Fenomenologie si Hipocondrie
Punctul de plecare a
reflexiilor fenomenologice despre hipocondrie se gaseste la Jaspers, care subliniaza ca "e normal ca pentru individ corpul sa
joace un rol. Omul sanatos traieste corpul sau, dar nu
se gandeste la el si nu-i da atentie sau, dupa cum ar
spune Sartre, corpul este trecut sub
tacere". A doua tema fundamentala este constituita de
valoarea ambigua a corpului (Merleau-Ponti),
ambiguitate care se desfasoara intre a avea un corp
si a fi un corp. Ruffin
extrapoleaza aceasta contradictie in care corpul este
totodata Eu-l lui insusi si o parte a lumii exterioare in
perceptia pe care individul o are despre propriul corp: "corpul este in mod egal suportul
existentei mele fiind simultan o incarcatura si o
greutate pe care trebuie sa o suport". Wulff (1958)
subliniaza ca hipocondria apare in momentele de criza
existentiala, atunci cand subiectul nu poate sa faca
fata exigentelor vitale. Tipul major de hipocondrie este de
aceea cel al varstei medii cand declinul e gata sa inceapa. In comparatie
cu moartea, hipocondria ar reprezenta o situatie relativ tolerabila
prin faptul ca banalizeaza moartea, prezentand-o ca un accident
statistic care mai este posibil sa fie evitat un timp.
