Psihologia personalitaȚii

PSIHOLOGIA PERSONALITAȚII

Ipostazele personalitații

Elementul central al psihologiei este reprezentat de studiul care urmarește cunoașterea persoanei.

Ca realitate insa, personalitatea reprezinta totalitatea psihologica ce caracterizeaza și particularizeaza un individ. Ea este omul viu, concret, empiric, pasional, rațional, deci omul așa cum este el resimțit in afara noastra sau in ființa noastra.

In calitate de concept, dupa cum exprima R. Meili, personalitatea este "obiectul ultim și, prin urmare, cel mai complex al psihologiei". El inglobeaza aproape toata psihologia. In cele din urma, indiferent de cum anume este interpretata, specialiștii ajung sa afirme ca personalitatea este conceptul central in psihologie.

Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referința fundamental pentru definirea sensului și valorii explicative ale celorlalte noțiuni psihologice. Noțiunile de percepție, afectivitate, motivație, voința etc. n-ar avea aproape niciun sens, nicio semnificație daca n-ar fi raportate intr-un fel sau altul la personalitate.

Din punct de vedere practic insa, dat fiind faptul ca personalitatea este prima, cea mai complexa și adeseori cea mai dramatica realitate umana cu care intram in contact și pe care urmeaza sa o influențam, sa o amelioram, aceasta ajunge sa reprezinte principalul ghid in modelarea concreta a omului. Numai cunoscandu-i laturile, structura, finalitatea etc., vom putea sa selectam și sa utilizam cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influențare educativa.

Delimitari conceptuale: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj.

INDIVID (lat. > individuum) are prin excelența un sens biologic, sugerand insușirea de unitate indivizibila a organismului cu mediul inconjurator (mediul natural). Individ desemneaza exemplarul singular - insul - dintr-o specie de ființe, care nu poate fi divizat fara a-și pierde specificul.

Este in intregime determinat biologic, un reprezentant al speciei (umana, animala, vegetala, etc.) și nu cuprinde note de valoare sau de diferențiere calitativa, fiind o noțiune aplicabila tuturor organismelor vii (indiferent de varsta și de nivelul de dezvoltare).

INDIVIDUALITATE este individul cu organizarea sa specifica, diferențiala, irepetabila și ireductibila. Individualitatea reprezinta expresia individului diferențiat in plan biologic și psihologic, total specifica omului, prin ea omul particularizandu-se și dobandindu-și specificitatea. Ca structura interioara, individualitatea - eul propriu - nu se identifica cu personalitatea care cuprinde intreaga interacțiune a individului cu mediul și prin urmare și relațiile interiorului sau cu exteriorul, actuale ca și cele potențiale - practic intreaga sa devenire. Elementul central al oricarei individualitați il reprezinta personalitatea.    PERSOANA. Prin conceptul de persoana desemnam ansamblul insușirilor psihice care asigura adaptarea la mediul social - istoric. Persoana este individul luat in accepțiunea sa psihologica , deci cu viața sa psihica constituita, superioara și conștienta. Noțiunea de persoana este aplicabila doar omului, dar nu in general, (nu este dat prin nastere), ci doar celui dezvoltat din punct de vedere psihic.

PERSONALITATE desemneaza in acceptiunea curenta persoana maximal valorizata social (persoana plus o nota de valoare).Personalitatea reprezinta modul de a fi al persoanei, orice persoana avand personalitatea sa.

Ea reprezinta modul specific de organizare a trasaturilor și insușirilor psihofizice și psihosociale ale persoanei. Este o sinteza (unitate) bio-psiho-socio-cultural-istorica ce contribuie la adaptarea originala a individului la condițiile mediului natural și mai ales social.

PERSONAJ reprezinta exteriorizarea persoanei prin comportament. Distingem astfel mai multe ipostaze ale personajului, și anume:

 personajul ca stereotip social, care joaca rolul aferent poziției pe care o ocupa in societate și condiționat de imperativele sociale ("ceea ce am datoria sa fiu);

 personajul ca ideal personal (volitiv), care se automodeleaza in raport cu propriile idealuri și aspirații ("ceea ce vreau sa fiu);

 personajul ca"masca", prin care individul se prezinta, in mod deliberat, intr-o anumita ipostaza pentru ceilalți disimuland unele fațete ale propriei personalitați ("ceea ce vreau sa par ca sunt);

 personajul ca refugiu, conduita impusa de statut fiind un alibi moralpentru propriul comportament ("ceea ce mi se impune sa fiu).

Accepțiunile conceptului de personalitate

Dintr-o perspectiva foarte larga, putem defini personalitatea drept realitatea complexa și dinamica a fiecaruia dintre noi. Din multitudinea accepțiunilor noțiunii de personalitate, M.Zlate (2009) selecteaza trei dintre ele, considerate ca fiind esențiale și complementare una in raport cu cealalta: accepțiunea antropologica, accepțiunea psihologica, accepțiunea axiologica.

A. ACCEPȚIUNEA ANTROPOLOGICA

Se pleaca de la premisa ca la naștere copilul nu dispune de personalitate, el fiind un candidat la dobandirea acestui atribut. Personalitatea se formeaza in decursul vieții numai in cadrul relațiilor sociale, prin interacțiunea individului cu multitudinea și varietatea relațiilor sociale. Izolarea copilului la naștere de mediul social, ca și bolile psihice grave, anuleaza atributul de personalitate, ramanandu-se astfel la stadiul de individ. Așadar, din perspectiva antropologica, esența personalitații umane o reprezinta ansamblul relațiilor sociale in expresia lor subiectiva, interiorizata.

B. ACCEPȚIUNEA PSIHOLOGICA

Trateaza personalitatea drept un "ansamblu de condiții interne. Ea nu se constituie printr-un simplu efect de amprenta a relațiilor sociale; intotdeauna influențele externe acționeaza prin intermediul condițiilor interne, acestea din urma fiind interiorizari ale primelor (Rubinstein). Natura condițiilor interne poate fi dubla:

a. biologica, ereditara (ele controleaza in primul rand constituția somatica, tipul de sistem nervos, predispozițiile native care stau la baza aptitudinilor și a altor insușiri). Condițiile interne de natura biologica definesc individul.

b. psihologica (se refera la formațiunile psihice structurate in procesul dezvoltarii - cognitive, afective, motivaționale, energizoare, aptirudinale și atitudinale - , ce s-au constituit datorita interacțiunii dintre factorii interni și condițiile externe, prin interiorizarea unor date externe).

Condițiile interne (insușirile psihice) au rolul de a filtra / media solicitarile din exterior. Ele se interpun intre cauza și efect producand: fie asimilarea și interiorizarea stimularilor externe, fie devierea / amanarea / suspendarea efectului.

C. ACCEPȚIUNEA AXIOLOGICA

Personalitatea este un "ansamblu de valori. In formarea personalitații, important nu este orice fel de mediu social, ci un mediu impregnat de valori. In decursul existenței sale, omul asimileaza nu doar experiența de cunoaștere și pe cea practica elaborata social - istoric, ci și sistemul de valori materiale și spirituale, semnificația existenței și activitații umane in general, criteriile și procedeele de apreciere - valorizare - alegere și fixare a lor ca mecanisme fundamentale de reglare a conduitei umane. Prin asimilarea acestor aspecte, personalitatea umana dobandește o dimensiune valorica (axiologica). Accepțiunea axiologica are in vedere omul valorizat (intelectual, moral, social, spiritual), deci omul ca valoare. Dimensiunea valorica a personalitații este, de fapt, o fațeta a dimensiunii culturale.

Definirea personalitații

G. Allport (1991) clasifica definițiile personalitații, dupa criteriul conținutului, in trei grupe: definiții prin efect extern (biosociale), definiții prin structura interna (care deplaseaza centrul de gandire spre interioritatea individului) și definiții pozitiviste (formale, care au aparut ca reacție impotriva celor structuraliste).Dupa criteriul sferei, Mihai Golu (2009) identifica definițiile reducționist - unidimensionale și definițiile multidimensional-globale, ultimele evidențiind mult mai veridic rolul integrator supraordonat al conceptului de "personalitate. Tot acestea din urma evidențiaza unitatea și inter-condiționarea complexa, nonliniara a determinaților esențiali ai personalitații.

Definițiile prin efect extern (biosociale) vizeaza doua aspecte:

- capacitatea personalitații de a se exterioriza, a se manifesta in exterior, in afara individului;

- capacitatea de a produce o serie de efecte asupra comportamentului, efecte care cu cat sunt mai mari, cu atat personalitatea este mai elaborata, mai coerenta și puternica.

Definițiile prin structura interna trateaza personalitatea ca pe o entitate obiectiva, ceva care exista cu adevarat, indiferent de modul in care influențeaza sau este perceputa de catre alții.

In interiorul acestui tip de definiții, Gordon Allport delimiteaza:

- definiții tip "omnibus sau "sac de carpe, total nestructurate sau care introduc in conținutul personalitații o serie de elemente(dispoziții, impulsuri, dorințe, tendințe dobandite prin experiența etc.), fara a reuși sa le integreze intr-o structura. Personalitatea apare ca o pluritate, ca o suma a acestor elemente, ca ".un sac in care poți arunca orice.

- definiții structuralist-esențialiste, care incearca sa desprinda din multitudinea elementelor componente, elementul esențial, central. "ansamblul organizat al proceselor și starilor psihofiziologice aparținand individului. (R. Linton, 1968)

Definițiile pozitiviste (formale) au aparut ca o reacție impotriva celor structuraliste. Ele au la baza convingerea autorilor ca structura interna chiar daca exista, nu poate fi studiata, nu este accesibila științei. Ceea ce putem cunoaște sunt propriile noastre operații (metode) pe care le facem atunci cand studiem personlalitatea. " personalitatea este conceptulizarea cea mai adecvata a comportamentului unei persoane in toate detaliile sale, pe care omul de știința o poate da la un moment dat. (D. Mc.Clelland, 1951)

Definițiile reducționist - unidimensionale, identificate de Mihai Golu (2009) dupa criteriul sferei, reduc personalitatea la una din componente de cele mai multe ori la componenta afectiv - motivaționala (dispoziționala), la temperment sau caracter. De exemplu, H.J. Eysenck reduce intreaga personalitate la cele doua dimensiuni temperamentale polare: introversie - extraversie și stabilitate - instabilitate emoționala.

Definițiile multidimensional - globale prezinta personalitatea ca entitate complexa, heterogena, dupa natura substanțial - calitativa a elementelor ce o compun.

Astfel, personalitatea este definita ca:

"unitatea bio-psiho-sociala constituita in procesul adaptarii individului la mediu și care determina un mod specific, caracteristic și unic de comportare in diversitatea situațiilor externe." (W. Mischel, 1968)

Abordarea bio-psihologica a personalitații

Temperamentul (starea emoționala predominanta a unei persoane, in viziunea celor doi) releva nivelurile și predominanța fluidelor corpului pe care le-au denumit umori. Astfel, au asociat sangele cu jovialitatea, buna dispoziție, veselia, deci cu tipul sangvinic, apoi flegma au asociat-o cu temperamentul calm, flegmatic; au hotarat ca bila neagra este indicator pentru temperamentul melancolic, cu tendințe și predispoziții depresive, iar cea galbena reprezinta dovada unui temperament coleric, iritabil.

Teoria umorala a fost predominanta pana tarziu, in secolul XVIII, cand au inceput sa se remarce studiile frenologice (de observație și analiza a contururilor și formei cutiei craniene) și de fizionomie. Mai intai, frenologiștii susțineau ca anumite zone cerebrale controlau caracteristicile personalitații și ca anumite umflaturi ori depresiuni din cutia craniana erau indicatori pentru terțe trasaturi de personalitate; reprezentanții direcției fizionomice credeau ca personalitatea este dezvaluita de trasaturile și caracteristicile feței, chipului.

Continuand in același registru, ceva mai tarziu, William Sheldon (1898 - 1977), in urma examinarii a mii de fotografii ale unor barbați, și-a formulat teoria constituționala a personalitații. Acesta a identificat trei tipologii fizice pe care le-a denumit somatotipuri. In viziunea sa, ectomorful are un fizic slab, fragil; mezomorful este cel atletic, musculos, puternic; endomorful are un aspect grasuț, plinuț.

Asemenea viziuni și teorii biopsihologice ale personalitații sunt extrem de periculoase, mai ales in contextul epocii in care traim, cand, paradoxal, aspectul fizic conteaza parca tot mai mult pentru ambele sexe. De exemplu, din cauza faptului ca mezomorful reprezinta idealul fizic masculin actual, barbații mai plinuți manifesta mai des un self-esteem scazut, o mai mare anxietate, ori tendințe depresive mai accentuate.

Astazi, in general, deși in mediile științifice exista inca un interes pentru studiul relației dintre aspectul fizic și personalitate, susținatorii abordarii biopsihologice sunt interesați mai degraba de legatura dintre ereditate și personalitate.

In contextul abordarii biopsihologice a personalitații, lasand deoparte relația dintre aspectul fizic și personalitate, apar intrebari nenumarate despre cat de ereditara este personalitatea? Toata personalitatea este innascuta? Ori numai anumite laturi ale acesteia? Sunt rezultatele lui Bouchard forțate, ori eritabilitatea personalitații poate merge pana la intr-adevar 60%, așa cum afirma Tellegen in 1988?

Abordarea psihanalitica a personalitații

Abordarea psihanalitica a personalitații iși are originea in abordarea biopsihologica. Sigmund Freud (fondatorul psihanalizei) impreuna cu alti psihanaliști susține importanța experiențelor din copilarie și ale caracteristicilor relațiilor cu parinții (calitate, cantitate, proporție) asupra conturarii personalitații umane.

A.  TEORIA PSIHOSEXUALA (Sigmund Freud, 1856 - 1939)

Personalitatea era vazuta asemeni unui iceberg, avand cea mai mare parte ascunsa sub suprafața apei și care cuprinde trei instanțe: incoștientul, subconștientul (preconștientul) și conștientul.

1. Conștientul este instanța care se afla la periferia sau la exteriorul aparatului psihic, primind informații atat din lumea externa, cat și din sfera vieții psihice a inconștientului. Din punct de vedere structural, conștientul are doua niveluri, și anume:

Eul: - este mediatorul intereselor persoanei.

- apare ca un factor de legare a proceselor psihice, cu aspect compulsiv - repetitiv

- funcționeaza pe baza principiului realitații;

2. Subconștientul: - reprezinta instanța inca insuficient de conștienta dar, in același timp, aflata in pragul conștientului;

este și sediul acțiunilor automatizate și al unor stocuri de cunoștințe acumulate, dar care au scapat parțial controlului conștient;

- are un anumit grad de transparența, motiv pentru care poate fi considerat un fel de conștiința implicita.

3. Inconștientul: - se afla la polul opus nivelului conștient, in zonele de profunzime ale sistemului psihic uman;

- este o formațiune psihica ce cuprinde tendințele ascunse, conflictele emoționale generate de resorturile intime ale personalitații;

B.  PSIHOLOGIA ANALITICA (Carl Gustav Jung, 1875 - 1961)

In concepția lui Jung, personalitatea (sau psihicul) este constituita din trei straturi (sisteme) intercorelate: conștientul, inconștientul personal și inconștientul colectiv .

Conștientul reprezinta ,,punerea in relații a conținuturilor psihice cu Eul; exista conștiința in masura in care ea este perceputa ca atare de Eu. (C.G. Jung)

Inconștientul personal este similar conceptului freudian, in sensul ca reprezinta totalitatea achizițiilor vieții personale (lucruri uitate, refulari, percepții, ganduri și sentimente subliminale), precum și o serie de acte automate, gesturi, expresii faciale etc.

Inconștientul colectiv este alcatuit dintr-o serie de conținuturi impersonale, din amintiri (imagini) ancestrale reprezentand reziduuri psihice ale dezvoltarii umane, care au fost depozitate in psihicul uman și de care individul nu este direct conștient. Aceste amintiri primordiale ale experienței speciei sunt denumite arhetipuri .

C.  PSIHOLOGIA INDIVIDUALA (Alfred Adler)

Adler pleaca de la ideea ca dezvoltarea personalitatii este conditionata de factorii socioculturali, accentuand importanta influentelor educative (familie, societate) in formarea Eului, fara a pierde insa din vedere substratul biologic.

Influentele sociale se concretizeaza, in plan sociocomportamental, in doua aspecte:

- adaptarea - modificarea variabilelor personale in functie de mediu.

- modelarea - modificarea variabilelor de mediu in functie de configuratia personala; personalitatea este considerate o structura integrala, o confluenta a tendintelor avand la baza tendinta spre perfectionare, spre unitate si integrare.

Elementul esential prin care Adler descrie personalitatea este motivatia, analiza si intelegerea personalitatii fiind echivalente cu identificarea cauzelor, a motivatiei comportamentelor umane. Autorul introduce doua concepte primare, si anume:

a) sentimentul de inferioritate

Sentimentul de inferioritate domina viata psihica si este sesizat in sentimentul de imperfectiune, de neimplinire si permanentele aspiratii (idealuri) ale individului.

b) complexul de inferioritate

Apare atunci cand compensarea sentimentului de inferioritate esueaza; individul este convins ca orice ar face, nu reuseste sa fie la fel de bun ca ceilalti. Acest complex este insotit de constiinta incapacitatii personale de a depasi inferioritatea.

Abordarea dispoziționala a personalitații

Abordarea dispoziționala a personalitații pune aparenta stabilitate și consistența a personalitații pe seama caracteristicilor personale numite tipuri (tipologii) și trasaturi.

A. TEORIA TIPURILOR (ANALIZA FACTORIALA A PERSONALITAȚII)

In prezent, cea mai influenta teorie a personalitații (din direcție dispoziționala) este teoria celor 3 factori ai personalitații elaborata de Eysenck. Eysenck a fost puternic influențat de concepția behaviorista, conform careia singura modalitate de cunoaștere a oamenilor din perspectiva științifica este prin analiza dovezilor obiective, ceea ce presupune analiza comportamentului indivizilor și nu analiza gandirii sau a intențiilor, pe care cercetatorul nu le poate observa niciodata cu adevarat. Personalitatea are, așadar, o organizare piramidala, astfel incat nivelurile cu gradul cel mai inalt de generalitate iși subordoneaza nivelurile inferioare. In ordinea descrescatoare a gradului de generalitate, acestea sunt:

- nivelul tipului de personalitate (dimensiunea E, N sau P);

- nivelul trasaturilor de personalitate (tendințe individuale spre acțiune);

- nivelul raspunsurilor habituale (acțiuni repetitive in situații asemanatoare);

- nivelul reacțiilor specifice imediate (preferința de a acționa intr-un anumit mod, raspunsuri necaracteristice).

G. Allport a constatat existența a trei elemente comune:

1. Fiecare individ are o personalitate unica;

2. Personalitațiile individuale conțin o serie de caracteristici diferite;

3. Aceste caracteristici("trasaturi‖)sunt relativ constante in timp.

Conform concepției lui Allport, trasaturile de personalitate:

a). Sunt structuri relativ stabile, care il determina pe individ sa gandeasca și sa se comporte intr-o maniera consecventa, indiferent de situație. b). Au o existența reala. Nu sunt doar concepții teoretice sau etichete pentru a inventaria sau explica anumite raspunsuri; ele exista in interiorul fiecarei persoane. c). Pot fi demonstrate empiric. Pentru ca acestea sunt reale, ar trebui sa fie posibil de verificat existența și natura lor, chiar daca trasaturile nu sunt direct observabile. d). Nu sunt rigid separate una de alta, ci numai in mod relativ. Ele se pot suprapune; deși prezinta caracteristici diferite, adesea se afla in corelație unele cu altele.

Allport distinge doua categorii de trasaturi: trasaturi comune și trasaturi individuale:

1. Trasaturile comune sunt acele aspecte ale personalitații in raport cu care majoritatea oamenilor dintr-o cultura data por fi comparați avantajos. Ele sunt mai nominale. 2. Trasaturile individuale, denumite ulterior de Allport dispoziții personale, sunt unice, definitorii pentru individ.

Allport a avut o contribuție majora in studiul personalitații. Preocuparile sale pentru unicitatea indivizilor și pentru perspectiva de ansamblu asupra unei persoane au echilibrat abordarile nomotetice, centrate pe asemanarile dintre oameni, in defavoarea individualitații.

Abordarea behaviorista a personalitații

Autorii care susțin abordarea behaviorista accentueaza importanța invațarii și a factorilor de mediu, exluzand sau minimalizand factorii biologici, influențele inconștientului ori trasaturile dispoziționale.

A. TEORIA CONDIȚIONARII OPERANTE (B. F. SKINNER 1904 - 1990)

Pentru Burrhus Frederic Skinner, personalitatea nu are nimic special. Cercetatorul american susținea ca personalitatea este pattern-ul unic de comportament al unei persoane, strans legat de specificitatea situațiilor. Conform lui Skinner, suntem ceea ce facem.

Teoria a fost aspuru criticata de H. Eysenck in 1988, pe motiv ca Skinner ignora influența ereditații in trasaturile și diferențele interpersonale ale personalitații.

B. TEORIA INVAȚARII (ALBERT BANDURA n. 1925)

Teoria invațarii sau teoria cognitiv-sociala reprezinta o punte intre abordarea strict comportamentalista a lui Skinner și cea cognitiva.

Potrivit lui Bandura, invațam de la alții majoritatea tendințelor noastre comportamentale, prin observație si pune in evidența și conceptul de "determinism reciproc, care exprima faptul ca nici dispozițiile personale, nici factorii de mediu nu pot explica comportamentul doar prin ele insele. Studiile ulterioare au demostrat ca determinismul reciproc poate explica o multitudine de comportamente, inclusiv cele ale liderilor, ale persoanelor cu diferite niveluri de atractie fizica, ale depresiei, etc. Cel mai important aspect cognitiv al personalitații, potrivit lui Bandura, este auto-eficacitatea / auto-eficiența.

Conceptul de auto-eficiența este deseori folosit in explicarea performanțelor școlare ale elevilor și studenților, ori in renunțarea la fumat, ori in placerea practicarii sportului, etc. Bandura a descris, de asemenea, cei trei determinanți ai auto-eficienței : succesul anterior, experința prin invațare și observare și persuasiunea verbala.

Teoria temperamentului: pierduta și regasita?

Faptul ca oamenii sunt pe deplin formați la naștere, cu temperamente și predispoziții fundamental - diferite, este o idee foarte veche. Temperamentul ( lat. > temperamentum, temperare = a amesteca pentru a dilua, a modera) reprezinta in viziunea originara și naiva a lui Galen și Hipocrate acea caracteristica dinamica a organismului, comportamentului și vieții psihice, explicata prin amestecul celor patru umori socotite fundamentale, din care una ar domina, de unde și denumirile ce s-au pastrat: coleric, sangvinic, flegmatic, melancholic. Importanta ar fi inclinația catre ―extraversiune sau ―introversiune, precum și preferințele pentru ceea ce numea el ―cele patru funcții psihologice de baza: gandirea, simțirea, senzația, intuiția. Cu alte cuvinte, Jung vorbea la acea vreme de ―tipuri psihologice, insa tezele sale au prins praf in bibliotecile academiilor pentru ca la acea vreme psihologia era dominata daca nu de psihodinamica freudiana, atunci de condiționarea pavloviana. Ideea diferențelor innascute in acțiunile și atitudinile umane a fost abandonata. Cațiva ani mai tarziu, Allport arata ca temperamentul ―se refera la fenomene caracteristice firii unui individ, la ințelegerea susceptibilitații sale , la stimuli emoționali , la forța și rapiditatea raspunsurilor sale, precum și la calitatea dispozițiilor sale persistente, la intensitatea dispoziției și la particularitațile fluctuante . Toate acestea sunt considerate constitutive și, deci, in mare masura ereditare.B. G. Ananiev considera temperamentul drept baza psihofiziologica a caracterului; Teplov il lua ca premisa morfofuncționala generica pentru aptitudini, dupa cum Rubinstein afirma ca temperamentul este latura dinamico-energetica a personalitații. Unele persoane dispun de un surplus energetic, unele se incarca energetic, altele se descarca exploziv, violent; unele iși consuma energia intr-o maniera echilibrata, fac chiar economie, altele dimpotriva iși risipesc energia. Toate aceste diferențe psihocomportamentale existente intre oameni sunt de fapt diferențe temperamentale. John E. Bates (1987) ofera o definiție a temperamentului care reda trasaturile lui distinctive: ―diferențe individuale cu radacini biologice ale tendințelor de comportare ce sunt prezente din primele etape ale vieții și sunt relativ stabile in diferite tipuri de situații și in timp

In ultima perioada de timp, temperamentul - ca latura dinamico-energetica a personalitații - a devenit tema preferata a neuroștiințelor. Prin el insuși, temperamentul nu genereaza nici conținuturi psihologice, nici performanțe. Acesta reprezinta modul de a fi, de a se comporta al cuiva, ținand mai ales seama de stilul comportamental al omului. Cercetarile efectuate au evidențiat faptul ca temperamentul este nespecific sub raport valoric pentru personalitate, nu el este cel care acorda valoare omului. Așadar, temperamentul nu coreleaza semnificativ cu trasaturile aptitudinale , orientative, caracteristice ale omului. Pe unul și același temperament pot fi formate caractere diverse , iar același caracter poate fi format pe temperamente diferite.

Definirea și caracterizarea generala a temperamentelor.

In cadrul dezvoltarii personalitații, temperamentul este latura care se dezvolta cel mai de timpuriu și se exprima cel mai pregnant in conduita și comportament (mișcari, reacții affective, vorbire). "Integrarea insușirilor și trasaturilor de ordin dinamico - energetic ale proceselor psihice și actelor motorii, precum intensitatea, pregnanța, acuitatea, modalitatea, echilibrul, etc. da structura temperamentala a personalitații. (Golu, 2009). Am putea spune ca temperamentul ține de latura formala, de suprafata, a personalitații, și nu de cea interna, de conținut. El nu are o semnificație axiologica, nereclamand o imparțire a oamenilor in buni, rai, superiori sau

Din multitudinea de definiții date temperamentului se pot desprinde cateva elemente, care permit gruparea acestora, dupa cum urmeaza:

1. Definiții care fac trimitere la tipologiile umane și care au ca sursa cercetarile realizate de biotipologi, aceștia incercand sa demonstreze existența unor relații logice intre constituția corporala și trasaturile temperamentale. Astfel, Doron și Parot(1999) definesc temperamentul ca o clasificare a conduitelor umane dupa tipuri, pe baza caracteristicilor biologice

2. Definiții ce accentueaza dimensiunea dinamico-energetica a personalitații. Incepand cu L. S. Rubinstein, care definea temperamentul ca latura dinamico-energetica a personalitații, o serie de psihologi fac trimitere la aspecte ce țin de dinamismul persoanei.

3. Definiții care subliniaza sfera și modul de manifestare ale temperamentului. Dupa momentul in care Gordon Allport a considerat temperamentul ca ¯materie prima din care este modelata personalitatea, majoritatea psihologilor au inceput sa sublinieze faptul ca trasaturile de natura temperamentala se manifesta cu pregnanța in sfera afectiv-motivaționala: elanul vital al insului, vigoarea manifestarilor afective, posibilitatea de rezonanța, vibrație și traire, amplitudinea reacțiilor timice.

Pana in prezent, și excluzand lucrarile extrem de recente, in psihologia contemporana exista aproape unanimitate in considerarea temperamentului ca ―baza dispozițiilor innascute ale unei persoane, care au o relativa consistența și care sunt modulate de expresia activitații, relativitații emoționale și a sociabilitații(Goldsmith, 1987). Multitudinea de definiții date temperamentului ar putea conduce la ideea inexistenței unui consens in domeniu. In realitate, insa, - subliniaza Gonzales, Carranza și Galian (2002) - se pot desprinde anumite elemente comune:

- dimensiunile temperamentale se refera la trasaturi comportamentale temperamentul reprezinta contribuția persoanei la interacțiunea cu mediul;

- trasaturile de temperament sunt puternic influențate de factori biologici; toate teoriile subliniaza continuitatea trasaturilor de temperament de-a lungul vieții, avand cea mai inalta stabilitate, comparativ cu celelalte componente ale personalitații.

Temperamentul este considerat ca fiind cea mai generala și constanta particularitate a personalitații umane, intrinseca acesteia și avand deci cea mai mare certitudine de invarianța.

Tipologii temperamentale (tipologii bio-constituționale, tipologia psihofiziologice, tipologii psihologice).

A. TIPOLOGIILE BIOCONSTITUȚIONALE (E. Kretschmer, W.H. Sheldon)

Ernst Kretschmer a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit finalizarea in lucrarea "Structura corpului si caracterul―(1921). Limitata initial la doua tipuri principale, clasificarea lui Kretschmer va ajunge in final sa cuprinda trei tipuri principale si un tip accesoriu, mai putin individualizat. Cele trei tipuri principale sunt: a. picnic - ciclotim; b. leptosom (sau astenic) - schizotim; c. atletic - vascos.

Tipul picnic - ciclotim, din punct de vedere morfologic se caracterizeaza prin: constitutie orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil. b. Tipul leptosom (astenic)-schizotim se distinge prin: constitutie verticala, trunchi cilindric, cutie toracica plata(turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei. c. Tipul atletic-vascos se deosebeste printr-o constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust. Ca accesoriu este mentionat tipul displastic, care reuneste numeroase varietati dismorfice si este mai putin individualizat in plan caracterial (temperamental). Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic si astenic, Kretschmer a obtinut 6 tipuri temperamentale: 3 ciclotimice si 3 schizotimice.

Temperamente ciclotimice: 1. Hipomaniac, caracterizat prin dispozitie euforica, mobilitate, comunicativitate exagerata; 2. Sintonic, caracterizat prin spirit realist, pragmatism, simtul umorului, toleranta; 3. Greoi, caracterizat prin lentoare, inertie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reactie mari.

Temperamente schizotimice: 1. Hiperestezic, caracterizat prin nervozitate, iritabilitate, idealism, delicatete, circumspectie; 2. Schizotimic - intermediar, rece, calm, energic; 3. Anestezic - rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, lenes, inaccesibil pasiunilor, indolent.

B. TIPOLOGIILE PSIHOFIZIOLOGICE (I.P. Pavlov)

Tipologia lui I. P . Pavlov Acesta și-a fundamentat cercetarea temperamentelor pe cele doua procese nervoase fundamentale ale sistemului nervos central: excitația și inhibiția, luand in considerare trei trasaturi ale acestora, și anume: forța, echilibrul și mobilitatea.

Forța sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos și se exprima prin rezistența mai mare sau mai mica la excitanți puternici sau la eventualele situații conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic și sistem nervos slab.

Mobilitatea desemneaza ușurința cu care se trece de la excitație la inhibiție și invers, in funcție de solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert.

Echilibrul sistemului nervos se refera la repartiția forței celor doua procese (excitația și inhibiția). Daca ele au forțe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Exista și un sistem nervos neechilibrat la care predominanta este excitația.

Din combinarea acestor insușiri rezulta patru tipuri de sistem nervos:

1. tipul puternic, neechilibrat, excitabil (corelat cu temperamentul coleric);

2. tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic);

3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic);

4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic).

C. TIPOLOGIILE PSIHOLOGICE (Heymans - Wiersma, Le Gall, Berger, Myers - Briggs, Keirsey)

Tipologia lui Gerardus Heymans și E.D.Wiersma Este o tipologie cu caracter tranzitoriu, cei doi autori olandezi pornind, in elaborarea ei, de la o ipoteza neurofiziologica, formulata de psihiatrul Otto Gross. Pentru Gross, orice fenomen psihic (de exemplu, o emotie) declanseaza o activitate a celulelor nervoase care persista si dupa terminarea lui, influentand inconstient activitatile ulterioare ale spiritului. G. Heymans si E. D. Wiersma, folosind aceste concepte, si-au propus sa descrie personalitatea, sub raport temperamental, pe baza a trei dimensiuni pe care ei le-au identificat cu ajutorul unor scari de evaluare. Cele trei dimensiuni (trasaturi) sunt: emotivitatea sau instabilitatea emotionala, activitatea sau forta pulsionala generala si rezonanța afectiva dispusa pe continuum-ul primaritate-secundaritate, determinata deci dupa predominarea uneia dintre cele doua functii identificate de Gross. Decupand fiecare distributie de trasaturi in doua parti, autorii de mai sus au stabilit opt tipuri psihologice, corespunzand combinatiilor posibile ale celor trei trasaturi:

 nervosul este tipul emotiv, nonactiv, primar (E-nA-P) care se caracterizeaza prin dispoziție variabila, impulsivitate, violența, insensibil la obiectivitate, tendința de a iinfrumuseța realitatea, are gust pentru bizar, macabru, pentru negativ. Valoarea lui dominanta este divertismentul.

 sentimentalul este emotiv, nonactiv, secundar (E-nA-S), introvertit, centrat pe viața lui interioara care il protejeaza, il protejeaza, il susține, il consolideaza, este un tip meditativ, vulnerabil, scrupulos, indiferent fața de evenimentele externe, cauta solitudinea, ocolește oamenii. Valoarea lui dominanta este intimitatea.

 colericul este emotiv, activ, primar (E-A-P), generos, cordial, plin de vitalitate și exuberanța, are aptitudini oratorice, dorința de exteriorizare, simte nevoia de acțiune, de inițiativa, gust pentru noutate, crede in progres, iși manifesta vehement emoțiile. Valoarea dominanta este acțiunea.

pasionatul este emotiv, activ, secundar (E-A-S), dominat de ambiții, dorința de succes, știe sa-și stapaneasca și sa-și utlizeze violența, traiește numai pentru opera sa, pentru misiunea sa, se regasesc in el atat tensiunea cat și blandețea, neincrederea lui se poate transforma in bunatate fața de cei pe care-l iubesc, are o mare putere de munca, manifesta atracție pentru istorie și trecut. Valoarea lui dominanta este indeplinirea scopului propus.

 sangvinicul este nonemotiv, activ, primar (nE-A-P), extravertit, politicos, spiritual, ironic, sceptic, apt pentru a fi conducator, abil, prețuiește experiența, da dovada de inițiativa și o mare suplețe spirituala, are un remarcabil simț practic. Valoarea dominanta este succesul social.

 flegmaticul este nonemotiv, activ, secundar (nE-A-S), perseverent, respecta obiceiurile și principiile, este punctual, obiectiv, demn de incredere, ponderat, manifesta dispoziție egala, este tenace,rabdator, are tabieturi,este pedant, are simțul umorului, poseda un optimism rece. Valoarea dominanta este legea.

 amorful este nonemotiv, nonactiv, primar (nE-nA-P), conciliant, tolerant prin indiferența, tenace și uneori incapatanat, lipsit de energie, liniștit, calm, relflexiv, puțin comunicativ, nepunctual. Valoarea dominanta este placerea.

 apaticul este nonemotiv, nonactiv, secundar (nE-nA-S), inchis, interiorizat, taciturn, sobru, conservator, puțin vorbareț, rob al habitudinilor, iubește singuratatea. Valoarea dominanta este liniștea.

Tipologii temperamentale (tipologii psihanalitice, tipologia psihosociologice, tipologii clinice).

A. TIPOLOGIILE PSIHOSOCIOLOGICE (Spranger-Allport-Vernon)

Tipologia lui Spranger, Allport, Vernon

In funcție de orientarea valorica a persoanei, de atitudinea dominanta fața de valori, cei trei autori au delimitat 6 tipuri temperamentale:

 tipul teoretic - are ca valoare dominanta descoperirea adevarului, scopul sau principal fiind acela de a-și ordona și sistematiza cunoașterea; este predominant empiric, critic și rațional, evitand judecațile estetice sau morale, in favoarea celor cognitiv - analitice;

 tipul economic - este dominat de ideea utilitații, satisfacerea trebuințelor materiale fiind pe primul plan; fiind interesat de afaceri, producție, comerț și consumul bunurilor, tinde sa ignore dimensiunea estetica a existenței, mai ales atunci cand acesteia ii lipsește componenta comerciala;

 tipul estetic - are ca valoare dominanta armonia, experiența empirica fiind judecata de sine, din perspectiva grației, simetriei, corespondenței; componentele teoretice și pragmatice sunt convertite in experiența estetica, frumosului acordandu-i-se implicit și o funcție de adevar;

 tipul social - are ca valoare suprema dragostea de oameni, obiectivata in relații interpersonale positive, filantropice, prietenie, altruism; pragmatismul, atitudinea teoretica, economica sau politica sunt considerate inumane;

 politic - este interesat in primul rand de putere, ascendența și control asupra celorlalți,, toate activitațile desfașurate fiind ocazii și pretexte pentru competiție, lupta și posibile surse de obținere a superioritații;

 tipul religios - are ca valoare suprema unitatea; este mistic și cauta sa ințeleaga universul ca intreg și sa se raporteze pe sine la aceasta totalitate cuprinzatoare; exista mistici imanenți (care iși gasesc experiența religioasa in afirmarea vieții și in participarea activa la ea) și mistici transcedentali (care cauta unitatea cu divinitatea prin retragerea din viața - ascetul).

B. TIPOLOGIILE PSIHANALITICE (C.G.Jung, S. Freud, K.Horney, H.Rorschach)

Tipologia lui C.G.Jung

Jung este cel care fundamenteaza din punct de vedere psihologic tipologia temperamentelor in termeni de trasaturi polare. El considera ca personalitatea umana este diferit orientata: fie spre lumea externa, spre obiecte (tipul extravert), fie spre lumea interioara, spre sine (tipul introvert). Persoanele la care aceste orientari nu sunt predominante aparțin tipului ambivert.

Jung indica patru compartimente diferite in care se pot manifesta extraversiunea și introversiunea, și anume: gandirea, afectivitatea, senzațiile și intuiția. In funcție de compartimentul predominant se pot distinge in total opt tipuri, și anume: extravert-ganditor, extravert-sentimental, extravert-senzitiv, extravert-intuitiv, introvert-ganditor, introvert-sentimental, introvert-senzitiv, introvert-intuitiv.

C. TIPOLOGIILE CLINICE (K. Schneider, E. Kahn)

Sistemul cel mai cunoscut este cel elaborat de Kurt Schneider si care are avantajul de a include principalele tipuri descrise de majoritatea autorilor. Sunt delimitate zece tipuri:

 Tipul hipertimic, sau hipomaniac, caracterizat printr-o stare permanent deviata spre euforie s hiperactivitate maniaca. Desi este vorba de o stare permanenta, cu hipomanie la limita inferioara, aceasta nu este o psihoza.

 Tipul depresiv, caracterizat printr-o umoare permanent deviata spre depresie si durere morala. Ca si in cazul precedent, este vorba de o stare permanenta, prezentand la minimum trasaturile melancoliei.

 Tipul nelinistit. Cuprinde doua subtipuri - subtipul senzitiv descris de Kretschmer, caracterizat printr-o sensibilitate crescuta pentru toate experientele traite, fiind incapabil de descarcare, si subtipul anancastic, adesea denumit obsesional sau compulsiv, sinonim daca nu chiar identic cu tipul anal descris de psihanalisti.

 Tipul fanatic, adesea denumit paranoic, caracterizat prin triada rigiditate, hipertrofia Eului (orgoliu), paralogism (rationament hiper-logic pe baza unor premise false, falsitatea spiritului, in limbaj comun).

Tipul isteroid, histrionic sau mitomaniac, caracterizat prin egocentrism, superficialitatea sentimentelor contrastand cu aspectul zgomotos al expresiei lor, tendinta spre fabulatie si mitomanie.

 Tipul instabil, caracterizat prin oscilatie emotionala, antrenand de obicei o instabilitate in plan social si ducand frecvent la delincventa minora. In forma sa patologica, tipul instabil corespunde sensibil dezechilibrului mintal, asa cum a fost descris el in literatura psihiatrica franceza. Oscilatiile umorii instabilului sunt net distincte de cele ale ciclotimului lui Kretschmer.

 Tipul exploziv, caracterizat prin reactii emotionale violente, agresive numite "de scurt-circuit― (Kretschmer).

 Tipul apatic, care are drept trasatura fundamentala insensibilitatea si raceala afectiva. El corespunde unor trasaturi ale tipului schizoid al lui Kretschmer. In expresia sa patologica, el ar corespunde unor varietati ale "nebuniei morale― si "perversiunii constitutionale―.

 Tipul abulic, definit prin trasatura influentabilitatii si prin "maleabilitatea vointei― (usor manevrabil de cei din jur).

 Tipul astenic, caracterizat prin fragilitate neuropsihica la influenta situatiilor tensionate, afectogene, si prin fatigabilitate.

Probleme de definire a aptitudinilor

In unele manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite o serie de alte ,,realitați psihice și chiar psihofiziologice, cum ar fi predispozițiile sau capacitațile.

Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub aspect adaptativ-instrumental concret. In sens larg, aptitudinea exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa faca fata mai mult sau mai puțin bine multitudinii situatiilor si solicitarilor externe si sa-si satisfaca starile de necesitate. Din acest punct de vedere, se poate afirma ca aptitudinea este o componenta inalienabila a oricarei structuri normale de personalitate. In sens restrans, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului si el desemneaza un asemenea potential instrumental-adaptativ care permite celui ce-l poseda realizarea, intr-unul sau in mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performante superioare mediei comune.

a. Definirea aptitudinilor prin opoziție cu capacitațile :

Aptitudinea este substratul congenital al unei capacitați, preexistand acesteia din urma, care va depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de formația educativa, eventual și de exercițiu ; numai capacitatea poate sa fie obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate.‖ (Pieron, 1952).

Aptitudinea este interpretata așadar ca o condiție congenitala a unei anumite modalitați de eficiența. Aptitudinea este anterioara capacitații, este o condiție a ei, doar o virtualitate.

b. Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea funcționarii lor:

Cei mai mulți psihologi, atunci cand definesc aptitudinile, se refera la rezultatul intrarii lor in funcțiune. Finalitatea aptitudinilor o reprezinta obținerea unui randament superior mediei, intr-un anumit domeniu de activitate. ―Aptitudinea este orice insușire pshica sau fizica considerata sub unghiul randamentului.‖ (Claparede, 1929). Noțiunea de randament se refera atat la cantitate, cat și la calitatea activitaților subiectului. De asemenea, se refera la ușurința sau la rapiditatea cu care se desfașoara activitatea.

c. Definirea aptitudinilor prin sesizarea conținutului lor specific.

‖Aptitudinea este o insușire complexa a personalitații, produs complex al intregii personalitați, al intregii experiențe, al vitalitații fizice, al echipamentului informațional ori aldeprinderii, al metodelor de munca, al integrarii sau conflictelor intereselor, al capacitațlor intelectuale.‖ (Pressey, 1959).

Dupa cum se poate observa, in structura aptitudinilor se introduce o multitudine de componente psihice (informații, deprinderi, interese, capacitați). In felul acesta, apare insa un nou pericol, și anume acela de a largi nepermis de mult sfera noțiunii de aptitudini, fapt care conduce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vieții psihice.

Aptitunile reprezinta un complex de procese și insușiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitați.

Criterii de evaluare a aptitudinilor

Aprecierea prezenței sau absenței aptitudinilor la un subiect trebuie facuta nu numai dupa produs, dupa caracteristicile lui, ci și dupa latura procesuala, dupa fazele parcurse pentru a ajunge la un asemenea produs, dupa particularitațile laturii procesuale (viteza, durata, noutatea procedeului utilizat). Evaluarea prezenței sau absenței aptitudinilor la un individ se face, cel mai des, dupa rezultatul obținut, eventual dupa o serie de caracteristici ale acestuia ( noutate, originalitate, eficiența).

Fiecare dintre noi dispune de capacitatea de a diferenția sunetele, formele sau culorile, de spirit de observație, reprezentari vizuale sau auditive, operațiile pentru efectuarea calculului matematic, dar nu fiecare dintre noi este muzician, pictor, matematician. Pentru a putea vorbi de existența aptitudinilor specifice acestor domenii, este necesar ca insușirile enumerate sa dispuna de un mare grad de organizare interna, adica de o mare funcționalitate, adica de capacitatea de a se lega unele de altele, de a se imbina intr-o sinteza originala astfel incat sa asigure realizarea ușoara, rapida și de un inalt nivel al unei activitați.

Pornind de la latura structural-funcționala a aptitudinilor, putem diferenția intre ele aptitudini ce aparțin unor domenii diferite, dar și aceluiași domeniu de activitate. In primul caz, criteriul evaluativ il constituie natura și specificul componentelor implicate. Criteriul structural - funcțional de evaluare a aptitudinilor ne ajuta sa ințelegem mai bine și alte fenomene care pot interveni. De exemplu, vom ințelege ca succesul unei activitați nu se datoreaza doar unei componente izolate a aptitudinii, oricat de dezvoltata ar fi ea. Deși memoria chinestezica (memoria mișcarilor) este indispensabila pentru arta coregrafica sau pentru anumite ramuri sportive, prin ea insași nu va putea asigura succesul deplin al acestor activitați. Totuși nu trebuie sa credem ca lipsa unei componente dintr-o aptitudine oarecare ar constitui o piedica in calea realizarii activitații in care este implicata. Lipsa memoriei vizuale nu ar putea impiedica pe cineva sa devina pictor daca activitațile celelalte sunt viu, pregnant dezvoltate.

Rezulta din cele de mai sus ca aptitudinile sunt adevarate sisteme operaționale ce presupun relaționarea și interacțiunea reciproca a componentelor lor, in urma carora apar fenomene precum compensarea, ce asigura funcționalitatea și eficiența lor maxima.

Diferențele aptitudinale dintre oameni, fizionomia lor specifica ar putea fi evaluate și dupa alt criteriu, și anume dupa locul și rolul aptitudinilor in structura personalitații, dupa felul cum se raporteaza și se leaga de alte elemente ale vieții psihice. N-ar fi exclus ca doua persoane sa dispuna de aceleași componente ale unei aptitudini, de aceeași ierarhizare a acestora și totuși diferențele dintre performanțele lor sa fie foarte mari. Procesele psihice, aptitudinile sunt constituite dintr-o multitudine de alte insușiri și calitați psihice legate prin relații complexe și dispunand de o determinare reciproca. Ele sunt insușiri sintetice ale intregii personalitați, și nu ale unuia sau altuia dintre procesele psihice componente. ,,Procesele și insușirile lor psihice nu pot fi concepute separat de intreaga configurație psihica a persoanei, dupa cum pot fi topite intr-un tot nediferențiat, intr-o masa omogena lipsita de diferențieri interne.(Beraru, 1979).

Un rol apare in configurarea unui anumit profil al aptitudinilor il au și deprinderile. La prima vedere, cele doua componente psihice par a fi total opuse : deprinderile sunt componente automatizate ale activitații, pe cand aptitudinile sunt componente plastice, maleabile; deprinderile asigura realizarea activitații la același nivel, aptitudinile conduc la perfecționarea activitații, aceasta recurgand nu numai la modalitați executive formate anterior, ci elaboreaza soluții noi; deprinderile, pe masura ce se elaboreaza, reduc numarul proceselor implicate in ele, aptitudinile abia pe masura ce se formeaza iși amplifica și iși complica structura interna. Aceste diferențieri ar putea conduce la ideea lipsei de interacțiune intre deprinderi și aptitudini. In realitate, deprinderile sunt incadrate in aptitudini, ele devin elemente operaționale ale aptitudinilor, marind in felul acesta productivitatea.

Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivaționale, la mecanismele energizant - stimulatoare explica și mai bine diferențele aptitudinilor existente intre oameni. Se știe și din experiența cotidiana ca fara motivație (trebuințe, interese, aspirații, idealuri) multe potențialitați aptitudinale raman latente. De asemenea, chiar daca exista unele aptitudini deja formate, ele nu pot fi puse in valoare daca lipsește motivația.

Așadar, aptitudinile nu trebuie interpretate in sine, ci prin raportarea la alte elemente componente ale vieții psihice, calitatea sau imperfecțiunile acestora din urma repercutandu-se direct asupra lor.

Clasificarea aptitudinilor

Cel mai des folosit criteriu in delimitarea tipurilor de aptitudini este cel legat de sfera de solicitare și implicare in cadrul activitații. Pe baza lui, dupa gradul lor de operaționalitate, au fost delimitate: aptitudinile generale și aptitudinile speciale.

1. Aptitudinile generale

Aptitudine generala este socotita acea aptitudine care este solicitata si intervine in orice fel de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alcatuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al oricarui individ, care asigura o relationare si o adaptare cat de cat satisfacatoare in conditiile variabile ale mediului. Ele pot fi impartite in senzorio-motorii si intelectuale.

a. Aptitudinile senzorio-motorii se leaga de toate situatiile concrete care reclama discriminarea si identificarea obiectelor si efectuarea unor actiuni directe cu ele sau asupra lor, in vederea satisfacerii unor nevoi curente.

b. Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe functiuni psihice, care, pe de o parte, sunt implicate in toate formele de activitate, iar pe de alta parte, sunt proprii tuturor oamenilor. Acestea sunt memoria, imaginatia si inteligenta propriu-zisa. In mod curent, in calitate de aptitudine generala se ia doar inteligenta, ei subsumandu-i-se atat memoria, cat si imaginatia, fapt ce si-a gasit concretizarea practica in elaborarea si validarea scarilor de inteligenta.

2. Aptitudinile speciale

Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalitatii, care asigura obtinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitate profesionala. Termenul trebuie luat in sens relativ: o aptitudine este speciala in raport cu o alta mai generala, al carei caz particular este si poate fi general in raport cu alta cu sfera si mai ingusta de actiune. Aptitudinea matematica, de pilda, este speciala in raport cu inteligenta, dar generala in raport cu diferite moduri ale gandirii matematice.

Clasificarea aptitudinilor speciale o facem de regula dupa genul activitatii in cadrul careia se manifesta, delimitandu-se, printre altele:

- aptitudini artistice (pentru literatura, pentru muzica, pentru pictura, pentru sculptura, pentru actorie etc.);

- aptitudini stiintifice (pentru matematica, pentru fizica, pentru astronomie, pentru biologie etc.);

- aptitudini tehnice (aptitudinea pentru proiectarea, producerea si intretinerea a tot ceea ce inseamna masina);

- aptitudini sportive (aptitudinea pentru atletism, aptitudinea pentru gimnastica, aptitudinea pentru jocul cu mingea etc.);

- aptitudini pedagogice (aptitudini de sinteza și transmitere a informațiilor, rabdrae, expresivitate verbala, organizare logica a expunerii, etc.)

- aptitudini manageriale (aptitudinea pentru organizare, aptitudinea pentru administratie, aptitudinea pentru conducere-comanda).

Probleme controversate ale aptitudinilor

Una dintre cele mai dezbatute și mai controversate probleme in legatura cu aptitudinile o reprezinta caracterul lor innascut sau dobandit.

La inceput, s-a crezut ca ele ar fi un ‖dar de la divinitate‖, formandu-se in felul acesta teoriile spiritualiste. Apoi, s-a considerat ca sunt innascute și chiar transmise ereditar. Au luat nastere, astfel, teoriile biologizante. La baza acestora din urma sta lucrarea lui Sir Francis Galton, sugestiv intitulata Hereditary Genius (1869), care lansa și demonstra, prin argumente, ideea geniului innascut. In esența, se aduc doua categorii de argumente: transmiterea aptitudinilor de la parinți la urmași și manifestarea pretimpurie a aptitudinilor. In sprijinul primei categorii de argumente se invoca, pe baza studiului arborelui genealogic al unor familii de muzicieni, naturaliști, matematicieni, etc., prezența unor inregistrari aptitudinale la urmași. Astfel, in familia marelui compozitor Johann Sebastian Bach, care a avut sașe copii cu prima soție și 14 cu cea de-a doua, au existat cinci muzicieni excepționali și unul cu inzestrare muzicala.

Exemplele aduse in sprijinul celei de-a doua categorii de argumente sunt și mai numeroase: Mozart a compus la 4 ani; la fel și Enescu, care, la varsta de 7 ani, a intrat la Conservatorul din Viena; Repin a manifestat aptitudini pentru desen și pictura la 3 - 4 ani ; Goethe la 8 ani a scris poezii; Goldoni la 9 ani și-a susținut doctoratul, iar la 23 de ani era profesor universitar etc. La toate aceste argumente s-au adus insa și contra-argumente: nu toți urmașii unor personalitați au manifestat aptitudini (chiar in familia lui Bach, 14 din cei 20 de copii n-au avut aptitudini muzicale ); exista și cazuri de manifestare tarzie a aptitudinilor (Cervantes și-a publicat opera capitala la 60 de ani, Walter Scott și-a scris primul roman pe la 30 de ani). Unele dintre marile personalitați de mai tarziu au avut grave dificultați chiar in domeniul in care s-au remarcat: Napoleon a fost mediocru in liceul militar, Verdi nu a fost admis la Conservator, Newton era ultimul din clasa, Moliere mult timp n-a putut invața sa citeasca, Hegel la absolvirea seminarului a primit calificativul ―idiot‖, iar Roentgen a fost eliminat din școala drept ―cretin incurabil‖ etc.

Dat fiind faptul ca ideea caracterului innascut al aptitudinilor nu s-a dovedit a fi prea productiva, cu timpul s-a considerat ca sunt dobandite, formate in decursul vieții individului. La naștere, exista o serie de predispoziții, de potențialitați, specifice speciei, care devin realitați numai daca sunt raportate la condițiile favorable ale mediului intern și extern. Se apreciaza ca posibilitatea ca un ovul fecundat sa se dezvolte devine realitate numai daca se asigura condițiile favorabil de mediu intern (temperatura, umiditate, alimentație), daca in cursul dezvoltarii embrionare nu apar factori nocivi (radiații, infecții, abuz de medicamente) sau daca nu se produce privarea de condițiile mediului extern. Cand exista astfel de condiții, o parte dintre potențialitațile programate se dezvolta normal, aproape de la sine (copilul va merge de la un an, va vorbi la 2 ani, fara sa fie instruit special in acest sens). O alta parte a potențialitaților innascute, pentru a deveni realitate, necesita intervenția modelatoare a cerințelor vieții practice, a condițiilor de mediu și activitate a individului. Aceste potențialitați, deși caracteristice speciei, pun in evidența prezența unor variații individuale proprii.

Intervenția influențelor modelatoare socioculturale conduce la imbogațirea structurilor funcționale, le asigura plasticitate, maleabilitate in executarea sarcinilor. Tocmai asemenea structuri psihice funcționale plastice și maleabile reprezinta aptitudinile. O noua problema se contureaza: care este natura relației dintre predispoziții și aptitudini? Este ea o relație de determinare sau doar de condiționare?

Unii autori au fost tentați sa creada ca predispozițiile sunt cauza aptitudinilor, socialul nefacand altceva decat sa dezgroape ereditarul, fara a adauga nimic nou. Psihologul american E. Thorndike era de parere ca aptitudinile ar fi inscrise in gene ca purtatoare ale ereditații. Daca intre predispoziții și aptitudini ar exista o relație de determinare ar insemna ca o predispoziție sa conduca intotdeauna la formarea aceleiași aptitudini. In realitate, o predispoziție poate sta la baza formarii mai multor aptitudini. Ele au deci un caracter polivalent, constituie doar o premisa, o condiție pentru aptitudini, sau simple potențialitați latente care faciliteaza sau impiedica formarea aptitudinilor. Și atunci pe buna dreptate, ne putem intreba: daca intre predispozitii și aptitudini exista o relație de condiționare, atunci cine le cauzeaza, cine le determina? Mulți autori, influențați de concepția behaviorista, au aratat ca intre predispoziții și aptitudini se interpun factorii de mediu, factorii sociali care determina aptitudinile. S-a descoperit ca dotația ereditara nu este la fel de importanta pentru orice aptitudine, de unde s-a tras concluzia ca mai valoroasa decat ea este activitatea care, prin conținutul și mijloacele sale, modeleaza predispozițiile.

Activitatea apare intr-o dubla ipostaza in raport cu aptitudinile: ca sursa inepuizabila pentru formarea lor; ca mijloc de obiectivizare a aptitudinilor. Activitatea absoarbe in sine potențialitațile și le structureaza in funcție de scopul, finalitatea și modurile ei de acțiune; toate acestea sunt produse ale dezvoltarii sociale. Daca am ramane la vechea idee a determinarii aptitudinilor de factori ereditari, ar trebui sa acceptam ca omul s-a nascut cu o serie de dispoziții (de aviator, de cosmonaut), chiar inainte de apariția acestor activitați (Zisulescu, 1971). Mult mai plauzibila este ideea lansata de A. H. Halsey potrivit careia ―procesul de dezvoltare economica și sociala este un proces de creare a unor noi aptitudini‖. Faptul ca factorii sociali, și nu cei ereditari, innascuți au rol esențial in formarea aptitudinilor este demonstrat o multitudine de studii și cercetari psihologice. Așadar, predispozițiile, care constituie o forța latenta, nediferențiata și necanalizata intr-un anumit sens, capata valoare numai ca urmare a influenței sociale, a activitații, proces in care se dezvolta și se manifesta inseși predispozițiile. Aceasta și explica apariția talentelor complexe, multilaterale, care se manifesta in mai multe domenii. Leonardo da Vinci a fost pictor, scriitor, filosof, naturalist, fizician, inginer, matematician; Goethe - poet, naturalist, fizician; Gogol și Caragiale - prozatori și dramaturgi; George Calinescu- romancier, dramaturg, poet, istoric literar și estetician etc. Activitatea este cea care hotarește "soarta" predispozițiilor, orientarea și obiectivitatea lor.

Relația dintre predispoziții, aptitudini și activitate, pe langa problema teoretica prezentata mai sus (ponderea ereditarului și socialului), ridica și o importanta problema practica: ce atitudine trebuie sa manifeste educatorul fața de aptitudini?

Daca pornim de la premisa determinarii ei de catre ereditate, ajungem la o atitudine de pasivism educațional, deoarece, aptitudinile fiind innascute, singurul lucru pe care il avem de facut este sa așteptam apariția, manifestarea lor. Daca consideram ca sunt determinate de factorii sociali, n-ar fi exclus sa ajungem la un optimism educațional nejustificat, izvorat din credința potrivit careia asigurarea condițiilor favorabile de mediu este in masura sa conduca automat la formarea aptitudinilor. O asemenea constatare practica impinge spre revizuirea teoretica a relației dintre predispoziții, aptitudini și activitate.

In opinia noastra, in procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat ereditarea sau mediul, cat calitatea lor. O ereditate precara, asociata cu condiții sociale extrem de favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini evidente. Un debil mintal nu va ajunge niciodata la performanțe inalte, chiar daca este pus in cele mai bune condiții de mediu. Totuși, o ereditare superioara va fi neputincioasa in cazul in care condițiile de mediu sunt nesatisfacatoare. O persoana care se naște cu auz absolut, necesar activitaților muzicale, și-l va deteriora sau și-l va pierde daca lucreaza intr-o cazangerie. Cand calitatea celor doua categorii de factori (ereditari și de mediu) difera mult, fiind chiar polarizata, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile. In anumite limite insa, diferențele de calitate intre cele doua categorii de factori pot avea efecte benefice, aceasta ca urmare a intrarii in funcțiune a fenomenului compensarii. Ideal ar fi ca factorii ereditari și cei sociali sa coincida din punctul de vedere al calitații lor, atunci performanțele fiind maxime. aptitudinile. S-a descoperit ca dotația ereditara nu este la fel de importanta pentru orice aptitudine, de unde s-a tras concluzia ca mai valoroasa decat ea este activitatea care, prin conținutul și mijloacele sale, modeleaza predispozițiile.

Activitatea apare intr-o dubla ipostaza in raport cu aptitudinile: ca sursa inepuizabila pentru formarea lor; ca mijloc de obiectivizare a aptitudinilor. Activitatea absoarbe in sine potențialitațile și le structureaza in funcție de scopul, finalitatea și modurile ei de acțiune; toate acestea sunt produse ale dezvoltarii sociale. Daca am ramane la vechea idee a determinarii aptitudinilor de factori ereditari, ar trebui sa acceptam ca omul s-a nascut cu o serie de dispoziții (de aviator, de cosmonaut), chiar inainte de apariția acestor activitați (Zisulescu, 1971). Mult mai plauzibila este ideea lansata de A. H. Halsey potrivit careia ―procesul de dezvoltare economica și sociala este un proces de creare a unor noi aptitudini‖. Faptul ca factorii sociali, și nu cei ereditari, innascuți au rol esențial in formarea aptitudinilor este demonstrat o multitudine de studii și cercetari psihologice. Așadar, predispozițiile, care constituie o forța latenta, nediferențiata și necanalizata intr-un anumit sens, capata valoare numai ca urmare a influenței sociale, a activitații, proces in care se dezvolta și se manifesta inseși predispozițiile. Aceasta și explica apariția talentelor complexe, multilaterale, care se manifesta in mai multe domenii. Leonardo da Vinci a fost pictor, scriitor, filosof, naturalist, fizician, inginer, matematician; Goethe - poet, naturalist, fizician; Gogol și Caragiale - prozatori și dramaturgi; George Calinescu- romancier, dramaturg, poet, istoric literar și estetician etc. Activitatea este cea care hotarește "soarta" predispozițiilor, orientarea și obiectivitatea lor.

Relația dintre predispoziții, aptitudini și activitate, pe langa problema teoretica prezentata mai sus (ponderea ereditarului și socialului), ridica și o importanta problema practica: ce atitudine trebuie sa manifeste educatorul fața de aptitudini?

Daca pornim de la premisa determinarii ei de catre ereditate, ajungem la o atitudine de pasivism educațional, deoarece, aptitudinile fiind innascute, singurul lucru pe care il avem de facut este sa așteptam apariția, manifestarea lor. Daca consideram ca sunt determinate de factorii sociali, n-ar fi exclus sa ajungem la un optimism educațional nejustificat, izvorat din credința potrivit careia asigurarea condițiilor favorabile de mediu este in masura sa conduca automat la formarea aptitudinilor. O asemenea constatare practica impinge spre revizuirea teoretica a relației dintre predispoziții, aptitudini și activitate.

In opinia noastra, in procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat ereditarea sau mediul, cat calitatea lor. O ereditate precara, asociata cu condiții sociale extrem de favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini evidente. Un debil mintal nu va ajunge niciodata la performanțe inalte, chiar daca este pus in cele mai bune condiții de mediu. Totuși, o ereditare superioara va fi neputincioasa in cazul in care condițiile de mediu sunt nesatisfacatoare. O persoana care se naște cu auz absolut, necesar activitaților muzicale, și-l va deteriora sau și-l va pierde daca lucreaza intr-o cazangerie. Cand calitatea celor doua categorii de factori (ereditari și de mediu) difera mult, fiind chiar polarizata, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile. In anumite limite insa, diferențele de calitate intre cele doua categorii de factori pot avea efecte benefice, aceasta ca urmare a intrarii in funcțiune a fenomenului compensarii. Ideal ar fi ca factorii ereditari și cei sociali sa coincida din punctul de vedere al calitații lor, atunci performanțele fiind maxime.

Accepțiunile noțiunii de caracter

Structura caracterului

Modele explicative ale caracterului

Delimitari conceptuale ale inteligenței

Modele explicativ-interpretative ale inteligenței

Extreme ale inteligenței și implicații in psihologia personalitații

Inteligența emoționala

Relația dintre inteligența și personalitate

Creativitatea - delimitari conceptuale.

Teoriile creativitații.

Factorii creativitații.

Relația dintre creativitate și inteligența

Devenirea personalitații din perspectiva socio-psihologica.

Socio-psihologia trasaturilor de personalitate

Inter-relații intre dimensiunile personalitații

Tipologii ale personalitații.

Conceptul de trasatura și teoria personalitații.

Stabilitatea trasaturilor de personalitate.

Cauzele trasaturilor de personalitate

Alternative la teoria trasaturilor de personalitate

Etape in evoluția conceptului despre EU.

Locul și rolul Eu-lui in structura personalitații.

Starile și patologizarea starilor Eu-lui.

Proba C.S.E.

Personalitatea anormala

Concepte vehiculate și clasificari ale tulburarilor de personalitate

Probleme ale tulburarilor de personalitate in sisteme categoriale curente.

Tulburarile de personalitate versus modelele personalitații normale.

Modele teoretice și metode in investigarea personalitații.

Determinarea tipurilor de personalitate.

Tendințe moderne in cercetarea personalitații.

Aplicații ale evaluarii personalitații.

Aspecte ale testarii psihometrice in psihologia personalitații

Psihometria grupului de trasaturi - analiza factoriala.

Probe și instrumente utilizate in evaluarea personalitații.

Teorii ale personalitații in contextul urmaririi performanței

Studii despre performanța și teoria trasaturilor.

Implicații ale dimensiunilor personalitații și niveluri de performanța.