QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate pedagogie

Aspecte motivationale ale invatarii in scoala








Aspecte motivationale ale invatarii in scoala



1. Caracterizarea motivatiei






Am vazut ca dezvoltarea gandirii e in functie de o serie de activitati, in special cu scopul solutionarii de probleme. Dar eforturile necesare se bazeaza pe o motivatie, un interes al elevilor, fara de care nu se poate realiza nimic. Vorbind de motivatie ne referim la totalitatea motivelor care dinamizeaza comportamentul uman. Un motiv este o structura psihica, ducand la orien­tarea, initierea si reglarea actiunilor in directia unui scop mai mult sau mai putin precizat. Motivele sunt cauzele conduitei noastre, mai exact cauzele interne ale comportamentului. Prin urmare, este evidenta necesitatea de a ne preocupa de educarea lor.

Desigur, la baza motivatiei stau cerintele vitale de care depind existenta si bunastarea organismului: trebuintele de hrana, caldura, aer curat Satisfa­cerea lor asigura echilibrul vietii - „homeostazia' cum o intituleaza biologii. Dar in afara acestora, chiar de la nastere, apar si impulsuri, tendinte de origine psihica. Charlotte Bühler, studiind sistematic manifestarile copiilor mici, a identificat, mai intai, ca un impuls foarte puternic, curiozitatea, ten­dinta de a cunoaste, de a explora ambianta. Apoi e prezent un impuls spre manipulare a obiectelor (foarte puternic si la cimpanzei). Mai mult, se mani­festa o tendinta urmarind „influentarea creatoare a mediului', incercarea de a transforma ceea ce intalneste in jur, de a construi din nisip sau plastilina tot felul de lucruri. Astfel, inca din copilarie se vadeste tendinta de dominare a mediului, atat de caracteristica speciei umane. Ea este efectul unui sur­plus de energie disponibila. Aceste manifestari dovedesc existenta resurselor ce fac posibila invatarea chiar si in conditiile artificiale ale scolii, departe de solicitarile imperioase ale mediului si ale trebuintelor vitale.

Trebuintele devenite constiente de obiectul lor sunt ceea ce numim dorinte. Din ele izvorasc tendintele, impulsuri spre miscare, actiune. Acestea, daca nu intalnesc obstacole, se transforma in miscari. Adesea, aparand mai multe simultan, ele se contracareaza si atunci dau nastere doar la o crestere a tensiunii musculare, sunt doar inceputuri de miscari. Constiinta obiectului unui impuls constituie ceea ce numim intentie.

Trebuintele, dorintele, intentiile sunt puternic influentate de mediu, de experienta sociala. Ele se diversifica si se complica foarte mult. Apar tre­buinte noi: azi simtim nevoia telefonului, televizorului s.a. dorinte nou-create de progresul tehnic. Din pacate s-au format si nevoi daunatoare organismului: dorinta de a fuma, nevoia de alcool, de consumare a unui drog. Pana si pre­ferintele alimentare sunt dependente de traditiile societatii: pentru chinezi laptele este un produs dezgustator, in schimb ei savureaza ouale clocite care pe noi chiar ne imbolnavesc!

2. Motive fundamentale pentru procesul educativ



a.  Atasamentul copilului fata de mama sa, atasament care se manifesta in miscari si tipete prin care cauta sa o mentina in apropiere. Copilul are multa vreme nevoie de ingrijire si protectie. Prezenta mamei ii da un sim­tamant de securitate foarte important pentru dezvoltarea sa, atat mentala, cat si fizica. Atunci cand un sugar este abandonat si adapostit intr-un orfelinat unde nu are parte de o prezenta quasi-permanenta a adultului, el nu creste in greutate in mod normal si dezvoltarea sa sufera pe toate planurile (fenomen numit hospitalism). Dar si mai tarziu, chiar adultul are nevoie de pretuire, de afectiune. Alfred Adler vorbeste de „sentimentul comuniunii sociale' care sta la baza solidaritatii si colaborarii cu ceilalti. In conditii favorabile se formeaza dispozitia altruista, tendinta de a ajuta pe acei ce intampina dificultati.


b.   La polul opus atasamentului gasim tendintele agresive care ne creeaza mari greutati in cazul unor elevi. Exista formatii nervoase declansand emotia de furie si de posibile acte agresive. Observandu-se comportamentul animal, se constata ca agresiunea, in cadrul aceleiasi specii, se declanseaza in caz de pericol extrem (cand fuga nu ajuta) sau de incalcare a teritoriului de unde animalele isi procura hrana . Ar trebui ca omul sa reactioneze agresiv numai in cazul unei frustrari extreme, a unei incalcari flagrante a drepturilor sale, or, dimpotriva exista agresiuni fara un temei real. Observatiile acelor antropologi care au cercetat diferite populatii pri­mitive, la inceputul secolului nostru, au pus in evidenta populatii extrem de pasnice, ce nu cunosteau violenta, dar si altele de o agresivitate iesita din comun. Asadar, exceptand cazurile de patologie mentala, dispozitiile agresive depind in mod esential de exemplul celor din jur si de mentalitati, influente de natura educativa. Copiii obraznici, ostili, batausi provin mai totdeauna din familii unde parintii sunt mereu in conflict sau atunci cand parintii le recomanda o „comportare barbateasca', adica provocatoare si violenta.


c. O tendinta care pare a avea o serie de premise native este tentativa de „influentare creatoare a mediului' (amintita mai sus), tendinta de a-si afirma fortele proprii, dorinta de afirmare, motivatia de realizare. Ea se manifesta in incercarea de a-ti realiza aptitudinile si in dorinta de a obtine un succes, o performanta intr-o actiune apreciata social. In ambele sale forme aceste aspiratii favorizeaza progresul copilului.


Motivatia de realizare capata o intensitate maxima atunci cand individul stie ca actiunile sale vor fi apreciate cu ajutorul unui standard. Dorinta de a obtine un succes depinde fireste de atractivitatea performantei. Un mai mare efort va depune un tenismen care joaca intr-un turneu unde castigatorul obtine 200.000 de dolari, decat in acela unde premiul principal reprezinta 40.000 dolari. Al doilea factor care influenteaza eforturile unei persoane il constituie dificultatea sarcinii de rezolvat. Ciudatenia consta in aceea ca o performanta este mai atractiva cand e foarte dificila, decat daca este usor de realizat.

Dorinta obtinerii unui succes este insa contracarata de frica esecului, astfel incat modul de comportare al unei persoane intr-un concurs este influentat de dialectica tendintelor pozitive, in lupta lor cu inhibitia creata de teama.



3. Nivelul de aspiratie



Vorbim de aspiratie atunci cand o dorinta vizeaza un model a carui rea­lizare constituie un progres, o dezvoltare intr-o anume directie. Un tanar aspira sa devina medic - de exemplu. Termenul „nivel de aspiratie' se refera la „asteptarile, scopurile ori pretentiile unei persoane, privind realizarea sa viitoare intr-o sarcina data' (E. Hoppe). Aceste pretentii variaza foarte mult: un tanar aspira sa ajunga muncitor calificat constructor, un altul vizeaza sa devina inginer constructor, un al treilea spera sa revolutioneze tehnica constructiilor metalice Evident, nivelul de performanta urmarit difera fundamental si eforturile necesare realizarii lui sunt cu totul diferite.

Atingerea unui asemenea scop atrage dupa sine si satisfactii. Asa se intam­pla ca un elev este incantat, fiindca a terminat al doilea la un campionat de sah la nivel orasenesc, pe cand un altul este nefericit intrucat a devenit doar ' vicecampion national!

Nivelul de aspiratie este in functie de aptitudinile si forta de vointa ale fiecaruia. Dar si ambianta sociala joaca un rol hotarator. Aspiratiile sunt in raport cu conditiile materiale si culturale in care se dezvolta copilul. Printre fiii de tarani sunt, proportional, mai putini cu aspiratia absolvirii unei facul­tati, in raport cu cei proveniti dintre intelectuali. Elevul care face parte dintr-o clasa cu nivel scazut are de obicei aspiratii scolare mai limitate decat acela dintr-o clasa cu rezultate deosebite. Experientele efectuate au aratat ca succesele obtinute duc la cresterea nivelului de aspiratie, pe cand esecurile au drept urmare scaderea pretentiilor. De exemplu: organizandu-se un con­curs de tir cu arma s-a inregistrat un nivel de aspiratie crescut in 51 % din cazuri, 41 % si-au mentinut acelasi nivel - si doar 8% il coboara - cand tinerii au efectuat o prima tragere reusita. Dimpotriva, dupa esec, 64% coboara asteptarile si doar 7% le maresc. Cum vedem sunt si exceptii: ambitiosii isi propun mereu teluri dificile, pe cand cei ce se subestimeaza tind spre performante modeste. Desi concluziile unor asemenea experimente sunt edifi­catoare, in astfel de experiente se testeaza mai mult „nivelul de expectanta', adica o dorinta momentana, decat nivelul de aspiratie propriu-zis care se refera la o aspiratie mai indepartata, la obiective mai importante. In acest sens, nivelul de aspiratie se apropie de „eul ideal', o conceptie despre posi­bilitatile globale ale persoanei. Aspiratiile, motivatia de realizare, ambitia contribuie la sporirea eficientei muncii, a invatarii si chiar la solutionarea unor probleme. Totusi cresterea performantelor nu e tot timpul intr-un raport direct cu intensitatea motivatiei. Cercetarile au dus la stabilirea unei legi, cunoscuta a fi „legea Yerkes-Dodson', conform careia cresterea performantei este proportionala cu intensificarea motivatiei numai pana la un punct, dupa care incepe o stagnare si chiar un declin. Intr-adevar, motivatia prea puternica provoaca aparitia de emotii, introducand oarecare dezorganizare, ceea ce impiedica progresul, ducand chiar la regres.

Scoala, profesorii pot contribui la formarea unor aspiratii, a unui „eu ideal' superior. Mai intai, modelul profesorilor poate fi un exemplu demn de urmat. Apoi, ei au menirea de a facilita constituirea unei imagini de sine corespunzatoare, de a favoriza o justa autocunoastere. Un nivel de aspiratie adecvat depinde de o justa apreciere a propriei posibilitati, caci supraesti-marea te condamna la o viata plina de esecuri, iar subestimarea te face sa ratezi teluri realizabile. De aceea dascalul trebuie sa ajunga la o buna cunoas­tere a discipolilor si prin aprecieri bine motivate sa le consolideze o imagine de sine obiectiva.



4. Motivatia scolara





Care sunt motivele care-1 fac pe copil sa vina la scoala, sa asculte de profesori si sa invete? Ele ar putea fi impartite in doua mari grupe; a) motivatia extrinseca, atunci cand elevul se incadreaza in disciplina scolara, fara un interes direct pentru ceea ce se preda, ci pentru a primi, direct sau indirect, anumite recompense, indeosebi morale: b) motivatia intrinseca, in cazul cand invatarea, dobandirea de cunostinte intereseaza in mod direct pe scolar.


a) In cadrul motivatiei extrinseci exista:

Dorinta de afiliere, cand copilul merge la scoala si invata constiincios mai ales pentru a face placere familiei care se intereseaza de ce face la scoala, il lauda si, uneori, il recompenseaza. La aceasta se adauga, cateodata, si dorinta de a corespunde asteptarilor invatatorului sau profesorului. Tot in aceasta categorie intra si dorinta de a fi impreuna cu unii copii din cartier, preocuparea de a face ceea ce fac in genere cei de varsta sa - se manifesta deci tendinta spre conformism.

Alteori conformismul decurge nu din afirmatii sociale, ci din tendintele normative, obisnuinta de a se supune la norme, la obligatii. Parintii, profe­sorii, societatea ii cer sa se supuna la o indoctrinare sociala, iar copilul, deprins sa asculte, se supune.

Supunerea la obligatii poate fi insotita si de teama consecintelor neascul­tarii. Frica, sentimentul dominant in scolile noastre de acum 100 de ani, a disparut complet in anii dictaturii comuniste, cand, daca un elev nu invata cel pedepsit era profesorul, in diferite moduri (sa-l mediteze in vacanta, nu avea voie sa se prezinte la examenele pentru acordarea de grade etc). Evident, cadrele didactice aveau grija sa-i promoveze pe toti, unii elevi din clasa a IX-a fiind „capabili' sa citeasca silabisind ca in clasa a II-a! In tarile civilizate, cum ar fi Suedia, fara a brutaliza in vreun fel copiii, toata lumea stie ca, daca nu promovezi (pe merit) cele 8 sau 9 clase obliga­torii, nu poti obtine nici o slujba. Si atunci exista un pericol iminent pentru cei lenesi. Acest minim de ingrijorare este necesar pentru a putea lupta cu nepasarea unor scolari, alimentata si de indiferenta familiilor respective.

Ambitia, dorinta de a fi printre primii,' este si ea un stimulent in unele cazuri. Asistam, cu amuzament, cum, uneori, in clasele mici, numerosi elevi se agita, ridicand mana ca sa raspunda ei la o intrebare. Unele familii exagereaza pretinzand ca baiatul sau fata lor sa fie neaparat printre premianti. Exagerarile in acest sens pot duce la sentimente negative de concurenta, ostilitate fata de colegii „rivali'. Mai bine este sa stimulam o „intrecere cu sine', dorinta de a obtine rezultatele din ce in ce mai bune, fara a privi cu invidie la performantele altora.



b) In centrul motivatiei intrinseci gasim curiozitatea, dorinta de a afla cat mai multe. Curiozitatea are la baza un impuls nativ si e prezenta mai ales in primii ani de scoala. Mentinerea ei treaza e in functie de maiestria profeso­rilor si constituie un factor important al trainiciei celor asimilate. Curiozitatea se permanentizeaza atunci cand se imbina cu convingeri referitoare la valoarea culturii, care faciliteaza comunicarea cu ceilalti si asigura o mare bogatie de trairi, surse de satisfactie si echilibru sufletesc. Tot in acelasi cadru motivational apare si aspiratia spre competenta, dorinta de a deveni un bun profesionist (mecanic, inginer, medic s.a.). In acest caz, eforturile se cana­lizeaza inspre disciplinele avand legatura cu viitoarea meserie.

Profesorul utilizeaza toate aceste motive ce apar cu o pondere variabila de la un elev la altul, dar trebuie sa cultive prin toate mijloacele motivatiile intrinseci.



5. Caracteristicile afectivitatii



Tendintele, dorintele sunt insotite, in permanenta, de anumite trairi pozi­tive sau negative pe care le denumim stari afective. Incercand o definitie, am putea spune ca acestea sunt trairi ce exprima gradul de concordanta sau neconcordanta dintre un obiect sau o situatie si tendintele noastre (termenul „obiect' e luat in sens filosofic - fiind „ceea ce cunoastem' -fiinta sau lucru). Afectele[2] sunt intr-o indisolubila legatura cu trebuintele, tendintele si intentiile noastre. Ele oglindesc, in fiecare moment, situatiile prezente, rezultatele conduitei, in raport cu impulsurile, aspiratiile noastre. Multa vreme nu s-a facut o separatie intre motivatie si afectivitate. Singurul motiv pentru a le trata separat il constituie faptul ca unele fenomene afective, mai ales cele mai simple, desi implica atitudini, nu constituie factori care sa initieze actiuni sustinute. Dar cele mai complexe afecte, sentimentele si pasiu­nile, sunt principalele motive ale conduitei umane.

Starile afective au o serie de caracteristici:

a.   Ele implica o apreciere, o atitudine pozitiva sau negativa. Daca un obiect este in concordanta cu trebuintele noastre rezulta o stare pozitiva pe care o numim placuta; cand, dimpotriva o situatie e in contradictie cu ceea ce dorim, apare o impresie negativa, caracterizata ca neplacuta. Nu exista afecte indiferente, daca putem vorbi de o polaritate a lor.

b.  Afectele sunt subiective, in sensul dependentei lor de trebuintele noastre actuale. Un pahar cu apa rece vara cand e cald si ne este sete ne face placere. Aceeasi apa iarna, pe un ger de -25°C, cand ne e frig si tremu­ram, ne displace, intrucat contrazice cerintele organismului. Nu inseamna ca orice stare afectiva s-ar putea schimba usor. Dimpotriva, sentimentele sunt stari stabile, ramanand multa vreme neschimbate.

c.   O alta caracteristica este totalitatea. Afectele exprima un raport cu toate tendintele prezente intr-un anumit moment si nu doar cu efectul unei stimulari partiale. De pilda, mustarul provoaca usturime limbii, dar totusi impresia e agreabila, intrucat predomina nevoia de excitare a stomacului, care primeste un aliment bogat in grasimi.

d. V. Pavelcu scoate in relief si tensiunea, drept caracteristica a starilor afective: daca o tendinta se transforma imediat in miscare nu mai apare un afect.

Afectivitatea, in ansamblul ei, are o functiune extrem de importanta: ea permite o reglare prompta si eficace a comportamentului. intr-o situatie in care nu e timp de reflexie, reactionam in functie de afectul dominant, care poate fi salvator. Ceea ce nu inseamna ca ar trebui sa ne lasam ghidati numai de starile afective (din cauza subiectivitatii lor).


6. Formele starilor afective


Starile afective pot fi impartite in doua mari grupe: afecte statice care au o slaba influenta asupra initierii si dirijarii unor actiuni si afectele dinamice -acestea constituind cele mai puternice si durabile motive ale comportamen­tului uman.

Afectele statice cuprind:

a.   agreabilul si dezagreabilul, care insotesc toate perceptiile noastre (obser­varea unui automobil nou si frumos este placuta, pe cand gunoiul azvarlit in strada ne impresioneaza dezagreabil);

b.   dispozitiile, stari destul de durabile, dar difuze, provocate de factori interni, organici sau de cauze externe, sociale in urma carora suntem „indispusi' sau „bine dispusi' o zi intreaga (si chiar mai mult);

c.   emotiile - stari afective de scurta durata, care exprima un specific al rela­tiilor cu un obiect ori o situatie, deci au un caracter situational. Emotiile nu se reduc numai la cele 4 emotii-soc, ce apar in situatii neas­teptate, incarcate de tensiune (furia, frica, dezesperarea si bucuria exploziva), ci sunt nenumarate, ca si situatiile in care ne putem afla: dezgustul, rusinea, nemultumirea, regretul, simpatia, antipatia, speranta, mila, nehotararea, mirarea, certitudinea, sfidarea etc. etc. Ele sunt in strans raport cu tendintele, dorintele, intentiile noastre. Emotiile repetate pot duce la cristalizarea unor sentimente, dupa cum acestea devin o sursa frecventa de emotii. Toate aceste procese motivationale sunt interdependente si pot fi in relatie cu acelasi obiect, cu acelasi scop. Dorinta de a vedea un actor laudat, poate fi urmata de perceptia dezagreabila a afisului in care se anunta ca nu mai sunt bilete la piesa unde are rolul principal, dar si de emotia intalnirii sale neasteptate pe strada. La fel, si sentimentul venerarii aceleiasi persoane se traduce nu numai prin vizionarea de spectacole, ci si prin organizarea de interviuri, de sarba­toriri, scrierea unor scrisori s.a.m.d.

Afectele dinamice, motorul principal al activitatilor noastre, sunt tocmai sentimentele si pasiunile. Acestea din urma difera de sentimente numai prin intensitatea lor, care are drept urmare o viziune oarecum unilaterala asupra vietii, o orbire fata de ceea ce nu are o relatie cu obiectul pasiunii. Senti­mentele sunt ample structuri de tendinte si aspiratii, relativ stabile, care orienteaza, organizeaza si regleaza conduita. Chiar din definitie se observa ca sunt forte motivationale. Ele dirijeaza de fapt conduita noastra, intrucat organizeaza, sintetizeaza impulsurile, dorintele noastre. In vorbirea curenta termenul de sentiment este inlocuit, adesea, prin acela de „aspiratie' sau „pasiune' : spunem despre cineva ca traieste un puternic sentiment de dra­goste, in schimb, vorbim de „aspiratia' unui tanar de a deveni medic ori de „pasiunea' unui cercetator biolog.



Sentimentele, structuri complexe, joaca rolul indeplinit de instincte in lumea animala. Daca emotiile sunt stari strans legate de situatia traita in prezent, sentimentele sunt transsituationale, ele ne influenteaza conduita si in absenta situatiilor sau persoanelor aflate in centrul preocuparilor: logod­nicul se gandeste la iubita sa si cand se afla departe de ea, ii scrie scrisori etc. Atitudinile afective fata de diferite imprejurari, ca si dorintele, sunt in mare masura structurate in tesatura dirijata a unui sentiment sau altul. Apoi si sentimentele sunt ierarhizate intre ele. Atasamentul mamei fata de propriul copil domina de obicei ambitia de a epata in societate.

Intreaga viata afectiva este puternic influentata de mediul social. Mai intai, manifestarile sentimentelor depind de traditia natiunilor. Daca la noi in tara ni se pare normal sa-ti exteriorizezi puternic durerea, in schimb, in China sau in Japonia se considera obligatoriu sa ti-o stapanesti: omul civilizat tre­buie sa-si domine trairile. Chiar si continutul sentimentelor poate fi deosebit. De pilda, exista comunitati umane care, traind in conditii foarte dificile, nu cunosc un sentiment cum este gelozia, afect foarte puternic in tarile europene. Aceste fapte ne scot in evidenta ca scoala, educatia pot avea o influenta asupra trairilor afective si asupra motivatiei.

Sentimentele sunt extrem de variate, de aceea e greu sa le clasificam. O diviziune grosso modo ar fi aceea intre sentimentele inferioare, care sunt legate de tendinte in relatie cu interese personale, ceea ce nu inseamna ca ar fi condamnabile din punct de vedere moral (nu e nimic daunator sa te lupti ani de zile pentru a-ti construi o casa) si sentimentele superioare, care se pot imparti la randul lor in morale (dragostea de munca, sentimentul dreptatii, patriotismul s.a.), estetice (trairea frumosului din natura si arta, aspiratia creatiei artistice) si intelectuale (aspiratia de a sti cat mai multe sau/si aceea de a solutiona anumite probleme). Din punctul de vedere al societatii, senti­mentele superioare sunt mult mai importante, atat pentru progresul material, cat si pentru cel cultural, dar ele sunt si un factor al echilibrului sufletesc pentru individ, acesta avand mai multa stabilitate si neintrand in contradictie cu aspiratiile altora (ca in cazul celor materiale care se lovesc de limitarea fireasca a resurselor).

Data fiind importanta sentimentelor superioare, se pune problema modului in care putem favoriza constituirea de asemenea benefice forte dinamizatoare la elevi, Apare problema factorilor determinanti ai dezvoltarii afectivitatii, in general si a sentimentelor, in special.


7. Dezvoltarea afectivitatii


a.   Un prim factor al dezvoltarii optime a afectivitatii este existenta unor obstacole in calea tendintelor negative ce apar spontan in primii ani de viata. Pentru gruparea tendintelor in structuri din ce in ce mai complexe este necesara o anumita tensiune. Cand nu apare nici o bariera, nici o frustrare, tendintele se consuma imediat in actiuni al caror ecou ramane redus. Este situatia creata in acele familii unde, existand un singur copil, parintii considera ca o datorie sa ii satisfaca toate dorintele, sa nu-i impuna nici o constrangere, nici o interdictie. Lasand de o parte consecintele dezastruoase in ceea ce priveste formarea caracterului, observam ca acest copil, ajungand adult, nu este atasat de parintii sai (el considera toate sacrificiile facute de ei ca fiind absolut firesti, obligatorii).


b.   Un rol important il are imitarea emotiilor, atitudinilor celor din jur. Copilul imita cu usurinta pe adulti, mai ales pe aceia pe care ii stimeaza. Emotiile se pot transmite si prin limbaj, si prin povestire. Copiii imita si profesorii cu prestigiu: cand profesorul de istorie povesteste cu insufletire si admiratie lupta de la Podu Inalt, emotia li se transmite si scolarilor. Desigur, aceste sugestii si acte de imitatie nu duc imediat la formarea de sentimente. Copiii nu devin patrioti, doar pentru ca au audiat cateva lectii de istorie, dar un interes pentru trecutul patriei se poate contura. Asadar, treptat, exemplele din jur, emotiile traite pot avea o influenta importanta, daca intervin conditii favorizante. Acestea au putut fi for­mulate chiar sub forma unor legi.


c.  Legea transferului afectiv: cand un obiect A cauzeaza o stare afectiva durabila, ea se rasfrange („se transfera') asupra altor obiecte B sau C, daca ele se asociaza frecvent cu obiectul A. Daca o persoana ne-a devenit extrem de simpatica, si ne inspira chiar afectiune, incep sa ne impresio­neze agreabil cainele cu care se plimba, casa in care locuieste, rudele ce o insotesc adesea etc. Afectul pozitiv se extinde si asupra altor fiinte si obiecte. Avem de a face cu un transfer prin contiguitate (alaturare) demonstrat si experimental de catre J. Watson, binecunoscutul parinte al behaviorismului. El a adus in fata unui copil de un an o cusca in care se afla un iepuras alb. Copilului i-a placut aceasta fiinta blanda si si-a mani­festat satisfactia. In zilele urmatoare psihologul a readus cusca, dar cand copilul se apropia de ea, cineva tipa puternic, un strigat de groaza care speria copilul. Repetandu-se experienta in acest fel, s-a observat ca micutul a inceput sa se fereasca de iepure si sa dea semne de frica. Sperietura provocata de tipat s-a transferat si asupra iepurelui cu a carui prezentare coincidea.

Exista si un transfer prin asemanare: daca un sentiment ne leaga de un obiect, o persoana sau o situatie, acesta se va rasfrange si asupra altora similare lor. De pilda, intalnim la un prieten o persoana necunoscuta care, inaintea oricarei convorbiri, ne face o buna impresie, ne este simpatica. •Uneori ne dam seama ca aceasta se explica prin asemanarea ei cu un bun amic din copilarie. Asemanarea poate sa nu fie de fizionomie, ci in ce priveste glasul, gesturile sau opiniile sale. Astfel isi gasesc explicatia multe simpatii sau antipatii la prima vedere.


d.  Transferul justifica doar extinderea obiectelor ce ne atrag sau ne repugna. Formarea unor sentimente noi s-ar putea explica printr-un transfer combinat. Fenomenul a fost denumit de Thodule Ribot compozitia sentimentelor: cand uneia si aceleiasi imagini i se asociaza, in repetate randuri, diferite stari afective, ele tind a se combina, dand nastere unui sentiment nou, mai complex. De exemplu, imaginii casei in care ne-am petrecut copilaria i se asociaza mereu tot felul de emotii: bucuria jocurilor copilariei, serbarile de ziua onomastica, necazurile prilejuite de meditatiile la matematica, dupa cum si tristetea profunda din familie cauzata de moartea bunicii, o femeie vesela si inimoasa Daca plecam din orasul acela si ne continuam studiile in alta parte, cand ne intoarcem, peste ani, in orasul natal si vedem casa (in care stau alte persoane, dar a ramas aceeasi) ne cuprinde un sentiment de induiosare, de nostalgie si ne dam seama ca el provine din lacrimile de bucurie sau de necaz ale copilariei. Acest sentiment complex, nou, il numim de obicei „dragostea de casa parinteasca'. Cam in acelasi fel s-ar putea explica si formarea patriotis­mului, indragirea limbii materne, a locurilor natale, a obiceiurilor poporu­lui nostru, de care se leaga numeroase emotii, aspiratii, amintiri dragi.


e.   Combinarea afectiva e un fenomen de lunga durata, inaccesibil expe­rimentului, de acea nu figureaza de obicei in manualele de psihologie contemporana. In schimb este relatat un proces foarte inrudit cu ea, de fapt un caz particular de combinare. E vorba de „autonomia functionala' descrisa de G. Allport, psiholog de mare prestigiu in deceniile 4-5 ale secolului nostru: „Ceea ce era mijloc in vederea unui scop devine un scop in sine'. Iata un exemplu la care el s-a referit: Un om de la tara doreste mult sa-si construiasca o casa, insa nu are banii necesari. Atunci se instru­ieste si se angajeaza ca marinar, meserie bine platita. Dupa cativa ani, desi a adunat suma necesara, el nu renunta la profesia sa. Viata pe mare, colaborarea cu ceilalti marinari, eforturile si bucuriile traite impreuna l-au facut sa indrageasca marea si meseria pe care o continua pana la pensionare. Atunci, isi construieste o casa pe malul marii, al carui zgomot il aude si pe valurile careia se mai avanta din cand in cand. Deci, s-a format un puternic atasament fasa de ocupatia care la inceput constituia doar un mijloc. Ea a devenit un nou motiv, unul predominant ce si-a cas­tigat o deplina autonomie.


f. Observatiile de mai sus ne dau cateva repere importante privind formarea sentimentelor, fara a clarifica deplin mecanismul, perpetua devenire, com­plicare a afectivitatii. In orice caz se vadeste ca formarea sentimentelor este un proces asociativ, care are o slaba legatura cu dezvoltarea inte­lectuala. Ceea ce convinge un interlocutor, ceea ce ii castiga adeziunea nu este atat logica unor argumente, cat atitudinea vorbitorului, propriile sale sentimente ce se transmit mai mult prin ton, postura si gesturi. Progresul afectiv se realizeaza datorita experientei reale, in care individul are unele satisfactii si unele oprelisti - ceea ce treptat duce la aprobarea si indragirea unor activitati si la ocolirea, dispretuirea altora. Degeaba propaganda comunista infatisa realitatea in culori trandafirii, cand experienta zilnica, cu interdictiile, lipsurile etc. dovedea contrarul. Ca urmare, vom putea favoriza sentimente superioare nu atat prin discursuri moralizatoare, cat prin organizarea activitatii elevilor in asa fel incat sa duca la rezultate pozitive in raport cu obiectivele educationale.


8. Formarea de sentimente superioare in contextul vietii scolare


a. Una din sarcinile educative de prima importanta este dezvoltarea la elevi a acelui „sentiment al comuniunii sociale' (de care am amintit mai sus), a dispozitiei spre colaborare, intrajutorare, al solidaritatii sociale, al preo­cuparii de soarta celorlalti, simtamant esential intr-o societate democrata. Din pacate, invatamantul aproape exclusiv frontal practicat la noi (care se bazeaza indeosebi pe studiul individual si obstructioneaza aproape tot timpul colaborarea intre elevi in timpul orelor) nu faciliteaza formarea unor deprinderi si inclinatii spre colaborare.

Dimpotriva, activitatea didactica pe grupe ii face pe elevi constienti de valoarea colaborarii, chiar in munca intelectuala, si favorizeaza solida­ritatea, prieteniile. Intr-un experiment efectuat la Liceul „Emil Racovita' din Iasi, unde s-au organizat timp de 2 ani cca 200 de activitati didactice pe grupe la o clasa, am putut constata evidente progrese nu doar in ce priveste capacitatea de gandire, ci si de ordin educativ: au aparat frec­vente relatii de ajutor intre membrii aceleasi grupe la pregatirea lectiilor, vizite reciproce, ajutor in caz de imbolnavire a unuia dintre ei, a aparat practica de a face cadouri fiecaruia in ziua de nastere. In general, clasa experimentala a devenit mai unita, certurile si conflictele au fost mult mai rare decat in clasa de control (Cosmovici, A., 1984). Din pacate, pana la „aerisirea' programelor va fi greu sa organizam, frecvent, lectii cu activitati pe grupe, dar colaborarea poate fi stimulata cu prilejul activitatilor din afara clasei sau extrascolare. Mai intai, in orice scoala se pregatesc serbari scolare; de obicei elevii mari se bucura sa joace o piesa de teatru. Aceasta, pe langa beneficiul realizat prin apro­fundarea textului literar, este un excelent prilej de intrajutorare. In afara de actori, alti elevi trebuie sa se preocupe de decoruri, de costume, de regia tehnica, e nevoie de sufleur, prezentator etc. O alta ocazie de munca in comun o constituie excursiile, unde se pot imparti numeroase sarcini unor elevi; de buna lor indeplinire depinde reusita. Excursiile prilejuiesc jocuri, concursuri, lasa amintiri de neuitat. Echipele sportive pot fi o „scoala' a colaborarii si loialitatii, cu conditia sa fie permanente si conduse cu seriozitate. In scolile noastre exista o sub­estimare a rolului lor educativ, mult mai apreciat in tarile occidentale. In fine, la noi in tara, dupa ce s-a exagerat peste masura cu „munca volun­tara' a aparut conceptia ca orice efort trebuie platit. Dar iata, vedem cum presedintele S.U.A., cea mai bogata tara din lume, face apel la cetateni sa se ocupe de infrumusetarea orasului in care locuiesc, fara pretentii de salarizare ! Elevii trebuie sa depuna eforturi pentru infrumusetarea pro­priei scoli (si chiar a localitatii in care traiesc), sa amenajeze un teren sportiv, sa contribuie, eventual, la construirea unui loc de agrement unde sa se poata recrea vara, indeosebi in vacante s.a.



Toate aceste activitati se includ in ceea ce pedagogii numesc „metoda exercitiului', mijloc esential, nu doar pentru formarea de deprinderi, ci si pentru cristalizarea unor sentimente pozitive. Evident, ele indeplinesc astfel de obiective numai daca sunt bine organizate si duc la succese imbu­curatoare pentru copiii participanti.


b. Daca activitatile mentionate creeaza posibilitatea unor „combinari afective', transferul este influent mai ales cu prilejul recompenselor, satisfactiilor. Recompensa meritata este un factor deosebit de stimulator, satisfactia succesului dinamizeaza scolarul pentru a obtine si alte rezultate bune; ea se transfera, treptat, si asupra disciplinei unde el a excelat. Un elev poate invata la un obiect care nu-1 intereseaza dintr-un sentiment al datoriei, dar bunele rezultate pot avea ca urmare formarea unui interes pentru materia respectiva. Aici este transfer, dar poate interveni si ceea ce s-a numit „autonomie functionala'. Asa se explica de ce unii elevi constiinciosi, care invata foarte bine la toate obiectele, ajung sa aiba multi­ple interese si le vine greu, la terminarea liceului, sa opteze pentru o singura specializare.

A.S. Makarenko, pedagog rus cunoscut prin rezultatele obtinute in ree­ducarea a numerosi copii delincventi, sublinia ca omul are nevoie sa intrevada o bucurie, catre care sa tinda (el spunea „sa aiba o perspectiva'). Acest lucru e valabil mai ales pentru copii: bunaoara sa intrevada pla­cerea unui spectacol ce va avea loc duminica. Dar el poate aspira si la bucuria unei vacante la mare. O data cu adolescenta el va lupta pentru satisfactia admiterii la o facultate dorita. Totul - spunea pedagogul amin­tit - e sa stii sa imbini „perspectivele' mai indepartate cu altele apropiate. Succesele scolare au drept efect si formarea unei atitudini pozitive fata de munca, deosebit de importanta pentru obtinerea unor frumoase perfor­mante profesionale. Dimpotriva, insuccesele repetate pot indeparta copilul de scoala, de cultura si devin un factor demobilizator, ceea ce nu inseamna ca trebuie sa renuntam la dezaprobare si alte forme de pedeapsa.


c.   E gresita parerea acelor profesori care socotesc binefacatoare indulgenta, acordarea cu usurinta de note mari (9 si 10). Las deoparte ca totdeauna notarea trebuie facuta obiectiv si cu discernamant (imi amintesc situatia unei profesoare care acorda studentilor la examen numai 9 si 10, provocand insa mari nemultumiri, intrucat „reusise' sa le puna 10 celor cunoscuti ca foarte slabi si 9 celor foarte buni!). Asa cum am mentionat mai sus, per­formantele obtinute fara efort nu satisfac. Dificultatea e mult mai atractiva. Exigenta ridicata e foarte importanta. In primul rand pentru ca numai prin eforturi serioase e posibila realizarea unui progres intelectual si fiindca atunci activitatea din scoala e privita ca importanta, devenind sursa de stradanii zilnice, dar si de adevarate satisfactii. Profesorul trebuie sa aiba grija sa gradeze exigentele. El trebuie sa propuna sarcini pe care majo­ritatea scolarilor sa le poata realiza in cadrul unui studiu concentrat. Dupa familiarizarea cu o problema vor fi ridicate altele mai grele. Dificultatea unei munci depinde si de felul cum e privita de individ. Mark Twain observa ca a inregistra hartii intr-un registru este o munca obo­sitoare, dar sa urci un munte cu un sac de 20 kg in spinare este o placuta distractie! Marea arta a unui profesor e sa faca interesante problemele disciplinei sale.


d.  Enumerarea conditiilor de mai sus, fundamentale pentru cristalizarea unor sentimente pozitive, nu exclude si utilizarea expunerilor care isi au si ele rolul lor ce nu trebuie neglijat. Pe langa necesitatea predarii clare si argu­mentate logic, sa nu uitam insemnatatea participarii noastre afective. In pragul celui de-al doilea razboi mondial, la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti era profesor de biologie un batranel mic, adus de spate, care vorbea cu voce slaba. N-avea autoritate, caci punea cu usurinta notele cele mai mari si de aceea cand intra in clasa elevii mari zvarleau cu avioane de hartie, il intrebau ce mai face (! ?) etc. Dar cand incepea sa explice, se facea liniste deplina si era ascultat cu incordare. Secretul succesului sau statea in faptul ca punea tot interesul sau in problemele biologice prezentate, interes care se comunica elevilor si facea ca ora sa treaca pe nesimtite.


e. Cu aceasta am subliniat factorul esential al educarii scolarilor: persona­litatea profesorului. Profesorul trebuie sa aiba o mare autoritate care se impune prin deplina sa competenta profesionala si tact pedagogic. Atunci el devine un model pentru copii. Ei vor tinde sa-i imite atitudinile, opiniile. Profesorul organizeaza si conduce lectia, tot el participa cu insufletire la activitatile initiate dupa ore. Dragostea pentru disciplina sa si convingerea in posibilitatile nebanuite ale copiilor ce cresc sub ochii lui le trezeste interesul si da avant aspiratiilor. Un asemenea profesor ramane intreaga viata o icoana vie in mintea discipolilor. Dimpotriva, e de plans situatia cand profesorul are mentalitate de maga­zioner : el vine in clasa si inregistreaza in catalog cantitatea de cunostinte memorata de mai multi scolari, apoi le preda repede noile cunostinte, dupa care pleaca la alta clasa (alta „sucursala'). Formalismul in munca didac­tica, indiferenta fata de materia expusa nu fac decat sa genereze o mare plictiseala in sufletul copiilor. Munca profesorului nu da rezultate decat atunci cand ea e insotita de constiinta importantei si frumusetii sale. Fara a fi actor, el trebuie sa participe cu insufletire la miracolul cresterii inteligentei, al infiriparii de idealuri la fiintele doritoare sa cunoasca si sa stapaneasca lumea.


INTREBARI:

1. Ce noi trebuinte, dorinte au aparut in ultimele doua secole datorita progresului civilizatiei ?

2. Ce conditii ar favoriza diminuarea agresivitatii intr-o societate umana?

3. Cum contribuie scoala la ridicarea nivelului de aspiratie al copiilor?

4. Cunoscand fenomenul transferului afectiv, care dintre formele de motivare ale elevului are efectele cele mai putin pozitive?

5. De ce sentimentele sunt considerate forme principale de motivatie?

6. Exista o relatie intre combinarea afectiva si transferul afectiv?

7. Ce fenomene intervin in activitatea pe grupe, facand sa se infiripe sentimente superioare in psihicul participantilor ?

8. Ce trebuie sa urmareasca profesorul pentru a asigura cristalizarea de sentimente superioare la scolari ?




Mai exista si cazul luptei dintre masculi pentru stapanirea femelei.


Termenul „afect' este folosit adesea intr-un sens foarte restrans. Noi il vom utiliza ca sinonim cu acela de „stare afectiva'.




Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }