Orientari contemporane in sociologia franceza

Pierre Bordieu

In conditiile reconstruirii pe o noua platforma valorica a intregii societati franceze, dupa ultimul razboi mondial sociologia si-a consolidat statutul de "fiica spirituala a Frantei, confirmand aprecierile lui E. Durkheim:"a determina partea care revine Frantei in constituirea si dezvoltarea sociologiei inseamna a face aproape istoria ei : deoarece ea e nascuta la noi si, cu toate ca azi nu exista popor care sa n-o cultive, ea a ramas o stiinta esentialmente franceza".

Orientarea programatica spre practica, prin exploatarea posibilitatilor de optimizare a structurilor sociale generate de neancetata diviziune a muncii a determinat o diviziune profesionala interna a sociologiei,legitimind procesul ireversibil de diferentiere a ei pe ramuri de cercetare sociologica pe teren.Ca rezultat , profesionalizarea activitatilor cu caracter sociologic a marcat "reconcilierea cercetarii empirice  si reflectiei teoretice"(P.Bourdieu), prin institutionalizarea cercetarii concrete.Institutul francez de sociologie , infiintat in 1924 din ratiuni pur academice, este astazi completat cu o vasta retea de institutii cu profil partial sau integral sociologic, dar cu toate mijloacele necesare acoperirii nevoii de cercetare sociologica a intregului spatiu social francez, Societatea Franceza de Sociologie,infiintata in 1965,este doar un exemplu care certifica existenta celor 65 de structuri institutionale de cercetare sociologica din Franta contemporana.

Orientarea teoretica unitara a practicii cercetarii sociologice a favorizat constituirea unei pozitii metodologice noi reprezentate de Pierre Bourdieu, Jean-Claude Passeron, Jean- Claude Chambordeon.Conform acestora, obiectul de cercetare al sociologiei nu-l constituie realitatea nemijlocita, ci doar acele segmente care prezinta "efecte epistemice"pozitive(P. Bourdieu).Prezenta si in sociologia americana, sub numele de "constructie a teoriei", orientarea aceasta care recomanda "transfigurarea epistemica" a realului prin utilizarea numai a acelor scheme, modele si supozitii capabile sa descifreze complexitatea spatiului social s-a dovedit a fi foarte productiva atat pentru cercetatorii sociali,pentru teoreticieni, cat si pentru cei implicati direct in viata publica.

Reconstituirea imaginii sociomorfe a realitatii cercetate nu e o simpla reflectare teoretica a faptelor concrete, ci un rezultat al combinarii metodologiei cercetarii cu exigentele logicii actiunii sociale; respectiv raportarea diagnozei la scopurile si valorile unui sistem teoretic general compatibil cu sistemul social global.

Pierre Bourdieu, sociolog francez contemporan, s-a nascut in anul 1930.Este cunoscut datorita muncii sale in domeniul sociologiei culturii si educatiei .In conceptia sa , succesul in sistemul educational este dictat in mare parte de masura in care indivizii sunt absorbiti de cultura dominanta, sau cat capital cultural au adunat.El sustine ca acei ce detin puterea controleaza forma pe care o ia cultura si sunt astfel capabili sa-si sustina pozitia.

Potrivit acestei conceptii, Pierre Bourdieu introduce in anul 1973 termenul : "capital ultural ".

Absolvent al uneia din cele mai prestigioase institutii de invatamant superior din Franta , l Ecole Normale Superieure , profesor la nu mai putin prestigiosul College de France, director al revistei Actes de la recherce en sciences sociales , coordonator al colectiei " Les sens commun " la Les Editions de Minuit.Cartea de vizita institutionala a lui Pierre Bourdieu este impresionanta.Nu mai putin impresionante sunt evantaiul preocuparilor sale stiintifice (de la etnologie si cercetare sociologicade teren -in sociologia artei , a familiei, a educatiei-la epistemologie si teorie a socialului ) si activitatea sa publicistica.Reactiile pe care le-au provocat teoriile sale merg de la o extrema la cealalta; elogiile sau criticile , uneori radicale ,dovedesc , insa ca teoriile sale nu pot , in nici un caz , trece neobservate.

Dupa aparitia lucrarii La reproduction .Elements pour une theorie du systeme d enseignement [Bourdieu si Passeron , 1970 [, conceptia lui Pierre Bourdieu a fost etichetata ca structuralista. In opinia sociologului francez , insa , modelul teoretic pe care il propune valorifica modul de a gandi realitatea sociala in termeni relationali , care constitue esenta"revolutiei structuraliste", dar depaseste antiumanismul si anistorismul structuralismului prin: a) revalorizarea agentului pe care Levi -Strauss si mai ales Althusser aveau tendinta de a-l marginaliza , facand din el un "epi-fenomen al structurii "; b)afirmarea caracterului genetic , a istoricitatii structurilor si agentilor.Acest model teoretic valorifica in egala masura postulatul interpretarii subiective si constructiei intersubiective a lumii sociale dintre care interactionismul , fenomenologia si etnometodologia au facut , continuand gandirea weberiana, fundamentul cunoasterii stiintifice a socialului . Constructivismul avansat de Bourdieu este, insa , in intentia autorului sau , radical diferit de cel sustinut de curentele de gandire mentionate : punctele de vedere ale actorilor sunt raportate la pozitiile pe care acestia le ocupa in structura sociala si , in consecinta , este sustinuta teza potrivit careia categoriile pe care actorii le utilizeaza in constructia realitatii sociale sunt rezultatul unui indelung proces de incorporare a structurilor obiective.

Rezulta o conceptie pe care autorul sau o eticheteaza drept structuralism

constructivist(genetic) sau constructivism structuralist si care are ca obiect in egala masura structurile obiective profunde ale lumii sociale si structurile mentale , mai exact raporturile lor de generare reciproca, de autonomie relativa si interdependenta:

"Daca as caracteriza conceptia mea in doua cuvinte , altfel spus daca , asa cum se procedeaza adesea in zilele noastre , I-as aplica o eticheta , as vorbi despre structuralism constructivist sau despre constructivism structuralist , utilizand termenul structuralism intr-un sens foarte diferit de cel pe care I-l confera traditia saussuriana sau levi-straussiana.Prin structuralism sau structuralist vreau sa spun ca exista , in lumea sociala insasi , si nu doar in sistemele simbolice , limbaj , mit , e.t.c. , structuri obiective , independente de constiinta si vointa agentilor , care sunt capabile sa orienteze si sa constranga practicile si reprezentarile acestora Prin constructivism , vreau sa spun ca exista o geneza sociala , pe de o parte , a schemelor de perceptie , gandire si actiune , care constitue ceea ce eu numesc habitus, iar pe de alta parte , a structurilor sociale si in particular a ceea ce numesc campuri si grupuri , mai ales a ceea ce este numit in mod obisnuit clase sociale "[Bourdieu, 1987 :147[.

Realitatea sociala obiectiva despre care vorbea Durkheim este un ansamblu de relatii invizibile ce se constituie intr-un spatiu de pozitii ale caror proprietati pot fi analizate independent de caracteristicile personale ale celor care le ocupa, exterioare una celeilalte , dar definite unele in raport cu celelalte prin apropiere sau prin distanta, prin situareadeasupra sau dedesubt, intre,la periferie sau in centru. Spatiul social poate fi comparat cu spatiul geografic.Conceptul "spatiul social"este, insa, o constructie teoretica, un spatiu "pe hirtie", si nu unul real. El este construit in asa fel incat agentii, individuali sau colectivi, poseda cu atit mai multe proprietati comune, cu cat sunt situati mai aproape unii de ceilalti si cu atat mai putine , cu cat sunt situati la distante mai mari." Pe hartie" distantele spatiale coincid totdeauna cu distantele sociale,ceea ce nu se intampla in spatiul fizico-geografic,chiar daca o tendinta de segregare se poate observa si aici.

Un camp social -care este, ca si spatiul, un camp"pe hartie"-este o regiune relativ autonoma a spatiului social istoric, constituita din relatii specifice a caror existenta este corelativa unor interese si mize specifice.Orice camp se caracterizeaza printr-un interes generic (dobindirea bunurilor rare specifice campului) in jurul caruia se concentreaza actiunile agentilor si care modeleaza raporturile lor.Exista atatea forme de interes cate campuri exista. Notiunea "interes" -precizeaza Bourdieu -a fost creata pentru a evidentia faptul ca nici un camp(nici cele ale activitatilor artistice, religioase, filosofice s.a.m.d.) nu scapa determinarilor de acest tip:interesul este cel care stimuleaza investitia de capitaluri si psihologica intr-un spatiu de joc oarecare, investitie care reprezinta conditia intrarii in joc si care este , in acelasi timp, creata si intarita de joc.

Distributia agentilor in spatiul social conduce la clasarea lor.Sunt, astfel,delimitate clase sociale, ansambluri de agenti care poseda o serie de proprietati comune. Clasele nu sunt unitati care pot fi identificate in spatiul fizic, ca realitati compacte, ele nu exista ca atare decat pe hirtie, clasele nu trebuie intelese ca grupuri neschimbatoare, ci, dimpotriva, ca unitati aflate intr-o dinamica permanenta.In consecinta, apartenenta la clasa a unui individ oarecare nu trebuie inteleasa in termenii "statisticii sociale", ci in cei ai "dinamicii sociale", mai exact in termenii traiectoriei sociale asociate unei biografii individuale.

Relatiile intre diferitele pozitii pot fi puse in evidenta prin intermediul distributiei resurselor care pot fi mobilizate in calitate de capitaluri in competitia pentru dobandirea bunurilor rare (interesul generic al campului),deci in calitate de surse ale puterii. Principalele surse ale puterii in spatiul social sunt:capitalul economic, sub diferitele sale forme (terenuri, bunuri, bani sau alte hirtii de valoare etc.); capitalul cultural, a carui proprietate comuna este aceea de a exista atat intr-o forma obiectivata (in diplomele obtinute sau in obiecte cu specificatie culturala : carti, tablouri etc.)cat si in stare incorporata (in structuri mentale, scheme de perceptie, gandire si actiune); capitalul social (relational),ca ansamblu al relatiilor de rudenie, de vecinatateetc.

In spatiul social global, agentii sunt distribuiti intr-un camp social si pe o pozitie, determinate mai intai de volumul global al capitalului pe care ei il poseda (in diferitele sale forme), iar apoi de structura capitalului, respectiv de ponderea difreitelor specii de capital global.Intrucat capitalurile sunt inegal distribuite, orice camp social este un spatiu al tensiunilor intre pozitii complementare . Raporturile agentilor sunt raporturi de forta (dominatie-supunere) si de lupta pentru ocuparea pozitiilor superioare (pentru interesul generic al campului).Prin aceasta, orice camp social este omolog campului puterii: dominatia/supunerea reprezinta un tip universal de raporturi sociale

In fiecare camp social sunt investite toate speciile de capital, dar exista pentru fiecare camp o forma legitima a capitalului care poate fi valorificata cu profituri maxime.Agentii procedeaza sistematic la convertirea diferitelor specii de capital pe care le poseda in capitalul cerut de "legile" interne ale campului dat.

O forma particulara pe care resursele economice, culturale si sociale mobilizate in orice camp o imbraca, atunci cand sunt cunoscute si recunoscute ca legitime, conferind pose sorului putere mai mare, este capitalul simbolic(onoarea, in sensul prestigiului,al reputatiei).

Luptele pentru dobindirea capitalului simbolic si convertirea diferitelor tipuri de capital in capital simbolic conduc la transformarea raporturilor de forta in raporturi de semnificatie si, prin aceasta, la mistificarea esentei lor atat in ochii dominatilor, cat si in cei al dominantilor ; si unii si altii sunt victimele unui "iluzionism social"[Accardo,1983].

De fapt, toate formele de clasificare sunt forme de dominatie, iar teoria critica a culturii conduce in mod "natural" la o teorie politica.

Puterea este impusa , inainte de toate, nu prin violenta materiala(expropiere, exploatare, privare de libertate etc.) si constienta, ci prin violenta simbolica: obiectul impunerii este constituit nu din sistemele materiale, ci din sistemele de semnificatie, iar procesul impunerii ramane, in general, neconstientizat de agenti, indiferent daca este vorba despre dominati sau despre dominanti ; impunerea prin violenta simbolica reuseste nu numai sa conserve raporturile de forta care au generat-o, ci si sa le intareasca.Violenta simbolica are ca fundament un efect al teoriei: structurile simbolice influenteaza structurile sociale prin reprezentarile pe care le produc .In acest proces de impunere simbolica a puterii, limbajul,in special limbajul sociologic,are o importanta notabila.

Ca transpunere a realitatii sociale intr-o forma simbolica specifica, limbajul sociologic este, in mod necesar,complex, deoarece o realitate complexa nu poate fi exprimata lingvistic decat intr-o forma complexa. Discursul sociologic are forta transformatoare si creatoare, el genereaza reprezentari care pot fi obiectivate si transformate in "lucruri" sociale:

"Cind este vorba despre lumea sociala , a spune cu autoritate inseamna a face.Asadar cuvintele sociologului contribuie la facerea lucrurilor sociale.Lumea sociala este din ce in ce mai locuita de sociologia reificata.Sociologii viitorului(dar este deja cazul nostru)vor descoperi din ce in ce mai mult in realitatea pe care o vor studia produsele sedimentate ale inaintasilor lor."[Bourdieu,1987:69]

Bourdieu observa ca violenta simbolica este intim legata de raporturile de dominatie si, in consecinta,este constitutiva socialului (este universala) ; in acelasi timp,el subliniaza faptul ca impunerea simbolica nu presupune cu necesitate o intentie in acest sens si ca nici un sistem ideologic sau de propaganda nu poate impune agentilor semnificatii , daca acestea nu gasesc in agentii insisi, in dispozitiile personalitatii lor o orientare catre ele.Rezulta ca, pentru a fi eficienta , orice violenta simbolica incepe prin a construi in agent aceasta orientare (un habitus).

Habitus reprezinta traducerea latina a termenului grec hexis,utilizat de Aristotel pentru a desemna "dispozitiile dobandite ale corpului si sufletului".Prezent in diferite conceptii filozofice(d Aquino , Hegel,Husserl), conceptul acesta este adus in sociologie de E.Durkheim si M.Mauss care il utilizeaza in scopul explicarii caracterului sistematic, coerent, continuu al actiunilor individului socializat .

Le sens practique[Bourdieu,1980] defineste conceptul habitus pornind de la notele de continut sezizate de Durkheim si Mauss; "habitus" indica structuri subiective profunde, durabile , inconstiente , cu caracter dobandit si care au rol generator si unificator in raport cu viziunea asupra lumii si cu manifestarile concrete ale personalitatii. Bourdieu plaseaza habitusul in contextul actiunii practice (caracterizate prinr-o dimensiune corporala si o finalitate transformatoare) si evidentiaza : (a)caracterul structurat al dispozitiilor subiective, rezultat din faptul ca (b) ele isi au sursa in structurile obiective ale experientei ; (c) rolul generator si structurat nu numai in raport cu manifestarile particulare ale personalitatii, ci si in raport cu practicile agentilor.

Conceptul "habitus" este inrudit evident cu concepte cum sunt "tipificatie","categorizare", "cadre ale experientei ", "procedee interpretative".Ca si acestea , el desemneaza scheme cognitive pe baza carora individul interpreteaza realitatea si sunt dobandite in experienta sa sociala . Originalitatea conceptului utilizat de Bourdieu deriva din modul de intelegere a naturii sale cognitiv practice .El reprezinta unitatea unei dimensiuni cognitive ,constand in principii clasificatoare (categorii ale perceptiei si evaluarii), si unei dimensiuni practice , care vizeaza un ansamblu de principii organizatoare ale actiunii (hexis corporal , scheme si automatisme corporale , deplasari printre ele ), cu limbajul (vocabular , sintaxa , intonatie , ritm al vorbirii), cu timpul (continutul ,lungimea si succesiunea duratelor),cu valorile.

Habitusul de clasa(sau de grup ) poate fi definit ca sistem subiectiv , dar nu individual, al structurilor interiorizate, scheme ale perceptiei, ale gindirii si ale actiunii comune membrilor unei clase. Fiecare habitus individual , ca sistem de dispozitii individuale care exprima sau reflecta clasa sociala (sau grupul) , este o varianta structurala a celorlalte ;"stilul personal" nu este nimic altceva decat o indepartare , mai mica sau mai mare , de stilul clasei.Principiul diferentelor intre habitusurilor individuale rezida in singularitatea traiectoriilor sociale, carora le corespund serii de determinari ordonate cronologic si ireductibile unele la altele. Habitusul de grup (clasa) exprima o relatie de omogenie , respectiv de diversitate in omogenitate intre indivizi , si reprezinta fundamentul cel mai sigur, dar si cel mai ascuns, al integrarii grupurilor si claselor. El constituie conditiile oricarei obictivari al caracterului impersonal si substituibil al practicilor individuale, a constituirii unei viziuni unitare despre lume si a actiunii concertate. Habitusul (simtul practic) functioneaza ca mijloc al consacrarii indivizilor in campul corespunzator si ca instrument de conservare si reproducere a acestui camp, intrucat el consta, inainte de toate, intr-o credinta practica, o stare a corpului care antreneaza siritul, fara a implica dimensiunea constienta, si care asigura adeziunea imediata si totala la principiile profunde, adesea ocultate, ale organizarii campului. El se constituie , pe de o parte, in principiu al identitatii sociale determinate, ale apartenentei la un camp , la o clasa etc  . Habitusul de clasa reprezinta, de asemenea, principiul transformarii raporturilor de forta in raporturi de semnificatie (legitimarii) si al reproductiei dominatiei in diferitele campuri ale spatiului social (omologiei campurilor) si in timp.    Conceptul habitus permite punerea in discutie a problemei rationalitatii actiunii. Actiunea umana are, in general,din punct de vedere al unui observator impartial , toate aparentele unei actiuni"rationalitate in finalitate" : agentul actioneaza ca si cum ar urmari constient un scop si ar alege la fel de constient anumite mijloace pentru a-l atinge. Se poate spune ca el are o strategie de actiune. Si totusi, actiunea este "de bun simt"(sensee),dar nu are ratiunea ca principiu :in timpul jocului, jucatorul de tenis nu dispune nici de timp si nici de informatia necesara pentru a elabora o strategie rationala din care sa rezulte miscarea sa urmatoare ;aceasta este produsul unui "program"pe care experimentarea repetata a conditiilor similare celor in care se desfasoara jocul l-a construit si fixat in jucator.Rationalitatea rezulta dintr-o relatie intre,pe de o parte, structurile profunde,interiorizate ale subiectivitatii desfasoara actiunea actuala cu cele in care aceste structuri au fost produse.Este o rationalitate de tip practic,bazata pe un principiu al "economiei intentionale",al informatiei si logicii minimale pentru nevoile practicii.

Conceptul "habitus" subliniaza primatul ratiunii practice (ratiune necesara si suficienta in raport cu nevoile practicii) si defineste agentul nu numai prin capacitatea de a cunoaste si recunoaste obiectele sociale, ci prin capacitatea sa esentiala de a le construi ca relatii obiective.

Durkheim,Mead,Parsons au insistat asupra interiorizarii structurilor obiective in structuri de personalitate ,operand o distinctie neta intre obiectiv si subiectiv("existenta sociala" si "constiinta sociala", "fapt social" si "constiinta","sistem social"si "sistem al dispozitiilor-necessitati ale personalitatii").Bourdieu afirma ,dimpotriva ,obiectivitatea subiectivului structurile incorporate (hexis corporal) nu sunt structuri subiective pur si simplu ,ci un subiectiv obiectivat intr-un corp.Teoria habitusului opune atat explicatiei deterministe a faptelor sociale,cat si explicatiei prin cauze finale teza potrivit careia logica reala a actiunii impleteste doua tipuri de obiectivari ale istoriei ,o obiectivare in institutii si una in corpuri , sau ,altfel spus, doua stari ale capitalurilor, obiectiva si incorporata.

Obiectivarea in corpuri (hexis corporal) reprezinta principiul constituirii sensului comun al actiunii ,inteles ca sens (simt) practic ,analog "simtului jocului " pe care il poseda sportivii , iar prin aceasta ea reactiveaza (conserva si intareste ) si realizeaza continuu sensul obiectivat in institutii:

Simtul practic, necesitate sociala devenita natura ,convertita in scheme motorii si in automatisme corporale, este cel care face ca practicile sa fie ,in si prin ceea ce ramane in ele obscur pentru ochii producatorilor lor si tradeaza principiile transsubiective ale producerii lor,de bun simt [sensee] ,cu alte cuvinte caracterizate de un sens comun .Tocmai pentru ca agentii nu stiu niciodata complet ce fac ,ceea ce fac are mai mult sens decat stiu ei ."[Bourdieu, 1980:116].

Conceptele "habitus" , "sens practic", "strategie" indica o lume sociala care este in esenta o lume a practicilor care se auto-genereaza :dispozitiile subiective practicii sunt produse ale practicii care se "fixeaza" in indivizi in stare practica (fara a exclude, totusi, starea discursiv reflexiva) si care sunt actualizate in practici.Coerenta actiunii sociale (ordinea sociala) este , astfel , o coerenta(ordine) practica rezultata din coerenta dispozitiilor subiective, ea insasi produs al coerentei conditiilor obiective in care aceste dispozitii s-au constituit.

Actualizarea practica a structurilor incorporate nu este constienta, dar nici mecanica:habitusul orienteaza catre actiune in calitate de istorie incorporata si uitata ca atare , in calitate de istorie devenita natura . Actualizarea este dependenta de raportul existent intre situatia actuala in care se afla agentul si conditiile experientei trecute incorporate :daca situatia actuala este identica sau similara celei in care structurile subiective s-au format, schemele de perceptie , gindire si actiune invatate

invatate vor intra in functiune de indata ce agentul a recunoscut conditiile ; daca, dimpotriva, conditiile actuale sunt diferite de cele ale producerii sale , habitusul genereaza o conduita inovatoare de raspuns care se inscrie , totusi in limitele unui pricipiu general. Conduita este, astfel, pe de o parte, determinata, recursiva, previzibila, iar pe de alta parte, nedeterminata, singulara,imprevizibila.

I se atribuie lui P. Bourdieu teza unui determinism cvasi-absolut al actiunii , avand ca principiu habitusul , si in consecinta,teza reproductiei cvasi-absolute a structurilor sociale: acesta e continutul principal al criticilor care i se adreseaza .Sociologul francez este departe de a sustine vreuna dintre aceste teze : ipoteza habitusului permite intelegerea actiunii ca actiune determinata si, in acelasi timp,libera, reproductiva si, in acelasi timp inovatoare. Este, insa, adevarat ca sociologul francez nu dezvolta tema mecanismelor prin care habitusul conduce la schimbare.

Structurile profunde ale subiectivitatii (habitusul) sunt produsul unei actiuni pedagogice de inculcare efectuata de colectivitate si actiuni corespunzatoare de invatare desfasurate de individ (cu alte cuvinte al unui proces de socializare/educatie).Actiunea pedagogica, care nu poate avea loc decat intr-un proces de comunicare, poate imbraca forma:a)unei actiuni anonime si difuze,exercitate de un grup si un mediu simbolic, structurat,in intregul lor(pedagogie implicita);b)unei munci pedagogice desfasurate de catre agenti specializati, ca practica specifica si autonoma, in momente si imprejurari determinate(pedagogie explicita).Ceea ce se deosebeste in mod esential pedagogia explicita de pedagogia implicita este faptul ca prima produce scheme clasificatorii si corporale apeland la un discurs simbolic , cu alte cuvinte la expresia verbala si la constiinta, in timp ce cea de-a doua inculca un modus operandi specific unei practici determinate prin chiar exercitiul practicii respective. Totusi, invatarea nu se realizeaza niciodata mecanic, prin mecanismul imitatei sau cel al incercarii si erorii, deoarece, indiferent ca este vorba despre un discurs sau despre obiecte si practici experimentale, materialul care trebuie invatat este, ca produs al aplicarii sistematice a unui numar oarecare de principii practice coerente, totdeauna structurat. In consecinta, orice proces de invatare, indiferent de mecanismul sau(simpla manifestare sau transmiterea explicita), consta in interiorizarea ratiunii unei serii de fapte concrete, a principiului de organizare a acestei serii care va functiona ulterior ca principiu de organizare a practicii agentului. In plus, orice societate prevede unele exercitii structurale(ritualuri, jocuri etc),prin care transmite acest principiu. De fapt, toate actiunile infaptuite intr-un spatiu si timp structurate sunt evaluate simbolic si functioneaza ca exercitii structurale prin care societatea construieste in indivizi capacitatea de operare cu schemele fundamentale ale practicii .In acest fel actiunea pedagogica se dovedeste a fi constitutiva oricarei structuri(ordini)sociale.

Rezulta ca actunea pedagogica nu consta in transmiterea neutra a unei culturi neutre (modele de comportament impartasite de membrii unei colectivitati) de la o generatie la alta , ci intr-un proces de "impunere si inculcare a unui arbitrar cultural dupa un mod arbitrar de impunere si inculcare (educatie).[Bourdieu si Passeron,1970,trad. rom.,1977:187].Cultura care face obiectul actiunii pedagogice este necesara, in sensul ca este inextricabil legata de un anumit tip de conditii sociale , coerenta si functionalitatea structurilor de semnificatii care o alcatuiesc conferindu-i inteligibilitate, dar este,in acelasi timp, arbitrara, intrucat nu decurge din nici un principiu universal (fizic, biologic ori spiritual),nu face parte din "natura lucrurilor"si nici nu este expresia unei naturi umane universale,ci decurge, dimpotriva, dintr-un raport obiectiv de forta.Ceea ce este transmis in calitate de cultura legitima nu este decat arbitrariul cultural care exprima interesele obiective (materiale si simbolice) ale grupului sau clasei dominante.Actiunea pedagogica legitimeaza acest arbitrar prin insusi faptul ca , selectand si transmitind un model cultural ca pe singurul demn de a fi transmis, il aduce in opozitie cu celelalte , ascuzand adevarul despre caracterul sau arbitrar. La fel de arbitrar este si modul de impunere a culturii "legitime"(metode si mijloace de inculcare, determinate istoric). Orice instanta (agent sau institutie ) care exercita o actiune educativa dispune de autoritate pedagogica in calitate de mandatar al unor grupuri sau clase ( si nu al societatii in ansamblul ei , asa cum sugera Durkheim si Parsons ), in calitate de detinator prin delegatie ( o delegatie limitata )al dreptului de exercitare a violentei simbolice .

Raporturile de forta dintre grupurile sau clasele sociale se manifesta ca raporturi intre diferite instante educative . Instantele care sunt mandatate sa transmita arbitrariul cultural al grupurilor si claselor dominante sunt cele care exercita actiunea pedagogica dominanta

Actiunea pedagogica implica munca pedagogica definita ca munca prelungita de inculcare , care are ca finalitate producerea,prin interiorizarea principiilor unui arbitrar cultural,unei structuri interne durabile (habitus) care sa persiste si dupa incetarea muncii pedagogice si sa produca la randul sau practici conforme cu aceste principii, reproducand astfel arbitrariul cultural care i-a dat nastere. Munca pedagogica se clasifica in munca pedagogica primara,desfasurata de familia de origine si care inculca un habitus pe o baza exclusiv biologica,si munca pedagogica secundara, desfasurata de orice instanta educativa care construieste un "habitus" pornind nu de la un fundament biologic , ci de la structuri subiective produse de o munca pedagogica anterioara.

Familia reprezinta agentul unei actiuni pedagogice primare care "fixeaza"in individ habitusul primar de clasa, primele scheme de perceptie , de gandire si de actiune care vor functiona ca fundament si principiu de selectie in procesul incorporarii tuturor experientelor ulterioare , astfel incat experientele diferite traite de un individ "se integreaza in unitatea unei biografii sistematice care se organizeaza pornind de la situatia originara de clasa , experimentata intr-un tip determinat de structura familiala."[Bourdieu,1972:188].

Bourdieu subliniaza , in acord cu Berger si Luckmann, importanta fara egal pentru orice tip de societate, a achizitiilor primare dobindite in familie (fiind transmis in calitate de model fara concurent , arbitrariul cultural pe care familia il inculca creeaza iluzia totala a legitimitatii) si , mai mult , imposibilitatea de a neutraliza printr-o munca pedagogica secundara clasamentele care rezulta din apartenenta (munca pedagogica) familiala . Munca pedagogica primara (educatia familiala) este in ceea mai mare parte difuza si practica, familia utilizind mai ales o pedagogie implicita constand in producerea unui habitus prin inculcarea non-discursiva, a principiilor care nu se manifesta decat in stare practica.

Continuturile pe care le inculca sunt deosebit de durabile si se constituie in baza de pornire pentru continuturile pe care le inculca orice munca pedagogica secundara ulterioara .

Nu este deloc greu de sesizat faptul ca teoria actiunii pedagogice (educatiei) elaborata de Bourdieu este o tentativa de sinteza a celor mai importante din teoriile precedente :conceptii foarte diferite cum sunt cele ale lui Durkheim , Weber , Piaget ,Mead ,Parsons ,Schutz, Goffman ,Berger si Luckman,Garfinkel ,Cicoure sunt citite una prin cealalta , reinterpretate si "exploatate ".Cuplul de concepte habitus -camp social permite o serie de "punctari " teoretice importante :

1) intelegerea actiunii pedagogice (educatiei) ca element constitutiv al oricarei structuri (organizari )sociale,ca raspuns la nevoia de legitimare /conservare structurala ;

2) sublinierea rolului esential al actiunii pedagogice primare (educatiei familiale )in societatile moderne ;

3) intelegerea persoanelor care suporta o actiune pedagogica (educati)nu doar ca destinatari ai actiunii unor agenti ai socializarii(educatori ) si nici doar ca subiecti capabili sa interpreteze lumea ,ci ca agenti ai actiunii practice ,inzestrati cu structuri subiective (habitusuri ) generatoare de practici organizate si capabili de conduite simultan reproductive si inovatoare ;ideea copilului -agentr este inglobata intr-una a copilului-agent al practicii educationale ;

4) intelegerea personalitatii nu ca ansamblu de structuri subiective ,ci ca ansamblu de structuri incorporate simultan subiective si obiective , si a educatiei nu numai ca proces de subietivare (individualizare) a obiectivului (socialului),ci si ca proces de obiectivare a subiectului ;in consecinta educatia nu este numai un proces de (auto)constructie a structuri ale personalitatii ,ci si unul in care sunt produse continuu structuri practice(obiecttive)

Bourdieu se indeparteaza de structuralism (Althusser) situand explicit analiza institutiei scolare ,si ,in general ,analiza actiunii pedagogice ,intr-o problematica teoretica ireductibila la factori politici sau conjuncturali ,si insistand asupra faptului ca in structura scolara (structura actiunii pedagogice) este prezenta ,mergand din aproape in aproape ,intreaga structura socciala .Rezulta ca o sociologie a actiunii pedagogice (educatiei) este indispensabila pentru elaborarea unei teorii sociologice generale :

"Astfel sociologia educatiei este un capitol ,si nu dintre cele mai putin importante ,al sociologiei cunoasterii si,de asemenea ,al sociologiei puterii-fara a mai vorbi despre sociologia filosofiilor puterii.Departe de a fi genul de stiinta aplicata,deci inferioara si buna doar pentru pedagogi, pe care lumea s-a obisnuit sa o vada in ea ,[sociologia educatiei] se constituie in fundament al unei antropologii generale a puterii si a legitimitatii :ea conduce , intr-adevar , la principiul "mecanismelor" responsabile de reproductia structurilor sociale si de reproductia structurilor mentale care, intrucat sunt genetic si structural corelate, favorizeaza necunoasterea adevarului cu privire la aceste structuri obiective, iar prin aceasta, recunoasterea legitimitatii lor . Datorita faptului ca, asa cum am aratat in alta parte [v. Bourdieu , 1979] structura spatiului social, asa cum se observa in societatile diferentiate, este produsul a doua principii de diferentiere fundamentale, capitalul economic si capitalul cultural ,institutia scolara care joaca un rol determinant in reproductia capitalului cultural, iar prin aceasta in reproductia structurii spatiului social, a devenit o miza centrala a luptelor pentru monopolul pozitiilor dominante."[Bourdieu , 1989:13].

Bibliografie:

1.Bourdieu P. , Economia bunurilor simbolice, Editura Meridian, Bucuresti, 1986.

2.Bourdieu P. , Passeron J.C.,Les Heritiers.Les etudians et la culture,Les Editions de Minuit, Paris , 1964.Un fragment este reprodus in Aluas Ion si Dragan Ion , Sociologia franceza contemporana. Teorie-Metodologie-Tehnici-Ramuri, Editura Politica , Bucuresti, 1971, p.619-625.

3.Bourdieu P., Passeron J.C.,La reproduction.Elements pour une theorie du system d enseignement, Les Edition de Minuit, Paris, 1970. Un fragment este reprodus in Mahler Fred, Sociologia educatiei si invatamantului . Antologie de texte contemporane de peste hotare, Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti ,1977,p. 187-205.

4. Stanciulescu Elisabeta, Sociologia educatiei familiale, Editura Polirom, Iasi,1997.