloacele admisibile acelor vremuri, aceasta a reusit evocarea unor legaturi dintre aptitudinile psihice si functiile acestora, a reusit alegerea unei noi terminologii necesare pentru descrierea unor secvente empirice ale vietii psihice.

La inceput, procedeele scolasticii au fost extrase de la neoplatonicieni. Pe urma, cel mai personificat autor ajunge sa fie Aristotel. Invatatura sa a fost insa deformata: din gandirea aristotelica despre suflet, de unde au extirpat tot ceea ce era vital, adica tot ceea ce putea asigura cauza cunoasterii empirice. Astfel, procedeele cunoasterii fenomenelor sufletesti cu ajutorul stiintelor naturii au ajuns sa fie omise, puse de o parte.

SFANTUL AUGUSTIN ( 354 - 430 d.Cr.)

In multe privinte invatatura sa se aseamana cu cea a lui Plotinos. A propovaduit cu fanatism caracterul spontan al psihicului, lipsa de materialitate a acestuia. Vointa nu poate avea un suport material.

1.Voluntarismul

Daca in filosofia lui Plotin spiritul era ceva de natura intelectuala - care incorporeaza gradual datul cunoscut, in cea a Sfantului Augustin forta dominanta ii revenea vointei. Influentele sale se manifestau in doua directii: in aceea de a conduce si directiona actiunile sufletesti, dar si de a le intoarce spre sine. Ca stapan al corpului, mintea se foloseste de corp in acord cu propria sa samavolnicie; la fel cum organele receptoare de cele de miscare.

Imaginea corpului la Sfantul Augustin, la fel ca la Plotinos, aminteste de cea a lui Galenus. Aici miscarile nu depind de cauze externe, ele se leaga de simturi doar in masura in care le pot anticipa. Iar senzatia nu este cauza, ci doar ocazia pentru ca sufletul sa se poata opune corpul in miscare. Functionarea organelor de simt nu este hotarata de influentele fizice externe, ci de modul in care mintea, ca actiune unitara, poate sa modeleze urmele lucrurilor. Aceasta modelare nu se face prin receptie, ci prin actul voluntar, si se exprima prin atentie. Amintirea insasi este rezultatul actiunilor sufletesti. In acord cu conceptia sa, drapelul oricarei cunoasteri se afla in sufletul dumnezeiesc ce pune in miscare lucrurile. Stiinta nu este ceva ce se dobandeste, ci este o extragere din suflet, cu aportul vointei.

1.Conceptul de experienta interioara

Baza adevarului se afla in experienta interioara: sufletul se intoarce mereu spre sine si, cu credinta cea mai deplina, intra in posesia propriilor actiuni si a produselor sale nevazute.

Desi a fost teolog, Sfantul Augustin a prelucrat pentru psihologie o ordine aparte de argumentare, ordine care, dupa secole, va deveni fundamentul metodei introspectiei. Se va gasi la el sufletul ce actioneaza independent de corp, dar care foloseste corpul ca mijloc pentru asigurarea unitatii sufletesti, ca autocontrol, unde experienta interioara reprezinta cel mai fidel instrument de cunoastere. Invatatura Sfantul Augustin reprezinta o culme a indeterminismului.

TOMA D'AQUINO

Societatea europeana a secolului al XIII-lea se caracteriza prin puternice framantari sociale. Miscarilor eretice tot mai numeroase li s-a opus un catolicism tot mai puternic. A luat nastere Inchizitia, ordinele sfinte ale dominicanilor si franciscanilor, scopul acestora fiind acela de a proteja invataturile sfinte, sa apere o anume ordine sociala. Fundamentarea filosofica a acestor scrieri a fost facuta de Albert Manus si Toma d'Aquino. Acesta din urma a fost reprezentantul ordinii sociale scolastice clasice.

Convertirea psihologiei aristotelice in teologie

Acest lucru a realizat tomismul filosofic al lui Tomas d'Aquino, o invatatura ce a fost canonizata de biserica crestina catolica. Din filosofia lui Aristotel s-a pastrat doar forma externa. Neastamparul esentei a fost extirpat.Totul din aceasta filosofie a fost prelucrat in acord cu gandirea si cu interesele teologiei. Aceasta avea ca obiect convertirea pe credinta in Dumnezeu - care cuprindea in sine toate posibilele entitati psihofiziologice si mentale. Credinta in "totul" dumnezeiesc era piatra unghiulara a intregii gandiri teologice, o gandire indreptata impotriva sufletului sensibil, impotriva nasterii insasi a acestui "tot" - identificat in persoana Domnului etc.

Toma d'Aquino si alti scolastici catolici si pe urma ortodocsi au prelucrat teoria aristotelica despre suflet in acord cu propria lor viziune, luptand impotriva oricarei incercari de a conferi psihicului materialitate si substantialitate empirica.

 Experienta interioara  la Toma d'Aquino

Tomismul psihologic a lui Thoma d'Aquino a avut in vedere explicarea naturii "experientei interioare". Conceptul incepuse sa-si insuseasca insemnele de reflectare constienta. Modul omenesc de manifestare a sufletului inceteaza la a se reduce doar la intelect - ca la Aristotel, pentru a deveni un suflet constient. Desi constientizarea aici se reduce doar la actul de gandire, al unui singur suflet omenesc in raport cu corpul sau. Suflete fara constiinta sunt plantele si animalele. In ceea ce-l priveste pe om, toate actele sale, incepand de la simturi, au fost subordanate constiintei, ceva ce in sistemul lui Aristotel nu avea nici un rost. De aici, de la nivelul constiintei, se puteau combate mai usor cauzalitatea si naturaletea psihicului, era mai usor de combatut inclusiv dualismul sau.

Conceptia in acord cu care senzatia este o replica (o copie) a lucrurilor, una ce actioneaza din exterior, a fost preluata si de filosofia scolastica. In mecanismul reflectarii senzoriale, de cladire a replicilor (copiilor), un rol deosebit i-a fost acordat pneumei. S-a presupus ca pneuma isi insuseste doar acele influente externe pe care sufletul le poate constientiza. Aceasta teza a fost deja preluata de unul din reprezentantii de frunte ai perioadei scolastice din sec. XII, unul numit Guilaume de Areches (1080 - 1154), un filosof aflat sub influenta gandirii lui Democrit. Desigur, in cele din urma, cunoasterea senzoriala ajunge sa fie subiectivata. Astfel, subiectul simte nu in raport de obiectul reflectat, ci in raport de pneuma din interior, prin care reuseste sa contemple lucrurile. In locul influentei decisive a obiectului exterior in reflectarea senzoriala, de acum importanta dobandeste o pneuma interna. Toate acestea cand inca nu era constituita o reprezentare si o formalizare propriu-zisa a ideii de constiinta.

Indata ce sufletul a putut fi echivalat cu subiectul, cu purtatorul sau, acesta a putut deveni ceva obiectivabil prin cunoastere. "Organismul - obiect" (aristotelic) se transforma in raport de constiinta (subiect)-obiect. Prin Tomas d'Aquino pentru prima data schema aristotelica a raportului organism-mediu ajunge a se preschimba cu un raport subiect-obiect.

Prin avansarea raportului de cunoastere subiect-obiect, peste planul raportului biopsihic, conceptia aristotelica devine reinterpretabila. Sufletul, ca forma materiala a corpului, devine si se transforma din acest moment in ceva subiectiv, a carui singura proprietate este aceea de a se putea constientiza. Din lucrurile reale si proprietatile acestora nu mai ramane altceva decat un trecut, care este un dat subiectiv.

Telul urmarit de Toma d'Aquino a fost delimitarea unui subiect pur, ca purtator al constiintei, - si nu un organism capabil de gandire. Acesta a fost punctul de plecare al ontolologiei sale. In sistemul lui Toma d'Aquino, insasi obiectul isi pierde materialitatea si devine altceva. Aceasta pentru ca "asemanatul poate fi cunoscut doar de asemanator", ceea ce incepe chiar de la senzatii.

Aristotel sustinea ca senzatia este ceva care se produce in raport cu prezenta nemijlocita a obiectului, si de nedespartit de forma acestuia. La el nu era nevoie de nici un alt factor (ca cel de constiinta) pentru ca obiectul reflectat senzorial sa devina ceva real si adevarat.

Din pacate, aceasta ingenioasa demonstratie a reflectarii senzoriale nu a fost suficient inteleasa de discipolii sai. Ea a fost rastalmacita diferit de scolastica, a fost adecvata mecanismelor "replicilor de imagine" ale lui Democrit: caci era mai usor de imaginat o reflectare senzoriala a formei decat ceva cladit pe substratul structural al corpului.

Intentionalitatea senzatiilor

Toma d'Aquino a avut o contributie importanta in explicarea modului cum se produce subiectivizarea senzatiilor, precum si a replicilor (copiilor) reflectate prin pneuma ale acestora. El a repudiat acea teorie a pneumei, in acord cu care senzatia este un intermediar intre factorii corporali si cei din suflet. Rezultatul a fost ca replicile senzoriale au devenit fenomene sufletesti si mai dematerializate.

In cele din urma, Toma d'Aquino acosteaza la idealismul lui Platon. Dar, spre deosebire de acesta, nu conceptele sunt cele carora le sunt conferite proprietati de substantialitate, ci replicilor lor (copiilor) reflectate senzorial.

Spre deosebire de neotomismul fenomenologic din psihologia actuala, Toma d'Aquino postuleaza ca aceste replici senzoriale se nasc nu ca rezultat al activitatii individuale, ci ca produs ales al constiintei, ca rezultat al interventiei sale intentionale, prin care se actualizeaza.

Ori, daca pana si replicile senzoriale au devenit ceva dependent de activitatea intentionala - deci sufleteasca, a devenit de acum foarte usoara extinderea perspectivei intentionale si asupra proceselor gandirii. Cu alte cuvinte, Toma d'Aquino a facut distinctie intre replicile intentionale senzoriale ( species sensibilitis ) si replicile inteligente (species inteligibilis ). Sufletului omenesc i-au fost conferite insusiri nedemne altor fiinte pamantesti .

Astfel, fara prea mult efort, omul a ajuns un trimis sau un reprezentant dumnezeiesc al lucrurilor materiale. Prin aceasta absolutizare a constiintei lui s-a creat posibilitatea tomista de a contrapune psihicul uman tuturor celorlalte fiinte, tuturor celorlate forme de activitate; pe care totodata s-o reprezinte ca pe o esenta aflata deasupra lumii trupesti comune.

O ordine ideologica medievala a manifestarilor sufletesti

Psihologia tomista a Evului Mediu se evidentiaza, printre altele, prin faptul ca a asezat fenomenele sufletesti intr-o anume ordine progresiva, de la cele inferioare la cele superioare. Anumite fenomene isi aveau deja locul lor distinct. Sufletul este distinct impartit in functie de cum se manifesta la plante, la animale, la om. In suflet isi gasesc loc aptitudinile si produsele acestuia - senzatia, perceptia, conceptele . Cele inferioare sunt subordonate celor superioare, in serviciul carora se afla. Toata aceasta schema este prelucrata de Toma d' Aquino dupa Aristotel. In opinia tomistilor, ideea de dezvoltare ajunge la a se epuiza in aceasta schema.

Analiza aristotelica a avut meritul de a fi introdus in psihologie ideea de evolutie. Tomismul aseaza insa in acest cadru o cu totul alta substanta, pe acea a ierarhiei existentei sociale. O substituire proprie ideologiei epocii medievale. Ordinea progresiva a formelor a fost racordata la cea sociala. Valoarea existentiala era conferita doar raporturilor de subordonare, acelora care exclud ca diverse nivele sa se compare unele cu altele.

In ceea ce priveste conceptia teologica a lui Toma d'Aquino, aceasta vine in completarea gandirii aristotelice. Dupa cum se stie, asa zisa teologie aristotelica a fost doar un experiment pentru cunoasterea particularitatilor si determinismului lumii vii. Toma d'Aquino, dimpotriva, oglindeste in aceasta toate insemnele cognitive ale ideologiei societatii medievale. Canoanele sale de neclintit sustin ca subordonatul exista doar pentru placerea superiorului.

Toata conceptia aristotelica asupra teologiei a fost transferata pe societate, cu

iminentele completari legate de insusirile introspective, proprii activitatii umane. Tomismul psihologic reprezinta modelul clasic al gandirii scolastice. Aceasta doar pe dinafara mai aminteste de sistemul aristotelic asupra fenomenelor psihice, de fenomenele psihice cladite in acord cu experienta individuala.


NOMINALISMUL

1.Dispute in jurul generalitatii conceptelor

Este expresie a unei tendinte de natura materialista in epoca scolastica. Problema fundamentala a nominalismului a fost formulata de ei in termenii lamuririi naturii a ceea ce este general in lucruri, a ceea ce este realitatea individuala in lucruri. Disputele erau deja aprinse in perioada scolastica timpurie a secolelor XII si XIII. Atunci s-au conturat 3 pozitii diferite:

a realistilor - care sustineau ca universaliile sau conceptele generale de toate felurile sunt ceva real ca esenta si ca forma;

nominalistii - care sustineau ca universaliile reprezinta doar insemnele reflectate ale lucrurilor;

conceptualismul - universaliile exista nu in lumea externa, ci doar in constiinta oamenilor, ca imagini reflectate, in forma conceptelor.

Toma d'Aquino a incercat sa-si includa in sistem si problema explicarii naturii universaliilor. In acord cu opinia sa, universaliile nu erau transcendente, ci proprii lucrurilor. Un compromis care nu i-a multumit pe nominalisti, care ii atacau pe cei care nu aveau aceeasi parere cu ei in materia universaliilor. Miscarea nominalista a fost initiata in Anglia, iar nota medievala i-a fost data de raporturile ban-marfa, de aparitia mestesugurilor si de recunoasterea oraselor.


2. O reflectare senzoriala semnificativa

Strans legat de disputele filosofice dintre nominalisti si realisti s-a conturat o miscare cu insemnatate psihologica, pentru mecanismul actului de cunoastere. Nominalistii au atacat teza in acord cu care noi intram in posesia lucrurilor doar cu ajutorul insusirilor acestora desprinse de constiinta. Ei au evidentiat insemnatatea nu numai a imaginilor intelectuale, ci si a celor senzoriale.

Mai mult, ei au afirmat ca imaginea senzoriala este un insemn al lucrului reflectat, la fel cum fumul se leaga de foc, cum se leaga zambetul de bucurie si de buna dispozitie. Aceasta acceptiune este reprezentativa si pentru Occan (1270 - 1347), care este autor al unei teorii a simbolurilor sau hieroglifelor imaginii senzoriale. Ea pleaca de la postulatul ca toate corpurile se infleuenteaza reciproc independent de constiinta, ca acest lucru are la baza o cauzalitate reala ce nu trebuie transformata intr-o cauzalitate ce tine de intelect. Ori la Toma d'Aquino imaginile reflectate erau preschimbate intr-unele fictive, fiind private de cauzalitatea materiala. Se poate intampla astfel cand sufletul este despartit de corp, cand obiectul este trecut in campul vietii interne, unde formele se aseaza in acord cu actele intentionale, adica directionate de constiinta.

In opozitie cu tomistii scolastici, Occan a respins procedeul introspectiv de echivalare a insemnatatii lucrurilor, independent de constiinta. Opinia lui era ca intre reflectarea senzoriala si lumea lucrurilor stau insemnele acestora. El repudiaza contributiile materialistilor antici in explicarea reflectarii senzoriale.


3.Biciul lui Occan

Pentru depasirea gandirii scolastice, un rol important i-a revenit "biciului" lui Occan. Ce spune acesta? Ca acolo unde este posibil, sa fie inlaturate fara crutare insemnele (simbolurile) suplimentare; adica acolo unde si cu mai putin se reflecta acelasi lucru ca si cu mai mult.


CRISTALIZAREA GANDIRII MECANICISTE IN SECOLUL AL XVII-LEA


Cristalizarea gandirii mecaniciste :Francis Bacon, Galileo Galilei; Descartes: - descoperirea naturii reflexe a comportamentului; mecanismul reflex si manifestarile psihice; constiinta ca singura esenta; noua forma a introspectiei; rolul psihicului in comportare; insemnatatea activitatii lui Descartes. Hobbes - legile psihice ca legi ale mecanicii; sufletul ca manifestare; extinderea principiului asociatiei la nivelul gandirii; inteligenta ca aparat de calcul; chibzuinta ca expresie a vointei ;dorinta ca esenta a omului; cele trei grade de cunoastere; dependenta cunoasterii sufletului de cea a corpului.

Inceputurile cristalizarii unui mod de gandire propriu-zis mecanicist a inceput sa se produca cand in epoca medievala se fac resimtite efectele sociale ale activitatilor productive, cand se reusise o acumulare relevanta de capital economic. A fost perioada unor profunde framantari sociale, cand pe teritoriul Germaniei era declansat un razboi civil, cand in Anglia burghezia a reusit sa iasa victorioasa in confruntarea sa cu mosierii feudali. Inclestarile sociale aproge de acest fel au obligat pe reprezentantii ordinii sociale de tip feundal sa faca pasi importanti in a accepta si de a se acomoda la o ordine sociala de tip diferit, la una care se va numi de tip capitalist. Era ordinea in care noua aparuta clasa de mijloc a dobandit o pondere tot mai importanta in definirea structurii comunitatilor omenesti. Ori toate aceste fenomene sociale au creat necesarele conditii pentru nasterea unui interes aparte pentru produselele progreselor cunoasterii stiintifice, care in acea perioada urma ansamblul metamorfozelor sociale din ordinea sociala, o tendinta indisolubil legata de stringenta nevoie de depasire mentala si conceptuala a modului scolastic de de intelegere si explicare a fenomenelor naturale si sociale. Momente distincte de importanta decisiva in acest sens au reprezentat contributiile lui F. Bacon, ale lui G. Galilei, R. Descartes, B. Spinoza s.a.


FRANCIS BACON (1561-1626)

Un ganditor care a servit cauza unei cunoasteri stiintifice descriptive, una fundamentata pe rolul central al experientei in cunoasterea naturii si a omului. Operele sale au fost cladite astfel ca sa serveasca aceasta cauza dintr-o perspectiva de gandire noua, una opusa ordinii ideologice sclastice de pana atunci, care de cele mai multe ori se epuiza intr-o finalitate sociala speculativa sterila. Noile cunostinte cu care se inarma constiinta oamenilor erau destinate sa dobandeasca o valoare si o putere integrativa sociala necunoscuta inainte. Conceptual in locul lantului silogistic deductiv riguros Bacon a asezat metoda inductiva, o metoda cu nimic mai putin riguroasa, dar al carei concluzii permiteau compararea obiectiva a rezultatelor, facea posibila aprecierea obiectiva a rezultatelor experienetei - o perspectiva de neimaginat pentru vechea gandire si mentalitate scolastica.

Bacon a fost tot timpul convins ca metoda propusa de el a inductiei serveste cercetarea stiintifica, ca aceasta are ca scop cunoasterea mai profunda a fenomenelor naturale si a celor sociale, ca pe aceasta baza diversitatea manifestarilor fenomenale din natura si societate poate dobandi o finalitate cauzala determinista. Descrierea metodologiei si a mecansimului logic teoretic al intregului ,acest determinism inductiv, nu a mai reusit insa a-l desavarsi in intregime, ramanand doar la nivelul unei ipoteze stralucitoare. Schita acestei ipoteze s-a dovedit a fi o raza de lumina pentru ce va urma in domeniul cunoasterii stiintifice a naturii si a omului. A fost o perspectiva care pe toti cei care luat cunostinta cu ea, ii facea sa gandeasca intr-un fel cauzal nou, unul inconfundabil diferit. Se nastea modul mecanicist de intelegere a determinismului din natura si societate.


RENE DESCARTES (1596-1650)

A fost fondatorul noii filosofii mecaniciste, care a elaborat o noua perspectiva de gandire in stiintele naturii. A elaborat o filosofie dualista, unde materia si gandirea sunt de rang egal; considerate ca substante independente si pe care doar dumnezeirea le poate uni. Un dualism pe deplin justificabil in sistemul social istoric al acelor vremuri, al intereselor ambivalente scolasticii medievale a vechii ideologii si a celor noi izvorate din necesitatea gandirii lucrurilor din perspectiva dinamicii unor activitati productive cu acumulare de capital. In aceasta gandire se disting cateva trasaturi distincte, a caror continut incercam al explicita in cele ce urmeaza.


1.Descoperirea suportului mecanic reflex al activitatii psihice.

Cunoasterea psihologica gaseste in Descartes pe parintele sau mecanicist prin descoperirea suportului mecanic reflex al activitatii psihice. In plus, metodologic el a contrbuit la preschimbarea vechii conceptii despre suflet intr-una despre constiinta.

Descoperirea categoriei de reflex a fost pregatita anterior de doua alte orientari investigative incrucisate. Pe de o parte, studiul experimental al organismelor vii a creat premisele descoperirii ca sistemul viu este unul auto-reglat. O orientare sustinuta de rezultatele lui Harley in domeniul descoperirii mecanismului circulatiei sanguine. Pe de alta parte, s-a distins deja acea conceptie generala, in acord cu care intelegerea evolutiei vietii, a comportamentelor vietuitoarelor putea fi reductibila la unele modele de explicare mecanice.

Descartes s-a sprijinit nu numai pe mecanica lui Galilei, ci si pe cea tehnica a vremii, pe cele ce i s-au oferit deja de creatiile  construite  in acea epoca.

Modul reflex de comportare al fiintelor a fost imaginat din aceeasi perspectiva din care Harley a descris mecanismul de circulatie sanguin. Cu deosebirea ca nivelul cunostintelor despre functionare a sistemului nervos al acelor vremi era unul care inca nu se putea compara cu cel detinut asupra circulatiei sanguine.

Psiho-fiziologia lui Descartes depaseste deci perspectiva de gandire a lui Harley. Acesta inceteaza la a se reduce doar la considerarea rezultatelor ca fiind ale influentei unor cauze interne organice, de asta data psihicul fiind raportat la ansamblul influntelor externe asupra comportamentului. Un mod de gandire ce contrazice perspectiva aristotelica, in acord cu care sufletul se afla la baza vietii, sustinand ca functionarea aparatelor organismului sunt suficiente pentru a deosebi viul de neviu. Iar daca functionarea organismului inceteaza, aceasta se intampla nu pentru ca sufletul ar fi parasit corpul, ci pentru ca o anumita parte principala a corpului s-a deteriorat intratat, incat nu mai poate asigura functionarea organismului in ansamblul sau.


2.Mecanismul reflex si fenomenele psihice

Prin descoperirea caracterului reflex al activitatii vietuitoarelor Descartes a ajuns sa distinga nu numai o cale pertineta pentru studierea mecanismului nervos si muscular al miscarii, ci sa si formuleze un principiu fundamental de functionare al psihicului. Astfel el a incercat sa demonstreze ca nu sufletul este cel care pune in functiune mecanismele diverse ale corpului, ci faptul ca sfera larga de manifestare a fenomenelor sufletesti psihice - simturile, reprezentarile ,sentimentele - sunt o rezultanta a functionarii acestor mecansime organice. Mai mult, acestea stau la baza atat a simplelor acte neuro-motorii, cat si a activitatii psihice in intreaga ei complexitate.

Actiunea agentilor stimulatori externi asupra organismului este mediata de sistemul nervos. Pe aceasta cale "spiritele actiunilor externe" pot sa ajunga in creier; cu acest punct de plecare se dezvolta raspunsuri neuro-musculare pe de o parte si altele psihice, adica senzatii, reprezentari si sentimente, pe de alta parte.

Descartes si-a propus in obiectiv descrierea mecanismelor care intra in functiune atunci cand avem o senzatie, o emotie . Iar aceste mecanisme ale producerii respectivelor stari psihice, in conceptia sa, pot fi investigate si intepretate ca si cum ele ar fi total neinsufletite, ca si cum ele ar actiona asemenea unor automate. Mestecatul, bataile inimii, cresterea membrelor, respiratia, starea de veghe somnul etc, toate functioneaza asemena unui ceas sau alte mecanisme prevazute cu contragreutate.



3.Psihofizica lui Descartes

Caracteristica distincta a dualismului cartezian consta in insemnatatea diferita data conceptelor de "corp" si "suflet". Corpul de asta data inseamna un sistem care functioneaza pe baza legilor mecanicii si a automatismelor. Organismul ajunge a fi considerat asemenea oricarui corp neinsufletit. Punerea in functiune a acestuia nu mai este inmanata sufletului - care se produce diferit dupa cum corpul in cauza este viu sau neviu. Important este ca Descartes pentru prima data a aratat ca intreaga actiune nu are nevoie de suflet ca de un principiu explicativ - indiferent de cum sufletul ajunge conceput materialist sau idealist. Ca sa se puna in functiune corpul viu are nevoie de o constructie materiala, de o dinamica aparte si nu de un impuls ce actioneaza din afara.

Ajunge astfel formulata in noi termeni influenta reciproca dintre corp si suflet: unde desi cele doua substante sunt distincte, ele sunt capabile de a se inchide autonom in sine, intre ele existand o inter-relatie reciproca, una ce poate fi abordata pe cale empirica.


4.Principiul reformulat al introspectiei

Sufletului, Descartes i-a recunoscut doar o singura proprietate: aceea de a fi observat nemijlocit. Iar ceea ce ajunge astfel observat, inseamna ca poate fi si gandit. In acest fel, metodologic sunt puse in aceasi ordine de a putea fi "gandite" nu numai senzatiile, dar si actele inteligente, actele reprezentate, sentimentele, procedeu prin care se suspenda divizarea anterioara dintre sufletul rational si cel senzitiv. Aici unitatea sufleteasca a fost asigurata cu ajutorul reflectarii constiente, a autocontrolului constiintei, in fata caruia orice fenomen avea insemnatate echivalenta. Adica toate fenomenele puteau fi considerate ca putand fi produse ale reflexiei, de a deveni obiect al observatiei subiectului, al unui observator subiectiv de formatie ancestrala. O acceptiune asupra introspectiei eliberata de metafizica "experientei interne" din teologia lui Plotinos si Sf. Augustin.

In acord cu conceptia lui Plotinos si Sf. Augustin omul isi indreapta privirea spre "interiorul" vietii sale sufletesti - introspectiv - doar pentru a intra in legatura cu esenta suprema, ca singura realitate cereasca adevarata. In filosofia lui Descartes obiectul introspectiei devine atat de comuna gindire personala. In consecinta, omul se poate indoi de orice - inclusiv de ceea ce este natural si supranatural, dar de nici o indoiala nu poate fi suspectata judecata lui , de a gandi: adica postulatul "eu gandesc". Recunoasterea posibilitatii de a gandi obliga cu necesitate la recunoasterea existentei si a unui purtator al acestei gandiri. Adica cogito ergo sum.

Cu acest punct de plecare Descartes a demonstrat si existenta dumnezeirii. A facut-o insa doar dupa ce a demonstrat existenta subiectului ganditor. Care tocmai pentru ca gandeste, se institue ca o esenta independenta - in unitatea sa cu natura si cu dumnezeirea, pentru a da forma cunoasterii, pentru a o face credibila. Desigur, o asemenea credinta suprema putea fi conferita doar unui om apartinand societatii, unuia care recunoaste aceasta valoare mareata a sa pentru viata lui individuala, ceea ce reprezinta un admirabil compromis facut teologiei.

Reusind totusi esentializarea intr-atat a constiintei, Descartes a deschis campul abordarii cauzale a fenomenelor psihice; a deschis calea spre studiul introspectiv al constiintei.



5.Cunoasterea psihicului in raport cu corpul

Invataturii lui Descartes i se datoreaza posibilitatea metodologica de a considera functionarea vietii psihice dupa principiul unor mecanisme similare cu cele care raspund de functionarea corpului. Aceasta contributie innoitoare s-a dovedit geniala atat pentru cunoasterea fiziologica, cat si pentru cea psihologica.

In consecinta, comportamentul uman a fost considerat si gandit in acord cu acelasi principiu mecanic ca si cel care guverneaza comportamentul animal. In ceea ce priveste locul psihicului in aceasta intractiune, Descartes a ajuns la urmatoarele constatari:


a.   Miscarile cauzate de influenta actiunii fizice a "spiritelor vietii" dau nastere si senzatiilor. Senzatiile sunt expresia schimbarilor ce au loc in corp, fiind deci materiale. Urmele influentelor externe exercitate aupra corpului se asociaza intr-o anume ordine, si se constitue in anume forme in creier, unde fiecare element in parte este capabil, ca intr-o instanta ulterioara sa reactualizeze alte elmente. Pe aceasta cale s-a nascut procesualitatea careia i s-a dat denumirea de asociatie. Totul se produce in acord cu principiul cauzal al mecanicii. Forta perspectivei de gandire astfel nascute consta in faptul ca fenomenele sufletesti sunt considerate fiind cu nimic diferit de celelalte fenomene naturale si materiale, ca fiind nascute ca rezultat al actiunii inflentelor externe din mediu.

b.       Slabiciunile pe care i le va sesiza ulterior cunoasterea stiintifica consta in: a considera viata psihica ca fiind epifenomenala, ca fiind mereu o rezultanta si nu ca fiind cauzata de influentele externe(1); s-a impartasit opinia ca nu obiectul este cel care a cauzat perceperea, ci influenta pe care acesta a exercitat-o asupra constiintei reflectarii obiectului respectiv. Organismul deci este expresia ordinii mecanice universale, unde insa psihicul nu poate fi considerat ca un simplu corelat al acestuia. Avea in acest sens un determinant incontestabil in structura nervoasa.

c.   Descartes a asezat intr-o categorie aparte actele care privesc comportamentul sau viata psihica - ca raportare directa la corp. Din aceasta categorie fac parte starile sentimentale. Acestea se afla sub directa inflenta a structurilor corporale, fiind totdata dependente de influentele externe. Ceea ce sufera corpul sub influenta agentilor externi este ceva diferit de "suferintele" sufletesti, care se nasc sub influentele starilor interne, a caror ordine este directionata de necesitatea asigurarii autointretinerii sale. Deoarece suferintele "invata sufletul ca sa doreasca ce natural este util si sa nu-si schimbe aceasta dorinta", o gandire in acord cu care psihicul se transforma implicit intr-un veritabil principiu cauzal al corpului. O perspectiva de abordare noua a fenomenelor sufletesti, a celor ce privesc suferinta, una care corespunde perspectivei metodologice proprii stiintelor naturii. Caci cu acest punct de plecare se deschide o cale spre abordarea unor sfere superioare, la curiozitate, la iubire, la dorinta, la bucurie, suparare etc. Astfel afectele si sentimentele, starile de constiinta ajung obiect de cunoastere pentru stiintele naturii.

d.       In sfarsit, exista acte psihice care atunci cand sunt anagajate, dau nastere la cunostinte adevarate despre lume, adica dau informatii cu privire la reglarea miscarilor corporale. De actele de acest fel raspunde gandirea, ca fiind un un proces psihic innascut, independent de experienta si vointa omului. Este posibil acest lucru datorat proprietatii sale substantiale independente, care pe cai tainice ajunge la a se putea asocia cu substanta materiala, in epifiza.



Nu se poate descarca referatul
Acest document nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte documente despre:


Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }