QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate psihologie

Neuropsihologie si neurocibernetica








NEUROPSIHOLOGIE SI NEUROCIBERNETICA


OBIECTIVE

Formarea unei conceptii stiintifice unitare cu privire la feno­menele si procesele psihice, in calitatea lor de rezultante ale integralitatii sistemului neuroendocrin, pe baza cunoasterii mecanis­melor neurofiziologice, neurochimice si neurocibernetice, constituie obiectivul esential al cursului. Din ratiuni ce vizeaza profilul viitorului specialist, cele doua ramuri ale stiintei nu vor fi tratate separat, ci sub forma unei sinteze logic constituite, cu valoare de disciplina autonoma de invatamant. La randul ei, logica interna a acestei discipline de sinteza obliga la inversarea ordinii celor doua ramuri ale stiintei data in titulatura, intrucat intelegerea problemelor specifice neuropsiho­logiei este conditionata de intelegerea celor specifice neurociberneticii. Cum, insa, sinteza nu este o simpla alaturare, problemele specifice celor doua domenii se vor intrica frecvent in continutul acestei disci­pline. In acelasi timp, pentru a evita confuziile de orice fel - mai cu seama cele datorate utilizarii neadecvate - se impune definirea unor notiuni cu caracter mai general.





I. Notiuni introductive

Definitii :

– Neuropsihologia este stiinta interdisciplinara care se ocupa cu studierea fenomenelor psihice, ca rezultate ale activitatii integratoare a centrilor nervosi superiori.

– Neurocibernetica este stiinta interdisciplinara care se ocupa cu studierea proceselor si mecanismelor specifice sistemului integrator, care stau la baza achizitiei, procesarii, stocarii si utilizarii informatiei (sub forma de comenzi).


II. Actul si arcul reflex in integrare

Functia de integrare a organismului este realizata de subsistemul neuroendocrin in baza mecanismului cunoscut sub denumirea de act reflex (neuroendocrin), care reprezinta o procesualitate ce excede calitativ conceptul cartezian. Suportul material la nivelul caruia se realizeaza aceasta procesualitate poarta denumirea de arc reflex (neural, endocrin sau neuroendocrin). Arcul reflex este alcatuit din urmatoarele componente: receptorul – care, la impactul cu stimulul adecvat, gene-reaza semnalul-informatie (electroionic sau hormonal); calea aferenta – cu rol de canal purtator de semnale-informatie spre componenta de procesare; centrul reflex – care proceseaza semnalele-informatie si genereaza semnalele-comenzi; calea eferenta – cu rol de canal purtator de semnale-comenzi spre componenta de executie a acestora; efectorul

– care executa intr-o modalitate adecvata comanda primita de la centru si aferentatia inversa – cu rol de canal purtator de semnale-informatie spre centrul reflex despre modul in care efectorul a indeplinit comanda primita, permitand interventia corectoare a centrului in cazul aparitiei unor abateri in executia comenzii; prezenta aferentatiei inverse confera arcului reflex valoarea unui sistem cu autoreglaj. 


III. Unitatea anatomo-functionala a sistemului integrator

Arcul reflex neural reprezinta unitatea anatomo-functionala a subsistemului nervos si nu neuronul, asa cum in mod gresit se mai sustine inca. Greseala provine din inconsecventa cu care sunt definite anumite notiuni si, nu de putine ori, din faptul ca mai exista inca autori de lucrari stiintifice care, din lipsa unei conceptii unitare de gandire, nu pot atribui respectul cuvenit cuvantului scris. Prin unitate anatomo-func-tionala (si nu structural-functionala, sintagma fiind cel putin o iteratie) trebuie sa se inteleaga nu cea mai mica parte dintr-un intreg, ci cea mai mica parte dintr-un intreg, la nivelul careia se realizeaza functia intre­gului care o cuprinde. Cum functia subsistemului nervos este integrarea si cum aceasta nu poate avea loc decat la nivelul arcului reflex, independent de gradul lui de complexitate, neuronul nu poate avea calitatea de unitate anatomo-functionala. Din definitia data mai sus, rezulta ca cel mai simplu arc reflex este format din cel putin patru neuroni, intre care se stabilesc trei sinapse neuro-neurale; se deduce de aici ca nu exista arcuri reflexe monosinaptice, ci numai polisinaptice. Ceea ce se considera a fi un arc reflex monosinaptic nu reprezinta altceva decat o parte a adevaratului arc reflex. Neuronul este parte componenta a arcului reflex, desigur, principala, dar el singur nu poate asigura procesul integrarii. Toti neuronii, inclusiv cei specializati in secretia de hormoni, apartin categoriei de celule excitabile, alaturi de fibrele musculare, unele celule endocrine si epitelio-senzoriale si celu­lele tesutului excitoconductor cardiac. Particularitatea acestei categorii celulare este reprezentata de capacitatea de a genera, la impactul cu stimulul, sau de a autogenera (celulele cardiace excito-conductoare, neuronii inspiratori bulbari cu automatism, unele fibre musculare netede din teritoriul visceral) o variatie grava a valorii potentialului electroionic de repaus al membranei periplasmatice, in consecinta careia raspunsul celular specific devine iminent.


IV. Tipuri de arcuri reflexe

Toate arcurile reflexe care intra in alcatuirea subsistemului nervos sunt duble, aceasta in sensul ca fiecare arc reflex se inchide, succesiv, in doi centri nervosi de decizie: unul subcortical, care asigura realizarea rapida si standardizata a actiunii de raspuns si altul cortical, care asigura realizarea actiunii de raspuns nestandardizata (modulara), in conformitate cu toate circumstantele semnificative ale momentului si locului. Daca actul reflex care se inchide in primul nivel de decizie (subcortical) este involuntar, inconstient, dar constien-tizabil ulterior, actul reflex care se inchide la al doilea nivel de decizie (cortical) este intotdeauna voluntar si constient de la inceput. De asemenea, toate actele comportamentale se realizeaza pe baza functionarii unor arcuri reflexe, chiar daca gradul inalt de comple­xitate al acestora scapa observatiei si analizei noastre. Cand facem referire la acte reflexe simple, spunem ca ele au fost determinate de un anumit stimul, iar cand ne referim la acte comportamentale complexe, spunem ca ele au fost determinate in baza anumitor motivatii; distinc-tia este, in mare masura, de natura formala. Desigur, de aici nu trebuie sa se extraga concluzia gresita ca intre stimul si motivatie nu facem distinctia ce o impune complexitatea mai mare a celei din urma.


V. Functiile neuronului

Intre miliardele de neuroni care compun subsistemul nervos nu gasim nici unul care sa nu fie implicat – intr-un moment sau altul – in cel putin un arc reflex; acelasi neuron, in situatii diferite, poate intra in alcatuirea mai multor arcuri reflexe. Oricare neuron, independent de zona unde este situat, detine doua functii de baza: excitabilitatea (conductibilitatea fiind o functie derivata din aceasta) si secretia. In ultima si succinta analiza, excitabilitatea reprezinta o masura a vulne-rabilitatii neuronului (ca si a tuturor celulelor excitabile) fata de actiunea factorilor excitanti. Ca oricare alta celula, neuronul, impreuna cu lichidul interstitial, formeaza un sistem termodinamic. Sistemul termodinamic este alcatuit dintr-o componenta cu evolutie lenta a parametrilor de stare si o alta cu o evolutie rapida a propriilor para­metrii de stare; cand vitezele de evolutie ale parametrilor de stare ai celor doua componente devin comparabile, sistemul termodinamic isi inceteaza existenta; in timp ce una dintre componente (mediul) se afla intr-o anumita stare, cea de a doua (celula) trece printr-o multime de stari posibile; viata biologica este conditionata in mod esential de existenta sistemului termodinamic celula-mediu. Acest fapt implica si recunoasterea neidentitatii de compozitie chimic-biochimica a celor doua medii: lichidul citoplasmatic si lichidul interstitial; identitatea de compozitie dintre acestea (echilibrul termodinamic) echivaleaza cu disparitia sistemului termodinamic, adica cu moartea celulei. Evitarea acestui pericol cade, in primul rand, in sarcina membranei neuronale, care este prevazuta cu mecanisme de transport selectiv intre cele doua medii. Dar, pentru existenta biologica a neuronului (ca si a altor celule excitabile) este imperios necesara capacitatea acestuia de a discerne intre conditiile de mediu favorabile si nefavorabile, intre stabilitatea si varianta factorilor de mediu. Prin aceasta finalitate se justifica exis-tenta la nivelul membranei neuronale (si a celorlalte celule excitabile) a unor canale (pori) transmembranare (canale ionice), cu diametrul de aproximativ 8 Å, care, in conditii normale sunt inchise si care, sub actiunea unei variatii valorice semnificative a factorilor de mediu (excitant), se deschid pentru scurt timp, lasand sistemul termodinamic celula-ambient la cheremul actiunii legilor fizico-chimice ale gradi-entilor. Se deduce, astfel, ca actiunea oricarei variatii semnificative a unor factori de mediu (excitanti) determina deschiderea canalelor transmembranare (canale ionice) si indreapta sistemul viu (celula) spre moarte. In fata unui asemenea pericol, neuronul (celula excitabila, in general) nu are de ales, pentru a-si salva viata, fiind obligat sa reactioneze (sa raspunda) prin refacerea neidentitatii de compozitie chimica intre citoplasma si lichidul interstitial, concomitent cu reinchiderea canalelor deschise de stimul. Pompa de Na+-K+ repre-zinta mecanismul prin care se realizeaza atat refacerea compozitiei chimice (ionice) a citoplasmei – aceasta in mod direct –, cat si reinchi­derea canalelor ionice, in mod indirect, prin intermediul antiportului Na+/H+. De la momentul deschiderii canalelor ionice de catre stimul si pana la reinchiderea lor si refacerea asimetriei chimice citoplasma-mediu, prin intermediul unor mecanisme consumatoare de energie (pompe ionice), trece un interval de timp de aproximativ doua miimi de secunda (pentru neuron si fibra musculara scheletica); eveni­mentele electroionice care au loc in acest interval dau continut potentialului de actiune. Mai mult de 2/3 din acest interval de timp neuronul este inexcitabil (excitabilitate nula), avand canalele ionice deschise; ramanand sub incidenta legilor fizico-chimice, ionii Na+ patrund pasiv in citoplasma (faza ascendenta a potentialului de acti-une), iar ionii K+ ies pasiv in interstitiu (faza descendenta pasiva a potentialului de actiune). Cea de a doua proprietate a neuronilor este secretia (sinteza si eliberarea) de mediatori si neuromodulatori;  neuro-secretia de hormoni nu reprezinta decat o specializare pe o alta directie, dezvoltata din ceea ce este general valabil la oricare neuron. Abundenta ergastoplasmei in neuroni dovedeste ca acestia sunt celule prin excelenta secretorii.


VI. Proprietatile neuronului. Relatii interneuronale

Excitabilitatea (ca si conductibilitatea), ca proprietate esentiala a neuronului, este conditionata de functionarea canalelor ionice aflate in starea inchisa. Canalul ionic este format din patru subunitati proteice lungi, dispuse paralel si diametral unele fata de altele, astfel incat sa delimiteze intre ele un spatiu canalicular cu diametrul de aproximativ 8 Å. Subunitatile strabat grosimea membranei de la o fata la alta, astfel incat lungimea canalului depaseste cu putin grosimea acesteia (100 Å).

Atunci cand canalul este deschis, citoplasma comunica liber cu lichidul interstitial, permitand miscarea prin el a tuturor moleculelor si ionilor ale caror dimensiuni sunt inferioare diametrului acestuia. Starea deschisa a canalului este una tranzitorie si de foarte scurta durata, aceasta deoarece libera comunicare dintre cele doua medii indreapta neuronul spre moarte prin egalizarea concentratiilor ionilor si moleculelor mici de cele doua parti ale membranei. In timpul unui potential de actiune, in baza gradientilor electrochimici proprii, ionii Na+ patrund in citoplasma, iar ionii K+ ies in interstitiu, ceea ce afecteaza grav, in primul rand, activitatea enzimelor implicate in metabolism. In aceste conditii de maxima gravitate, neuronul angajeaza pompa de Na+-K+, care – cu consum de energie (ATP) – scoate la exterior ionii Na+ si reintroduce in citoplasma ionii K+, pana la refacerea starii initiale. In acest mod, concentratia externa a ionilor Na+ creste remarcabil (aprox.140 mEq/l) in dauna celei interne (aprox. 10 mEq/l), ceea ce genereaza o importanta forta (gradientul electro­chimic) care tinde sa impinga ionii Na+ spre citoplasma, in timp ce concentratia externa a ionilor K+ scade mult (aproximativ 10 mEq/l) in favoarea celei interne (aproximativ 110 mEq/l). Forta gradientului electrochimic al ionilor Na+  devine utila iesirii din citoplasma a ionilor H+ (rezultati din dehidrogenarea substratului organic in scopul obtinerii energiei necesare refacerii ATP-ului), care tind sa se acumuleze in citoplasma si sa-i afecteze pH-ul (un alt factor ce conditioneaza activitatea enzimelor metabolice). Astfel, ionii H+, aflati in exces in citoplasma, pot iesi la exterior, in schimbul intrarii unui numar egal de ioni Na+ (mecanismul antiport Na+/H+, pentru care nu se cheltuieste direct energie metabolica). Ajunsi la fata externa a membranei neuronale, ionii H+ raman atasati intim la aceasta, atrasi fiind de electronegativitatea fetei interne a membranei. Prezenta ionilor H+ la fata externa a membranei, duce la reducerea pH-ului in pelicula de lichid adiacenta acesteia. Cum capetele externe ale subunitatilor proteice ale canalului ionic sunt scaldate de o solutie acida, comporta­mentul lor , ca substante amfolite, va fi unul bazic; este generata astfel o mare afinitate a capetelor externe ale proteinelor canal fata de ionul Ca++ care detine un caracter acid. In aceste conditii, ionul Ca++ va fi legat prin coordinare de proteinele canal (care ofera pana la 8 puncte de ligandare pentru un ion Ca++, aici nefiind o legatura de valenta), ramanand fixat precum un „capac” pe gura externa a canalului. Aceasta este starea inchisa a canalului, care nu este o stare discreta. Intrucat taria legaturilor ionului Ca++ la gura externa a canalului este functie de taria caracterului bazic al proteinelor canal, iar aceasta functie de concentratia ionilor H+ (valoarea pH), se intelege ca gradul de fermitate al starii inchise a canalului variaza intre o limita minima (cand valoarea pH este mai mare) si una maxima (cand valoarea pH este mai mica). Astfel, cand este inchis, canalul ionic are o multime de stari posibile, determinate de fermitatea legaturilor coordinative ale ionului Ca++ la proteinele canal. De aici rezulta vulnerabilitatea (excitabilitatea) mai mare a canalului fata de actiunea excitantilor, atunci cand taria legaturii este minima si mai mica, atunci cand taria legaturii este maxima, cunoscut fiind faptul ca actiunea oricarui excitant se rezuma la deschiderea canalului ionic. In concluzie, se poate afirma ca un canal ionic detine o singura stare deschisa si mai multe stari inchise; cand canalul ionic este deschis, excitabilitatea este nula (perioada refractara absoluta), iar cand este inchis, ea poate lua orice valoare cuprinsa intre o limita minima (atunci cand fermitatea inchiderii este maxima) si una maxima (atunci cand fermitatea inchiderii este minima). Excitabilitatea nu este o constanta neuronala, ci valoarea ei este functie de gradul de fermitate a inchiderii canalului ionic, fermitate ce poate varia, la acelasi neuron, de la un moment la altul; cand fermitatea inchiderii este redusa, deschiderea canalului ionic poate fi realizata de un stimul cu intensitate mica, iar cand fermitatea inchiderii este crescuta, deschiderea nu poate fi realizata decat de stimulii cu intensitate corespunzator mai mare. Dar, excitabilitatea neuronului variaza si in functie de alte variabile: densitatea canalelor ionice, viteza de lucru a pompei de Na+-K+, concentratia externa a ionilor K+, temperatura mediului extern, nivelul de moment al metabolismului energetic etc.



Deschiderea unuia sau a catorva canale ionice, sub actiunea unui stimul de intensitate redusa, face posibila difuzia unui numar mic de ioni Na+ si K+, pe care pompa specifica ii poate redistribui in timp real, refacand starea initiala si reinchizand canalele ionice. Un asemenea eveniment minor nu este in masura sa influenteze canalele inca inchise din jur, astfel incat el nu se propaga, ramanand ca un eveniment local, nepropagabil (nu insa fara importanta, el marind corespunzator excitabi­litatea neuronului in acea zona a membranei ). Pentru a putea genera un potential de actiune, stimulul trebuie sa se dovedeasca a fi in masura sa deschida un numar de canale, prin care fluxurile ionice pasive sa fie atat de mari, incat sa nu mai poata fi contracarate in timp real de transportul in sens invers realizat de pompa specifica. Numarul minim de canale ionice deschise, prin care fluxurile ionice pasive pot genera un potential de actiune, se numeste numar critic. Acest numar, insa, nu reprezinta o constanta a neuronului, ci o marime variabila, functie de circumstante, el putandu-se modifica, pentru aceeasi portiune membranara, de la un moment la altul. 

Obligati la interrelatii functionale complexe, neuronii se leaga intre ei (precum si cu efectorii) prin intermediul sinapselor. Prezenta acestora determina polarizarea functionala a oricarui neuron: un pol de iesire (a neuromesagerilor), reprezentat de butonii terminali ai axonilor si un pol de intrare (a semnalului), la nivelul caruia se afla receptorii pentru neuromesageri, reprezentat de dendrite, soma neuronala – inclusiv conul de emergenta al axonului – si partile laterale ale unora dintre butonii terminali ai axonilor. Neuromesagerul eliberat din veziculele butonului terminal traverseaza, prin difuzie, fanta sinaptica si se leaga de receptorul stereo specific de pe polul de intrare al neuronului urmator sau al efectorului. Cata vreme neuromesagerul este legat de receptor, canalele ionice din zona sunt deschise. Pentru ca acestea sa se poata reinchide, prin mecanismele deja cunoscute, este necesar ca mediatorul sa paraseasca receptorul. Daca ar actiona o enzima de liza a legaturii dintre molecula de neuromesager si receptor, atunci molecula de neuromesager astfel eliberata s-ar lega de un alt receptor si reinchi­derea canalelor nu ar fi posibila. Singura solutie ramane aceea ca o enzima specifica sa degradeze molecula de neuromesager, astfel incat sa rezulte fragmente ale acesteia, fragmente care nu mai pot ramane legate de receptor, canalele putandu-se reinchide. Astfel de enzime sunt acetilcholinesteraza (pentru acetilcholina si derivati) si manoamino­xidaza (pentru adrenalina si alti neuromesageri). Ramasi in fanta sinaptica, produsii de degradare ai neuromesagerilor (cholina si acetilul, in cazul acetilcholinei) impartasesc o soarta diferita: unii (cei mai putini) sunt readusi in butonul terminal axonal si metabolizati, altii (de asemenea putini) trec, prin difuzie, in interstitii si, de aici, in circulatie (fiind metabolizati la nivelul ficatului – uzina chimica a intregului organism), iar cei mai numerosi sunt captati activ in neuronul urmator, fiind utilizati ca materie prima pentru a resintetiza, aici, noi molecule de neuromesager identic (de exemplu, acetilcholina), pe langa materia prima adusa de circulatia sanguina locala. Astfel, intr-un lant de neuroni, fiecare primeste o parte importanta din materia prima, pentru sinteza propriului mediator, de la neuronul dispus anterior, aportul sanguin de materie prima devenind secundar. Singurul neuron care nu are in fata un altul si care, deci, nu are de la cine primi o parte importanta de materie prima decat de la circulatia sanguina este primul neuron din lant, adica protoneuronul, sau neuronul senzitiv al circuitului. Or, tocmai din acest motiv, corpul celular al protoneuronului (neuronul senzitiv) oricarei cai senzitive – spinale sau craniene – este situat in afara axului cerebrospinal (in ganglionul senzitiv spinal sau cranian) : pentru a putea beneficia exclusiv de aportul sanguin de materie prima in vederea sintezei propriului neuromesager (in cazul de fata – acetilcholina).

Oricare sinapsa este caracterizata de o dinamica accentuata (plasticitate) atat in plan anatomic, cat si functional, ceea ce face ca la nivelul ei sa aiba loc o serie intreaga de procese implicate in codifi-care-recodificare a semnalelor, in memorie etc. Plasticitatea sinapselor este accentuata si in privinta tipului de neuromesager eliberat, desi aceasta specificitate vizeaza programul genetic al neuronului pre­sinaptic si nu sinapsa in sine, neuron care, intr-o anumita etapa, colinergic fiind, poate deveni, in anumite circumstante, adrenergic, sau chiar producator de neuromesager inhibitor. De aici se desprinde concluzia ca in programul genetic al oricarui neuron exista posi­bilitatea, sub forma de potentialitate, de sintetizare a oricarui neuromesager. 

In afara relatiilor prin intermediul sinapselor, neuronii invecinati stabilesc intre ei si relatii nonsinaptice (electrotonice), prin intermediul carora isi conditioneaza reciproc starea de excitabilitate. Este vorba de transmisia efaptica, implicata atat in procesele de propagare pe fibre vecine, cat si in procesele de iradiere a excitabilitatii la nivelul centrilor nervosi. Prin aceasta din urma implicatie se asigura conditionarea reflexa in primele ei faze. Iminenta transmisiei efaptice la nivelul fibrelor si la nivelul centrilor nervosi conditioneaza dispunerea atat a axonilor si dendritelor in cadrul nervilor spinali si cranieni, cat si dispunerea in spatiu a corpilor celulari in centrii nervosi.


VII. Circuite neuronale

Inlantuirea neuronilor respecta o anumita logica functionala, astfel incat putem distinge mai multe tipuri de circuite: lineare, convergente, divergente, reverberante etc. si combinatii intre acestea. Circuitele reverberante, intalnite cu precadere in formatia reticulata, sunt implicate nu numai in intretinerea tonusului functional al altor centrii (de ex.sistemul activator), ci si in memoria de scurta durata. Viteza de circulatie a potentialelor de actiune pe asemenea circuite este determinata, in primul rand, de numarul de sinapse din circuit, sinapse la nivelul carora intarzierea este remarcabila (in medie 0,5 miimi de secunda), intrucat viteza de propagare pe filetele axonice si dendritice, care poate depasi 500 Km/h, poate fi neglijata, avand in vedere dimensiunile corpului omenesc. Prin numarul si dispozitia in spatiu a sinapselor, ca si prin ordinea in timp a intrarii lor in functie, circuitele neuronale pot asigura o serie intreaga de modalitati de codifi­care a mesajelor neuronale (sumare, ocluzie, facilitare etc.).


VIII. Centrii nervosi

Corpii celulari ai neuronilor se grupeaza in formatiuni cenusii, care poarta denumiri diferite, in general, dupa criterii mai putin stiintifice. Asemenea grupari nu se realizeaza in mod aleatoriu, ci in baza unor criterii functionale (inclusiv criteriul bazat pe posibilitatea transmisiei efaptice) si cu respectarea principiului „cu material putin, maximum de eficienta”. Daca oricare centru nervos este o grupare de corpi celulari, nu oricare grupare de corpi celulari are valoare de centru nervos. Gruparea de corpi celulari neuronali, la nivelul careia au loc procese de achizitie, prelucrare si stocare de informatii privitoare la o anumita categorie de stimuli, precum si procese de elaborare, modulare si corectare a comenzilor destinate unei categorii determinate de efectori, constituie o formatiune cenusie cu valoare de centru nervos. Restul aglomerarilor de corpi celulari, care nu indeplinesc aceste functii, reprezinta formatiuni necentrice, cu caracter auxiliar, chiar daca de importanta majora in functionarea centrilor nervosi propriu-zisi. In aceasta categorie se includ, printre alte formatiuni cenusii, ganglionii de pe traiectul nervilor senzitivi spinali si cranieni, ganglionii de pe traiectul nervilor efectori simpatici si parasimpatici etc. Notiunea de centru nervos implica, desigur, o delimitare nu numai anatomica, ci si functionala a aglomerarii de corpi celulari si, pe aceasta baza, s-a ajuns cu usurinta la exagerarea lucrurilor, pana la admiterea localizarii stricte in centrii a anumitor functii, ca si cand sistemul nervos ar fi o asociere sumativa, un conglomerat de centrii cu autonomie functionala reala. Localizationismul dus dincolo de limitele admisibile – din nefericire, revigorat in prezent – nu face decat sa prejudicieze latura conceptuala a domeniului si, implicit, sa reduca, in sfera medicala, eficienta actului terapeutic. De aici nu trebuie sa se extraga concluzia gresita ca pledam pentru considerarea sistemului nervos ca un  sumum de centrii nervosi egali in importanta si omnipotenti. El reprezinta o asociere integrativa de centrii cu potentialitati multiple, chiar daca, in anumite conditii – cele normale din perspectiva statistica –, ei se dovedesc specializati in realizarea unor categorii de functii si capabili sa se substituie – intre anumite limite – reciproc. Pierderea din vedere a caracterului profund unitar al sistemului nervos a condus, spre exemplu, la afirmatia – nu de multa vreme vehiculata – ca cel mai sofisticat computer pe care omul si-l poate imagina, nu echivaleaza nici macar cu un centimetru patrat din cortexul cerebral, neglijandu-se realitatea ca, nu numai un centimetru patrat, dar chiar cortexul cerebral in intregime, fara celelalte componente ale sistemului, nu reprezinta nici o valoare functionala pentru organism. Centrii nervosi sunt, de regula, ierarhizati valoric de catre diversi specialisti dupa importanta pentru organism a functiilor pe care se considera ca le controleaza, neglijandu-se realitatea ca, in fata vietii traita la modul propriu, functiile organismului detin aceeasi valoare. Ca o anume ierarhizare a centrilor nervosi este nu numai posibila, ci si necesara, reprezinta un adevar incontestabil. Ne vom referi la un singur si edificator exemplu: cortexul cerebral (neo- si paleocortexul) ocupa locul prim intr-o ierarhie posibila nu pentru ca raspunde de integrarea celor mai importante functii ale organismului, ci pentru ca el reprezinta sediul central unde converg informatiile provenite de la toti receptorii din organism, fara nici o exceptie, el trimite comenzi – direct sau indirect – la toti efectorii, pentru ca detine numarul maxim de neuroni de asociatie si pentru ca neuronii ce il compun sunt dispusi in suprafata si nu in volum, ceea ce confera mult mai multiple posibilitati de interconectare sinaptica si nonsinaptica (efaptica). Deci, ierarhia centrilor este posibila si necesara numai in baza criteriului numarului de campuri receptoare si de zone efectoare cu care acestia sunt conectati. Dar, acest criteriu nu trebuie fetisizat, intrucat – spre exemplu – talamusul, desi primeste informatii de la toti receptorii, cu exceptia celui olfactiv, nu poate fi considerat al doilea ca importanta, in raport cu cortexul cerebral, tocmai intrucat el nu are relatii directe cu efectorii, carora nu le trimite comenzi. Faptul ca talamusul primeste informatii de la toti receptorii, cu o singura exceptie, este datorat pozitiei sale de cel de al doilea nivel de decizie pentru arcurile reflexe ale organismelor la care inca nu a aparut scoarta cerebrala, ca achizitie evolutiva (la pesti, spre exemplu). Dupa cortexul cerebral (neo si paleocortex), locul al doilea in ierarhie este ocupat de hipotalamus, chiar daca nu consideram relatia lui anatomo-functionala cu paleocortexul, intrucat acesta are relatii cu multi receptori si efectori. Denumirea de diencefal, in care acesta este cuprins alaturi de talamus, detine un prefix care trebuie inteles nu atat ca „dublu”, cat ca „al doilea” (ca importanta intr-o asemenea ierarhie posibila), chiar daca, ab initio, sensul era cel dintai.


IX. Iradierea si concentrarea excitabilitatii. Conditionarea reflexa

In baza relatiilor nonsinaptice, intre diversele zone ale centrilor nervosi se stabilesc raporturi functionale prin intermediul modificarilor de excitabilitate. Astfel, un focar de excitatie aparut intr-o anumita zona a unui centru, determina in jur, pe o distanta proportionala cu inten­sitatea excitatiei, o crestere a excitabilitatii neuronilor, in prima faza, si

o scadere a acesteia, in faza a doua. Este vorba despre inductia simultana pozitiva, in prima faza si negativa in cea de a doua. Fenomenul se explica prin transmisia numita efaptica si poate fi mai usor inteles daca facem referire la cortexul cerebral (desi fenomenul este prezent la nivelul oricarui centru, inclusiv la nivelul centrilor medulari). Sa consideram o portiune plana din scoarta cerebrala, alcatuita din corpi celulari neuronali care au aceeasi valoare a potentialului de repaus (aceeasi excitabilitate), in mijlocul careia un grup de cativa neuroni sunt depolarizati de semnale sosite aici de la campul receptor propriu. Depolarizarea acestora se concretizeaza in negativarea electroionica a suprafetelor lor externe, datorita prezentei aici a ionilor de clor, ramasi dupa influxul de sodiu. Ne aflam, astfel, in fata unei zone plane electropozitive (neuroni cu canalele ionice inchise la acelasi grad de fermitate), in centrul careia se afla o zona restransa electronegativa (focar excitat, in care neuronii au excitabilitate nula). Este esential sa precizam care sunt purtatorii de sarcina de la suprafetele externe ale neuronilor din cele doua zone, cea centrala (focar) si cea periferica, precizare pe care cei mai multi specialisti o ignora. Pe suprafata externa a neuronilor din focar, sarcinile negative sunt purtate de ionii Cl-, iar pe suprafata externa a neuronilor din jur sarcinile pozitive sunt purtate de ionii H+ si ionii Na+. Intre ionii de semn contrar se exercita reciproc forte de atractie electrostatica; dat fiind faptul ca fiecare dintre cei trei purtatori de sarcina exercita o forta a campului egala cu unitatea, ionul de Cl- atrage cu forta egala atat ionul H+, cat si ionul Na+, dupa cum fiecare dintre acestia din urma atrage cu aceeasi forta ionul Cl-. Insa, intrucat dimensiunile si mobilitatile celor trei ioni in solutie sunt diferite, primul si singurul care se va deplasa va fi cel mai mic si mai mobil, adica ionul H+. Deplasarea spre focarul negativ a ionilor H+ de pe fetele externe ale membranelor neuronilor din zonele pozitive din jur duce la cresterea valorii pH la suprafata acestora si, in consecinta, la reducerea caracterului bazic al capetelor externe ale subunitatilor proteice ale canalelor ionice, la slabirea legaturilor ionilor Ca++ si, deci, la deschiderea unui anumit numar subcritic de canale de Na+-K+ in aceste zone. Desi forta campului negativ din focarul de excitatie se exercita la infinit, valoarea ei scade cu patratul distantei. Din acest motiv, negativitatea focarului va disloca de pe suprafetele externe ale neuronilor celor mai apropiati un numar mai mare de ioni H+, ceea ce va duce la deschiderea aici a unui numar de canale suficient pentru a determina la acesti neuroni o scadere apreciabila a valorii potentialului de repaus (de la -80 mV la -70 mV, de exemplu) si o crestere corespunzatoare a excitabilitatii, in timp ce de pe suprafetele externe ale neuronilor, din ce in ce mai indepartati de focar, numarul de canale ionice deschise se reduce din ce in ce mai mult si excitabilitatea va creste tot mai putin fata de cea initiala (corespun-zatoare potentialului de repaus de -80 mV). Acesta este fenomenul de iradiere a excitabilitatii (si nu a excitatiei, cum in mod gresit inca se afirma) in centrii nervosi. Datorita faptului ca focarul determina deschiderea unui numar subcritic de canale ionice, in citoplasma neuronilor din jur va patrunde un numar corespunzator de ioni Na+,afectand homeostazia in plan ionic. In consecinta, pompa de Na+-K+, in calitatea ei de mecanism homeostazic, isi va intensifica activitatea, tinzand sa refaca starea initiala. Insa, intrucat pompa este un mecanism enzimatic cu o anumita inertie, ea nu se va opri brusc in momentul atingerii vechii valori (-80 mV) a potentialului de repaus, ci va continua sa functioneze inca un scurt interval de timp, consecinta fiind sporirea corespunzatoare a noii valori a potentialului de repaus (pana la -90 mV, de exemplu) si reducerea pe masura a excitabilitatii. Daca la neuronii cei mai apropiati de focar numarul canalelor deschise a fost mai mare decat la cei mai indepartati, atunci si inertia pompei va fi mai mare la cei dintai si mai mica la cei din urma, ceea ce va face ca, in faza urmatoare, excitabilitatea sa scada cu atat mai mult cu cat neuronii sunt mai apropiati de focar. Cum, insa, primii neuroni care isi vor reface vechea stare – cu hiperpolarizarea corespunzatoare – sunt cei mai indepartati de focar, ei avand mai putin de lucru, fenomenul acesta se deplaseaza de la periferie spre focar – invers decat iradierea –, motiv pentru care a primit denumirea de concentrare a excitabilitatii (care scade cu atat mai mult, cu cat neuronii sunt mai apropiati de focar). Aceste consecinte asupra excitabilitatii sunt cunoscute sub denumirile de inductie simultana pozitiva (cresterea excitabilitatii in faza de iradiere), respectiv inductie simultana negativa (scaderea excitabilitatii in faza de concentrare). Se deduce ca este gresit sa se afirme ca stimu­larea unui centru nervos (focar) determina in jur o stare de inhibitie; corect este: stimularea unui centru (focar) induce in jur o crestere a excitabilitatii, in prima faza (iradierea) si o scadere a acesteia in cea de a doua faza (concentrarea). Pe langa inductia simultana, exista si inductia consecutiva, bazata pe aceleasi mecanisme (in principiu), care se refera la faptul ca intr-un focar de excitatie, dupa incetarea stimularii, se instaleaza o stare de inhibitie, proportionala cu intensitatea stimularii, datorata aceleasi inertii metabolice a pompei ionice. Ambele forme de inductie au o importanta covarsitoare in functionarea centrilor nervosi, in special a cortexului cerebral: conditionarea reflexa, diversele forme ale inhibitiei interne, inhibitia de protectie, ocluzia si facilitarea, amne­zia de scurta durata, sinesteziile etc.



Daca pe scoarta (sau in alti centri nervosi, inclusiv in maduva) apar concomitent doua focare de excitatie, atunci, in faza de iradiere, neuronii aflati pe linia dreapta ce uneste cele doua focare vor suferi o crestere a excitabilitatii egala cu suma efectelor produse de cele doua focare. Daca se repeta de mai multe ori stimularea in parte conco-mitenta (unul dintre stimuli anticipand pe urmatorul), neuronii aflati pe linia dreapta dintre cele doua focare vor „memora” pentru un timp efectele cresterii mai mari a excitabilitatii, astfel incat, la un moment dat, aplicarea numai a celui dintai stimul va determina aparitia reactiei de raspuns specifica celui de al doilea focar. Principial, aceasta este baza conditionarii reflexe de tip pavlovian. Consideram important sa subliniem ca repetarea aplicarii celor doi stimuli (conditionat si neconditionat) nu este o conditie obligatorie pentru elaborarea condi-tionarii reflexe; o singura asociere a acestora este suficienta in cazul in care semnificatia stimulului neconditionat este vitala pentru organism. Desigur, conditionarea reflexa se poate realiza si cu un numar mare de focare (generate de stimuli aplicati intr-o anume ordine), asa cum – de regula – se intampla in viata reala. Acestea sunt stereotipurile, care nu sunt rigide, ci dinamice.


X. Comportamentele

Comportamentele se bazeaza pe aceleasi activitati reflexe, dar, in toate cazurile, ele reprezinta rezultante ale structurarii complexe a componentelor neconditionate si conditionate, structurare in care este profund implicata si contributia profilului hormonal al individului. Oricare comportament este determinat de o motivatie, independent de faptul ca ea este sau nu constientizata in timp real. Daca acceptam ca adevarata afirmatia ca motivatia este o forta dinamizatoare, atunci suntem obligati sa recunoastem ca in spatele oricarei motivatii – fie ea obiectiva sau subiectiva – se ascunde o necesitate – fie ea de ordin biologic, psihologic sau rational – care isi reclama satisfacerea in act. Nu de putine ori se intampla ca o motivatie actuala sa aiba la baza o necesitate ce isi asteapta de foarte multa vreme satisfacerea, uneori chiar din perioada copilariei. De aici, ca si din constatarea ca aceleasi motivatii se actualizeaza comportamental neidentic, functie de per-soana, rezulta implicarea memoriei, a experientei individuale in determinarea comportamentului. Alaturi de actele reflexe simple – conditionate si/sau neconditionate –, comportamentele reprezinta mij­loace de integrare in complexul ambiental bio-psiho-socio-cultural al fiintarii umane. Trebuie remarcat, insa, faptul ca integrarea este un proces unitar si el nu se desfasoara fragmentar pe cele patru directii ale fiintarii. In fiecare moment, procesul de integrare unitara poate purta amprenta mai evidenta a uneia dintre directii. Fiinta umana este

o entitate si in ea se reflecta, ca dimensiuni proprii, cele patru directii ale ambientului fiintarii; fiinta umana este, deci, quadridimensionala. Din acest motiv, integrarea fiintei umane nu poate fi gandita decat ca o procesualitate unica si unitara, chiar daca, functie de circumstante, ea detine o finalitate dominanta intr-o directie sau alta. Daca, spre exemplificare, vom considera integrarea in directie biologica, vom observa, la o analiza mai atenta, ca ea – desi detine o finalitate principala de acest ordin – detine si finalitati care vizeaza, in grade diferite, atat directiile psihologica si culturala, cat si directia sociala. Mai mult chiar, integrarea intr-o anumita directie – sociala, spre exemplu – se poate realiza prin apelarea – in mod explicit, ca pretext – la integrarea pe o alta directie – biologica, spre exemplu; este cazul dineului de afaceri.

Integrarea fiintei umane in oricare dintre cele patru directii ale fiintarii intru devenire se realizeaza in baza aceluiasi principiu cibernetic – actul de tip reflex – si urmareste, aceeasi finalitate, optimul entropic, chiar daca modalitatile si mijloacele concrete sunt diferite. Homeostazia, ca stare generala care exprima nivelul optim al entropiei, poate fi afectata pe numeroase cai, apartinand uneia sau alteia dintre cele patru directii. Independent de calea afectarii si de sfera (directia) din care provine, cresterea entropiei este sesizata la nivel cortical (cu participarea centrilor subiacenti si a subsistemului endocrin) sub forma unor senzatii specifice sau a unor stari mai mult sau mai putin generalizate, fiecare anuntand, in fapt, aparitia unei anumite necesitati in una din cele patru directii. Satisfacerea necesitatii aparute, prin care nivelul entropiei este readus la valoarea optima, se instituie ca motivatie ultima a comportamentelor, declansate si intretinute prin mecanisme neuroendocrine. O data cu satisfacerea necesitatii, entropia este readusa la valoarea ei optima si aceasta este sesizata, tot la nivel cortical, sub forma unor senzatii si/sau stari opuse ca semnificatii celor dintai. Starea de disconfort, de o anume neliniste resimtita la aparitia necesitatii nu reprezinta decat expresia in plan psihic a cresterii entropiei, asa dupa cum starea de confort, de o anume impacare resimtita in timpul si dupa satisfacerea necesitatii este expresia in acelasi plan a revenirii entropiei la nivel optim. Astfel incat, integrarea fiintei umane in oricare dintre cele patru directii, realizata nemijlocit prin mecanisme neuroendocrine, este nu numai reflectata sub forma trairii sentimentelor de insatisfactie si satisfactie, de neliniste si impacare, ci si controlata, dirijata si modulata de planul psihic tocmai in raport cu aceste trairi. Cum, insa, datorita variabilitatii, trairile sunt puternic individualizate, integrarea fiintei umane in cele patru directii ale fiintarii intru devenire dobandeste un pronuntat caracter subiectiv si aceasta nu numai in ceea ce priveste modul de realizare, ci si – intre anumite limite – in privinta realizarii in sine a integrarii (excesul, amanarea, abstinenta). De aici si marea variabilitate individuala si de grup in aceasta directie. Cele patru dimensiuni ale fiintei umane – biologica, psihologica, sociala si cultu-rala – se dezvolta in ontogenie in baza tot atator determinari omonime (directiile fiintarii intru devenire). In fapt, dezvoltarea lor progresiva are loc prin procese unitare de integrare a fiintei umane in sferele vietuirii (biologica), reflectarii rational-afective (psihologica), coexistentei pe baza de norme (sociala) si a valorizarii prin creatie (culturala). Desi comune tuturor fiintelor umane, cele patru dimensiuni cunosc o dezvoltare cu accentuate diferentieri individuale, cauzele fiind de natura atat genetica, cat si educationala. Determinarile genetice, reprezentand doar potentialitati pentru devenirea fiintei umane, sunt puse in valoare in cadrul procesului de instruire si educare (invatare). Cu toate ca invatarea poate fi considerata, din perspectiva fiziologica, drept un rezultat al integrarii in planuri multiple – integrare bazata pe mecanisme de tip reflex –, din perspectiva generala a fiintei umane ea nu poate fi redusa la simpla suma a rezultatelor integrarii in cele patru directii ale existentei si devenirii. Achizitia si stocarea informatiilor nu sunt decat premise ale invatarii, procesul in sine constand in prelucrarea specifica la nivel cortical – nivel conditionat atat de activitatea centrilor subiacenti, cat si de aceea a subsistemului endocrin – a informatiilor provenind din cele trei segmente temporale : prezent – cele receptate actual, trecut – cele stocate in memorie si viitor – cele anticipate (prevazute). In consecinta unei astfel de prelucrari sunt elaborate comenzi ce se concretizeaza nu numai in acte comportamentale reci, ci si in efecte calde, de natura psiho-afectiva. Acestea din urma, la randul lor, nu sunt o simpla „coloratura” a comportamentelor, ci componentele lor intrinseci. Ele constituie, pe de o parte, modalitati hedonice de evaluare a actiunii, pe langa cele pur praxiologice si, pe de alta parte, mijloace interioare de intretinere si dezvoltare a motivatiilor, pe langa cele exterioare. Astfel incat, orice actiune intreprinsa in scop integrator (de reducere a entropiei sistemului) in sferele biologica, sociala si culturala detine si o componenta psihologica-afectiva. In fapt, insasi dezvoltarea dimensiunii psihologice a fiintei umane este, in mare masura, o consecinta a desfasurarii raporturilor dintre dimensiunea sa biologica (de origine interna), ce isi revendica dreptul la satisfacerea necesitatilor sale specifice de vietuire si dimensiunile sociala si culturala (de origine externa), ce isi impun normele prin care se asigura satisfa­cerea necesitatilor coexistentei si valorizarii prin creatie.


XI. Structura fiintei umane

Dezvoltarea dimensiunii psihologice a fiintei umane, desi este un proces unitar si fluent, poate fi impartita in trei etape in functie de prevalenta uneia sau alteia dintre determinarile sale. Intr-o prima etapa, ea se datoreaza exclusiv raporturilor dintre cerintele biologice (ale Sinelui dat genetic) si normele socioculturale. Intrucat normele au un pronuntat caracter restrictiv fata de cerinte, aceste raporturi au o preg-nanta tenta conflictuala, generatoare, in plan psihic, a sentimentului de frustrare. Valoarea fortei cu care se revendica satisfacerea cerintelor biologice fiind o particularitate individuala, determinata genetic, intensitatea sentimentului de frustrare la impactul cu norma socio-cul-turala va fi direct proportionala cu aceasta. Intr-o asemenea etapa, norma este respectata numai intrucat ea este impusa. In etapa a doua, dezvoltarea dimensiunii psihologice, deja aparuta, are loc preponderent in baza raporturilor specifice dintre cerintele acesteia (ale Eului deja constituit) si normele socioculturale care, pe masura ce isi dezvaluie bogatia de semnificatii si caracterul rational, sunt integrate progresiv acestei dimensiuni, ele devenind elemente constitutive proprii si operationale pentru individ. In aceasta etapa, norma este respectata numai intrucat isi dovedeste rational utilitatea (necesitatea). Respectarea normei devine, astfel, din impusa, liber consimtita si intensitatea sentimentului de frustrare se estompeaza. In fine, in a treia etapa, dezvoltarea in continuare a dimensiunii psihologice devine o dezvoltare exclusiv intrinseca, launtrica, deci, o autodezvoltare in baza raporturilor interne specifice dintre cerinte, in general (biologice, psihologice, sociale si culturale) si normele socioculturale interiorizate si, astfel,transformate in „bunuri” proprii (constituirea Supraeului). In aceasta etapa, respectarea normei devine o chestiune nu numai liber, ci si cu bucurie consimtita, intrucat norma actioneaza acum din interior, unde ea a fost integrata in structurile specifice ale nivelului psiho-rational. Fiinta umana devine astfel fiinta morala. Respectarea normei devine o problema de necesitate interioara, deoarece numai astfel se asigura, pe acest plan, valorizarea Eului in ochii proprii si ai celorlalti. Din aceleasi motive, respectarea normei, care in prima etapa genera un vadit sentiment de frustrare, va genera acum un sentiment de implinire, de satisfactie. Dezvoltarea dimensiunii psihologice prin traversarea celor trei etape si implinirea integrala a continutului fiecareia reprezinta cazul cel mai fericit, aproape de idealul fiintei umane. In realitate, insa, indivizii umani se situeaza la distante diferite de acesta, intrucat dezvoltarea dimensiunii psihologice este in mai mare masura dependenta de calitatea normelor si de modul in care ele sunt aplicate, decat de forta cu care se revendica cerintele; in mai mare masura, dar nu exclusiv. Tocmai din acest motiv subliniam mai sus ca nu este posibila o corelare a fiecarei etape de dezvoltare a Eului cu anumite etape ale varstei biologice. Exista indivizi maturi, chiar varstnici care au ramas doar la nivelul de dezvoltare specific primei sau, cel mult, celei de a doua etape, dupa cum exista indivizi tineri, adolescenti chiar, care, in precocitatea lor ce s-a intalnit in mod fericit cu un cadru sociocultural adecvat, au reusit sa strabata toate cele trei etape, ramanand ca, in continuare, ei nu numai sa le implineasca integral continutul, ci si sa-l imbogateasca.


XII. Aspecte ontogenetice

Daca dezvoltarea dimensiunii psihologice este un proces complex ce se desfasoara postnatal, geneza acesteia are loc inca in viata intrauterina, la un moment in care subsistemul nervos atinge un anumit nivel de structurare (nu numai de alcatuire !). Geneza in perioada intrau-terina se datoreaza, cel mai probabil, unor forme simple de traire a starilor de confort si disconfort cu origine in planul biologic, al carui nivel entropic poate fi situat la o valoare optima sau usor crescuta. Nu poate fi exclusa, in aceasta etapa, nici contributia unor senzatii (proprio­ceptive, labirintice, tactile si, posibil, gustative), chiar daca acestea sunt mai putin discrete decat cele din perioada postnatala. Este posibil, de asemenea, ca unele elemente constitutive ale acestor trairi sa fie stocate ca atare in memorie, ele formand primul sistem de referinta la care vor fi raportate apoi primele informatii externe din timpul parturitiei si imediat dupa aceasta. Ca urmare, se poate spune ca fiinta umana nu vine pe lume doar cu o singura dimensiune – cea pur biologica. Mai mult chiar, la nastere scoarta cerebrala are preformate anumite arhetipuri de gandire, ca primordii pentru dezvoltarea ulterioara in aceasta directie. Unor astfel de realitati este greu sa le stabilim determinarile si mecanismele de aparitie. Oricum, aceste arhetipuri trebuie considerate exclusiv ca potentialitati si nu ca forme ale unei „ereditati” sociale si culturale cu un continut de norme concrete. Ar fi, insa, gresit sa consideram ca fiinta umana vine pe lume ca entitate biologica desa-varsita si ca dezvoltarea ei ulterioara ar interesa doar celelalte trei dimensiuni, date prin nastere ca potentialitati. In fapt, fiinta umana detine la nastere toate cele patru dimensiuni in formele lor incipiente, de start, pentru dezvoltarea lor ulterioara. Ca aceste forme, concretizate in premise materiale (de alcatuire) si relationale (de structura), sunt in mai mare sau mai mica masura constituite la nastere, aceasta nu schimba esenta problemei, intrucat toate au inca un drum lung de strabatut pana la desavarsire. In plan pur biologic, unele functii – cum sunt respiratia si digestia – incep abia imediat dupa actul parturitiei, in timp ce o alta – functia de reproducere – devine actuala mult mai tarziu. Insasi functia de integrare in sfera biologica este precara in plan intern si aproape exclusiv potentiala in plan extern (totala neajutorare a noului nascut). Faptul ca fiinta umana vine pe lume cu cele patru dimensiuni doar in formele lor incipiente si potentiale si, din acest motiv, inoperante la parametrii valorici specifici, constituie, desigur, un mare dezavantaj. Nu de putine ori se afirma – cu real temei – ca fiinta umana este, la nastere, cea mai neajutorata si, din acest motiv, considerata – fara temei real – ca involuata in acest stadiu, comparativ cu speciile de animale superior organizate. In realitate, acest dezavantaj nu este pentru fiinta umana decat tributul platit pentru propria sa superioritate derivata din capacitatea de a rationa. Ratiunea – specific umana –, dezvoltata, prin mecanisme inca necunoscute, din inteligenta proprie si animalelor superioare, a transformat lumea inconjuratoare dintr-un ambient limitat intr-un univers dezmarginit. Cat este ea – ratiunea – un rezultat al reflectarii acestui univers si cat este ea un dat pentru reflectarea acestuia, reprezinta o chestiune discutabila ce nu trebuie gandita unilateral si in sincronism, ci contextual si in diacronism, devenirea lumii insesi fiind rezultatul unei evolutii teleonomice. Universul existential al fiintei umane este nu numai nemarginit in spatiu, ci si infinit variabil in continut, el aflandu-se dintotdeauna, dar, mai cu seama, dupa aparitia omului, intr-o permanenta transformare (antro­pizarea ambientului). In aceste conditii, integrarea rationala a fiintei umane devine un proces nu numai cu o complexitate maxima, ci si cu o dinamica accentuata. Astfel incat, realizarea ei exclusiv in mod nemijlocit, doar in baza experientei proprii, nu ar fi posibila, aceasta insemnand, in fapt, o retraire directa la nivel individual a istoriei omenirii, cu un maxim consum de timp si cu un minim castig de progres. De aceea, in dezvoltarea postnatala a fiintei umane se impune cu necesitate parcurgerea unei prime etape in care ponderea majora sa o detina integrarea mijlocita de experienta generatiilor anterioare, experienta concentrata intr-o asociere integrativa de reguli, norme si legi ce trebuie insusite si respectate. Incat, integrarea mijlocita se bazeaza pe invatarea prin educare si instruire, spre deosebire de integrarea nemijlocita care are la baza invatarea prin experienta proprie. Cu cat universul existential este mai complex si mai dinamic, cu atat etapa integrarii mijlocite va fi mai lunga si mai bogata in continut. Astfel, „copilaria prelungita” a omului dobandeste justificarea necesara. Desigur, complexificarea crescanda a universului existential impune, la un moment dat, o prelungire a etapei de integrare mijlocita pana la limita dincolo de care ea s-ar transforma intr-un dezavantaj atat in plan individual, cat si social. Un astfel de impas nu poate fi depasit decat prin modificarea calitativa a continutului ei si prin adoptarea unei alte tehnologii a insusirii acestuia (reformarea procesului de invatare). Copilaria prelungita a fiintei umane, ca tribut platit pentru propria sa superioritate, aduce si un imens avantaj, anume acela ca, venind pe lume cu cele patru dimensiuni doar in stadiile lor incipiente, fiinta umana si le va putea dezvolta in aceasta etapa nu numai concomitent si unitar, ci si in deplina concordanta cu un univers existential in miscare: cel care a fost – prin integrare mijlocita si retroactiva –, cel care este – prin integrare nemijlocita – si cel care va fi – prin integrare anticipativa, bazata pe imaginare proiectiva. Incat, fiinta umana, ca entitate constituita, trebuie considerata ca fiind un „produs” ce inchide in el determinari bio-psiho-socio-culturale cu extensie temporala atat dincoace, cat si dincolo de timpul trait.




XIII. Integrarea fiintei umane

In conformitate cu mecanismul unic – actul reflex (considerat in sens cibernetic si nu exclusiv fiziologic) –, integrarea fiintei umane reprezinta o procesualitate informationala interactiva desfasurata la nivelul unor ansambluri organale unitare, alcatuite si structurate pe un principiu comun – acela al reflectarii active, constiente si rationale. Un asemenea ansamblu unitar prezinta o intrare, la nivelul careia sunt generate – sub impactul stimulului specific – informatiile actuale din mediul extern si/sau intern, un centru, la nivelul caruia exista si se dezvolta un stoc informational de referinta, constituit prin invatare mijlocita (educatie si instruire) si nemijlocita (experienta proprie) si unde au loc prelucrarea informatiilor si elaborarea comenzilor si o iesire, la nivelul careia comenzile sunt materializate in reactii de raspuns si acte comportamentale. In acelasi timp, stocul informational de referinta (memoria individuala) poate constitui si in sine o sursa de comenzi, fara participarea informatiilor actuale, elaborarea lor avand, in acest caz, o motivatie interioara cu origine in acelasi stoc, intrucat permanenta restructurare a informatiilor depozitate in memoria indivi-duala genereaza efecte cu caracter nu numai retroactiv, ci si anticipativ(proiectiv). Incat, prin prelucrarea rational-afectiva (cele doua emisfere cerebrale fiind specializate in aceste doua directii) a informatiilor din stoc, se poate ajunge la structuri sui-generis fara un corespondent direct in realitatea trecuta, traita mijlocit sau nemijlocit. Acest proces da continut ideatic celor ce va sa vina, realitatii dorite, adica imaginatiei. Forma concreta in care acest continut se exprima difera de la un individ la altul functie, in primul rand, de determinarile genetice si, in al doilea rand, de cele formative. Exprimarile in forme concrete sau mediat-con-crete, ori cele in forme abstracte sau mediat-abstracte sunt apanajul spiritului narativ din domeniile artei, stiintei si filosofiei, respectiv al spiritului creator din aceleasi domenii. Desigur, intre spiritul pur narativ si cel pur creator exista o arie larga in care extremele se amesteca in proportii diferite, in interiorul acesteia fiind cuprinsi cei mai multi dintre indivizii umani; este vorba aici nu de o distributie trimodala, ci de una unimodala. Avand dimensiunea biologica deja constituita pentru un nivel optim de existenta si pe celelalte trei in formele lor incipiente, individul uman vine, prin nastere, intr-o lume in care cele patru sfere – biologica, psihologica, sociala si culturala – sunt preconstituite si cu un anume nivel de dezvoltare conditionata istoric. Integrarea intr-o astfel de lume, ce sta la baza dezvoltarii postnatale si care se bazeaza pe principiul reflectarii, va duce la dezvoltarea celor patru dimensiuni ale fiintei umane individuale, astfel incat aceasta devine un „produs” ale carui dimensiuni poarta amprenta gradului de complexitate – determinat istoric – al sferelor lumii in care a avut loc integrarea. Insa, integrarea nu este un simplu proces de reflectare actuala, ci unul doar bazat pe principiul reflectarii. Constituirea si dezvoltarea depozitului individual de informatii confera fiintei umane posibilitatea integrarii in prezentul trait prin permanenta raportare la trecut si prin permanenta anticipare a viitorului. Imaginea viitorului astfel construita poate revela fiintei umane nu numai aspecte concordante cu lumea reala, ci si aspecte discordante cu aceasta. Pe langa faptul ca aceasta discordanta devine o sursa de nemultumiri interioare, ea se instituie si ca o sursa de motivatii pentru unele atitudini critice, precum si ale unor actiuni de corectare a lumii, de transformare a ei in sensul unei mai mari apropieri de specificul uman. In acest mod, fiinta umana se dovedeste a fi nu numai un produs al lumii in care traieste, ci si un creator al ei. La randul ei, lumea astfel schimbata, influenteaza dezvoltarea fiintei umane prin integrarea ei in noile circumstante, acest dinamism accentuandu-se progresiv. Totul este ca viteza cu care se schimba lumea sa nu depaseasca viteza cu care se pot realiza procesele integratoare, adaptative ale fiintei umane, altfel pretul platit de aceasta, mai cu seama la nivelul dimensiunii sale psihologice, se dovedeste prea mare in comparatie cu avantajele dobandite din schimbarea lumii. Mentinerea echilibrului in aceasta directie nu se poate realiza pe baza bunului simt, ci numai pe baza ratiunii. Schimband lumea, prin imbogatirea continutului fiecarei sfere componente, fiinta umana se schimba, in fapt, pe sine si, prin aceasta, ea devine produsul propriei sale creatii. Cum, insa, schimbarea lumii este rodul ratiunii, fiinta umana se dovedeste a fi produsul complex rezultat din imbinarea a doua valori majore : aceea a istoriei lumii in care s-a format si aceea a gandirii proiective prin care s­a transformat. Intrucat insasi istoria lumii este rodul gandirii predece­sorilor, fiinta umana poate fi considerata ca un produs rational al Naturii. Doar din aceasta perspectiva si in acest mod se poate afirma ca omul nu reprezinta altceva decat acea parte a Naturii prin care aceasta se dovedeste constienta si responsabila de propria sa existenta si devenire. Lumea nu este numai un cadru in care fiinta umana trebuie acceptata, ci si un obiect de acceptare pentru aceasta. Acceptarea presupune, insa, criterii, iar criteriile – judecati de valoare. Incat, fiinta umana nu are doar determinare istorica, ci si autodeterminare. Ea se pune in acord cu lumea numai in masura in care aceasta se dovedeste conforma principiilor si idealurilor specific umane, in caz contrar fiinta umana purcede la schimbarea lumii in sensul umanizarii ei. Astfel, fiinta umana se dovedeste a fi nu numai produsul, ci creatoarea lumii. Traind si evoluand intr-o lume pe care, in mare masura, singur a modelat-o, omul devine, in fapt, produsul propriei sale creatii.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Stanciu C., Introducere in psihofiziologie – Integrarea neuroendocrina, Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2000.

2. Stanciu C., Teoria biochimic-ionica a excitabiliatii, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1996.

3. Enachescu C., Neuropsihologie, Editura Victor, Bucuresti, 1996.


BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA

1. Hayward S., Biopsihologie,Bucuresti, Editura Tehnica, 1999.

2. Delacour J., Introducere in neurostiintele cognitive, Editura Polirom, Iasi, 2001.

3. Malim          T., Birch A., Hayward S., Psihologie comparata, Bucuresti, Editura Tehnica, 2000.

4. Calvin W.H., Cum gandeste creierul, Bucuresti, Editura Humanitas,  1998.






Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }