Conceptul si definitiile pedagogiei

CONCEPTUL SI DEFINITIILE PEDAGOGIEI

Discursul asupra pedagogiei si a delimitarii sale conceptuale tine mai mult de planul epistemologic-metateoretic, mai exact de dimensiunea reflexiva pe care o presupune aceasta disciplina si nu exclusiv de caracterul sau aplicativ, existand multe opinii care ar favoriza aceasta dimensiune in raport cu prima. Pedagogia, in calitate de stiinta, si-a structurat obiectul in functie de problematica supusa analizei si investigatiei, fara insa a ignora datul concret, adica educatia prin structurile si formele sale de manifestare. Dupa cum este bine stiut statutul de stiinta este asigurat prin existenta unui obiect propriu de investigatie, educatia, de legile si principiile care reglementeaza acest domeniu in coroborare cu metodele specifice de cercetare care ii permit aprofundarea si dezvoltarea acestui domeniu prin structurile si functiile sale.

Pedagogia si-a conturat astfel un obiect de interogatie si analiza, acesta constituindu-se din fenomenul educativ prin multiplele sale dimensiuni si forme de manifestare in plan stiintific si empiric. De aceea in cea mai succinta formulare pedagogia s-ar defini ca stiinta a educatiei. Dupa cum rezulta din definitia data, numele ei a luat nastere prin compunerea a doua cuvinte grecesti: substantivele "pais-paidos" = copil-tanar si "agoge" = crestere, conducere, educatie; sau din verbele "ago" care inseamna, printre altele, conduc, duc si chiar educ; "agogein" = care inseamna a creste, a cultiva si "agoghi" = a conduce, a educa, care prin extindere si generalizare ar putea semnifica cresterea copilului, tinerilor sau, mai adaptabil zilelor noastre, conducerea, educatia copilului. Termenul de "paideia" este plurisemantic si capata mai multe semnificatii printre care cea de cultura, educatie si copilarie - educatie, invatamant si cel de "paidagogos" - indrumator, educator, pedagog, completeaza etimologia conceptului analizat conferindu-i o structura si o arhitectonica conceptuala care se pastreaza si in zilele noastre.

Definitia data pedagogiei, aceea de a fi stiinta a educatiei isi are inceputurile sale relativ tarziu, in secolul al XVIII-lea, datorita unor nume predominante germane, intre care si cel al filosofului iluminist I. Kant (curs aparut dupa moartea autorului sub denumirea de "Tratat de pedagogie" si care a fost predat la Universitatea din Konigsberg), dar preocupari asupra acestui domeniu existand si in Antichitate.

Incursiune istorica asupra conceptului de pedagogie

Vom face in continuare cateva trimiteri la aceasta problematica surprinsa in cadrul conceptului de pedagogie. Chiar daca in antichitate nu se distingea aceasta stiinta, preocupari asupra omului si educatiei acestuia au existat si atunci. Cea dintai preocupare in acest sens ar fi asa numita "pedagogia populara" sau, dupa altii "pedagogie a inteleptilor" care nu erau altceva decat acei indivizi care posedau aptitudinea de a patrunde tainele si problemele vietii oamenilor si de a le gasi o dezlegare iscusita, originala. Sunt acei indivizi remarcati printr-o capacitate de intuitie ce depaseste media celorlalti, oferind totodata sfaturi legate de viata. Lor le datoram primele cunostinte intuitive despre educatie, profesori, elevi, cu alte cuvinte germenii primelor idei pedagogice regasindu-se in aceste discursuri ale inteleptilor si pedagogiei acestora. Se evidentiaza in acest sens nume cum ar fi: Isocrate, Isus (fiul lui Sira), Plutarch sau autorii "Ecleziastului si deuteronomului" din Biblie. Faza urmatoare este cea de constituire a sistemelor pedagogice, unde se realizeaza deosebirea dintre filosofii si inteleptii citati mai sus. Daca inteleptii se limitau la observatii sporadice si spontane, filosofii isi elaborau gandurile numai pe baza unei meditatii indelungi si profunde asupra vietii. Se evidentiaza in acest sens in Grecia si Roma antica nume marcante ale filosofiei cum ar fi: Pitagora, Socrate, Xenophon, Platon, Aristotel, Cicero, Seneca, Marcus Aurelius Quintilian, iar ulterior parintii bisericii din Evul Mediu, continuand cu Rabelais, Fenelon, Francke, Basedow, Rousseau, Kant si Pestalozzi, pentru epoca moderna, intre acestia din urma evidentiindu-se numele lui Jan Amos Komenski sau Comenius. Prin aceste nume se deschide seria marilor pedagogic clasici sau, cum este cunoscut in istoria pedagogiei, pedagogia clasica, ca a doua perioada a pedagogiei. De numele lui Komenski este legata lucrarea devenita clasica "Didactica magna", publicata in 1657, aducand o noua conceptie despre copil si educatie: copilul este un mugure, educatorul este "gradinarul", iar educatia este opera de gradinarit, adica de ingrijire, de crestere a copilului. In stabilirea principiilor si metodelor educatiei, Komenski invoca analogia cu natura, formuland principiile educatiei conform naturii, ca principiu suprem al formarii omului. Se resimt influentele filosofiei naturaliste si umaniste mostenite de la ganditorii renasterii, dar care depaseste etapa filosofica a pedagogiei, el fiind considerat intemeietorul pedagogiei moderne.

Spre deosebire de Komenski, ulterior se afirma prin lucrarile filosofice dar si pedagogice John Locke, lucrarea sa de pedagogie intitulandu-se "Cateva idei asupra educatiei". El accentueaza teza conform careia nu exista idei innascute si ca ideile se dobandesc prin intermediul simturilor, la care participa si ratiunea. De aici rolul acordat educatiei de a fi o mare putere, binom regasit Fr. Bacon care substituia educatia cu stiinta: stiinta = putere. Educatia este, in conceptia filosofului amintit, aceea care creeaza diferentele dintre oameni, idee regasita intr-un mod contrastant si la J.J. Rousseau, ganditor de mare originalitate filosofica si cu o contribuitie deosebita in plan pedagogic prin lucrarea devenita clasica "Emil sau Despre educatie", lucrare care se vrea un adevarat tratat de pedagogie, unde elaboreaza ideea educatiei naturale, care inseamna cresterea copilului in cadrul naturii si in conformitate cu legile dezvoltarii acesteia. Este primul dintre pedagogii care demonstreaza in chip magistral ca, copilul este un factor activ in procesul propriei sale formari, devenind astfel promotorul asa-numitei pedagogii active sau al "scolii active".

In contrast cu pedagogia naturalista promovata de J.J. Rousseau se deschide prin I.H. Pestalozzi epoca pedagogiei sociale, acesta sustinand ca in procesul educatiei trebuie avute in vedere conditiile sociale in care va trai omul si pe care este chemat sa le amelioreze. Are o contributie mai ales in domeniul pedagogiei aplicative, dintre lucrarile pedagogice evidentiindu-se "Leonhard si Gertruda", "Cum isi invata Gertruda copiii" si "Metodica", ultima reprezentand lucrarea de baza pentru organizarea si desfasurarea invatamantului elementar.

In secolul XIX se desprinde perioada pedagogiei stiintifice, deschizator de drum fiind J. Fr. Herbard, meritul lui constand nu in cercetarile si rezultatele obtinute ci in influenta pe care a exercitat-o asupra studiilor ulterioare si, mai ales, in activitatea ce a desfasurat-o pentru fundamentarea stiintei educatiei pe domeniul psihologic - al psihologiei exacte. Apare interpusa aici si o faza a asa-numitei pedagogii noi, faza prin care se realizeaza interfaza dintre secolele XIX si XX si ca un protest fata de perioada in care pedagogia era influentata de filosofie, fiind considerata mai mult o filosofie a educatiei decat o pedagogie propriu-zisa. Se evidentiaza contributia pedagogului amintit prin lucrarile "Pedagogie generala" si "Prelegeri pedagogica".

Aceasta periodizare reflecta mai mult raportul pedagogiei cu alte discipline, in speta cu filosofia. Din punct de vedere diacronic exista si alte periodizari si tipologii asupra pedagogiei, una dintre acestea este cea realizata de C. Narly in lucrarea de referinta "Pedagogie generala" si I. Nicola in lucrarea "Pedagogie". In opinia lui C. Narly s-ar desprinde mai multe etape istorice ale pedagogiei pe care le vom reproduce in schema de mai jos.

Problematica expusa mai sus face referinta asupra istoriei pedagogiei surprinzand, desigur, atat etapele cat si continutul propriu-zis ale pedagogiei, desprinzandu-se in mod deosebit problematica idealului pedagogic - educational alaturi de problema mijloacelor educationale, posibilitatilor educatiei si ale comunitatii pedagogice.

I. Nicola in lucrarea anticipata desprinde urmatoarele faze ce ar caracteriza evolutia pedagogiei, in coroborare cu stiintele si disciplinele cu care relationeaza pedagogia:

faza filosofica;

faza marilor sisteme pedagogice sau faza pedagogiei moderne;

faza psihosociologizarii si sociologizarii educatiei;

faza pedagogiei experimentale;

faza interdisciplinaritatii.

Nu vom insista asupra problematicii si particularitatilor acesteia raportate la aceste faze ci vom evidentia doar faptul ca in fiecare dintre aceste faze pedagogia nu este interpretata in mod independent si izolat fata de alte stiinte si discipline stiintifice. Se subintelege ca in faza filosofica aportul filosofiei in interpretarea problematicii pedagogice este determinant, fiecare dintre marii filosofi si chiar sistemele filosofice incepand cu antichitatea si pana la filosofia moderna si contemporana au preocupari legate de pedagogie si, implicit, de educatie. Platon, spre exemplu, se remarca chiar ca un precursor al pedagogiei prescolare. La fel si J.J. Rousseau sau alti mari ganditori.

In ceea ce priveste faza marilor sisteme pedagogice, limbajul si problematica pedagogica sunt mai nuantate desprinzandu-se partial de filosofie, pedagogia avand un caracter prescriptiv si normativ dincolo de cel strict interpretativ. S-a desprins astfel conceptele fundamentale precum si principiile si regulile pedagogiei care, ulterior au fundamentat o ramura de baza a pedagogiei - didactica.

Faza psihologizarii si sociologizarii surprinde primordialitatea unor stiinte si chiar a unei metodologii stiintifice in raport cu pedagogia, fie psihologia, fie sociologia. Psihologia plaseaza in centrul sau copilul cu trebuintele si interesele sale, educatia fiind centrata pe individ, pe cand sociologia pune un mai mare accent asupra socialului subordonand educatia trebuintelor sociale si nu strict individuale. Se desprind in acest context mai multe orientari si curente psihologice individualiste cum ar fi: pedagogia experimentala reprezentata de A. Binet, E. Meumann, J. Dewey, M. Montessori, E. Claparede, O. Decroly si E. Key, iar la noi N. Vaschide, V. Ghidionescu, G. Tabacaru, D. Todoran. Orientarile sociologizante sunt sustinute de reprezentantii sociologiei franceze, in mod deosebit de E. Durkheim, iar in Anglia de H. Spencer, sau in Germania de G. Kerschensteiner. Pedagogia sociologica este reprezentata in tara noastra de D. Gusti, I.C. Petrescu, S. Stoian si St. Barsanescu s.a.

In cadrul pedagogiei experimentale un accent mai mare este pus asupra evaluarii cantitative si a controlului fenomenului educational, educatia putand fi provocata si supusa observarii si studierii din exterior. Ea are ca obiect verificarea experimentala a ipotezelor pedagogice si randamentul metodelor educatiei. Prin intermediul pedagogiei experimentale se realizeaza saltul de la prestiintific la stiintific in investigarea fenomenului educational ea devenind o disciplina pozitiva prin aceea ca fenomenul de educatie poate fi supus unui control stiintific si explicat in acelasi timp. Pedagogia presupune nu numai un obiect propriu ci si tehnicile investigationale si educative in scopul eficientizarii si a cresterii randamentului educational.

Faza interdisciplinara presupune un salt calitativ in domeniul pedagogiei si a conceptiei sale interdisciplinare in cercetarea si interpretarea fenomenului educational. Se desprind noi sinteze calitativ superioare privitoare la educatie si mai ales la diferitele sale aspecte concrete interdisciplinaritatea impunand depasirea unor granite, facand astfel posibil transferul unor cunostinte dintr-un domeniu relativ apropiat in alt domeniu, conferindu-i ulterior pedagogiei un caracter sistemic.

In raport cu aceasta periodizare, prin forma si continut, a pedagogiei si obiectului sau de studiu - educatia - s-ar putea evidentia si o faza moderna a pedagogiei si a stiintelor educatiei , faza pe care am denumi-o faza informatizarii si internatizarii. In prezent pedagogia ca stiinta beneficiaza de aportul informaticii atat prin caracterul acumularii informatiilor - a dimensiunii cognitive, cat si in domeniul practic - aplicativ, al didacticii propriu-zise. Invatamantul asistat de calculator sau invatamantul informatizat a devenit o realitate pe care pedagogia nu o poate ignora.

Definitii ale pedagogiei

Dupa aceasta incursiune istorica asupra pedagogiei, din care rezulta obiectul propriu-zis, vom reveni asupra principalelor definitii acordate acestei stiintei. Daca cercetam literatura de specialitate pedagogica vom constata ca aceasta definitie a prilejuit un lant considerabil de incercari, care au angajat oameni cu cele mai diverse preocupari. Din domeniul literelor, francezul E. Littre definea pedagogia drept educatia morala a copiilor, iar H. Marion in al sau "Dictionar de pedagogie" definea pedagogia ca a fi stiinta educatiei fizice, intelectuale si morale, intre pedagogie si educatie realizandu-se anumite delimitari semantice. Acelasi punct de vedere il regasim si la germanii Fr. Paulsen si P. Barth sau, ulterior, la noi la I. Gavanescu, G.G. Antonescu, C. Narly care au interpretat pedagogia ca a fi o stiinta a educatiei fizice, intelectuale si morale. O incercare de depasire a acestui punct de vedere, in fapt de extindere a semanticii conceptului si preocuparilor stiintifice, se realizeaza in jurul anului 1900 in pedagogia europeana, cand obiectul de studiu devine intregul fenomen educativ, aceasta disciplina devenind atat o stiinta normativa, cat si una teoretic-explicativa. Se deschide astfel un camp teoretic al pedagogiei, aceasta devenind o stiinta explicativ-teoretica, dincolo de a fi numai o stiinta normativa avand implicatii si efecte atat asupra descrierii cat si asupra transformarilor omului si societatii in coroborare cu alte stiinte care, ulterior, devin stiinte ale educatiei.

Pedagogi de marca, cum ar fi: Ov. Decroly, E. Planchard elaboreaza noi "constructii" in plan conceptual si semantic incercand sa considere pedagogia o psihologie aplicata sau chiar biologie si sociologie aplicata ajungand pana la inlocuirea termenului de pedagogie prin acela de pedotehnie sau, cum ar fi astazi, de inginerie educationala (termen cu totul impropriu si altor domenii de activitate si, cu atat mai mult, educatiei).

Aspectul polemic si competitiv din acest punct de vedere se evidentiaza prin predominanta unor discipline in raport cu stiinta propriu-zisa a educatiei care este pedagogia. De exemplu, E. Durkheim facea distinctie intre "stiinta educatiei" conceputa ca sociologie a faptelor de educatie si "pedagogia" propriu-zisa conceputa ca o "teorie practica menita sa imbunatateasca activitatea educatiei". Se subintelege pozitia partizana si sociologizanta expusa de catre sociologul francez in raport cu tendintele pedagogice fata de obiectul revendicat de pedagogie.

Pedagogia cunoaste si alte interpretari si, evident, definitii printre care evidentiem pentru relevanta sa definitia data de filosoful american W. James considerand-o nu numai o stiinta sau, in primul rand, o stiinta ci si o arta si anume arta educatiei, iar alti autori prin sinteza defineau pedagogia chiar ca stiinta si arta ale educatiei.

Revenind la alte definitii date acestei stiinte, vom prezenta contributiile unor pedagogi romani cum ar fi St. Barsanescu (profesor al Universitatii din Iasi) care definea pedagogia dintr-o perspectiva duala sub raport functional: "se descrie educatia ca pe un proces natural, asa cum procedeaza stiintele descriptive, apoi sa fixeze un ideal de educatie si sa dea norme pentru urmarirea acestuia deci sa procedeze ca stiintele normative" ceea ce era de demonstrat. De aici rezulta caracterul de stiinta descriptiva si normativa al pedagogiei, ambele fiind obligatorii in delimitarea statutului acestei discipline. Continuand contributia pedagogiei romanesti remarcam si aportul adus de G.G. Antonescu, dupa care "pedagogia este stiinta care, bazandu-se pe cunoasterea naturii omenesti si tinand seama de idealul catre care tinde, sa tina omenirea stabileste un sistem de principii dupa care se va indruma influenta intentionata a educatorului asupra celui educat".

Alte definitii, cum ar fi spre exemplu cea a lui R. Hubert, ar atribui pedagogiei o functie mai mult doctrinara, in opinia autorului aceasta disciplina avand ca obiect "elaborarea unei doctrine a educatiei, in acelasi timp teoretica si practica precum doctrina moralitatii a carei prelungire este si care nu este exclusiv nici stiinta, nici tehnica, nici filosofie, nici arta ci toate acestea la un loc si ordonate dupa articulatiile logice". Rezulta din aceasta definitie compozita caracterul pluri si interdisciplinar, teoretic si practic al pedagogiei, centrandu-si obiectul, in ultima instanta, asupra omului si educatiei acestuia. Din acest punct de vedere se desprinde dimensiunea filosofica - axiologica, pedagogia devenind o stiinta complexa, teoretica, descriptiva, normativa si praxiologica.

Ca stiinta a educatiei, pedagogia are domeniul sau propriu de cercetare, depasind caracterul reflexiv si contemplativ asupra fenomenului educational. Delimitam in acest sens idealul si scopurile educatiei, valoarea si limitele educatiei, continutul, principiile, metodele si formele educatiei. In acest sens ea trebuie sa dispuna atat de un aparat conceptual propriu sau de interferenta, de teorii explicative si, deci, de o anumita metodologie, cat si de anumite metode si tehnici investigationale, din acest punct de vedere raportandu-se si resimtindu-se, totodata, influentele sociologiei, dupa cum afirma si Durkheim. Nu studiaza numai faptele de educatie ci si mecanismele psihologice si psihosociologice ale acesteia intr-un context istoriceste constituit.

Sintetizand explicatiile de mai sus am putea caracteriza si defini pedagogia in felul urmator: este acea stiinta a educatiei care consta dintr-un sistem de notiuni, teorii, legi si norme despre educatie, conceputa ca un fenomen istorico-social determinat in mod obiectiv de nivelul de civilizatie si de gradul de organizare a societatii in care se produce acest fenomen. In opinia altor autori (I. Bontas), pedagogia studiaza esenta, idealul, continutul, metodele, mijloacele si formele educatiei, urmarindu-se formarea pe baze stiintifice si eficiente a personalitatii si pregatirea profesionala a tinerei generatii, a omului in general pentru activitatea social-utila.

Intrebarea care se pune, depasindu-se desigur anumite judecatii asertorice legate de pedagogie ca stiinta a educatiei, este la ce categorie se adreseaza si cat contribuie totodata in dezvoltarea obiectului sau ? Din raspunsurile date la aceasta problematica pusa se desprinde faptul ca nu numai pedagogia generala - ca stiinta a educatiei - poate contribui la fundamentarea obiectului propriu-zis, ci si anumite ramuri sau nuante ale pedagogiei cum ar fi: dupa criteriul varstei - pedagogia adultilor sau andragogia, sau pedagogia copilului si alte ramuri asupra carora vom reveni.