STILURI DE MUNCA SI TIPURI DE MANAGERI

Stilul de munca al managerilor reflecta modul in care conducatorii exercita atributiile care le revin, rolul pe care il au in organizarea si conducerea muncii, natura comportamentului lor, modul in care antreneaza si stimuleaza subalternii in vederea realizarii obiectivelor stabilite. Fiecare conducator are stilul sau de conducere, care nu este transmisibil si care poate sa difere de la o perioada la alta, ca rezultat al imbinarii a doua atitudini: angajarea personala fata de realizarea obiectivelor intreprinderii si prin aceasta a propriilor obiective (interesul fata de reusita personala) si cooperarea cu ceilalti membri ai colectivului condus, sub toate aspectele relatiilor umane.

Stilul de conducere poate fi definit ca totalitatea particularitatilor caracteristice activitatii cadrelor de conducere, a modalitatilor lor specifice de a gandi, de a se comporta si actiona, felul in care acestia intervin in munca celor condusi, capacitatea lor de a se adpata la diferite situatii utilizand metode si tehnici adecvate. Rezulta ca stilul de munca al conducatorilor este supus unei continue schimbari, influentate de colectivul din care face parte, iar la randul sau stilul de conducere poate sa influenteze comportamentul subalternilor, al colaboratorilor, atat in cadrul organelor de conducere colectiva, cat si in realizarea sarcinilor ce revin postului pe care il ocupa.

Dinamismul schimbarilor in activitatea intreprinderii impune anumite modificari ale stilului de conducere. Astfel, in etapa de stabilire sau schimbare a profilului, a dimensiunii unitatii sau a subdiviziunilor organizatorice este firesc sa predomine stilul democratic. In etapa de aplicare a solutiilor problemelor care implica uneori modificari semnificative in tehnologiile de productie, in deprinderea lucratorilor, lipsa experientei, neintelegerea semnificatiei modificarilor intervenite creste rolul unui stil autoritar.

Rezultanta influentei factorilor prezenti, proportia in care ei actioneaza, determina un anumit tip al stilului de conducere.

Clasificarea stilurilor de conducere, redata in literatura de specialitate, are la baza mai multe criterii.

* In raport cu autoritatea exercitata de catre conducator, care este criteriul esential, stilurile de conducere pot fi: autoritar, democratic si permisiv.

Stilul autoritar este propriu conducatorilor rigizi, care refuza participarea subordonatilor la actiunile de conducere, adopta deciziile in mod unipersonal, acorda o incredere nelimitata masurilor organizatorice pentru indeplinirea obiectivelor fixate.

Stilul democratic se caracterizeaza prin cooperare cu colaboratorii in munca de conducere, mentinerea unui climat favorabil si a unor relatii umane care permit performate ridicate. Acest stil de conducere asigura o perticipare activa a colaboratorilor la realizarea obiectivelor, determina reducerea tensiunilor, a starilor conflictuale in colectivul condus.

Stilul permisiv este caracterizat prin evitarea oricarei interventii in organizarea si conducerea colectivului din subordine, angajare redusa la indeplinirea obiectivelor, toleranta exagerata fata de subalterni. Parerile conducatorilor nu sunt exprimate clar, cu siguranta, se adopta parerile altora, fara discernamant, pierzand uneori din vedere problemele esentiale.

* Sub raportul atitudinii fata de responsabilitate, stilul de munca se clasifica in:

Stilul repulsiv caracterizeaza cadrele care au o repulsie si refuza efectuarea sarcinilor ce le revin. Acesti conducatori evita responsabilitatile, adopta rapid deciziile in detrimentul fundamentarii corespunzatoare a acestora.

Stilul dominant este adoptat de conducatori dinamici, activi, dar care genereaza un climat de tensiune, uneori favorabil conflictelor. Conducatorii cu stil dominant au un grad ridicat de incredere in sine, motiv pentru care isi impun parerea in adoptarea deciziilor. Cosiderandu-se superiori, nu se preocupa de indentificarea si eliminarea aspectelor negative din stilul lor de coducere. Aspectele pozitive ale acestui stil se refera la tendinta de a actiona cu fermitate chiar in situatii de incertitudine, precum si perseverenta in realizarea obiectivelor propuse.

Stilul indiferent este caracterizat prin lipsa de interes a conducatorilor fata de orice interventii in organizarea si conducerea grupului, pierzand din vedere problemele esentiale ale intreprinderii.

Stilul de munca necesar echilibrat are in vedere un raport armonios ale aspectelor pozitive, eficiente in anumite situatii, din cele trei stiluri de conducere redate anterior. Reprezinta stilul pe care trebuie sa-l practice titularul unui post de conducere pentru a-si indeplini competent sarcinile care ii revin.

Stilul de conducere democratic este propriu conducerii colective si al autoconducerii muncitoresti. Practicarea acestui stil permite conducatorilor sa analizeze in colectiv fenomenele, sa ia decizii fundamentale, sa treaca ferm la actiune, sa cultive spiritul de initiativa la colaboratori.

Rezultanta actiunii factorilor interni si externi determina modul de a concepe si a realiza procesul de conducere, precum si comportamentul utilizat cu precadere de fiecare conducator.

Tipul de manager constituie o notiune care cuprinde ansamblul de caracteristici principale referitoare la calitatile, cunostintele si aptitudinile proprii unei categorii de cadre de conducere, ce le confera, in esenta, aceeasi abordare in ceea ce priveste aspectele de baza ale procesului de conducere si ale comportmentului, deosebite de ale altor conducatori.

In literatura de specialitate exista diferite criterii de clasificare a tipurilor de manageri. Astfel:

dupa intensitatea muncii si gradul de organizare al lucrarilor efectuate de subalterni, conducatorii pot fi: conducatori care fac totul singuri, conducatori care nu fac nimic personal si conducatori care fac exact cat trebuie;

dupa modul de adoptare a deciziilor: conducatori care iau decizii singuri (exclusiv), conducatori care isi consulta in prealabil colaboratorii si apoi decid, conducatori care iau decizii si apoi solicita colaboratorilor observatoo si propuneri;

dupa caracteristicile procesului volitional al conducatorului:

dupa atitudinea si comportamentul conducatorilor fata de colaboratori: conducatori autocrati si conducatori democrati.

Se considera ca pot fi identificate urmatoarele tipuri de strategii de influentare a oamenilor:

Ratiunea - folosirea situatiilor, evenimentelor, proceselor si a datelor si informatiilor ce le reflecta pentru dezvoltarea argumentelor logice

Prietenia - cautarea sprijinului, folosirea magulirii, crearea bunavointei

Coalizarea - mobilizarea altora in cadrul organizatiei

Caderea la invoiala - negocierea pe baza folosirii recompenselor

Agresivitatea - folosirea abordarii directe si in forta

Autoritatea superioara - castigarea sprijinului nivelurilor superioare ale ierarhiei pentru sporirea "greutatii" cererilor

Sanctionarea - folosirea recompenselor si a sanctiunilor

Aspectele complexe si variate ale leadership-ului au fost intens studiate in utlimele doua decanii. Concluziile rezultate din studiile efectuate ofera numeroase invataminte, repere de referinta si subiecte de reflectie managerilor din toate domeniile de activitate si de la toate nivelurile de conducere, preocupati sa modeleze propriul leadership, sa adopte cel mai eficace stil de conducere care sa le permita obtinerea unor performante cat mai inalte din parte subordonatilor lor. Asa cum s-a aratat, date fiind particularitatile organizarii formale si ale celei informale a IMM, pentru managerii acestora aspectele respective capata o importanta aparte.

Ca unul dintre subiectele cele mai studiate in management, leadership-ul constituie astazi terenul afirmarii a numeroase idei, buna parte din acestea contracdictorii si controversate, stare de fapt determinata de unghiurile variate de abordare a problematicii sale, care au condus la conturarea urmatoarelor directii majore de cercetare: abordarea prin prisma trasaturilor leaderului, abordarea prin prisma comportamentului leaderului, abordarea situationala (contingentiala) si abordarea combinata.