QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate istorie

Structura cezaro-papismului de la urmasii lui Constantin cel Mare pana la Justinian








Structura cezaro-papismului de la urmasii lui Constantin cel Mare pana la Justinian


Criza imperiului roman din sec. III d. Hr. va fi depasita prin reformele lui Diocletian, dar mai ales prin cele ale lui Constantin cel Mare. Reformele acestuia au schimbat pentru totdeauna cursul istoriei.

La moartea imparatului Constantin cel Mare (337), cei trei fii ai sai isi impart imperiul dupa cum urmeaza: Constantiu II se proclama imparat in Occident, Constant in Italia, iar Constantin II in Orient. Urmeaza o serie de razboaie fratricide din care invingator iese Constantin II, reusind sa reunifice imperiul in anul 353.

„Ne aflam in veacul al V-lea, „veacul de aur al Bisericii”, in care au trait sfintii Vasile cel Mare, Grigore de Nazians, Grigore de Nissa, etc. Principalul inamic al dreptei credinte era acum erezia lui Arie, insusi Constantin II era arian, si intr-un sinod eretic din anul 359 proclama aceasta erezie religie de stat.”




Doi ani mai tarziu, pe tronul imperiului a urcat un neo-pagan (Iulian Apostatul) si in tot acest timp (361-363), crestinii sunt din nou persecutati. In sfarsit Valens, incheie seria imparatilor relativ stersi care se interpun intre Constantin si Theodosius. In timpul lui, are loc marea migratie a gotilor care se interpun intre Constantin si Theodosius. Tot in aceasta perioada, are loc marea migratie a gotilor care trec Dunarea in imperiu, fiind alungati de huni. Miscarile popoarelor migratoare (germanice in special) au inceput inca din secolul al III-lea, dar invazia hunilor le accelereaza infiltrarea in imperiu. In anul 376, Valens le permite sa se stabileasca in Thracia. Doi ani mai tarziu, (insusi Valens avea sa cada victima actiunii sale) in batalia de la Adrianopol, din anul 378, romanii sufera o grea infrangere.

Urmeaza domnia lui Teodosius I (379-395), o perioada de refacere dupa perioada tulbure care a precedat-o. Printr-un edict din anul 380, Teodosius proclama ortodoxia, singura forma legala de crestinism in imperiu, dand o o grea lovitura ereziei ariene (favorizata de autoritati de cateva decenii). In anul urmator, in anul 381 are loc al doilea Conciliu de la Constantinopol (primul fusese cel de la Niceea din 325) in care este definitivat crezul si cu acest prilej se intareste prestigiul patriarhului de Constantinopol.

In anul 391, imparatul Teodosius proclama crestinismul-ortodox, singura religie acceptata in imperiu si interzice cultele pagane. La moartea sa, din anul 395, Teodosius imparte imperiul intre cei doi fii ai sai: partea occidentala cu partea la Ravenna revine lui Honorius, iar cea orientala cu capitala la Constantinopol, lui Arcadius. Acest act accentueaza evolutia separata al celor doua macro-regiuni. De remarcat este faptul ca impactul acestei decizii nu a fost atat de evident in epoca, nefiind pentru prima data cand doi sau mai multi imparati domneau in acelasi timp peste imperiu si isi imparteau atributiile pe zone.

In secolul al V-lea, imperiul se va confrunta cu miscari puternice ale populatiilor migratoare (goti, franci, huni etc.) si dispute in interiorul Bisericii (din aceasta pricina unii bizantinologi numesc acest veac „veacul invaziilor si al luptelor hristologice”):

- in 408-410 pericolul vizigot este indreptat spre Apus, gotii lui Alaric (ramura vizigota) devastand Italia pentru ca in final sa se stabileasca in Hispania;

-la jumatatea secolului au loc marile campanii ale lui Atilla;

-in anul 451 Conciliul ecumenic de la Calchedon condamna erezia monofizita (care castiga teren in Egipt si Siria) si proclama egalitatea dintre papa si patriarhul de la Constantinopol;

- in perioada 457-474 se remarca imparatul Leon I  care duce lupte cu alanii, gotii si vandalii (stabiliti in nordul Africii);

-in anul 476 Imperiul de Apus este desfiintat de catre Odoacru care recunoaste autoritatea imparatului de la Constantinopol (imparat era Zenon la acea data), primind de la acesta titlul de magister militum per Italia. Cu acest prilej imparatul de la Constantinopol devine singurul imparat legitim;

-in 489-493 ostrogotii cuceresc Italia, conducatorul catolic Theodoric, pana atunci magister militum per Illyricum devenind magister militum per Italia in locul lui Odoacru.

Datorita abilitatii Constantinopolului de a imbina diplomatia cu razboiul, acesta a reusit sa evite soarta Occidentului de a  fi cotropit si sa scape de presiunea exercitata de migratori deviindu-i spre Apus.

Prima jumatate a secolului al VI-lea este dominata de puternica personalitate a lui Justinian I (527-565). Nu putem intelege importanta lui Justinian in istorie si mai ales in istoria raporturilor cezaro-papiste, fara a vedea in el primul ideolog al Imperiului crestin, cel care a dus alianta lui Constantin pana la o concluzie logica. In aceasta perioada s-a realizat o prima sinteza a crestinismului bizantin, care va orienta cursul ulterior al Ortodoxiei.

Justinian nu a facut niciodata distinctie intre traditia politica romana si crestinism. Considerandu-se imparat roman, el se autointitula si imparat crestin. Conceptia sa isi avea originea in unitatea indisolubila dintre Imperiu si religia crestina. Numai ca aceasta teorie avea si unele ambiguitati. Mai intai, trebuie amintit faptul ca sub influenta crestinismului, Imperiul suferise modificari substantiale: Justinian se considera slujitorul si executantul voii lui Dumnezeu, iar Imperiul ca instrument al planului divin privind lumea. Imperiul era plasat sub semnul Sfintei Cruci, iar misiunea sa era prezervarea si raspandirea crestinismului printre oameni. Interesul lui Justinian pentru lucrarea misionara, contributia sa decisiva la opera caritativa a Bisericii, donatiile facute acesteia, nu trebuie minimalizate sau uitate, evidentiind sinceritatea credintei sale si interesul pentru teologie. Codul sau de legi incepea cu o adevarata marturisire de credinta in Hristos si in Sfanta Treime, iar pe Sfanta Masa a bisericii Sfanta Sofia erau gravate cuvintele:”Ceea ce este al tau, ceea ce este primit de Tine, iti este oferit de Justinian si Teodora”. Cuvintele erau expresia constiintei si credintei imparatului.



Din pacate sunt unii istorici care vad in aceasta viziune a lui Justinian, mai degraba o expresie a cezaro-papismului, adica subordonarea Bisericii Statului.Altii insa, vad in Justinian inventatorul „simfoniei”, adica a teoriei autentic ortodoxe a raportului dintre biserica si stat. Chiar daca in teorie si chiar in practica a dorit plasarea crestinismului in centrul activitatii Statului, imparatul a uitat Biserica. Cuvantul „Biserica” apare adesea in scrierile lui Justinian, definind misiunea unui imparat credincios, „pastrator al credintei crestine si aparator al Sfintei Biserici Universale si Apostolice impotriva dezordinei”, dar situatia reala era putin diferita fata de aceste cuvinte.

„Statul roman putea adopta, fara prea mari probleme, invatatura despre Dumnezeu si despre Hristos, facand din aceasta doctrina religioasa o doctrina oficiala; putea elimina paganismul sau crestina propriile legi numai ca Imperiul nu recunostea Biserica drept o comunitate distincta, independenta de lume. Absolutismul religios al Statului roman si faptul ca imparatul se considera reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant erau piedici serioase in schimbarea de atitudine. Cu cat dimensiunile Bisericii coincideau cu cele ale Imperiului, cu atat frontierele exterioare erau eliminate, in constiinta Statului, aparand ideea unei identitati perfecte de autoritate, de origine divina. Dupa abolirea paganismului, imparatii au renuntat la functiile sacre sau sacerdotale pe care le exersau in vremea Romei antice, iar autoritatea sacramentala, doctrinara sau pastorala a ierarhiei bisericesti nu a fost limitata. Statul proteja ierarhia, dupa cum confirma doctrina Bisericii, asa cum fusese stabilita la Sinoadele ecumenice, numai ca problema relatiei dintre Biserica si Statul bizantin a fost cu timpul inlocuita de cea a relatiei dintre autoritatea seculara si ierarhie. In constiinta imperiala, Biserica crestina se confunda cu lumea, fiind necesare doua principii complementare existentei si organizarii sale: imparatul si preotul. In literatura bizantina din aceasta perioada aparea comparatia raportului dintre Biserica si Stat ca cea dintre trup si suflet; statul este conceput ca un trup, animat de prezenta in el a Bisericii, acesta reprezentand sufletul sau.”

Aceasta conceptie era diferita de cea din perioada Bisericii primare. Atunci Biserica era un organism viu, un popor nou, ireductibil unei comunitati naturale. Chiar daca toti oamenii  erau chemati sa faca parte din acest corp si puteau deveni membrii sai, lumea nu se putea confunda cu Biserica pentru ca in ea si prin ea oamenii participau la o alta lume si la o alta viata, care se va manifesta cu slava la sfarsitul acestei lumi. In realitate Imperiul, in calitatea sa de mostenitor ideologic al paganismului, vedea in Stat singura forma de comunitate oranduita de Dumnezeu si care imbratisa toate domeniile vietii umane. Singura diferenta intre acest model si cel al teocratiei pagane era ca Imperiul, prin alegerea imparatului, a aflat pe adevaratul Dumnezeu si religia sa crestina.

Hristos a dat preotilor puterea de a ierta, vindeca sfinti, iar Statul trebuia sa le dea acestora onoruri deosebite, caci de rugaciunile lor depindea prosperitatea Imperiului. In constiinta primelor secole, la Bizant, Biserica era asimilata ierarhiei, dogmelor, slujbelor divine, dar functia ei era detinuta de Stat. Problema raportului dintre Biserica si Stat nu se punea inca, deoarece totul se reducea la relatii in sanul aceluiasi Stat, intre puterea seculara si cea spirituala. Legislatia si politica religioasa a lui Justinian va aduce insa un raspuns acestei situatii.

Solutia propusa de Justinian este cunoscuta in istorie sub numele de „simfonie”. Potrivit acestei teorii, Imperiul prelua asupra lui grija pastrarii dogmelor bisericesti si a demnitatii sacerdotale. Clerul, in armonie cu Imperiul, orienta intreaga viata publica spre Dumnezeu.



„Aceasta teorie putea fi foarte buna numai ca Biserica invata ca lumea avea doua valori absolute: Dumnezeu si omul, restul, inclusiv statul, fiind limitat prin natura datorita apartenentei exclusive la lume. Statul, prin natura sa era limitat, nu putea reprezenta o valoare absoluta. De aceea crestinii au suferit si s-au jerfit atunci cand au refuzat sa se recunoasca Statului dreptul de a supune pe om. Idealul crestin nu era de a uni Biserica cu Statul, ci dimpotriva de a face o distinctie intre ele.”

Statul este crestin numai in masura in care nu are pretentia de a fi totul pentru om, in masura in care renunta a determina in chip exclusiv viata omului. Teoria lui Justinian dorea sa se impuna in mentalitatea teocratica a Imperiului pagan, pentru care Statul era forma sacra si absoluta a lumii, sensul sau, justificarea sa. Nu putem vorbi deci de subordonarea Bisericii Statului, deoarece orice subordonare presupune doua subiecte distincte, in timp ce pentru modelul teocratic nimic nu poate fi in afara Statului: religia prin fiinta sa este o functie statala.

„Binele Bisericii constituie forta Imperiului”; aceste cuvinte ale lui Justinian reprezinta cheia teoriei sale. El accepta distinctia dintre autoritatea imperiala si cea spirituala, considerand-o pe aceasta din urma, drept purtatoare de adevar. El admitea ca Imperiul si sacerdotiul au functii diferite, dar totul este subordonat binelui Imperiului, puterii si prosperitatii sale, ca valoare ultima si absoluta. Chiar si dragostea lui Justinian pentru monahism, demonstrata prin infiintarea a zeci de manastiri pe intreg teritoriul Imperiului, avea drept sursa acest absolutism religios. „Daca acesti sfinti il roaga pe Dumnezeu pentru prosperitatea Imperiului, cu maini pure si suflete ferite de pacate, inseamna ca armatele noastre vor fi victorioase iar orasele bine administrate.”

Un aspect important al domniei lui Justinian a fost insa implicarea sa in problemele de ordin religios. Atat imparatul cat si imparateasa Teodora au considerat problemele hristologice, drept esentiale, pentru binele spiritual al societatii si pentru propria lui mantuire. Masurile coercitive pe care Justinian le-a considerat necesare pentru unii opozanti ai politicii sale, erau de fapt expresia a ceea ce el considera a fi responsabilitatea unui imparat crestin: a rasplati virtutile si a corecta greselile supusilor. El nu se considera infailibil si de aceea adesea schimba tactica. Acesta acceptat in mod indubitabil conceptul traditional crestin conform caruia episcopii adunati in sinod erau martorii Adevarului. Cel mai bun indiciu al angajamentului personal al lui Justinian in problemele religioase a fost atitudinea sa brusca, spre sfarsitul vietii, impunand Bisericii invatatura gresita a aftarodochetismului. Demersul sau nu avea nici o ratiune politica.




1 Emanoil Babus, „Bizantul intre Occidentul crestin si Orientul islamic (sec. VII-XV)” , Bucuresti, Editura Sophia, 2003, p. 207

2 Charles Diehl, Op. Cit., p. 127

3 Emanoil Babus „Bizantul, istorie si spiritualitate”, Bucuresti, Editura Sophia, 2003, p. 78


loading...



Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }

Referate similare:







loading...


Cauta referat