Problemele educabilitatii

Problemele educabilitatii

Din punctul de vedere al psihologiei educatiei, solutia problemelor educabilitatii este de prima importanta atat pentru teoria, cat si pentru practica educatiei si a instructiei. Ea determina influenta educatiei asupra formarii personalitatii sau asupra dezvoltarii fiintei umane. Supraestimarea puterii educatiei si subestimarea altor factori este dovada la dezvoltarea individului, este o proba de 'optimism pedagogic'. Principalii sustinatori ai acestei teze, materialistii francezi din secolul al XVIII-lea, credeau in omnipotenta educatiei, ca si cand ea singura ar fi putut determina dezvoltarea intelectuala a individului. La polul opus se afla un 'pesimism pedagogic' care consta in subestima rea influentei educatiei asupra dezvoltarii omului. Influenta dominanta se atribuie deci altor factori ai dezvoltarii psihice si nu se acorda mare importanta puterii educatiei. Aceste pozitii extreme sunt amandoua gresite. stiinta moderna a educatiei adopta un 'optimism pedagogic' rezonabil, subliniind importanta capitala a educatiei in dezvoltarea personalitatii fiintei umane. Aceasta pozitie se bazeaza pe descoperirile din biologie, din neurologie, din fiziologie, din psihologie si, mai ales pe experienta practica a celor care educa. Nu se poate realiza munca educativa creatoare decat atunci cand exista incredere in influenta decisiva a educatiei asupra dezvoltarii personalitatii umane, pentru a-i rezolva contradictiile interne. Cercetarea stiintifica din psihologie si din neurologie din ultimele decenii a aratat care erau bazele reale ale educabilitatii prin 'legea plasticitatii', ce se refera la posibilitatea sistemului nervos, si, in particular, a creierului, de a fi format sau modelat. Principalii sustinatori ai doctrinei plasticitatii sistemului nervos erau T.P. Pavlov si discipolii sai. Plasticitatea potentiala a sistemului nervos central ofera mari posibilitati influentei educatiei.

Plasticitatea sistemului nervos central nu trebuie sa ne duca la considerarea copilului drept un fel de masa care poate fi constant remodelata dupa bunul plac al educatorului. Copilul, subiect al actiunii educative, nu este un material care se preteaza la tot si la orice. Sistemul nervos central este unul coerent autoreglat, care asculta de propria sa logica. Educatia unei fiinte umane nu reuseste decat daca este fondata pe cunoasterea acestei logici. Acesta este modul general de abordare a problemei educabilitatii la om. Punctul de vedere, sau 'conceptia' genetica cu privire la problema educabilitatii se inspira din principiul dupa care, la nastere, omul este o creatura maleabila, deschisa spre lume.

Marea plasticitate a sistemului nervos central, raportata la etapele particulare ale cresterii si in cursul procesului de maturizare este in mod egal conditionata de cresterea biologica a creierului in timpul acestor perioade. Greutatea creierului unui adult este de circa 2% din greutatea corpului, la un nou-nascut, greutatea creierului in raport cu cea a corpului este superioara, pentru ca reprezinta intre 12% si 14% din greutatea corporala.

Marirea greutatii creierului la copil este rapida mai ales in primele luni si in primii ani ai vietii. Greutatea creierului se mareste de doua ori si jumatate la sfarsitul primului an de viata si de trei ori la sfarsitul celui deal treilea an. Cea mai importanta crestere a greutatii creierului se produce deci in primul an de viata.

Cresterea dimensiunii si a greutatii creierului 'inceteaza' in jurul varstei de 14 ani, perioada in care atinge greutatea creierului unui adult (cca. 1,429 Kg). Aceasta crestere si aceasta evolutie duc cu gandul la ideea ca educatia ar trebui sa se concentreze asupra formarii personalitatii de indata ce acest lucru este posibil. Educatia ar trebui deci sa inceapa din primele saptamani ale vietii copilului in toate domeniile in care maturizarea sistemului nervos o permite.