QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate psihologie

O perspectiva psihologica asupra schimbarii





O perspectiva psihologica asupra schimbarii

Preocuparea pentru problematica schimbarii nu este noua. in Ecleziastul gasim: „nimic nou sub soare', sugerindu-ne ca totul se transforma, evolueaza, in a sa Philo-sophie des Lumieres, Cassirer demonstreaza ca in secolul al XVIII-lea apare, pentru prima data, credinta conform careia schimbarea neincetata releva natura substantei.

in stiintele sociale, tema schimbarii s-a impus prin intermediul sociologiei. A. Comte, in al sau Discours sur l'Esprit Positif (1844), prin „legea celor trei stari' propune un fir conducator al evolutiei umanitatii. Dupa ce au cunoscut faza teologica, marcata de superstitii, oamenii au intrat intr-un stadiu abstract, rational, inainte de a cunoaste articularea la real si la gindire, intr-o virsta pozitiva. Comte propune di­vizarea sociologiei in doua mari parti: sociologia statica, cea care studiaza ordinea, maniera in care membrii unei colectivitati ajung la consens, pentru a mentine si face sa functioneze societatea, si sociologia dinamica, cea care are ca preocupare pro­gresul, adica transformarea societatii traversind istoria umanitatii. Durkheim, la rindul sau, afirma ca diviziunea muncii permite trecerea de la solidaritatea mecanica spre o alta, fundata pe solidaritatea organica. Ar mai trebui sa-i amintim pe Spencer, cu legea evolutiei universale, pe Pareto pentru analiza asupra „circulatiei elitelor', pe Simel pentru studiul conflictelor, in fine, sociologia lui Marx si Engels este o sociologie a schimbarii. Ideea de evolutie, transformare, schimbare strabate multe dintre conceptiile sociologice.




Majoritatea analizelor contemporane conserva, sub o forma sau alta, paradigma schimbarii. Couche (1991) propune urmatoarea sinteza a problematicii schimbarii, in functie de curente si autori:


FACTORI

PROCESE

FORME

demografic (Riesman, Boserup)

conflict (Dahrendorf, Adam, Reynaud, Carter, Freund)

liniara (Rostow)

progres tehnic (Marx, Mumford, Bell)

difuziune (Mendras, Lazarsfeld)

ciclica (Sorokin)

• sistem de valori (Weber, Parsons) • ideologie (Boudon)

efect de agregatie (Schelling, Olson)

multiliniara (Sahlins)

Dimensiunea temporala va trebui luata, de asemenea, in considerare. Evolutia desemneaza transformarea progresiva de lunga durata, in timp ce evenimentul poate sau nu conduce la modificari profunde, in sinul unui sistem si indiferent de carac­teristicile sale, operatiile de ajustare implica frecvent reactualizari, pe care Parsons le numeste schimbari de echilibru.

Schimbarea sociala

Rocher (1968) propune sa distingem intre evolutie sociala si schimbare sociala. Evo­lutia sociala este un ansamblu de transformari pe care le cunoaste o societate, intr-o lunga perioada, depasind - de regula - una sau mai multe generatii, avind efect cumulativ, linii si curbe care descriu sensul miscarii, tendinta generala. Evolutia so­ciala nu e observabila decit de la inalta altitudine. Schimbarea sociala constituie, mai curind, o transformare observabila si verificabila pe o perioada scurta de timp. Ace­lasi observator poate, pe durata unei vieti sau a unei perioade din viata sa, sa cu­noasca rezultatul unei dezvoltari, in plus, schimbarea sociala este localizata geografic si social (intr-o arie geografica si intr-un cadru socio-cultural). Distinctia intre cele doua notiuni e importanta. Sociologiile lui Comte, Spencer, Durkheim, Marx descriu si explica tendintele seculare ale societatii umane. Sociologia contemporana, in schimb, fara a neglija contributia conceptiei evolutioniste, se axeaza pe aspectele dinamice, se prezinta ca o sociologie a schimbarii.

Schimbarea sociala trebuie sa fie, dupa cum am spus, disociata de eveniment (Lapiere, 1965). O alegere este un eveniment, o greva, o adunare, un incendiu - la fel. Evenimentul poate face parte dintr-o schimbare sociala, o poate acompania sau provoca. Evenimentele de la Timisoara din decembrie 1989 au declansat profunda schimbare sociala, politica si economica a societatii romanesti. Dar nu e necesar totdeauna un eveniment pentru a declansa o schimbare. Si nu totdeauna un eveniment provoaca o schimbare. Miscarile minerilor din Valea Jiului, ale muncitorilor de la Brasov sau ale studentilor din Iasi n-au declansat schimbarea. Este necesara o mare cantitate de schimbare in „ordinea normala' si in cotidianul vietii sociale (de infor­matii, drepturi, responsabilitati) pentru a declansa fenomenul de schimbare. Trebuie afectata structura organizarii sociale, functionarea vechilor organisme sociale pentru a diagnostica schimbarea, in fine, daca schimbarea afecteaza o persoana sau un grup restrins, nu are caracteristicile unei schimbari sociale. Socializarea antreneaza pro­funde transformari, favorizind conformarea la o conduita sau la mediul social, dar acest lucru nu atinge decit indivizi izolati sau grupuri reduse. Numai schimbarea unor opinii sau atitudini care afecteaza grupuri mari, colectivitati largi, poate fi considerata schimbare sociala.

Schimbarea sociala, dupa Rocher, poate fi definita tinind seama de patru carac­teristici principale:

a)     se manifesta ca un fenomen colectiv, implicind, deci, o colectivitate sau un sector
important al acesteia, afectind conditiile si modul de viata, universul mental al
indivizilor;

b)     este structurala; modifica organizarea sociala in totalitatea sa sau principalele sale
componente; este important sa poata fi identificate si descrise elementele struc­
turale sau culturale ale organizarii sociale care se modifica si aceasta cu suficienta
precizie (exemplu: o noua organizare a institutiilor sociale, o noua distribuire a
autoritatii, identificarea si utilizarea unor noi canale de comunicatie);

c)     poate fi descrisa ca o transformare in timp, ca o succesiune intre punctele Tp
T2, Tn, marcindu-se diferenta intre situatia de debut si un punct de referinta;

d)    este durabila, are un caracter de permanenta, ceea ce inseamna ca transformarile
nu sint superficiale sau efemere.

Din cele patru caracteristici precedente, se poate deduce ca schimbarea sociala afecteaza cursul istoriei unei societati, sensul activitatii actorilor sociali, facilitind aparitia elementelor active, a agentilor schimbarii ca factori de progres. Rolul acestora este extrem de important, ei identifica ritmul schimbarii, prin propagarea ideilor, valorilor, inovatiilor, noilor stiluri comportamentale. Modificarea nu priveste doar unii actori sociali, ci grupuri sau segmente sociale importante ale unei colectivitati largi, antrenind fenomene si ansambluri de actiuni ce se constituie in procese sociale cu rezonanta structurala si istorica.

Putem defini schimbarea sociala, pornind de la analiza lui Rocher, ca fiind transfor­marea observabila in timp, care afecteaza, intr-o maniera ce nu poate fi provizorie sau efemera, structura si functionarea organizarii sociale a unei colectivitati date si care modifica intregul curs al istoriei sale.

intr-o tentativa de a identifica tendintele ce pot contribui la diagnosticarea schim­barii, Forse (1991) crede ca trebuie sa descoperim, mai intii, legaturile cauzale an­trenate intr-un cimp social bine delimitat. Vor fi luate in considerare, in primul rind, institutiile, situatiile ritualizate. Comportamentele si modelele lor, atitudinile, sen­timentele si opiniile, valorile si credintele vor fi, pentru inceput, deliberat excluse. Desigur, tendintele de substanta provoaca schimbari ale comportamentelor. Dar inver­sul nu este totdeauna valabil: schimbarea unor opinii si chiar atitudinea nu antreneaza automat transformarea institutiilor de baza. Nici decizia politica nu poate fi considerata o tendinta sigura. Deciziile, reglementarile, chiar legile, nu transforma comportamen­tele si institutiile. Putem ilustra aceasta afirmatie cu un exemplu din istoria noastra recenta: nenumarate legi, decizii, „hotariri' cu caracter amelioratoriu luate de Ceausescu nu aveau nici un efect asupra structurii sociale si vietii actorilor. Parerea lui Forse este ca putem numi tendinta numai acea schimbare care este univoca (ire­versibila), de lunga durata si masiva. Ea trebuie sa poata fi judecata calitativ (sub raportul structurii institutiilor) si cantitativ, cu ajutorul indicatorilor observabili si masurabili. O tendinta ne apare, deci, ca un diagnostic teoretic, gratie caruia se da un sens unui ansamblu de evolutii empirice si se descrie, prin indicatori relevanti, acest domeniu societal. Cercetind principalele tendinte de transformare a societatii franceze, Dirn (1990) a identificat 60 de tendinte ce au afectat schimbarea acestei societati in ultimii douazeci de ani. El le-a organizat intr-o matrice care-i poarta numele. Iata citeva dintre aceste tendinte: tinerii: se caracterizeaza prin instabilitate (somaj, concubinaj); virsta a treia : creste speranta de viata, retragerea tirzie, inven­tia unor noi modele de viata si loisir; identificarea sociala: diminuarea rolului clase­lor, cresterea rolului microgrupurilor locale, familiale, profesionale; parentalitatea : ramine principalul suport al sociabilitatii - copiii ramin adesea linga parinti, relatiile de schimb si servicii intre copii si parinti sint frecvente si se intensifica; localitatea : se revitalizeaza relatiile de tip rural in jurul oraselor mici si mijlocii prin afirmarea autonomiei; in aglomeratiile urbane, cartierele si comunele se reintorc la autonomie, municipiile isi largesc atributiile prin animarea vietii culturale, sportive si socio-economice; descentralizarea : se intareste „puterea periferica' si a esaloanelor locale ale aparatelor politico-administrative (legea descentralizarii din 1982), creste rolul consiliilor regionale; asociatiile : creste numarul si puterea asociatiilor sportive si culturale si ale gestiunii problemelor locale; dirigentii acestora exercita doar un patronaj social, se multiplica numarul „notabililor' ; sociabilitatea : retelele de veci­natate si afinitate se multiplica, se impletesc si devin din ce in ce mai importante. Dupa distrugerea formelor vechi de convivialitate: burgheza, muncitoreasca si taraneas­ca, se nasc noi forme de sociabilitate si importanta lor creste; modelul matrimonial: dupa razboi, modelul era mariajul la virsta tinara, apoi copii si stabilitate; acum tendinta s-a inversat, celula familiala este fragila: celibat, divort, concubinaj, familii monoparentale; clasele mijlocii: categoriile intermediare se multiplica, inclusiv cea a cadrelor, creste ponderea demografica a acestei categorii; conflictele majore s-au diminuat ca pondere, s-au miniaturizat, a scazut numarul zilelor de greva; negocierea a devenit principala cale de rezolvare a conflictelor sociale; autoritatea a evoluat de la modelul ritualizat, catre un model negociat; consens : dezacordurile asupra unor mari institutii s-au atenuat si s-a stabilit un acord de baza asupra citorva institutii si valori; nivelul scolar: prelungirea scolaritatii a antrenat o crestere a nivelului scolar si cultural, insertia profesionala pentru non-diplomati s-a actualizat; anomie : s-au dezvoltat semnele anomiei, precum consumul de alcool si de droguri, suicidul si maladiile mentale.

Gratie descrierii unor asemenea evolutii empirice prin indicatori relevanti, se pot identifica unele tendinte si se poate obtine un diagnostic teoretic. Acesta e un prim pas spre cunoasterea schimbarilor sociale. Concluzia lui Dirn este ca: a) este posibil sa identificam, izolam si definim tendintele de evolutie ale societatii; b) intre aceste tendinte, unele sint evaluabile cu ajutorul unor indici cantitativi, altele se prezinta doar ca sens al schimbarii si se pastreaza la un stadiu calitativ; c) aceste tendinte intretin intre ele raporturi ce pot fi formulate in termeni de cauzalitate.

Citeva intrebari

Citeva constante strategice balizeaza dezvoltarea acestui subiect (Etzioni, 1964; Riviere, 1978):

a)     Ce se schimba ? in ce sectoare ale vietii sociale au loc principalele schimbari ?
La aceasta intrebare, raspunsul exact ar fi ca totul se schimba in viata sociala:
schemele de comportament si rolurile, statutele si valorile, procesele si institutiile.
Dar aceste schimbari nu afecteaza, de regula, toate sectoarele vietii sociale in
acelasi timp. Schimbarile radicale sint exceptionale, de regula, schimbarile sint de
rangul al doilea sau al treilea; o schimbare de ordin economic nu afecteaza, de
exemplu, normele culturale sau creatia artistica. De aceea, s-a convenit ca analiza
schimbarii sa cuprinda, pe rind, nivelurile : intii cel microsocial, apoi cel mijlociu
si apoi nivelul macrosocial.

b)    in ce maniera se opereaza schimbarea ? intr-o directie determinata, cu ritmuri
continue sau discontinue, prin transformari lente sau brutale ? Toate aceste intre­
bari sint justificate de observatiile si cercetarile empirice care au constatat ca
formele si manierele schimbarii imbraca multiple posibilitati. Cresterea demogra­
fica sau a diviziunii sociale a muncii poate modifica evolutia structurala si functio­
nala a familiei, de exemplu. Orice schimbare este receptata diferit de grupuri de
populatie, punind probleme de adaptare psihologica. Rezistenta la schimbare, vom
vedea, are totdeauna o coloratura afectiva.

c)     Ce cauze, ce forme, ce conditii favorabile sau defavorabile permit sa se explice
schimbarea ?
Orice schimbare presupune o comparare intre un „inainte' si un

„dupa'. Comparatia atinge si identificarea circumstantelor care au favorizat pro­cesul, a cauzelor ce 1-au produs. Timpul, de exemplu, constituie o conditie a schimbarii si nu o cauza.

d)    Cum se deruleaza, in general, schimbarea in timp ? Toate procesele de schimbare
au un debut, un mijloc si un sfirsit. E important, deci, sa stim cum se nasc, se dezvol­
ta si se rezolva, finalmente, aceste procese. Mecanismele acestui fenomen variaza
de la un sector la altul, dar pot fi, totusi, descrise unele caracteristici generale
care apar mai frecvent. O inventie culturala difuzata intr-o alta cultura, de exem­
plu, produce, in timp, o schimbare socio-culturala. Aculturatia inseamna transfor­
mari structurale si psihosociologice care pot zdruncina un anumit mod de viata.

e)     Cine sint cei care declanseaza, anima, simbolizeaza, sustin sau se opun schimbarii ?
Unele persoane si-au legat numele de schimbari importante (Luther, Napoleon,
Lenin, Gorbaciov), actiunile lor individuale punindu-si amprenta, pe plan politic,
religios, ideologic, asupra unor epoci. Ei au determinat modificari profunde,
structurale, schimbind existenta sociala a epocii. Alte personalitati sint cunoscute
pentru inversunarea cu care au frinat reforme, intirziindu-le sau facindu-le sa de­
rapeze. Putem exemplifica aici cu actiunile unor lideri comunisti, de la Brejnev la
Castro. Exista o intreaga literatura sociologica (Pareto, Mosea, C.W. Mills) asu­
pra rolului elitelor: avantajele ce le procura, atitudinile referentiale si aspiratiile
ce le suscita, influenta ce o exercita ca modele imitabile, fixind norme de viata si
de gindire. Alaturi de elitele care pot provoca schimbarea, exista numerosi alti
agenti care contribuie la mentinerea sistemului, creind noile valori.

f)      in ce masura cursul schimbarii poate fi prevazut sau planificat ? Teoria „oame­
nilor mari', reformatori sau revolutionari, nu se poate constitui intr-un principiu
explicativ al oricarui tip de schimbare. Eroii, sfintii, dictatorii pot realiza (propa­
ga, organiza) schimbari importante in anumite contexte sociale, insa, majoritatea
deciziilor care produc schimbare, in zilele noastre, au caracterul unor schimbari
„tehnice', in sectorul economic, in dezvoltarea intreprinderilor, in amenajarea
teritoriului, se fixeaza obiective si un calendar al schimbarilor asupra carora se
convine sa se procedeze. Aceste „schimbari planificate' stabilesc cursul general,
dar si modalitatile particulare, aplicatiile teoriei in teren.

Factori, conditii si agenti ai schimbarii

Un/actor este un element intr-o situatie data, capabil sa antreneze sau sa produca o schimbare. Durand si Weil (1990) disting urmatorii patru factori explicativi ai schim­barii : factorul demografic, progresul tehnic, valorile culturale si ideologiile. Factorul demografic, semnalat inca de Durkheim, ocupa un loc deloc neglijabil in societatile subdezvoltate: exodul ruralilor, urbanizarea salbatica, malnutritia, explozia natalitatii. David Riesman (1964) dovedeste cum modificarea raportului intre rata natalitatii si cea a mortalitatii orienteaza evolutia mentalitatilor: cresterea demografica are un caracter „intro-determinat' (sursa determinarii este interioara), pe cind declinul de­mografic se soldeaza cu o orientare „extra-determinata' (atitudinile individului sint determinate din exterior, direct, prin educatie sau prin intermediul comunicatiilor de masa), rezultatul fiind conformarea stricta la norme exterioare.

La rindul sau, progresul tehnic a constituit un factor determinant al schimbarilor sociale, incepind cu secolul al XlX-lea. Este celebra explicatia lui Marx potrivit careia masina cu aburi a adus capitalismul industrial, dupa cum noile tehnologii in informatica si comunicatie au nascut era postindustriala si importante „mutatii antro­pologice' (cf. Levy, 1987). Efectul noilor tehnologii este difuziunea masiva a cunos­tintelor si informatiilor, a inovatiilor de toate tipurile, dezvoltarea prin imitatie (nu­mita de H. Mendras „paradigma epidemiologica'). Introducerea culturii porumbului hibrid, intr-o tara din lumea a treia, a dovedit Mendras, poate bulversa total sistemul de exploatare agricola, intreaga societate rurala. Rolul valorilor culturale este acela de a oferi cadre de referinta, noi modele de organizare umana, oportunitatea re­organizarii unui cimp cultural. Obiceiurile si cutumele sint factorii de rezistenta la schimbare in societatile traditionale. La rindul lor, ideologiile procura, unor grupuri umane, sansa (posibilitatea) de a se angaja in actiuni transformatoare. Lenin considera ideologia o „arma' in „lupta de clasa' ; dupa Touraine, ideologia opune intre ele categoriile sociale, instaurind un dialog conflictual, din perspectiva viziunii asupra lumii a actorilor sociali. Exista o corelatie, constata Beauvois si Joule (1981), intre ideologie si acte. Conduitele sint determinate de sfera ideologica a valorilor, opiniilor si atitudinilor. Actorul social exprima, prin conduita sa, sfera cunostintelor achizitionate, credintele, reprezentarile sociale, proiectele sale. El ia atitudine fata de evenimente in termeni oarecum globali, in functie de programul ideologic cu care a fost impregnat. Ideologiile produc acte simbolice care mobilizeaza, ele instaureaza „lupta', produc strategii de combatere a adversarului si de schimbare a conceptiei sale. Explicind si justificind valorile pentru care au optat, nazuind sa obtina adeziunea, ideologiile se prezinta ca un important factor psihosocial al schimbarii.

Conditiile schimbarii sint elemente ale situatiei care favorizeaza sau defavorizeaza, activeaza sau incetinesc, incurajeaza sau frineaza influenta unui factor de schimbare. O noua legislatie, o noua repartitie a bunurilor pot deveni conditii de schimbare. Conditiile si factorii schimbarii sint complementari (Rocher, 1968).

Agentii schimbarii (persoane, grupuri, asociatii) sint cei mai importanti in acest proces. Indiferent de pozitia agentilor intr-o structura, acest proces implica, deopo­triva, reprezentarile (credintele, atitudinile, ideologiile) si conduitele actorilor sociali implicati, presupune un proces de interactiune (si persuasiune). Schimbarea inseamna un proces de gindire, o stare de spirit, alegerea unui model, o decizie. Iar consecinta poate fi, adesea, dizolvarea totala a unei coerente, spargerea identitatii, o ruptura, pina la instalarea sistemului (social-uman) intr-un nou echilibru. Actorul social actio­neaza ca reprezentant al unui sistem, el este „rationalizat' de un cadru constient si adesea este prizonierul mijloacelor utilizate de sistem (organizatie) pentru cooperare, pentru situatii de interactiune. Cimpul social nu este, deci, neutru, nonstructurat, ci organizat, avind coerenta. Pentru a schimba mijloacele de actiune, pentru a transfor­ma cimpul construit, actorul dispune, insa, de o marja de libertati pe care o utilizeaza ca strategie pentru interactiunile cu altii (Crozier, Friedberg, 1977). Efectul acestui efort de schimbare, in grupuri sau la nivel individual, poate intemeia o stare de tensiune psihica, un sentiment oarecum confuz de anxietate, nostalgie fata de trecut si frica de viitor. Vointa de permanenta, tendinta de conservare care asigura identitatea si sensul vin, deci, in contradictie cu schimbarea.



Strategiile schimbarii

Orice schimbare structurala (organizationala) afecteaza imediat cultura (comunitatii, grupurilor) si personalitatea fiecarui individ. Daca structura organizationala se inte­meiaza pe ierarhie de pozitie, ignorind competentele si initiativele, atunci se dezvolta (cum s-a intimplat la noi) o „cultura' institutionala specifica, favorizind compor­tamente adaptative de tipul: flatarea superiorilor, blocarea canalelor de comunicatie, stoparea valorilor etc. Rolurile - intr-un asemenea sistem - sint prescrise formal, totul este ritualizat, rutina macina orice tresarire de initiativa. Impersonalizarea relatiilor interumane nu poate avea ca efect, atunci, decit conservatorismul, inertia, rigiditatea, mularea dupa tipar, rezistenta la schimbare, frustrarea. Aceste standarde comporta­mentale nu pot atrage decit dezvoltarea unui mod de a gindi dogmatic, irational, mitologic. Intrind in rol, individul este silit sa avanseze doar comportamentele astep­tate de structura astfel reglementata, el trebuie sa intre in mecanism sau este eliminat. Prestigiul sau social si profesional nu este atit o emanatie a personalitatii sale, cit a capacitatii sale adaptive. El devine „status social' sau dispare din angrenaj. Vance Packard, autorul unei celebre carti, Cataratorii pe piramide, a identificat citeva im­portante strategii ale „ascensiunii' : sa te dedici superiorului, sa-i fii loial, sa fii adaptabil, sa fii decent si respectuos. Responsabilitatea si autoritatea devin astfel „relatii de rol', determinate de pozitiile oficiale ale actorilor.

Cultura organizationala, modul de gindire si actiune obisnuit si traditional, mai mult sau mai putin impartasit de majoritatea membrilor, cuprinde o vasta gama de comportamente: modul de indeplinire a sarcinilor profesionale, specializarile si cu­nostintele membrilor, mentalitatile acestora, cutumele si obisnuintele de a interactiona ale indivizilor organizationali, valorile atasate diferitelor tipuri de performanta (lu­crari stiintifice, inventii), consultarea democratica a membrilor si circulatia infor­matiilor, tabuurile si conventiile atitudinale etc. Cultura organizationala comporta un oarecare grad de invarianta si solicita eforturi adaptative oricarui nou venit. Iar cine ignora aceasta „cultura' se automarginalizeaza si devine „inutilizabil'. Stabilirea unor relatii organizationale satisfacatoare s-a dovedit, adesea, o operatie dependenta de capacitatea fiecarui individ de a absorbi o anumita „cultura', de a descifra si utiliza codurile comportamentale vehiculate. „Jocul' acesta devenise - in societatea noastra blocata si bine „dirijata' - un balet extrem de complicat, ale carui „reguli' multi nu le puteau descifra si „invata' sau nu le puteau urma. Sau nu voiau sa le urmeze. Pentru a raspunde acestor diverse cerinte, individul este, deci, obligat sa avanseze anumite comportamente. Personalitatea sa - organizarea interioara a atitudinilor si credintelor sale, a dorintelor si ambitiilor, a simpatiilor si antipatiilor - nu se poate afirma decit in functie de capacitatea sa de a stabili relatii, de a interactiona satisfaca­tor. El este nevoit sa articuleze oferta comportamentala vizibila cu factori inconstienti nemarturisiti, credinte si motivatii opuse, imaginarul cu realul brutal. Operatie deloc usoara. Adaptarea diversitatii personalitatilor la „asteptarile' organizationale poate naste (a si nascut) o varietate necunoscuta de mici drame, suportate mai mult sau mai putin „normal'. Uneori, insa, crizele de neadaptare pot deveni cu adevarat dramatice, cu efecte secundare traumatizante. Schimbarea individului, deci, este consecinta acu­mularii de informatii, de capital cultural, dar si a interactiunii sale cu altii. Procesul schimbarii caracteristicilor individuale poate fi sistematizat, cum au facut-o Mendras si Forse, astfel:


T.


INFORMATIE

RETELE DE COMUNICARE ETAPE DE DECIZIE CARACTERISTICILE INDIVIDULUI

(Sursa: Mendras H., Forse M., Le changement social. Tendances et paradigme s, Paris, A. Colin, 1983, p. 81)

Opereaza, dupa acest model, un rationament de tip interactionist dupa care luarea unei decizii individuale traverseaza niste „filtre' : sisteme de interactiune, structuri, situatii.

Interactiunea dintre structura organizationala, cultura si personalitate poate fi ex­primata prin urmatoarea paradigma: structura se poate schimba numai prin transfor­marea nivelului cultural si dezvoltarea personalitatilor; ridicarea nivelului cultural este dependenta de cadrul social formal, dar si de efortul de autorealizare al indivi­zilor ; schimbarea personalitatii presupune un cadru institutional favorabil si existenta unui model cultural perfectionat. Orice proces de schimbare inseamna, deci, interven­tia simultana asupra factorilor morfologici (substrat material, spatial si demografic), psihosociologici (influenta asupra indivizilor ce reprezinta un model cultural) si socio--structurali (modul de repercusiune a unei schimbari asupra diferitelor niveluri ale structurii sociale). Pot fi transformate insa concomitent contextul, actorii si rapor­turile umane ? E acesta un simplu proces de evolutie ce poate fi planificat si - mai ales - controlat ? Si - in definitiv - pot fi schimbate mentalitati adinc inradacinate, sustinute de memoria colectiva si de capitalul cultural al subiectului ? Cum ?

Schimbarea inseamna transformari bruste si profunde ale structurilor sociale, mo-dificind total contextul vietii psihosociale. Urmeaza, intr-o succesiune logica si rapi­da, schimbarea corespunzatoare a raporturilor sociale (intergrupale, interpersonale) si a actorilor sociali ? Un sociolog care a facut cercetari in tarile africane, in care se inregistreaza continue mutatii, Claude Riviere, ne atrage atentia ca schimbarile sint, de regula, asincrone, ca diversele articulatii ale mecanismului sociouman nu se mo­difica simultan. Se schimba, sub impactul introducerii revolutiei stiintifico-tehnice, „cultura materiala'. Dar acea cultura pe care o vom numi, in mod conventional, „nonmateriala' (comportamentele organizationale, obiceiurile, arta) are un ritm mai incet de schimbare. „Schimbarile de conceptie', care se refera la metode de lucru si organizare, cunosc un ritm de evolutie mai lent. Noile mecanisme se invata si se aplica destul de greu, chiar de catre oameni care doresc sa se schimbe. Din cele doua tipuri de schimbari, vor rezulta „schimbarile in stilul relatiilor interumane' si abia apoi „schimbarile indivizilor', care pot intirzia uneori foarte mult. Se schimba, mai usor, prin acumulare si restructurare, cunostintele, continua atitudinile si le urmeaza apoi comportamentele individuale si de grup. Fiecare dintre aceste „faze' decurge, ca o consecinta, din cealalta. Schimbarile sociale si culturale constituie, deci, fun­damentul, conditiile schimbarii psihologice. Actorul social „personalizeaza' cimpul socio-cultural, el isi restructureaza relatiile cu altul, reteaua interpersonala, transfor-mind apoi raporturile sociale la care participa, contribuind la schimbarea scenariilor culturale, intii se „impregneaza' si incorporeaza (prin interculturatie), apoi devine agent al schimbarii.

Schimbarea nu este, deci, un proces total, coerent, compact, ci - functie de si­tuatii, contexte psihosociale, perceptia procesului de catre diferite grupuri de indivizi - o desfasurare asincrona, uneori contradictorie, cu rupturi ce pot avea efecte secundare neasteptate asupra indivizilor. „Socul schimbarii' poate bloca initia­tivele, paraliza actiunea, deforma perceptia corecta a evenimentelor in care individul este plasat. Pentru ca notiunile, aspiratiile, dorintele, temerile, scopurile, modelele actionale nu intra in joc intr-un mod articulat, coerent. Numai dupa o acumulare masiva de informatii se schimba atitudinile si se declanseaza apoi modele compor­tamentale adecvate.

Conflictul ca mijloc de schimbare

Poate fi considerat conflictul un mijloc privilegiat de producere a schimbarii? in traditia marxista, conflictul este inteles ca proces continuu de transformare sociala: tensiunile sociale produc modificari, fortele de productie au misiunea istorica sa schimbe sistemul de proprietate asupra mijloacelor de productie. Iata tezele care au justificat teoria luptei de clasa ca motor al schimbarii.

Pentru Dahrendorf, lupta nu se declanseaza doar din cauza stapinirii inegale a mijloacelor de productie, ci - mai ales - pentru a dobindi autoritate, „in lumea reala, oamenii si grupurile lupta pentru putere si bunastare. O astfel de lupta constituie sursa schimbarii', scrie Dahrendorf in prefata lucrarii Conflictul social modern, tradusa recent in limba romana. Opozitia intre grupuri, relatiile de dominare nasc diferite tipuri de conflicte in sinul societatii; procesele conflictuale sint inima schimbarii, dar gradul lor de radicalitate depinde de cimpul de aplicatie. Dahrendorf considera teoria marxista a conflictelor reductionista, limitata doar la lupta sociala si economica intre clase. Contributia sa este largirea ariei de aplicatie, analiza asupra grupurilor mici. El dezvolta teoria conflictului plecind de la unitatea grupala (grupurile de in­teres, conflictul de grup, autoritatea si pluralismul, schimbarea structurala) sau de la analiza intreprinderilor, a birocratiei organizationale. Pentru a analiza grupurile aflate in conflict, Dahrendorf utilizeaza conceptul de „sansa de viata'. Luptind pentru a-si asigura sansa de viata, grupurile umane fac optiuni, stabilesc legaturi, aleg intre alternative, construiesc conexiuni, relatii, contexte. Analizind conflictul, deci, nu putem sa ne limitam doar la concepte abstracte, trebuie sa descoperim mecanismele proceselor istorice, ale situatiilor concrete. Solutia lui Dahrendorf este „schimbarea strategica' (alternativa la schimbarea utopica, revolutionara), care propune maniere practice de marire a sanselor de viata, prin actiunile celor responsabili, prin „ingi­nerie' sau „tehnologie' sociala, singura strategie capabila sa reformeze societatea. Schimbarea strategica include un sens si un simt al directiei determinate de analiza critica a sanselor de viata si a indreptatirilor.

Conflictul nu produce totdeauna schimbare. El poate fi intilnit si ca proces non-evolutiv. Contestatiile, de exemplu, pot intari coeziunea in sinul unei organizatii. Tulburind codurile, functionarea rationala a organizatiei, ele pot stimula rezistenta la inovatie, conservarea rutinei, in majoritatea situatiilor, insa, conflictele sint motorul instaurarii unui nou echilibru (Coser, 1982), ele antreneaza, transforma din interior o organizatie sau un colectiv de munca (Freund, 1986).

Dintr-o perspectiva psihosociologica, Deutsch (1973) situeaza conflictul la inter­sectia personalitatii cu situatia (mediul psihosocial). Caracteristicile psihosociale ale situatiei (generatoare de conflict) sint urmatoarele :

a)     fiecare participant la o interactiune raspunde in termenii cunoasterii celuilalt, ai
perceptiei pe care o are el despre intentiile si posibilitatile acestuia; uneori,
aceasta imagine nu corespunde cu oferta reala a partenerului;

b)     fiecare participant la o interactiune, cunoscind capacitatea de constientizare a ce­
luilalt, este influentat de propriile asteptari in ce priveste actiunile acestuia;
aceste asteptari pot sau nu sa aiba acuratete, functie de abilitatea sa de a intra in
rolul celuilalt, de competenta sa empatica;

c)     interactiunea genereaza noi motive, le transforma pe cele vechi; in procesul de
organizare si justificare a actiunilor si a efectelor produse, apar noi valori si mo­
tive;

d)     situatia conflictuala este plasata intr-un mediu social (familie, grup, organizatie,
comunitate) care a dezvoltat tehnici proprii de interactiune umana, simboluri,
categorii, legi mutuale, valori care sint relevante pentru acest mediu uman; pentru
a intelege si interpreta evenimentele este necesar, deci, sa le plasam intr-un context
psihosocial mai larg;

e)     fiecare participant la o interactiune sociala (fie el individ sau grup) constituie o
unitate complexa, compusa din mai multe subsisteme, aflate la rindul lor in inter­
actiune. „Participantul' poate actiona ca o unitate fata de mediu, dar poate prezen­
ta si o stare conflictuala intre diferite interese si valori. Ponderea si relevanta
factorilor psihosociali care formeaza fundamentul conflictului sint determinate de
natura acestuia.

intr-o tipologie a conflictului, distingem doua categorii esentiale : conflictul intra-personal si cel interpersonal. Primul se „deruleaza in sinul personalitatii', ca o lupta intre tendinte opuse : persoana si presiunea normelor, valorilor externe (el este denu­mit si „conflict nevrotic'). Al doilea rezulta din confruntarea cu alte tendinte, in procesul de asimilare a acestora sau de „incorporare' (absorbire) a propriei persoane. Daca relatiile unei persoane sint conflictuale, apare o stare conflictuala si in sinul personalitatii. Aceste doua tipuri de conflict prezinta analogii surprinzatoare si, frec­vent, ele se pot transforma unul in altul.

M. Deutsch, ocupindu-se doar de conflictul interpersonal, identifica cinci tipuri de conflict, luind drept criterii relatia dintre starea obiectiva a lucrurilor si perceptia acestei stari de catre partile aflate in conflict:

1. conflictul veridic este „obiectiv', rezultind dintr-o perceptie cu acuratete a mediului; el nu este contingent cu vreo trasatura alterabila a mediului si, de aceea, este adesea greu de rezolvat (rezolvarea poate rezulta numai dintr-o abor­dare colaborativa a problemei, stabilindu-se „rational' prioritatile, prin raportare la un mecanism institutional);

conflictul contingent rezulta dintr-o incapacitate a partilor de a identifica resur­
se alternative la rezolvarea problemei; o perspectiva strinsa sau rigida sau o ten­
siune emotionala nejustificata blocheaza cadrul real de dezvoltare;

conflictul deplasat: conflictul manifest este trait pe fundalul unui conflict cu
un substrat mai profund, neexprimat insa imediat; el reflecta, simbolic, tensiunea
si iritabilitatea partilor, rezultind dintr-un conflict profund nerezolvat. Conflictul
manifest, generat de o neliniste obsedanta, nu poate fi, de regula, transat daca se
trateaza izolat de fondul profund; uneori insa, un conflict adinc poate fi abordat
prin rezolvarea formelor evidente (deplasate) recunoscute ca atare de parti;

conflictul latent se manifesta sub forma unei stari acute (adesea neconstien­
tizate) de inconfort psihic fata de o anume problematica sociala, fara a fi atribuit
expres unei situatii concrete. Acesta e un tip de conflict care ar trebui sa aiba loc,
dar n-a avut pentru ca n-a intrunit conditiile de aparitie; insa cind conditiile devin
acute, individul constientizeaza noua situatie si conflictul poate deveni manifest;

falsul conflict rezulta dintr-o neintelegere, dintr-o perceptie deformata a datelor.
E conflictul care are loc fara sa existe o baza obiectiva pentru a-1 declansa. Un conflict
fals se poate, insa, alimenta pe parcurs cu motive si atitudini care sa-1 transforme
intr-un conflict adevarat, mai ales intr-o atmosfera de competitie si suspiciune.

Delimitarea intre categoriile enuntate nu poate fi foarte precisa, pentru ca inter­actiunea partilor aflate in conflict poate transforma un tip de conflict in altul. Totul depinde de posibilitatea de a controla resursele. Spatiul, proprietatea, puterea, pre­stigiul pot fi distribuite rational daca poate fi controlata tendinta de a le poseda in exclusivitate. Resursele se pot si substitui una alteia, oferind adesea posibilitati de dobindire a satisfactiei fiecareia dintre parti. Solutia e raportarea la valori, la norme inalt recunoscute. Criteriul rezolvarii sta, deci, in afara relatiei unice dintre parti, in oferta de modele referentiale de catre mediul socio-cultural.

Functiile conflictului, ca mijloc de schimbare in viata psihosociala si in dezvol­tarea personalitatii, rezulta din forta de propulsare a acestuia, din capacitatea lui de mobilizare. Conflictele previn stagnarea, stimuleaza interesul si curiozitatea, au, deci, valoare potentiala pentru persoana si grup. intr-un mediu conflictual, problemele pot fi mai bine constientizate, expuse si rezolvate; aceasta situatie poate genera schimbari la nivelul persoanei si mediului psihosocial, poate aduce clarificari in efortul de eva­luare a resurselor umane, poate debloca unele capacitati si oferi prilejul unor „trairi' intense.

in plus, conflictele demarcheaza grupurile si, astfel, ajuta la stabilirea identitatii personale si de grup (conflictul extern hraneste adesea coeziunea interna). Am putea vorbi de o functie stabilizatoare si integrativa a conflictului in grup ? Permitind expri­marea imediata si directa a tendintelor opuse, grupul poate constientiza si elimina sursele de nemultumire si poate restabili unitatea; conflictul poate functiona, deci, ca un mecanism stabilizator: el revitalizeaza normele existente si poate contribui la introducerea unor norme noi. Finalitatea e asigurarea continuitatii, stabilirea unui nou echilibru - mai eficient -, reducerea tensiunii. Conflictul poate fi, deci, considerat si un „proces constructiv'.

La nivelul personalitatii, conflictul poate contribui la diminuarea unei trairi frustrante a realitatii, la (auto)descoperirea unor potente altfel nevalorificate, poate declansa cautarea valorilor pozitive si stimula progresul individual.

Nu intotdeauna absenta conflictelor inseamna armonie. Absenta manifesta poate insemna, de fapt, prezenta sa neconstientizata care, cronicizata, poate determina ero­darea personalitatii sau grupului. Evitarea riscului, frustrarii, conflictului, asezarea unei „bariere de protectie' in fata evenimentelor vietii pot conduce la o existenta vegetativa, mutilata, la reducerea artificiala a posibilitatilor de exprimare, la despu­ierea de dinamism si istoricitate. Dimpotriva, acceptate, conflictele dau intensitate vietii (inter)personale. Conflictele nu sint, deci, fenomene anormale, ele fac parte din existenta noastra umana. Ele devin anormale numai atunci cind se transforma in norma de viata (O. Lagache). Sau cind - bogate cantitativ si intense calitativ - provoa­ca dezorganizarea personalitatii. Altfel, ele conduc la concilierea opiniilor si percep­tiilor diverse, la descoperirea unor solutii noi, la dinamizarea existentei.

Rezistenta la schimbare

Conduitele de criza se reunesc, traditional, sub numele de rezistenta la schimbare. Aceasta se manifesta in diferite chipuri, in mod frecvent printr-un comportament defensiv, prin aparitia conflictelor interne, identificarea unor tapi ispasitori (de regu­la, din exterior), masificare si destructoare sociala, supunere neconditionata fata de puterea centrala, exces de populism. Individul si societatea isi abandoneaza autono­mia, specificul lor, accepta manipularea venita de la centru, dind nastere unui narci­sism colectiv. Christopher Lasch vorbeste de personalitate narcisista pentru a defini aceasta constructie identitara intr-un cimp social manipulat, anulind capacitatea de interventie, autonoma sau individuala.

Majoritatea miscarilor sociale pot fi analizate ca tentative de trecere de la o iden­titate defensiva catre o identitate ofensiva. Aceasta se structureaza contra unui anumit tip de putere sociala sau organizationala care opreste (ingheata) evolutia fenomenului, capacitatea de actiune si schimbare (Tap, 1986). Aceasta putere nu trebuie definita in termeni de substanta, esenta, traditie, pentru ca nu are caracterul unei ereditati cultu­rale, ci pe acela al strategiei politice, al organizarii instrumentale, al formarii si diri­jarii actorilor. Este o «constructie», adesea imaginara, uneori provenind din exteriorul comunitatii. Ea isi extrage forta din interdependenta membrilor sai, din solidaritatea mecanica ce reuneste psihismele individuale intr-un psihism colectiv, unificator. De remarcat faptul ca aceste structuri institutionale, care ordoneaza comportamentele colective, pot fi abordate nu doar dintr-o perspectiva globala, prin judecati calitative, ci si prin evaluari cantitative, asupra unor segmente sau factori. Un numar insemnat de cercetari asupra schimbarii, ca fenomen social-psihologic, a condus la formularea a doua ipoteze de lucru :



a)     fortele care se opun schimbarii sint reunite, de regula, prin strategii si situatii
ritualice, de tip parental;

b)     parentalitatea se regenereaza si se intareste prin construirea indicatorilor can­
titativi, cum ar fi ceremoniile, diferitele tipuri de schimburi central-periferice,
vizitele (Forse, 1991).

Orice schimbare implica - am enuntat deja aceasta idee - transformarea mai mult sau mai putin brusca si profunda a unui anumit sistem in echilibru, deci presupune si o ruptura, pina la instalarea sistemului intr-un nou echilibru, inseamna si o stare de tensiune psihologica la nivelul fiecarui membru al colectivitatii, un sentiment oarecum confuz, dublat de anxietate si o oarecare nostalgie fata de trecut. Schimbarile de conduita, indeosebi, se soldeaza cu o dizolvare a obisnuintelor domestice, cu implicatii asupra aspectelor functionale si emotionale (Maisonneuve, 1972, 1989). Vointa de permanenta, tendinta de conservare care asigura identitatea si coerenta pot veni, deci, in contradictie cu dorinta de schimbare. De aceea, rezistenta se manifesta uneori direct, fatis, alteori mascat, disimulata sub aparenta acceptarii manifeste a noului, dar filtrindu-1 - in fapt - in mod subtil.

Ca analist al fenomenului schimbarii, psihosociologul ia nota, in primul rind, de teama de schimbare, de dorinta de mentinere, se confrunta cu conservatorismul unor indivizi. Fenomenul este deosebit de complex, subiectii schimbarii, chiar atunci cind isi declara dorinta de transformare, in realitate doresc, adesea, sa nu fie nevoiti sa inventeze comportamente noi, sa nu renunte la stereotipuri si obiceiuri. Sau sa schim­be contextul, dar sa nu se schimbe ei insisi (Enriquez, 1972). Tendinta de „mentine­re' deriva din comportamentul de „inchidere' manifestat de orice sistem (uman, social) confruntat cu „atacuri' din afara si se manifesta prin dorinta, nevoia de coe­renta si claritate; ea poate rezulta si din teama unor experiente noi si a inconfortului psihic ce rezulta de aici. Vointa de permanenta, tendinta de conservare care asigura identitatea si sensul vin, deci, in contradictie cu schimbarea. Care sint resorturile, motivatiile refuzului schimbarii? G. Watson (1967) a descris „opt forte de rezistenta' la schimbare: homeostazia, tendinta fiecarui organism de a-si mentine echilibrul; obisnuinta, preferinta pentru familiar; prioritatea, relevarea pentru prima oara a unei situatii critice care devine model actionai; perceptia si retentia selectiva, functie de prejudecatile vehiculate; dependenta fata de opiniile egalilor si superiorilor; res­pectul fata de traditii; lipsa de incredere in sine; nesiguranta si reintoarcerea la trecut. Guskin (1971) identifica urmatoarele variabile individuale ce faciliteaza res­pingerea inovatiilor: simtul competentei si al vanitatii (corelat cu teama de esec); autoritarismul si dogmatismul; senzatia de amenintare si teama. G. Eicholtz si E. Rogers (1974) au descris „opt reactii de refuz' al schimbarii: refuz din ignoranta; refuz din capriciu; refuz prin mentinerea unui status-quo; refuz din conformism fata de gruparea sociala; refuz generat de relatiile interpersonale ale subiectului; refuz prin substitutie; refuz din cauza lipsei de utilitate; refuz motivat prin „experienta de viata' a celui implicat (Huberman, 1978).

incercind sa identificam „tipuri de refuz' al schimbarii in Romania postcomu-nista, am intreprins o campanie de interviuri individuale si colective, cu diferite categorii de actori sociali, predominind cei din mediul academic (Neculau, 1994). Am grupat toata gama de „refuzuri' in patru mari grupe, fara a considera organizarea noastra un raspuns final la aceasta problema:

a) refuz din dorinta de mentinere a echilibrului, coerentei, status-ului deja dobindit. Acest „comportament de inchidere' este specific oricarui sistem (deci si celui social sau celui uman) confruntat cu „atacuri' din afara. Nevoia de ordine, de claritate trebuie corelata cu teama de inconfortul psihic ce-1 produce orice schim­bare. Acest motiv ar parea minor, dar cei mai multi subiecti, apartinind tuturor categoriilor socio-profesionale, inclusiv intelectualii, ne-au transmis teama lor ca nu vor putea inventa un alt stil de viata, un alt mod de raportare la valori. Obis­nuinta a dat nastere unui mod de interactiune cu mediul social care a intrat in sistemul personalitatii, care a nascut preferinte pentru familiar. Orice schimbare a contextului trezeste individului teama de acest „necunoscut', frica de a nu mai gasi resurse interioare pentru a depasi situatia. Experienta sa de viata poate deveni deodata inadecvata, insuficienta. El observa ca totul in jur e strain, ostil, altfel.

Nesiguranta naste dorinta acerba de a redescoperi familiarul, nevoia de reintoar­cere la trecut. Atitudinea descrisa mai sus a fost inregistrata indeosebi in rindul subiectilor de peste 40 de ani;

b)     refuz motivat de competenta deja dobindita, competenta care a generat, in istoria
personala, succese, recunoastere, status. Dublat de simtul vanitatii, acest sentiment
ia forma increderii exagerate in sine (in Noi). Pentru ceilalti, „competentul' apare
adesea ca un dogmatic, inchis intr-un cerc de convingeri depasite, balizat de
poncife, organizindu-si discursul in lozinci. Gindirea dogmatica are ca efect per­
ceptia si retentia selectiva a argumentelor, respingerea in bloc a realitatii ce nu
poate fi asimilata si incorporata;

c)     refuz din ignoranta, datorat precaritatii cunostintelor profesionale si politice, lipsei
de capital cultural. Toata literatura despre omul-masa, format in cadrul societatilor
totalitare, relateaza despre statutul sau ambiguu: acesta nu-si extrage substanta
din calitatile personale sau din competenta, nici din proprietatea care confera
independenta, ci din emanatia puterii pe care o contine status-ul (postul) ce-1
detine. El a realizat un contract potrivit caruia primeste autoritate de status contra
„atasament'. Nu are nevoie de altceva sau nu i s-a oferit o alternativa. Afisind
inocenta, puritate morala, transparenta, individul de acest tip poate deveni agresiv,
acuzind snobismul sau impuritatea morala a tipului opus. Constientizarea lipsei de
competenta poate naste neincredere de sine, suspiciune si, mai ales, ura impotriva
celor ce pot fi altfel;

d)     refuz din conformism social, manifestat prin dependenta fata de colectivitate, fata
de superiori sau egali, si motivat prin respectul fata de traditii, realizari, momente
de succes in istoria personala sau colectiva. Posesor, adesea, al unui status social
periferic, individul s-a exersat in comportamentul de supunere (fata de norme,
sefi, situatii). Expus unei presiuni informationale univoce, el a devenit un simplu
receptacol, nu are capacitate de a decide fara sprijin, norma, „indicatii'. El a
invatat sa defineasca realitatea dupa codurile prescrise. El devine, cu timpul,
anomic, dependent de sursele de autoritate, pion intr-o structura ierarhica (Levine,
Pavelchak, 1984). Supunerea indelungata la reguli rigide poate chiar modifica
structura personalitatii, poate elimina accentele personale si modela un profil de
vesnic subordonat. El a incheiat un „contract social' cu puterea: in schimbul
unei vieti sociale si profesionale „normale', el se angajeaza sa n-o ofenseze.
Normalitatea aceasta a insemnat pentru multi o traiectorie de progres, iar istoria
lor personala o „istorie de succes'. Ei s-au nascut la tara, locuiesc la bloc, se
bucura (s-au bucurat, mai exact) de facilitati nesperate. Propaganda i-a invatat ca
orasul industrial e superior satului retrograd, ca ei sint stapinii mijloacelor de
productie, purtatori de progres (Botez, 1992). Poate reprezentantul unei asemenea
categorii sa-i supere sau sa-i paraseasca pe cei care i-au oferit toate acestea ? El
nu poate constientiza faptul ca multe dintre facilitati le-a primit in schimbul supu­
nerii, al atasamentului si nu pentru merite reale.

Orice rezistenta la influenta sociala organizata este, pina la urma, infrinata. Nici o rezistenta nu poate fi totala sau de lunga durata, orice influenta se soldeaza, pina in final, cu o modificare a individului sau a grupului (Paicheler, Moscovici, 1984). O categorie sociala cu formatie scazuta si cultura simplificata, formata din muncitori calificati la locul de munca, birocrati fara studii adecvate, functionari marunti de partid recrutati din rindurile celor cu studii reduse, a avut deodata acces la pozitii nesperate. Singura sa sansa de mentinere este adeziunea si solidaritatea. Aceste categorii au ce pierde in cazul unor schimbari sociale si economice profunde, ele ar fi (sint) nevoite sa-si paraseasca pozitiile, posturile, relatiile, consideratia sociala. Nu­mai conformismul si supunerea, corelate cu respingerea inovatiilor periculoase, i-ar putea salva. Sint, deci, nevoiti sa se angajeze impotriva schimbarii.

Desi aceasta categorie ne-a fost descrisa ca apartinind paturilor sociale inferioare, noi am constatat asumarea frustrarii si in rindul altor categorii socio-profesionale: profesori de liceu, o anumita categorie de universitari, cercetatori etc., in genere, specialisti cu diplome si titluri inalte fara acoperirea, adesea, necesara in competenta.

Presiunea pentru acceptarea schimbarii sau pentru conformitate, exercitata de un grup sau o colectivitate, cerind „armonie', „echilibru' etc. tuturor membrilor sai, se poate solda uneori cu o „unitate de comportament'. Dorinta de a inova cu orice pret, insa, abordind fenomenul abrupt, poate trezi suspiciune, coeziune dobindita in scopul de a „rezista'.

Fie ca isi are sursele in trasaturi de personalitate ale indivizilor, fie ca motivul trebuie cautat in contextul psihosocial sau structura organizationala rigida, rezistenta la schimbare este, adesea, daunatoare atit celui (celor) implicat(-ti), cit si mediului social, prin uzura fizica si morala pe care o presupune acest efort. Uneori, insa, rezistenta este justificata, indivizii asupra carora se fac presiuni pentru schimbare identificind inadecvarea la context a unui mod nou de abordare a problemelor, a unui nou stil comportamental etc. Conteaza si cine face „evaluarea', gradul de implicare al acestuia in problematica analizata. Pozitia analistului trebuie sa fie neutra, el se plaseaza in afara pasiunilor. I se cere sa fie doar un observator, un arbitru al dialo­gului si nu un implicat, stimulind aprinderea emotiilor.

Strategia conversiunii

Termenul de conversiune se utilizeaza pentru a descrie schimbarea opiniilor si credin­telor, depasirea unei credinte false, schimbarea conduitei, abandonarea unei practici considerate condamnabile (Doise, 1987). Conversiunea este, de regula, rezultatul unei influente minoritare si consista in difuziunea de norme noi, cu caracter con-flictual, conducind la schimbarea „codurilor socio-perceptive' ale unei populatii (Moscovici, 1979). Pentru a diagnostica o modificare, noua conduita trebuie sa fie acompaniata de o priza de constiinta, de o transformare a identitatii. Schimbarea nu poate fi, deci, mimata, nu poate fi doar de suprafata. Daca subiectul nu reuseste sa se identifice cu modelul ce-i este propus, cu sursa de influenta, daca nu este capabil sa organizeze propria sa pozitie, nu avem de a face cu o schimbare autentica. Schimbarea ar trebui, deci, sa afecteze intregul, personalitatea sau grupul ca totalitate.

Principiul totalitatii este un „sistem de actiune istorica' (cf. Touraine, 1973) pentru ca propune ca mijloace: opozitia, organizarea actorilor si asumarea colectiva a identi­tatii. Poate fi acest principiu al totalitatii productiv in analiza situatiilor oferite de cimpul social romanesc ? Studiind categoria cadrelor, un sociolog francez, Boltanski (1982), gaseste ca acest grup social, desi pare omogen, prezinta o coeziune „flou' si pare un agregat subred. Categorizarea grupului ca totalitate este, deci, gresita. La fel, credem, se prezinta situatia in cadrul societatii romanesti. Nu avem grupuri omogene, care accepta si se angajeaza in schimbare sau se opun ei. Nu putem opera cu o categorizare dihotomica. W. Doise (1987) ne ofera o solutie: principiul totalitatii, cerind subiectului (subiectilor) sa-si redefineasca pozitia intr-un cimp social, deturneaza atentia de la aspectele relationale ale unei situatii. Modelul de categorizare dihotomica (cu noi sau impotriva noastra!) este, deci, insuficient. Doise propune o alta strategie cognitiva, principiul particularizarii.

Lumea poate fi abordata si categorizata secvential. Atunci si argumentarea, ca si contraargumentarea, pot fi particularizate in functie de situatii. Numai astfel o opinie minoritara poate influenta atitudinea majoritatii, numai reformulind argumentele, in functie de noi contexte, grupurile minoritare pot dialoga cu majoritarii. Prototipurile cu care opereaza majoritarii nu sint niciodata „totalitati', ele sint adesea asimetrice, organizate „flou' si ofera pozitii marginale (flancuri) ce pot fi atacate. Principalul este sa se abandoneze pozitia dihotomica „noi' si „altii'. Cind frontierele intre gru­puri devin mai permeabile, cind intentia de influentare nu vizeaza programatic intre­gul, strategia influentarii indirecte, prin surse bine alese, abordind aspecte particulare, pare sa antreneze schimbari sociocognitive importante. Raportindu-ne la cimpul social romanesc, tratarea majoritatii ca o totalitate omogena s-a dovedit a f i o strategie contraproductiva. in realitate, fiecare categorie socio-profesionala prezinta particu­laritati si este accesibila la argumente diferentiate. Iar in sinul fiecarei categorii pot fi identificate grupuri extrem de distantate. Studiind cimpul universitar, noi am gasit grupuri bine individualizate in raport cu virsta, istoria personala, pozitia in structura ierarhica, sistemul de relatii (Neculau, 1993). Cu alte cuvinte, „universitarii' nu reprezinta o totalitate.

Rezistenta la schimbare capata accente dramatice atunci cind strategia schimbarii este psihologizata. Explicatiile cu continut ideologic din discursul minoritar, propu-nind ruptura cu normele dominante, pot fi intelese, adesea, ca o depasire a atributiilor minoritatii, ca o caracteristica psihologica deficitara a acesteia (Moscovici, 1976). Stilul de comportament are o importanta deosebita in strategia minoritara (Papastamou, 1987). O populatie judeca, evalueaza si interpreteaza discursul minori­tar in functie de contextul sau normativ, de stilul sau cognitiv. Psihologizarea inovatiei minoritare si acompanierea acesteia de un stil lipsit de realism pot exacerba resenti­mentele si au adesea, ca efect, contestarea continutului discursului, a coerentei sale. Cu alte cuvinte, totul poate fi redus - cum ne dovedeste realitatea noastra - la particu­laritatile psihologice ale minoritarilor. Psihologia discursului minoritar poate avea efecte perverse.

Ce poate face „minoritatea activa' ? Calea de a introduce o inovatie sociala, de a influenta este declansarea conflictului sociocognitiv (Mugny, 1991). Astfel, populatia e obligata sa-si reexamineze propriile puncte de vedere si sa descopere ca minoritarii au, in parte, dreptate. Conditia este ca acest conflict sa fie interpretat ca o divergenta de opinii, ca rezultatul unui mesaj consistent si nu ca efectul unei particularitati psihologice a sursei. Sursa de mesaj, deci, trebuie sa imbrace caracteristicile norma-litatii admise de majoritate. Orice amanunt din comportamentul sau infatisarea sursei poate fi psihologizat, conducind la respingerea mesajului: un papion, o barba, un discurs mult prea „intelectual'. Prin psihologizarea sursei de mesaj este etichetat intregul grup minoritar. El poate fi perceput drept lipsit de realism, egoist, agresiv, neproductiv, mai putin progresist (Papastamou, 1987). Solutia e atenuarea carac­teristicilor diferentiate ale sursei, concomitent cu sensibilizarea majoritatii la calitatile sale individuale.

Psihologizarea nu este sinonima cu individualizarea. Daca toate caracteristicile psihologice ale sursei sint percepute ca trasaturi individuale, rezistenta la mesaj se diminueaza. O diferentiere intre membrii minoritari este, deci, bine receptata. Daca minoritarii se prezinta cu un discurs cultural omogen, conferind minoritatii calitatea de entitate grupala, discursul are mai putine sanse fata de mesajele individualizate, dozind relatia conflictuala. in concluzie, psihologizarea stabileste o linie cauzala intre discursul ideologic al minoritatii active si caracteristicile sale psihologice. Cercetarile empirice dovedesc ca discursul direct si imediat este mai putin bine primit decit cel indirect, individualizat de calitatile sursei de mesaj, introducind diferenta intramino-ritara.

Studiu de caz:

Romania - dificultatile schimbarii (O abordare psihosociologica)1

Dupa ce, in decembrie 1989, romanii au optat pentru schimbare, intrezarind sansele unei vieti demne, ale unei societati noi, chiar in ianuarie s-a vazut ca drumul spre insusirea legilor democratiei nu este usor. Consensul asupra mecanismelor si ritmului schimbarii s-a spart rapid, chiar daca toti doreau un alt mod de viata, alte structuri politice si econo­mice, inventarea unor stiluri comportamentale alternative.

Nu voi evoca aici convulsiile, furtunile, momentele de recul pe care le-am parcurs si care nu s-au sfirsit, sintem incredintati, in iunie, imaginea romanilor in oglinda lumii s-a deteriorat grav. in locul unui portret colectiv pozitiv (ne credeam toleranti si ospitalieri, generosi), am constatat cu amaraciune ca sintem receptati altfel: violenti, needucati, agresivi, intoleranti. O tara in care, inainte de razboi orice bacalaureat vorbea limba franceza, in care cartile si revistele venite din aceasta tara erau hrana spirituala a inte­lectualului, se vede acum pusa la colt pentru abandonarea normelor civilizatiei. Din pro­motoare a culturii europene la portile Orientului, Romania a inceput sa fie identificata cu un fel de republica bananiera.

Majoritatea romanilor traiesc sentimente confuze: un amestec de tristete, deceptie, rusine, umilinta, furie. Drumul spre democratie s-a soldat cu efecte secundare nebanuite: prietenii dinamitate, familii destramate, aparitia unor postrevolutionari agresivi si lipsiti de scrupule, a unor noi specii de oportunisti, ridicati fie dintre fostii sustinatori ai regi­mului inlaturat, fie dintre aspirantii la „beneficii' care nu au avut acces la putere nici macar atunci. Speranta intr-o purificare morala aproape ca s-a prabusit. Anxietatea, suspi­ciunea, culpabilizarea, vinatoarea de vinovati, masurarea gradului in care sintem „patati' macina constiintele, disponibilitatile constructive, in loc sa fie anul refacerii, al resurectiei morale, anul 1990 seamana a fi, mai degraba, Anul Vrajbei Noastre.

Analistii n-au intirziat sa gaseasca explicatii pentru aceasta degringolada: Marea Vina este aceea a „consimtirii', a supunerii, a „impacarii' cu opresorul, a „tacerii' prea inde­lungate care implica multe responsabilitati individuale. Romania n-a avut, precum Polonia, o rezistenta muncitoreasca bine organizata, n-a avut o intelectualitate independenta politic (multi dintre „dezidenti' au fost mai intii membri ai partidului comunist, unii detinind pozitii importante: nimeni nu putea ocupa un post, avansa, publica daca nu indeplinea aceasta „formalitate'), n-a avut o biserica puternica, avind rolul de a polariza opozitia. Boala a cuprins intregul organism al societatii romanesti, iar iesirea din criza pare mai dificila si mai indepartata decit ni se infatisa in decembrie 1989.

1. Acest paragraf a fost redactat in vara anului 1990 si a reprezentat textul comunicarii prezentate la Colocviul-Seminar, Influenta sociala si manipulare comportamentala, organizat de Institutul de Psiho­logie al Academiei Romane, la 29.11.1990. Textul a fost publicat in „Revista de psihologie', l, 1992, in „Revue Roumaine des Sciences Sociales. Serie de psychologie', 2, 1992 si in revista franceza „Connexions', 58, 1991.

in cele ce urmeaza, vom incerca o prezentare, din interior, de pe pozitia unui partici-pant-observator al situatiei in care se gasesc diferite segmente ale societatii romanesti in acest moment1. Natural, un „implicat' nu poate pretinde sa detina cheia adevarului. Exista insa un singur adevar ?

Definirea „raului'

Mihai Eminescu, poetul nostru national, „Omul deplin al culturii romanesti', ana-lizind cu un secol in urma dificultatile de atunci ale Romaniei de a se articula Europei civilizate, gasea ca „raul' principal adus de o „guvernare bolnava' societatii romanesti consta, mai ales, in degradarea morala a populatiei, cu efectele sale secundare: institutii devitalizate, parazitism social, starea deplorabila a invatamintului. Dupa un secol, lucru­rile par sa se repete.

Analizind „raul' produs in societatea romaneasca dupa ultimul razboi de o ideologie straina noua, dar care a penetrat profund, filosofii, sociologii, psihologii romani au identi­ficat o lista destul de lunga de deformatii care blocheaza acum procesul de invatare a unor noi atitudini comportamentale. Frica, suspiciunea, delatiunea, servilismul, lenea, egoismul, dedublarea, conformismul, dar si intoleranta, xenofobia, spiritul agresiv au intrat adinc in fiinta romanului mediu, minindu-i comportamentele adaptive. Iesim cu totii greu din acest labirint. Daca refacerea economica pare sa fie posibila, cea spirituala, psihosociala va fi mult mai de durata si se va solda cu inevitabile pierderi. Raul este prea adinc. Nu sintem singurii in aceasta situatie. Cei care s-au preocupat de problemele unirii celor doua Germanii au constatat existenta, de fapt, a „doua popoare'. Cei din Est sint mult mai intoleranti, xenofobi, mai putin dispusi sa accepte normele democratiei. S-au accentuat, se crede, laturile negative ale spiritului german. Sa se fi intimplat la fel si in Romania ? Din interior asa pare sa fie.

Nu-mi propun acum sa infatisez un tablou al tuturor dificultatilor pe care le are de depasit orice roman care doreste sincer sa se schimbe si face eforturi in acest sens. Ar fi si dificil de compus. Voi oferi doar citeva exemple.

Cea mai vizibila tara psihica, manifestindu-se individual si colectiv, pare sa fie frica. O indelungata convietuire alaturi de posibili (sau cunoscuti) delatori, sefi discretionari, mici sau mari satrapi, tortionari, a imprimat multora un comportament duplicitar, obe­dient, servil (semnul acestei atitudini era - este inca! - modul de adresare catre un individ cu statut superior: „Sa traiti! '. Ca in armata!). Orice semn de nesupunere, orice gest de aprobare mai putin convingator putea provoca represalii. Pericolul venea de oriunde. Aceasta teama fara sfirsit avea ca efect o anxietate permanenta si a condus la inventarea unor mecanisme de autoaparare de o mare diversitate. Din teama si dorinta de a-si apara situatia, viitorul personal si al celor apropiati, individul se refugia intr-un conformism de suprafata, mima adeziunea, aprobarea, se dedubla. De multe ori, insa, acest mod de adap­tare se prelungea in fiinta personala, patrundea in viata privata, in relatiile cu cei din jur, chiar in familie. Au fost, adesea, sacrificate solidaritatea cu cei apropiati, increderea, sinceritatea, demnitatea, cinstea. Treptat, individul isi pierdea eul, renunta la propria personalitate, mulindu-se dupa dorintele celor ce detineau puterea. Care, si ei, erau ali­mentati de aceeasi teama fata de superiorii lor. Un lant al fricii si obedientei. Totul pentru a supravietui. Dictatura obtinuse o societate aproape „perfecta' : bine dresata, compusa din indivizi terorizati de teama de a nu fi lipsiti de slujba, de casa, de sansa de a invata, de a publica, de libertate. Alaturi de toate motivele de frica ale omului contemporan, indivi­dul traind intr-o societate totalitara este impovarat de cele specifice acestui sistem. Scopul final era anularea individualitatii, depersonalizarea, alienarea, mularea dupa tiparul co­mun, oferit de ideologie, in buna parte, aceasta strategie a reusit.



1. Ne referim, inca o data, la vara lui 1990. Cititorul va putea evalua masura in care analistul social a realizat un diagnostic si un prognostic pertinent.

Cum a fost posibil acest lucru, cum s-a obtinut aceasta conditionare sociala ? Literatura psihosociologica privind conformismul si obedienta nu ne poate fi de folos in analiza noastra. Pentru ca se preocupa de fenomene marginale, intr-un sistem social democratic, in cazul nostru, nimic nu functiona normal, totul fusese deformat, strivit, anulat. Iata doar citeva dintre mecanismele prin care au fost dizolvate sistemele de reactie normala, comportamentele autentice:

a) Modificarea brutala a conditiilor economice si sociale prin nationalizarea proprie­
tatii private, eliminarea (uneori fizica) unor categorii sociale, inlaturarea din pozitiile cheie
a unor directori de constiinta. Dupa 1948, toata intelectualitatea de virf a fost redusa la
tacere, interzicindu-i-se sa publice, sa profeseze, sa traiasca. Abia dupa citiva ani, unii au
fost „recuperati', activitatea lor fiind drastic controlata si dirijata. Reforma invatamintului
din 1948 a anulat nu numai domenii (filosofic, psihologie, sociologie), dar si oameni. Cei
care au „rezistat' sau au fost reintegrati erau atit de cuprinsi de frica, incit reproduceau
adesea mimetic dogmele marxiste si-si „infierau' propriile opere si idei. Exista inregistra­
ta scris sau circulind doar oral o bogata cazuistica a „recuperarii' (citeste: supravietuirii)
din „mrejele ideologiei burgheze' a unor „intelectuali apropiati de popor'. Cine nu accep­
ta acest proces de spalare era eliminat fara mila, dupa ce era taxat „dusman al poporului'.
Interesant de consemnat ca multi intelectuali de stinga au fost supusi aceluiasi tratament si
ca s-au salvat uneori si unii de dreapta. Totul tinea de abilitatea personala, de situatii
concrete, de oameni.

Generatiile care si-au facut studiile in aceasta perioada au fost cele mai afectate: din scoala fusesera indepartati profesorii de valoare, disparusera toate disciplinele care amin­teau de „vechiul regim' (filosofia, morala, sociologia), istoria fusese rescrisa, literatura „purificata' de unii scriitori si directii, singura limba straina insistent studiata fiind limba rusa. Au aparut, in schimb, numeroase forme de ideologizare a constiintelor, toti erau educati sau „reeducati' in „lumina' marxism-leninismului si a „invataturii' care venea de la Rasarit. Nici un mijloc nu era neglijat: ideologizarea orelor de curs (la toate disci­plinele), organizatiile de copii si tineret, formele de petrecere a timpului liber. Nici un segment al vietii individuale nu era lasat necontrolat. Parintii nu indrazneau sa rupa acest cerc, constienti fiind ca, daca ar face-o, copiii lor ar deveni vulnerabili sau chiar victime. Multi au trait aceste situatii dramatice. Generatia celor care au acum 40-50 de ani a fost cea mai brutal inregimentata.

Dupa 1964, a venit o perioada de destindere. Nu multi ani. Dar s-au recuperat unele valori, a fost o deschidere benefica pentru cei ce-si incepeau atunci studiile sau erau dis­ponibili pentru un alt stil de gindire. Dupa instaurarea dictaturii, totul a fost apoi anulat.

b) O alta conditie care a facilitat instalarea fricii a fost scolarizarea (inclusiv univer­
sitara) precara. Dintr-o scoala mimetica nu se puteau naste constiinte. Nici valori. Aparitia
acestora tinea de hazardul unor conditii individuale favorabile: dotarea deosebita, mediu
familial elevat, apartenenta la cercurile puterii. Cei mai multi realizau, la un moment dat,
slaba lor inarmare pentru profesiune, pentru viata si traiau (traiesc !) de acum intr-o con­
tinua frica pentru situatia lor de „dupa'.

c)  Individul era aliniat, supus, hipnotizat mai ales prin crearea unui climat specific, a
unui context psihosocial favorizant, caracterizat, cum deja am aratat, prin suspiciune,
neincredere in „puritatea' si devotamentul fiecaruia. Teama de a nu gresi cumva, fara sa
vrei, era paralizanta. Amenintarea „dosarului', care putea divulga o origine sociala „im­
pura', il tinea pe individ intr-o continua teroare. Orice interlocutor putea fi potential
delator. Existau informatori peste tot: la locul de munca, in salile de clasa, printre pro­
fesori, intre vecini. Orice birou, cancelarie, catedra universitara putea fi dotata (de cele
mai multe ori, era) cu microfoane. Convorbirile telefonice erau si ele supravegheate, in
aceste conditii, de teama de a nu-ti fi descoperit gindul, teroarea patrunsese profund in noi
toti. Va intreb : mai putem fi acum normali, disponibili, plini de incredere?

O alta metoda prin care regimul a obtinut supunerea a fost formalizarea vietii publice si private, ritualizarea, birocratizarea personalitatii. Totul era prescris, dirijat, cenzurat: cuvintul, gestul, atitudinea, comportamentul public. Totul trebuia sa respecte Norma. Orice miscare trebuia „aprobata de Sus'. S-a dezvoltat astfel o „cultura' organizationala specifica, favorizind comportamente adaptive de tipul: flatarea superiorilor, blocarea ini­tiativei si comunicatiei, stoparea valorilor etc. Rutina, gestul ritualizat macinau orice tresa­rire de initiativa. Efectul? Inertia, conservatorismul, rigiditatea, rezistenta la schimbare, frustrarea. Aceste standarde comportamentale nu puteau atrage decit dezvoltarea unui mod de a gindi dogmatic, irational, mitologic. Individul era incurajat, silit sa avanseze doar comportamentele asteptate de structura astfel reglementata, el trebuia sa intre in mecanism sau era eliminat. Prestigiul sau profesional, social nu era atit o emanatie a personalitatii sale, cit a capacitatii sale adaptive. Am citit lucrarile lui Crozier despre birocratie, cunosc analizele lui Merton asupra personalitatii birocratice. „Performantele' obtinute la noi in acest domeniu intrec orice inchipuire. Individul era preluat de mic, prin organizatia „Soimii patriei', apoi prin organizatiile de pionieri si tineret, si era dresat pentru un singur model comportamental: cel prescris de putere. Constiinta publica era astfel anesteziata.

Si acum intrebarile: putea Revolutia sa provoace schimbarea imediata a modului de a gindi si actiona, a atitudinilor fundamentale, a mentalitatilor? Putea modifica stilurile comportamentale implantate, in acest mod, atit de adinc? Care sint cauzele cele mai evidente ale rezistentei la schimbare ? Ce este de facut ?

Categorii de populatie si atitudinea fata de schimbare

in Romania, majoritatea oamenilor sint de acord asupra necesitatii schimbarii. Nu numai a structurilor politice si economice, ci si a modului de viata, a mentalitatilor, a stilurilor comportamentale, a atitudinii fata de valori. Fiecare categorie sociala si pro­fesionala, fiecare individ vede, insa, acest proces de transformare in felul sau; functia oficiala, statutul sau social, capitalul cultural dobindit sint doar unii dintre determinantii diversitatii de opinii.

Cea mai defavorizata categorie a fost, credem, taranimea. Taranii au pierdut totul: proprietatea, demnitatea, uneori libertatea. Intrarea fortata in gospodariile colective i-a deposedat de pamintul lor, a dus la destramarea gospodariilor individuale, a atras dupa sine deprecierea statutului de taran, deteriorarea moravurilor din lumea rurala, in satul romanesc, exista o institutie a cooperarii, o traditie a unirii, a solidaritatii. Dar ea a fost ignorata, legile functionarii C.A.P. -ului neacordind membrilor sai nici o posibilitate de initiativa personala. Taranul a fost inselat, persecutat, umilit. Singura sansa de a scapa era sa-si paraseasca propria conditie, sa devina muncitor. Satele s-au golit, n-au ramas decit batrinii, bolnavii, cei incapabili sa dobindeasca o calificare care sa le permita sa para­seasca satul. Experienta i-a invatat arta disimularii, strategia aminarii, le-a inculcat o teama bolnava fata de orice „initiativa', fata de orice noua reglementare care nu poate aduce decit o noua nenorocire. Reticenta lor fata de nou este explicabila. Cine poate garanta stabilitatea acestor masuri, zic ei. Sa mai asteptam! Multi nu vor pamint, nu au incredere in autoritati, dar nici in cei care le promit totul (prea des li s-a promis!). Nu mai au incredere nici in ei insisi. S-au dezobisnuit sa munceasca pamintul cu dragoste, nu au inventar agricol, nu-i mai intereseaza decit sa supravietuiasca. Nu au ambitii. Poate, dupa succesul primilor intreprinzatori, se va trezi vechiul dor de pamint al taranului roman.

Desi proclamata „clasa cea mai avansata', „forta conducatoare', desi considerata te­melia regimului, clasa muncitorilor a avut de suportat toate esecurile sistemului: salarii drastic diminuate, dependenta totala de vointa stapinirii, conditii de viata adesea inumane. Raspunsul muncitorilor a fost condensat perfect intr-o formula care circula inainte de Revolutie: „Voi va faceti ca ne platiti, noi ne facem ca muncim'. Uneori, rabdarea lor greu incercata sfirsea prin acte de protest fatise, organizate. Sint cunoscute actiunile mine­rilor (1977) si ale muncitorilor de la Brasov (1987), Iasi (1987), centre cu vechi traditii de lupta.

Cei mai multi muncitori provin, insa, din mediul rural, nu au inca acea constiinta a apartenentei la alta clasa, sint blocati de o pregatire profesionala redusa, multi sint inca­pabili sa se recicleze. Toti acestia percep schimbarile din viata sociala ca amenintari directe la adresa slujbelor ce le detin, a viitorului familiilor lor. Unele personalitati, o parte din presa cotidiana i-au taxat, pentru adeziunea lor la programul actualei puteri, pe care 1-au crezut mai putin drastic, drept „prosti', „inculti', „turma' etc. Ostilitatea lor fata de cei care se „descurca', acum ca si inainte, pare explicabila. Cind s-au ridicat, primii, impo­triva totalitarismului nu au fost ajutati, nici aparati. Dar nu pot fi ignorati, caci reprezinta segmentul social cel mai numeros.

Categoria cea mai accentuat disponibila schimbarii o reprezinta intelectualii. Nu toti. Multi poseda diplome fara acoperire in competenta. Acestia nu vad cu ochi buni com­petitia, initiativa etc. Unii au facut exces de slujire a tiraniei sau au colaborat cu organele de represiune. Nici acestia nu doresc un nou recurs social. Unii dintre ei, pentru a-si acoperi „petele' din trecut, au aderat cu „entuziasm' la partidele din opozitie, devenind activi, redutabili „luptatori anticomunisti'. Activismul lor este dictat de aceeasi veche teama: sa nu fiu descoperit, sa supravietuiesc! E firesc ca acestia sa fie priviti cu neincre­dere. Prea s-au „convertit' repede ca sa poata fi credibili. Nu se bucura de simpatie nici aceia care au reusit sa profite, in scurt timp, de noile lor „convingeri' : automobile din Vest, calatorii pe spezele regimului sau altor partide, vilele fostei nomenclaturi.

Exista o categorie destul de numeroasa de intelectuali care, desi doresc schimbarea, manifesta inca rezerve, nu se angajeaza. Sint cei care au pastrat distanta fata de regimul totalitar, nu au facut compromisuri, nu au beneficiat de privilegii. Acestia nu se implica nici acum, se mentin in expectativa si fata de opozitia adesea interesata si agresiva. Ei se considera „nepatati' si nu vor sa-si investeasca propriul capital moral, singura lor avere, in nici o optiune aventuroasa.

Categoria cea mai disponibila schimbarii sint studentii. Nu au avut timp sa se „pateze' (doar unii activisti ai organizatiilor de tineret comuniste au dovedit multa mobilitate, deve­nind la fel de activi „anticomunisti'), cei mai multi n-au fost contaminati de ideologia totalitarismului si de practicile sale. Naivi uneori, afectivi, sint insa si mai usor ma-nipulabili. Situatie de care se profita uneori copios. Speranta e insa in ei.

S-au profilat doua solutii pentru iesirea din criza: una radicala, anuntind programatic sacrificii, renuntari, victime. A doua strategie propune pasii mici, schimbarea treptata, facind readaptarea suportabila. Redresarea economica va intirzia, insa, foarte mult. Cu toate acestea, cea mai mare parte a populatiei opteaza, mai bine zis, a optat, pentru aceasta din urma. Argumentul este: dupa ce am suferit atit in timpul lui Ceausescu, tot noi sa facem sacrificii ? N-a fost destul ? Ei mai au o justificare pentru aceasta optiune: efectele primei strategii nu vor fi suportate de cei ce au creat-o. Altii, cei multi si nepregatiti pentru schimbare, vor fi aceia care vor resimti consecintele directe.

Analistii care au studiat decalajul dintre cele doua Germanii au convenit ca vor fi necesari cel putin zece ani pentru a-i aduce pe cei din Est la nivelul celor din Vest. in Romania, un politolog a apreciat, nu mult dupa Revolutie, ca vor fi necesari douazeci de ani pentru a se ajunge aproape de standardele tarilor civilizate. Atunci, el a fost atacat atit de stinga, cit si de dreapta. Dupa aproape un an de la aceasta disputa, multi inclina sa-i dea dreptate. Daca refacerea economica nu va fi posibila, cea psihomorala va fi mai di­ficila, apreciaza acum sociologii, filosofii, psihologii. „Nu poti sa dai legi ca sa repari oameni', constata un ginditor care a avut un rol important intre opozantii lui Ceausescu.

Rezistenta la schimbare

Implementarea schimbarii, se stie, nu este un proces coerent, compact, antrenind con­comitent latura economica, structurile organizationale, contextul psihosocial. Receptivi­tatea la imperativele schimbarii cunoaste, dimpotriva, o desfasurare asincrona, provocind uneori rupturi, reactii de respingere. Socul schimbarii poate bloca initiativele, paraliza actiunea, deforma perceptia corecta a evenimentelor in care individul este plasat. Se sol­deaza adesea cu tensiune, anxietate, uneori cu nostalgia fata de trecut. Vointa de per­manenta, tendinta de conservare care asigura identitatea si coerenta pot veni, deci, in contradictie cu dorinta de schimbare.

Rezistenta se manifesta uneori direct, fatis, alteori mascat, disimulata sub aparenta acceptarii manifeste a noului, dar filtrindu-1, in fapt, in mod subtil. Chiar atunci cind afirma dorinta schimbarii mediului lor, subiectii schimbarii doresc in realitate sa nu fie nevoiti sa inventeze comportamente noi, sa nu renunte la stereotipuri si obiceiuri.

Nu putem pretinde, aflati in mijlocul evenimentelor, ca am putea identifica cei mai importanti factori de rezistenta la schimbare. Vom incerca, totusi, un inventar al factorilor de natura psihosociala, stiind ca riscam mult. Timpul va valida selectia noastra.

Respectul fata de traditii, obiceiuri, cutume pare sa fie unul dintre motivele respingerii noilor stiluri comportamentale aduse de Revolutie. „Noi asa am apucat', spun cei virst-nici, care au „rezistat' adesea prin conservarea unui mod de viata patriarhal, de inspiratie rurala, prelungit in mediul urban prin relatiile de rudenie, ceremonii familiale, respect deosebit pentru valorile mostenite, singurele autentice. Acest mod de a rezista a fost pentru multi singura alternativa la presiunile regimului comunist, care adusese cosmopolitismul „internationalismului socialist'.

La inceputul razboiului ultim, societatea romaneasca etala un mod de viata bazat pe relatii de incredere, stabilitate, solidaritate interumana. Razboiul si cei patruzeci si cinci de ani de „impregnare' comunista, cu toate ca au degradat considerabil acest sistem de valori, n-au reusit sa-1 distruga. Conservarea lui a reprezentat o forma de opozitie pasiva. Pe acest fond spiritual, asaltul unor noi moduri de raportare la valori, noul stil de viata in care principalul este sa fii „intreprinzator', desi a gasit multi partizani, intimpina o opozi­tie tacita. Iar cei care s-au acomodat repede sint priviti adesea cu ostilitate si sint perceputi uneori ca niste „corpuri straine'.

Dependenta de conceptiile insusite prin formatia initiala pare sa fie un alt factor care blocheaza calea schimbarii, intregul sistem formativ a fost conceput ca un mijloc de control al individului, inventindu-se adesea metode pentru subordonarea sa. Un individ dependent, aservit, umilit este rareori dispus sa doresca altceva decit ceea ce i se insufla. Iata citiva indicatori ai acestei „politici scolare': punerea accentului pe „invatare' (inteleasa ca asimilare necritica a cit mai multor cunostinte), marginalizarea spiritului critic, expulzarea obiectului psihologiei din scoli si din universitati etc. Chiar daca existau profesori care intretineau curiozitatea elevilor si studentilor, care alimentau potentialul lor creativ, cei mai multi au fost aliniati, obligati sa accepte jocul social al „dresajului'. Majoritatea populatiei care a beneficiat de acest „sistem formativ' poarta in singe morbul supunerii. Propaganda comunista a prins radacini adinei in fiecare din noi.

Un efect secundar al acestui fenomen este comportamentul conformist, dependenta fata de opiniile majoritatii. Colectivismului, atit de recomandat de doctrina comunista, i-au fost extirpate unele trasaturi (cooperarea, toleranta fata de stiluri diferite, solidaritatea umana), pentru a se putea ridica la rangul de norma unica atitudinea de „supunere fata de vointa majoritatii'. Care vointa era adesea implantata artificial, impusa, rareori sugerata. „Cei multi' erau, de fapt, citiva care controlau multimea.

Am descris mai sus ravagiile fricii, modul prin care era obtinuta ascultarea. Teama de necunoscut, senzatia de amenintare fata de ceea ce nu intelegi constituie un comportament firesc de aparare al fiintei umane. Aceasta temere a fost adine exploatata, ea a fost obtinuta in urma aplicarii unui program riguros de conditionare colectiva. Dupa ce o viata a produs doar comportamente precise, controlate, individul este reticent fata de tot ceea ce e nou, diferit, altfel, incercarea lui se obtine nu prin etichetari brutale, ci prin avansarea unor comportamente caracterizate prin respect pentru fiinta sa, dorintele sale, dificultatile sale.

Lipsa de incredere in cei din jur, uneori si in sine, constituie un motiv serios de refuz al alternativei. Cercetarile psihosociologici asupra schimbarii atitudinii au dovedit im­portanta deosebita a modului in care este perceputa sursa mesajului. Daca cei supusi unui bombardament informational nu acorda credit sursei, ei isi organizeaza o strategie de „rezistenta' la persuasiunea emitatorului. O sursa de mesaj trebuie sa fie, deci, credibila, verosimila, sa fie aureolata de autoritatea publica, indeosebi morala, in cazul Romaniei, sursele de mesaj sint adesea necunoscute publicului larg sau practica un limbaj agresiv, acuzind, culpabilizind. Aceste comportamente fac sa scada atractia pentru programul propus.

In sfirsit, refuzul din ignoranta. Individul, de multe ori, nu stie ca nu stie. El se vede competent, informat, initiat. Imaginea sa despre sine este - de regula - stenica, uneori chiar edulcorata. Pentru individul de conditie intelectuala si culturala medie sau joasa, orice conceptie care este diferita de sistemul sau informational si axiologic constituie o contrazicere a normalului, o deviatie absurda, chiar o injurie. El refuza in bloc orice opinie, model actionai, sistem conceptual care-i strica echilibrul. Trebuie sa fie condamnat pentru aceasta conditie a sa de care - de cele mai multe ori - nici nu este el insusi vinovat ?

As mai inregistra o frina care blocheaza procesul de schimbare: presiunea imagi­narului. Cei care au trait in Est au simtit nevoia unei alternative la mizeria diurna, a unei „alte lumi', in care sa poata avea loc idealurile, dorintele, visurile noastre. Prin refuzul realului, prin schematizare, prin incarcatura sa afectiva, imaginarul social exercita o pre­siune asupra individului in sensul ca-i deschide o alta poarta, ii ofera inca o sansa. Oa­menii, se stie, construiesc, alaturi de vizibilul imediat, o lume a posibilului, a dorintei, a aspiratiilor. Paralel cu scena reala a vietii, pe care o refuza, individul vede adesea o „alta scena', in parte plasmuita, dar care poate deveni motor, forta motrice a actiunii. Imagi­narul fecundeaza realitatea, constituie o expresie a doritului. Categorie a „diferitului', imaginarul introduce nevoia de schimbare, de inovatie, de proiecte.

in Romania, s-au suprapus doua straturi ale imaginarului:

a)   cel confectionat de propaganda comunista (o lume a dreptatii, egalitatii, fratiei,
fericirii) care - credeau multi - a fost tradata de Ceausescu. Daca nu s-ar fi intimplat
astfel, aceasta lume ideala, edulcorata s-ar fi putut infaptui. Putini erau cei care au intre­
zarit, de la inceput, caracterul „utopic', „himeric', mult prea „iluminist' ca sa poata
deveni realitate, al acestei „constructii fantastice' - societatea comunista. Numerosi „gar­
dieni ai imaginarului' vegheau la mentinerea idealurilor, la obtinerea gesturilor de ali­
niere. Multi cred si acum in aceasta lume fabuloasa.

b) cel plasmuit de visurile, de dorintele poporului, de informatii fragmentare, din
biografii romantate intretinute de unele posturi de radio pentru Est despre o lume mirifica,
a Apusului superbogat, unde toti au sansa (posibilitatea) sa-si satisfaca toate dorintele. De
dupa gratii (citeste: cortina de fier), totul parea miraculos, exceptional, mitic. Ani, dece­
nii, poporul roman a sperat, a asteptat o minune: „Vin americanii'. Cu bogatia, cu civili­
zatia, cu modelul lor de viata. Multi au murit nutrind aceasta dorinta. Aceasta societate
perfecta era, desigur, o constructie bovarica, nascuta ca o alternativa la realitatea „urita'
care nu oferea nimic pe masura visului.

Revolutia din decembrie 1989 a reinviat Visul cel Frumos. Toti au crezut in sansele unei lumi noi, frumoase, curate. Si - deodata - ne-am vazut confruntati cu o realitate „murdara', rudimentara, grosiera, deloc poetica. Perioada postrevolutionara, prin ca­racterul sau realist-crud, contravenea acelui imaginar obsesiv care alimenta nevoia de altceva, care functiona ca o supapa pentru a elibera tensiunea diurna. Cind aceasta pro­iectie s-a demitizat, cind si-a pierdut misterul, aureola, cind abstractul asteptarii s-a con­fruntat cu realitatea, aceasta realitate a aparut cu atit mai brutala, mai violenta. Si s-a instalat refuzul: „Noi nu asta am vrut, nu asa ceva ne-am dorit'. O constructie fantastica, plasmuita de fiecare in diferite chipuri, dar simbolizind o fecioara neprihanita in straie trandafirii este deodata agresata, violata de niste oameni lipsiti de idealuri si maniere, decazuti. Nu sint ei „fortele raului' care vor sa transforme intr-o prostituata o fecioara-vis, atit de greu crescuta si protejata? Cine vrea sa ne fure metafora?






Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }