Autonomia universitara

AUTONOMIA UNIVERSITARA

Autonomia universitara consemneaza un 'drept acordat de legi si regulamente institutiilor de invatamant superior' de a lua singure masurile pedagogice necesare pentru obtinerea unor rezultate superioare in activitatea lor (vezi Dictionar de pedagogie, 1979, pag.43).

In sens larg, autonomia vizeaza actiunile de autoconducere realizabile la nivelul urmatoarelor domenii de referinta:

a) teoria educatiei, care consemenaza 'tendinta manifesta in secolul al XX-lea in vederea desprinderii pedagogiei de alte stiinte (filosofie, psihologie, sociologie^ etica etc.) si a studierii fenomenului educatiei cu mijloace proprii, fara imixtiunea altor discipline care pot da acestui fenomen explicatii preponderent sociologice, psihologice, biologice etc';

b)  sociologia educatiei, care consemenaza tendinta specifica (micro)grupurilor scolare 'de a-si alege forma de educatie in concordanta cu specificul, traditiile si nazuintele proprii' (idem);

c) psihologia educatiei, care consemeneaza tendinta activarii resurselor de invatare independenta ale elevului, considerate ca mijloace de crestere continua a eficientei acestuia, de perfectionare a trasaturilor sale de personalitate angajate in realizarea o-biectivelor propuse in mediul scolar si extrascolar;

d)  managementul educatiei, care consemeneaza tendinta valorificarii integrale a resurselor pedagogice (informationale, umane, materiale, financiare) specifice fiecarei organizatii scolare prin autogestionarea acestora in raport de exigentele functionale ale conducerii sistemice, optime, strategice, aplicabile in conditiile proprii fiecarei comunitatii teritoriale si locale (vezi Managementul educatieilpedagogic).

In sens restrans, autonomia vizeaza actiunile de autoconducere realizabile, in mod special in cadrul invatamantului superior respectand si valorificand integral o-biectivele pedagogice specifice acestuia, evidente la nivel de:

a) continut al activitatii didactice, care tinde sa se apropie, din ce in ce mai mult, de cerintele cercetarii stiintifice si ale integrarii in viata sociala (economica, politica, manageriala, culturala, scolara etc);

b) metodologie a activitatii didactice, care  tinde spre anumite forme de organizare a activitatii didactice (prelegere problematizata, seminar-dezbatere; seminar-asalt de idei; proiecte de cercetare,experimente de laborator) si restructurare participativa continua a raporturilor pedagogice si psihosociale dintre profesor si studenti;

c) evaluare a activitatii didactice, care tinde spre generalizarea sistemului de credite corespunzator modulelor de studiu propuse cu functie de recuperare, consolidare, anticipare (de exemplu, absolvirea a doi ani universitari intr-un singur an universitar) a reusitei universitare, cu valorificarea integrala a raportului dintre timpul formal si timpul real de invatare oferit studentului, in conditii de asistenta psihopedagogica optima.

Ca modalitate specifica de conducere, autonomia universitara angajeaza mecanismele de valorificare eficienta a resurselor existente, in concordata cu cerintele proprii managementului educatiei. Aceasta tema este dezbatuta in literatura de specialitate sub genericul confruntarii ideologice dintre centralizare si descentralizare (vezi Clark, Burton, R., edit, 1993, pag. 368-372).

Doua probleme sunt prioritare in aceasta dezbatere: rolul statului, relatia dintre universitate si cercetarea stiintifica.

Rolul statului evolueaza intre dirijism si pragmatism, in grade si accente specifice deplasate de la polul centralizarii (modelul francez) la cel al descentralizarii (modelul britanic). Intensificarea sau slabirea planificarii si a controlului central reprezinta procese dependente de raspunsul care trebuie dat la urmatoarea intrebare: 'pot fi intotdeauna universitatile capabile sa se descurce singure, sa se adapteze la un mediu social aflat in continua schimbare, sa tina pasul cu competitia pietii ?'

Relatia dintre universitate si cercetarea stiintifica stimuleaza mecanismele autonomiei care atrag si orienteaza la standarde de varf, mijloacele necesare pentru promovarea interactiunii dintre dezvoltarea stiintei si continutul programelor teoretice si practice angajate la nivelul invatamantului superior.

Universitatea americana constituie modelul apreciat in literatura de specialitate ca fiind exemplar pentru rezolvarea tensiunilor persistente inca, in Europa sau Japonia, intre tendinta de centralizare si cea de descentralizare, intre programele academice, pe de o parte, si necesitatile de formare si cercetare stiintifica, pe de alta parte (idem, vezi pag.370-372).

Prin dezvoltarea autonomiei la nivel managerial, universitatea americana a dobandit, de-a lungul timpului, un caracter: de masa (care nu afecteaza standardele de excelenta), descentralizat (care nu exclude obiectivele generale comune), diversificat (care nu exclude un anumit curriculum comun, valabil mai ales in perioada colegiului/prima treapta a invatamantului superior), competitiv (care angajeaza criterii valorice recunoscute), intreprinzator (care acorda importanta politicii de atragere si de suplimentare continua a resurselor pedagogice existente).

Autonomia universitara confera invatamantului superior din S.U.A. urmatoarele trasaturi distincte:

adaptabilitate la cerinte aflate in crestere continua, exprimate chiar 'la nivel de masa';

flexibilitate curriculara, asigurata prin programe multiple adresate unui numar din ce in ce mai mare de studenti;

organizare departamentala care permite 'delegarea autoritatii si a patronajului' si perfectionarea permanenta a personalului academic si de cercetare;

stimularea directa a cercetarii stiintifice, integrata in programe specifice, deschise spre structurile postuniversitare (master, doctorat);

angajarea enorma a initiativei competitive care 'combina accesul deschis la a-numite institutii cu selectia rapida asigurata de alte institutii cu scopul concentrarii talentelor' (idem, vezi pag.371-372).

In conditiile Romaniei, autonomia universitara este reglemenata prin dispozitiile Legii invatamantului (Legea nr.84/1995) precizate la sectiunea a 7-a (Autonmia universitara), capitolul IX (invatamantul superior) Titlul II, (Sistemul national de invatamant).

Analiza realizabila la acest nivel permite evidentierea urmatoarelor aspecte: dimensiunile conceptului de autonomie universitara, pnncipiile de organizare a activitatii, actiunile necesare pentru realizarea acesteia.

Conceptul de autonomie universitara defineste 'dreptul comunitatii universitare de a se conduce, de a-si exercita libertatile academice fara nici un fel de ingerinte ideologice, politice sau religioase' in vederea asumarii unui 'ansamblu de competente si o-bligatii aflate in concordanta cu optiunile si orientarile strategice nationale'.

Principiile autonomiei universitare reprezinta criteriile valorice necesare pentru realizarea obiectivelor pedagogice generale si specifice invatamantului superior in contextul unei societati democratice. Ele pot fi sintetizate la nivelul urmatoarelor proprozitii exprimate in termeni de axiome pedagogice:

- principiul raspunderii personale si publice pentru calitatea intregii activitati didactice si de cercetare stiintifica realizata in institutia de invatamant superioar respectiva;

principiul institutionalizarii drepturilor, obligatiilor si a normelor care reglementeaza viata comunitatii universitare in cadrul unui document oficial numit Carta Universitara, adoptata de senatul fiecarei universitati;

- principiul valorificarii depline a resurselor fiecarei comunitati universitare care cuprinde totalitatea persoanelor angajate in activitatea didactica si de cercetare stiintifica proiectata si realizata in institutiile de invatamant superior;

- principiul participarii studentilor la activitatea de conducere a institutiilor de invatamant superior realizata prin senatele universitare si consiliile facultatilor.

Actiunile pedagogice necesare pentru realizarea autonomiei universitare 'vizeaza domeniile conducerii, structurii si functionarii institutiei, ale activitatii didactice si de cercetare stiintifica, ale administrarii si ale finantarii'. Ele implica:

programarea, organizarea, desfasurarea si perfectionarea procesului de invatamant;

- organizarea cercetarii si a documentarii stiintifice in conditii de competenta si de performanta confirmate la niveluri de varf;

stabilirea planurilor de invatamant si a programelor analitice in conformitate cu obiectivele pedagogice generale si specifice asumate;

selectarea, promovarea si perfectionarea permanenta a personalului didactic pe criterii de competenta si de performanta definite in mod explicit la nivel de politica a educatiei;

acreditarea programelor de studii, de nivel postuniversitar, necesare in diferite domenii de activitate delimitate impreuna cu Ministerul Educatiei Nationale, cu alte autoritati publice (agenti economici, organizatii profesionale si patronale recunoscute in plan national etc);

- proiectarea programelor de cooperare cu alte institutii de invatamant superior si de cercetare din tara si din strainate, care asigura progresul institutiei pe criterii de reusita academica recunoscute la scara sociala;

aplicarea principiilor democratice prin eligibilitatea tuturor organismelor de conducere, prin vot secret, pe baza unor criterii de competenta pedagogica si manageriala care definesc, in mod explicit, liniile de politica educationala ale institutiei de invatamant superior respective;

- autogestionarea responsabila a fondurilor alocate de la bugetul national sau provenite din alte surse, respectand criteriile elaborate in colaborare cu Ministerul Educatiei Nationale;

- atragerea unor noi resurse financiare necesare pentru perfectionarea tuturor activitatilor organizate la nivelul institutiei conform obiectivelor generale, specifice si concrete, ale acesteia, stabilite la nivel de sistem si de proces.

- angajarea directa si permanenta in actiuni complexe, care au in vedere rezolvarea efectiva a problemelor sociale ale comunitatii universitare respective.