QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate istorie

Structura de stat si dreptul in tara romaneasca si moldova in perioada feudalismului tarziu (1600-1821)








STRUCTURA DE STAT SI DREPTUL IN TARA ROMANEASCA SI MOLDOVA IN PERIOADA FEUDALISMULUI TARZIU (1600-1821)


Evolutia structurii social-economice

Incepand din secolul al XVII-lea Tara Romaneasca si Moldova s-au confruntat, pe plan social-economic, cu fenomene noi, cu consecinte importante datorate unor cauze externe si interne de aceeasi marime: agravarea regimului suzeranitatii otomane (la care se vor adauga apoi consecinte datorate expansiunii Imperiilor Habsburgic si Rus) si trecerii treptate a economiei spre productia de marfuri, spre dezvoltarea mestesugurilor, comertului, si vietii urbane.




Suzeranitatea otomana, in general dominatia straina, - exprimata in obligatii economice si politice, in restrictii comerciale de tipul monopolului comercial otoman, in starea de nesiguranta inhibata mediului economic datorita razboaielor purtate adesea pe teritoriul tarilor romane – a franat considerabil dezvoltarea economico-sociala.

Pentru a-si pastra fiinta de stat in conditile accentuarii politicii de expansiune a marilor imperii, romanii au facut un urias efort material si uman. Haraciul, peschesurile, mucarerul (adica plata facuta pentru confirmarea Domnului in functie), cumpararea Domniei, prestatiile in munci si natura, s-au ridicat la sume imense. La inceputul secolului XVII haraciul a fost stabilit la un nivel mai redus decat inaintea domniei lui Mihai Viteazul (32.000 galbeni pentru Tara Romaneasca), sub influenta victoriilor sale antiotomane. Ulterior, sumele cerute de Poarta Otomana drept haraci au crescut, totusi cele mai mai mari cheltuieli au fost prilejuite de cumpararea Domniei (pana la 500.000 galbeni pentru Tara Romaneasca), de peschesuri si de contributiile extraordinare cerute tarilor romane de catre trupele turcesti care traversau tot mai des teritoriul lor. La acestea se adaugau efectele exploatarii teritoriului afectat raialelor, lipsa de siguranta, de stabilitate, jafurile pe care le implica transformarea teritoriului romanesc in teatru de razboi.

Cea de-a doua cauza a schimbarilor intervenite in structura sociala si economica s-a datorat amplificarii relatiilor bani-marfa. In primul rand proprietarii de domenii au devenit interesati in sporirea productiei de cereale, animale si produse agricole in general. Deoarece in acest sector economic productia nu putea creste substantial si rapid prin perfectionari tehnice, solutia cea mai la indemana a constat in extinderea suprafetelor cultivate prin defrisari de paduri. Cresterea cererii de produse agricole, datorata mai ales cresterii populatiei si oraselor s-a produs – intamplator – odata cu introducerea in cultura a porumbului, planta furajera de valoare exceptionala, care a impulsionat intr-o masura cu totul deosebita cresterea animalelor atat nevoile de cereale-marfa, cat si de animale si produse animale (necesare si mestesugurilor) au implicat sporirea cantitatii de munca vie necesara in societate. De aici tendinta stapanilor de mosii de a agrava obligatiile in munca si in produse sub forme dintre cele mai neasteptate.

Rezerva feudala (mosia propriu-zisa) s-a dezvoltat atat prin deztelenire cat si prin extindere juridica in dauna proprietatii taranesti libere. Spre deosebire de ceea ce intelegem astazi prin proprietate imobiliara, in evul mediu tarziu partea arabila din terenul agricol al mosiei nu era stabila din punct de vedere geografic-cadastral, intrucat in fiecare an portiuni de teren erau lasate parloaga, altele fiind deztelenite, pentru a feri terenul de secatuire.

Cuantumul clacii prestate de rumani si vecini varia de la o mosie la alta si de la an la an. In “Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir arata ca taranii dependenti “sunt siliti sa implineasca necontenit muncile pentru stapanii lor; nu este nici o masura care sa margineasca munca lor; ea depinde de voia stapanului.” Spre sfarsitul secolului se generalizeaza claca obligatorie si pentru taranii asezati cu invoiala, deci liberi din punct de vedere personal.

In ambele tari romanesti se aplica cu strictete legarea de glie a taranilor dependenti, conform “legaturii lui Mihai” din 1595 in Tara Romaneasca si 1613 in Moldova. Domnii stabilesc diferite termene de prescriptie dupa implinirea carora taranii fugari nu mai puteau fi urmariti, iar cei care-i intalneau aveau obligatia de a-i inapoia stapanului de la care plecase.

Din aceleasi motive economice si politice, se accentueaza procesul de erodare si destramare a obstilor satesti. Foamea tot mai acuta de pamant, de sate, ii determina pe boieri sa foloseasca diferite modaltati pentru a acapara pamantul taranilor. De pilda patrundeau in obste pe temeiul zalogului; ei plateau darile acelor tarani care nu-si achitasera datoriile si apoi isi insuseau pamantul zalogit. Chiar in obste, intre membrii se intensifica concurenta incat unii isi insusesc pamantul altora; taranii ramasi fara pamant propriu devin dependenti pe mosie. Apare categoria taranilor fara pamant si casa care-si sapa bordee, colibe in afara vetrei satului – colibasii.

Evident saracirea unor tarani a determinat reactia acestora in diferite forme: jalbe, procese, nesupunerea la munca, fuga, haiducia, rascoala.

Aceleasi procese economice care au deteriminat sporirea obligatiilor si intensificarea stratificarii sociale in randurile taranimii au contribuit la innavutirea unor boieri, a caror pozitie in stat se modifica din aceasta cauza. Unele familii de mari boieri isi asigura monopolul principalelor dregatorii in stat, fiind in masura sa-l influenteze sau tuteleze pe Domn. In aceste conditii ei ajung sa aiba acelasi interes ca si Poarta Otomana, acela de a nu admite domni ereditari, puternici. Dealtfel Domnia este, intr-o anumita masura, dependenta financiar de marea boierime, din cauza nevoii de a acoperi repede solicitari ale Portii. Imprumuturile acordate de marii boieri sunt restituite de Domni prin daruri de sate, ca despagubire pentru avansurile acordate visteriei.

Odata cu dezvoltarea economiei banesti, in secolul al XVIII-lea puterea marilor familii boieresti a sporit, desi starea economico-sociala a tarii s-a agravat. Prin vanzari-cumparari de mosii, unii boieri ajung sa stapaneasca zeci de mosii cu zeci si sute de sate. Un Cantacuzino avea, inca in a doua jumatate a sec. XVII, 181 de mosii. Firesc, goana dupa mosii si putere politica a intensificat framantarile politice, ca urmare a impartirii clasei boieresti in factiuni (grupari de familii), precum cele ale Cantacuzinilor si Balenilor in Tara Romaneasaca. Membrii gruparii aflate la putere foloseau orice mijloace pentru a pune mana pe mosiile adversarilor, actionau pentru a obtine noi privilegii de la Domnul aservit intereselor lor.

Consecinta dramatica a luptei pentru putere intre factiunile boieresti a fost apelul tot mai frecvent la Poarta Otomana. Dupa 1711 cand domnul Moldovei Dimitrie Cantemir, s-a aliat cu tarul Petru I al Rusiei impotriva Portii s-au creat premizele unei schimbari de substanta in relatiile acesteia cu tarile romane. In 1714 domnul Tarii Romanesti Constantin Brancoveanu banuit de Poarta ca ducea o politica periculoasa intereselor ei, dar supus si unor presiuni interne din partea unor Cantacuzini, a sfarsit prin a fi executat impreuna cu cei patru fii ai sai. Noul domn, Stefan Cantacuzino, a fost si el ucis dupa doi ani, fiind invinuit de legaturi cu Imperiul Habsburgic.

Din 1711 in Moldova si 1716 in Tara Romaneasca turci au numit domni straini, proveniti din randurile grecilor originari din cartierul Fanar al Constantinopolului. Pentru ca Poarta nu-i numea decat in schimbul unei mari sume de bani, domnii sositi la tronul Tarii Romanesti sau Moldovei erau coplesiti de datorii, insotiti de creditori si rude, cu totii hotarati sa faca avere. “Pentru a-si atinge scopul – relata un contemporan – nu e crima de la care sa se dea inapoi, nu e josnicie la care sa nu se coboareUn domn nou numit pleaca de la Constantinopol cu o datorie de doua sau trei milioane de piastri. Dupa patru, cinici sau sase ani de domnie se intoarce cu o avere de cinci sau sase milioane, daca i se lasa timpul sa le stranga.”

Exploatarea economica otomana a luat in acest secol aspectul unui adevarat jaf, dus cu mijloace deosebit de dure. Tarile romane au fost stoarse de cantitati uriase de bunuri si valori. In organizarea de stat, in politica fiscala si alte domenii s-au impus masuri de insemnatate deosebita.

Modificari in organizarea si functionarea organelor de stat centrale si locale. Reformele lui Constantin Mavrocordat.

Regimul politic fanariot, a fost constituit prin incalcarea vechilor tratate ale tarilor romane cu Poarta, caci autonomia lor a fost grav afectata. Totusi ele nu au fost transformate in pasalacuri, ci si-au mentinut structura de stat, legile, organizarea administrativ-teritoriala. Doar armata a fost desfiintata.

Institutia Domniei a suferit unele modificari. Domnul nu mai este ales de Divanul domnesc si apoi confirmat de sultan, ci este numit direct de acesta. El si-a pastrat prerogativele, dar Poarta l-a considerat inalt functionar al sau. Cea mai importanta schimbare consta in faptul ca el nu mai provenea dintre boierii tarii. Singura lui legatura cu mediul in care venea era de natura spirituala – fiind crestin-ortodox.

Si-a pastrat aceleasi prerogative, insa au intervenit unele evolutii. Dreptul de legiferare este folosit in mai mare masura decat pana acum, date fiind nevoile de reglementare mai mari ca urmare a schimbarilor economice si sociale. Domnii se simt indreptatiti sa emita norme scrise, sa coroboreze pravilele existente si chiar sa aprobe sau sa dezaprobe obiceiurile sub cuvant ca el, Domnul stie ce este bine si ce nu pentru tara.

Puterea executiva ramane esenta functiei: Domnul conduce administratia de stat, numeste dregatorii, acorda titluri de boierie aproba infiintarea de sate, targuri etc. Desi armata nu mai avea configuratia de mai inainte, fiind vorba acum doar de garda Domnului, de fortele de mentinere a ordinei, Domnul actioneaza ca si cum armata ar fi avut efectivele de alta data, numind pe spatar, pe hatman, pe aga, pe capitanul de dorobanti.



La fel in privinta politicii externe: desi Domnul nu avea voie sa faca politica externa in numele tarii, nici sa declare razboi, sa incheie pace si sa trimita soli, totusi multi Domnitori fanarioti, asimilati in societatea romaneasca, au mentinut unele obiceiuri de pe vremea cand statele romanesti aveau mai multa libertate de miscare: au pastrat trimisi diplomatici la Constantinopol (capuchehai), in unele tari europene, au mediat chiar intre cele trei imperii vecine.

In cadrul institutiei Domniei apare o formula noua – caimacamia. Denumirea este turceasca, caimacam insemnand loctiitor. Pana la anul 1826 dreptul de a-l numi pe caimacam l-a avut Domnul.

Faptul ca Domnul era confirmat in domnie din cand in cand avea rostul de a aduce noi sume de bani sultanului, marelui vizir, pasalelor, dar totodata avea si menirea de a-l atentiona pe Domn asupra limitelor puterii sale. Aceleasi scopuri se urmareau si prin mutarea lui dintr-o tara romaneasca in alta.

Schimbarea frecventa a Domnilor a nascut proteste din partea marii boierimi exprimate mai ales la Congresele de pace care aveau loc dupa razboaiele ruso-turce. Ca urmare prin tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, reinterat prin tratatul de la Iasi din 1792, durata Domniei s-a fixat la sapte ani cu exceptia unor cauze majore. Nerespectarea acestei stipulatii de catre turci a determinat angrenarea Rusiei in procedura de constatare a greselilor Domnului conform hatiserifului din 1802.

Sfatul domnesc de alta data a lasat loc Divanului domnesc. Aparent, era vorba de o schimbare de nume, in fapt a fost o schimbare de continut, caci competenta sa este mult micsorata. Totusi aceasta era cea mai importanta institutie in care se realiza colaborarea Domnului cu marii boieri – dregatori, abilitati sa rezolve problemele concrete ale conducerii tarii. La dezbaterea unor probleme de interes deosebit erau invitati sa participe si alti mari boieri, mitropoliti, episcopi. Uneori s-a simtit nevoia convocarii Adunarii Tarii (in Moldova numita Sobor) precum a fost cazul cu hotararile de la 1 martie 1746 si 5 august 1746 cand eliberarea de rumanie a fost decisa cu participarea a “toti boierii tarii” si “toata obstea bisericeasca”.

Membrii Divanului erau numiti de Domn prin confirmarea marilor dregatori, imediat ce urca in scaun. Intocmirea acestui organ purta, fara indoiala pecetea personalitatii si intereselor fiecarui Domn, dar erau luate in considerare si interesele politice generale, caci atat traditia cat si firmanele Portii Otomane impuneau Domnului sa colaboreze cu Divanul ca exponent al boierimii.

Cei mai multi membrii erau boieri dregatori de clasa I-a numiti “divaniti”. Ceilalti erau boieri de clasa a II-a avand dregatorii centrale de insemnatate mai mica, sau fara dregatorii, dar cu aceleasi ranguri si titluri.

Pana la introducerea principiului separatiei puterilor in stat (prin Regulamentele Organice), divanul a exercitat atributii diverse, in regimul confuziei de puteri: executive (politice si administrative), judecatoresti si legislative.

Aglomerarea si complicarea problemelor aduse in fata Divanului a determinat mai intai invitarea unui numar tot mai mare de membrii. Ulterior, din aceleasi motive a aparut tendinta separarii atributiilor executive si judecatoresti. La inceputul sec. XIX era convocat uneori “divanul judecatoresc”, alteori “divanul executiv”.

In cadrul atributiilor politico-administrative Divanul aviza, la cererea Domnului, asupra masurilor necesare pentru asigurarea ordinii, pentru organizarea unor servicii de interes public, pentru colectarea darilor si acordarea scutirilor de dari, pentru alegerea sau destituirea mitropolitului si episcopilor.

In cadrul atributiilor legislative Divanul legifera numai reglementari de insemnatate secundara (hrisoave normative, mizamuri, ponturi), fiindca legiuirile importante (coduri, hrisoave sobornicesti) erau de competenta Sfatului de obste. Desigur, Divanul aviza si aceste legiuiri, dar aprobarea definitiva venea din partea Sfatului de Obste.

Sediul Divanului era la Curtea domneasca; numai in cazuri exceptionale Domnul se deplasa impreuna cu Divanul pentru a judeca undeva in tara. Convocarea nu se facea decat pentru probleme deosebite fiindca oricum membrii sai erau zilnic la Curte, la dispozitia Domnului. Acesta era presedintele forului constituit si prezida sedintele. In lipsa Domnului prezida fie mitropolitul, fie marele logofat sau alt mare boier cu dregatorie. Cand Divanul isi exercita atributiile judecatoresti, sedintele erau publice.

O alta institutie in traditia feudala a tarilor romane care a suferit modificari de amploare in aceasta perioada a fost Marea Adunare a tarii. Practic avem de-a face cu alta institutie - Sfatul de obste, reflectand structura de stari sociale a societatii romanesti in ultima etapa a feudalismului. Sub titulatura de “mare adunare a tarii” se intelege, in secolul al XVIII-lea o institutie simbolica, fara atributii judiciare, dar cu atributii politice formale; de pilda adoptarea de acte prin care se exprima rugamintea restituirii autonomiei sau se transmit mesaje de credinta catre Poarta Otomana.

Sfatul de obste apare ca o adunare de stari convocata de Domn prin “pitoc” sau “tidula” in vederea dezbaterii in comun a unor probleme importante. Participau marii boieri de la mitropolit, arhimandriti si marii dregatori pana la micii boieri. Competenta acestei institutii era politica si legislativa, fiind excluse atributiile judiciare.

Schimbari semnificative s-au produs in domeniul clasificarii dregatorilor. Numirea si revocarea lor era de competenta Domnului care se orienta dupa criterii obiective si subiective precum capacitatea candidatului, rudenia, averea, valoarea darurilor oferite. Numirea in functie se efectua cu doua prilejuri: la urcarea Domnului in scaun si la inceputul fiecarui an cand, urmare a depunerii “insemnelor” de catre cei aflati in functie, Domnul urma sa-i confirme sau sa-i inlocuiasca. In cazuri deosebite (deces, revocare datorita unei greseli etc.) se puteau face numiri si in cursul anului. Intre candidatii la dregatorii se puteau prezenta acum (ba chiar erau preferati) si fii ai Domnului, fapt inadmisibil pana in secolul al XVII-lea.

Caracteristica acestei perioade este venalitatea functiilor. Acest fenomen a luat o amploare enorma in perioada domniilor fanariote, odata cu afluxul de greci proveniti din Imperiul Otoman interesati numai in castiguri rapide. Din moment ce insasi functia de Domn era negociata si cumparata pe bani grei, toate celelalte functii se cumpara de la Domn sau de la dregatorul care le are in subordine. Fiecare functie avea pretul ei: marele vistiernic de plida plateste 300.000 de piastri pentru functia sa si castiga intr-un an 500.000. Sub paravanul unei dregatorii se puteau cumula atributii diferite, de natura administrativa si judecatoreasca incat paleta castigurilor era larga. Pe langa darurile primite de la subalterni sau de la cei care se prezentau cu diverse probleme, un dregator isi insusea o parte din veniturile statului (recte, ale Domnului) la care avea acees, dar primea si “mila domneasca” constand in scutiri de impozite sau danii de mosii.

Efectele principiului venalitatii functiilor au fost atat de dezastruoase din punct de vedere economic si social incat, prin reforma din 1741 Domnul Constantin Mavrocordat s-a vazut nevoit sa introduca leafa fixa, lunara de catre visterie dregatorului pentru munca sa. Insa intentia abolirii veniturilor adiacente nu s-a implinit.

Unul din cele mai profitabile mijloace folosite de Domn pentru a-si spori veniturile a fost numirea persoanelor in dregatorii concomitent cu atribuirea unui rang boieresc. Structura clasei feudale ajunge astfel o problema de competenta si vointa interesata a Domnilor numiti de sultan. Constantin Mavrocordat, prin reforma amintita, a impartit boierimea in doua clase. Intrucat, dupa aceea clasa a I-a s-a divizat au rezultat in a doua jumatate a secolul XVIII, trei ranguri astfel:

Clasa I, cuprinzand pe marele ban, marii vornici din Tara de Sus si Tara de Jos, marele logofat, marele spatar, marele vistier, marele postelnic, marele clucer, marele paharnic, marele stolnic si marele comis. Acestia era numiti si “veliti” sau “divaniti” sau “protipendada”. Avea cele mai mari privilegii, erau scutiti de dari.



Clasa II, curpinzand pe marele serdar, aga, satrarul, marele medelnicer, marele sluger, marele pitar, marele armas, marele portar, vornicul de Targoviste, clucerul de arie, ispravnicii de judet. In documente, acestia erau numiti “credinciosi”.

Clasa III, cuprinzand pe subalternii marilor dregatori (al doilea logofat etc.), pe zapcii (capitanul de darabani, capitanul de lefegii, polcovnicul agai, al calarasilor, al doilea armas, al doilea portar etc.). In documente acestia erau numiti “boieri”

Indiferent de clasa, toti boierii erau inscrisi in “Arhondologia visteriei”. Domnul putea decide stergerea unor nume pentru unele abateri.

Dregatorii isi pastrau titlul pe viata, chiar daca era maziliti. Pe langa ei boierii fara dregatorii primeau de la visterie leafa, iar de Pasti si Anul nou primeau daruri. In aceste conditii tentatia numirii intr-o dregatorie si al obtinerii unui rang boieresc era atat de mare incat domnitorii au vandut functii si titluri fara discernamant. Numai domnitorul Ioan Caragea a vandut 4762 titluri de boierie, pentru care a incasat 20.000.000 piastri, o suma imensa pe vremea aceea.

Structura social-politica si statala a Tarii Romanesti si Moldovei a cunoscut evolutii semnificative odata cu reformele efectuate de domnul Constantin Mavrocordat. Faptul ca acesta a domnit alternativ de sase ori in Tara Romaneasca si de patru ori in Moldova a facut ca masurile luate in perioada 1734-1749 sa fie aplicate in acelasi fel in cele doua tari, consolidand unitatea lor politica.

Textul masurilor luate in Tara Romaneasca intre anii 1740-1741 a fost tiparit la Paris in publicatia Mercure de France sub titlul “Constitution”. Nu a fost insa o constitutie ci un sir de masuri cu caracter reformator, care, cel putin in plan social, pot fi considerate reforme.

“Reforma” fiscal-administrativa a constat mai intai in scutirea de dari a boierilor, manastirilor si preotilor. Boierimea devine clasa de slujba, cu venituri nu numai din mosiile aflate in proprietate, ci si din privilegiile legate de calitatea de dregator cu atributii (halea), dregator fara atributii (poia), fost dregator (mazilii) sau fii de dregatori (neamurile). Boierii primesc leafa pentru slujba lor si pentru calitatea pe care o au.

Cum statul nu putea subzista fara venituri, Constantin Mavrocordat a simplificat si prin aceasta a eficientizat sistemul de percepere al darilor: a fost instituita o dare fixa impartita in patru rate in locul darilor multiple; raspunderea colectiva a obstii fata de fisc a fost inlocuita cu raspunderea capului de familie; au fost desfiintate pogonaritul si vacaritul; darile in natura sunt in mai mare masura inlocuite cu cele in bani.

Reforma sociala – cea mai importanta – a constat in reglementarea obligatiilor taranilor dependenti. Faptul ca statul se implica intr-un domeniu aflat pana atunci la discretia stapanilor de mosii este sugestiv pentru etapa in care se afla societatea romaneasca. Datorita cuantumului obligatiilor si abuzurilor zeci si sute de mii de locuitori fugeau peste hotare lipsind atat boierimea cat si statul de importante venituri. Ca urmare, numarul zilelor de claca pe care trebuiau sa le faca taranii asezati pe mosii a fost fixat la sase (doua la aratura, doua la coasa, doua la secere), apoi la 12, indiferent de obiceiul locului.

In 1776, Adunarea de obste a Tarii Romanesti a hotarat dezrobirea celor fugiti peste hotare daca se intorc in tara. Aceasta masura a pregatit actul desfiintarii rumaniei, hotarat de Adunarea de obste la 5 august 1746. S-a mentionat ca desi taranii au fost vanduti cu mosiile respective inca din vechime, de acum mosiile raman ale boierilor, iar rumanii sa se rascumpere platind 10 taleri de cap, devenind oameni liberi fara pamant, la fel ca taranii asezati de buna voie pe mosii.

In anii care au urmat, unele masuri si reforme aplicate de Constantin Mavrocordat nu s-au mentinut: este cazul cu reforma fiscala. In schimb reglementarea de catre stat a regimului clacii s-a pastrat ca principiu, fiind aduse unele ameliorari. In 1776 domnitorul Grigore Ghica din Moldova a introdus nartul (norma zilnica de lucru impusa clacasilor). Au ramas in vigoare desfiintarea rumaniei si veciniei, dar nu s-a produs eliberarea reala a taranilor dependenti.

Organizarea instantelor judecatoresti

In perioada trecuta intre ultimele domnii pamantene (Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu) si revolutia de la 1821, au fost efectuate doua reforme judiciare: a lui Constantin Mavrocordat (intre 1739-1743) si a lui Alexandru Ipsilanti (la 1775). Frecventa schimbarilor intervenite in acest domeniu arata amploarea transformarilor intervenite in societate.

Constantin Mavrocordat a infiintat functia de ispravnic al judetului (in Tara Romaneasca) sau tinutului (in Moldova). Postul putea fi ocupat de boieri de clasa I sau II, care primeau competenta deplina in plan administrativ si judecatoresc – civil si competenta restransa in plan judecatoresc – penal. In plan penal ei nu puteau judeca faptele de ucidere, talharie si furt decat pentru cercetarile preliminare, judecata urmand a se face de catre Divanul domnesc.

Principiile activitatii judecatoresti ale ispravnicilor erau: judecata neintarziata, necontenita si cu “usile deschise”, deci publica.

Numeroase documente din epoca, mai ales porunci ale Domnului lasa sa se intrevada tendinta ispravnicilor catre abuzuri. Domnul nu a permis ingerinte ale ispravnicilor in justitia oraseneasca, nici reluarea unei judecati dupa mai mult de 100 de ani, de la verdict, nici angajarea de inlocuitori. In anul 1742 Domnul a numit pe langa ispravniciile tinuturilor din Moldova primii judecatori de profesie avand leafa platita de stat, acestia urmand sa judece in complet cu ispravnicii sau singuri. Este prima atestare a principiului separarii puterii judecatoresti de puterea executiva. Procesul separarii depline se va finaliza abia in vremea lui Alexandru Ioan Cuza.

Tot sub Constantin Mavrocordat s-a introdus procedura scrisa (actiunea, dezbaterile fixate in jurnalul de sedinta si hotararea) precum si infiintarea condicilor in care sa fie consemnate hotararile in ordinea pronuntarii lor. Dregatorii care indeplinind sarcini judecatoresti ar fi redactat anaforele (referate scrise) urmau a primi lefuri, fiind astfel salarizati de stat si nu prin plocoane ale partilor care, evident strambau cumpana dreptatii.

Pornind de la nevoia infiintarii unei instante care sa aiba competenta judecarii boierilor veliti (mari) si folosind conditiile propice create prin tratatul de pace ruso-turc din 1774 Domnul Tarii Romanesti Alexandru Ipsilanti a implementat o noua reforma prin care instantele au fost organizate in sistem ierarhic:



Judecata judecatorilor “dupa la judete” si a ispravnicilor;

Judecata celor doua departamente civile si a departamentului penal;

Judecata velitilor boieri

Judecata Divanului domnesc.

Prima instanta avea competenta de a judeca pricinile civile ivite intre tarani, precum si cele penale marunte. Era compusa dintr-un judecator ajutat de un logofat.

A doua instanta era compusa din doua “departamenturi” egale in grad formate din 7 si 8 judecatori, precum si departamentul “vinovatiilor”.

A treia instanta judeca procesele dintre boieri, precum si apelurile celorlalte. Era formata din boieri de clasa I si mazili veliti.

Divanul domnesc judeca procesele civile si penale de insemnatate precum si apelurile.


Pravilele: Cartea romaneasca de invatatura; Indreptarea legii; Pravilniceasca Condica; Codul Calimach; Legiuirea Caragea.

De-a lungul secolelor izvoarele de drept au evoluat conform nevoilor societatii atat in forma cat si in continut. Se pot discerne trei etape mari: obiceiul pamantului – legea tarii – legea scrisa. Trecerea la legea scrisa s-a produs sub inraurirea a cel putin doi factori majori: Biserica si Statul. Ca si Biserica, Statul, reprezentat indeosebi prin Domn si celelalte organe centrale a fost interesat sa impuna aceleasi reglementari pe tot teritoriul si in toate domeniile care reclamau reglementare juridica spre deosebire de obiceiul pamantului mai ales, care continea reguli deosebite de la o regiune la alta.

Pe acest drum, pravilele bisericesti au reprezentat un model, incat primele reglementari scrise de drept civil, penal sau procesual s-au inspirat dupa izvoare canonice bizantine, capul Bisericii ortodoxe fiind Patriarhul de Constantinopol. Limba primelor pravile a fost slavona, dat fiind rolul acestei limbi de filiera intre Bizant si tarile romane.

Primele pravile cunoscute sunt: Pravila de la Targoviste (1452), Pravila de la manastirea Neamt (1474), Pravila de la Putna (1581). Toate au avut drept model “Syntagma lui Matei Vlastares” scrisa in secolul XIV in greceste.

Prima pravila in limba romana pare a fi cea de la Ieud tiparita de Coresi in secolul XVI. In 1632, pe baza unor izvoare bizantine, a fost scrisa “Pravila aleasa” a logofatului Eustratie. In anul 1640, din porunca domnitorului Matei Basarab a fot tiparita Pravila de la Govora in doua editii identice, una pentru Tara Romaneasca si alta pentru Transilvania.

Toate pravilele contin atat prevederi de drept bisericesc cat si de drept laic, civil si penal despre situatia juridica a persoanelor, rudenie, contracte, infractiuni, pedepse, proceduri de judecata, probe, fara sistematizare pe materii sau domenii.

Din secolul al XVI-lea si hrisoavele domnesti au primit valoare normativa (pana acum fiind acte cu valoare individuala). Este cazul “legaturii lui Mihai” din 1595 si a hrisovului lui Miron Barnovschi din 1613.

Prima culegere legislativa cu caracter laic a fost “Cartea romaneasca de invatatura” de la 1646, intocmita de logofatul Eustratie din porunca lui Vasile Lupu.

In anul 1652 din porunca lui Matei Basarab a fost tiparita la Targoviste Pravila cea mare, numita si Indreptarea legii, sub ingrijirea calugarului Danil Panoneanul, devenit mai tarziu mitropolit al Ardealului. Si in aceasta opera sunt incluse traduceri si prelucrari ale unor nomocanoane bizantine. Structurate in pricini (capitole), glove (sectiuni) si zaciale (articole), avand drept obiect relatiile de munca si de distributie a produselor, modurile de dobandire a proprietatii, statutul social al locuitorilor, relatiile de familie, izvoarele de obligatii (tocmeala, inselaciunea), succesiunea, infractiunile (inclusiv tentativa, concursul de infractiuni, complicitatea, recidiva, faptele care inlatura raspunderea penala), pedepsele fizice (decapitarea, spanzuratoare, tragerea in teapa, arderea in foc, mutilarea), pedepsele privative de liberate (ocna, temnita, surghiunul la manastire). Se recomanda ca boierii sa fie pedepsiti mai grav doar in caz de hiclenie. Intre mijloacele de proba sunt mentionate inscrisurile, martorii, juramantul si cercetarea (expertizele).

In secolul al XVIII-lea legiuirile au fost numite “condica” sau “cod”, semn al patrunderii influentei apusene, apoi “ponturi” si mai tarziu “legi”.

“Pravilniceasca condica” a fost scrisa in limba greaca si romana in anul 1775 din porunca lui Alexandru Ipsilanti, exprimarea corecta in limba romana fiind de “Mica randuiala juridica”. Ea a avut drept obiect reglementarea relatiilor dintre proprietari de mosii si clacasi, organizarea instantelor si procedura de judecata. Izvoarele sale sunt multiple, la nivelul epocii: obiceiul pamantului, Basilicalele bizantine si doctrina moderna reprezentata de Montesquieu si Cesare Beccaria.

Codul Calimach (Condica tivila a Moldovei) a intrat in vigoare in anul 1817 sub forma versiunii in limba greaca, sub redactia unui grup de juristi. Izvoarele folosite indica orientarea decisa spre dreptul modern, format in Europa centrala si occidentala; obiceiul pamantului, dreptul bizantin, Codul civil francez din 1804 si Codul civil austriac din 1811. Acest cod a avut o longevitate remarcabila pentru o vreme de transformari profunde: pana in 1861.

Legiuirea Caragea a jucat acelasi rol in Tara Romaneasca. A fost publicata in anul 1818, fiind aplicata tot pana in 1865. A inscris norme despre persoane (obraze), lucruri, daruri, tocmeli, mostenire, vini si judecati.




loading...



Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }