Statul national unitar roman in perioada 1918-1938

STATUL NATIONAL UNITAR ROMAN IN PERIOADA 1918-1938

Semnificatia nationala, social-politica si juridica a Marii Uniri din anul 1918. Ratificarea Unirii

Urmand actelor plebiscitare, de libera exprimare democratica de la 27 martie/9 aprilie 1918 si 15/28 noiembrie 1918 prin care Basarabia si Bucovina s-au reunit cu Romania dupa secole de impilare straina, Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a incheiat procesul formarii statului national unitar roman - nazuinta multiseculara a tuturor romanilor.

Aceasta realizare de insemnatate istorica a deschis perspective deosebit de pozitive dezvoltarii moderne, democratice a tarii. Unirea a marcat intregirea pietei interne, intrarea tarii intr-o etapa noua, caracterizata prin mari progrese economice, sociale, culturale. Reunind teritoriile locuite din vechime de romani, Romania a devenit un stat national european de marime medie, avand 295.000 kmē si aproape 17.000.000 locuitori. Teritoriul era armonios distribuit in teren agricol (45%), paduri, munti, suprafete de apa. Resursele de energie si materii prime erau, in acel moment, suficiente stadiului de dezvoltare industriala.

Imediat dupa proclamarea unirii, in fiecare din provinciile istorice au intrat in activitate organele executive si legislative alese prin vot universal. Pentru fiecare din ele, temelia juridica a masurilor luate, pana la deplina unificare a constat in prevederile documentelor de unire - Rezolutia de la Chisinau a Sfatului Tarii, Rezolutia Congresului General al Bucovinei si Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia. Dat fiind caracterul profund democratic al unirii, hotararile organelor provizorii alese au purtat acelasi caracter in efortul de reasezare a vietii ecomice, sociale si de stat.

Procesul de integrare constitutionala a provinciilor si teritoriilor unite a inceput prin promulgarea decretelor regale privind unirea: la 27 noiembrie 1918 a fost promulgat Decretul pentru Basarabia, la 18 decembrie 1918 Decretul pentru Bucovina, iar la 24 decembrie Decretul pentru Trasilvania, Banat, Crisana si Maramures.

La 29 decembrie 1919 Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea acestor teritorii cu Romania.

Pe plan extern, principala preocupare a guvernului, Parlamentului, cercurilor politice a constat in obtinerea recunoasterii unirii prin tratatele de pace care urmau a fi semnate la Conferinta Pacii (ale carei lucrari s-au deschis la Paris la 18 ianuarie 1919 si au durat pana la 21 iunie 1920). Desi in ultimii ani ai razboiului se realizase un consens intre marile puteri ale Antantei privind caracterul pacii, pe baza propunerilor presedintelui american Woodrow Wilson, ulterior interesele strategice, economice si politice ale Marii Britanii, Frantei, indeosebi fata de resursele petroliere ale Romaniei, evolutia situatiei din Rusia, impactul problemei reparatiilor si despagubirilor de razboi, au deviat bunele intentii. Astfel, delegatia romana la Congresul de pace a primit spre studiu textul Tratatului de pace de la Versailles intre Puterile Aliate si Germania cu numai cinci minute inainte de semnare, desi Romania suferise ocupatia germana pe 2/3 din teritoriul sau antebelic si se aflase in stare de razboi cu Germania vreme de doi ani. Interesele tarii noastre au fost ignorate, exceptand prevederea conform careia Tratatul de pace impus Romaniei de catre Puterile Centrale in 7 mai 1918 era declarat nul.

Tratatul de pace cu Austria interesa Romania intr-o masura mai mare deoarece in acest caz urmau a fi reglementate si probleme teritoriale. Un rezumat al tratatului a ajuns la cunostinta delegatiei romane prin intermediul "Consiliului celor patru" care purta raspunderea redactarii textului. Daca prevederi privind acoperirea unei parti din sumele reprezentand reparatii si datorii in contul teritoriilor trecute din stapanirea austriaca in stapanirea statului roman erau de inteles, prevederile privind libertatea de tranzit a persoanelor si marfurilor apartinand Aliatilor pe teritoriul romanesc pe timp de 5 ani si mai ales clauza privind "protectia speciala a marilor Puteri pentru minoritatile nationale, lezau direct suveranitatea de stat a Romaniei. Din aceste motive, seful delegatiei romane, remarcabilul om politic Ion I.C. Bratianu a parasit negocierile de pace, iar Tratatul a fost semnat de celelalte state la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain.

Au urmat luni de zile de tratative si schimburi de note diplomatice si ultimative. Tratatul a fost semnat la 10 decembrie 1919 de o delegatie romana indreptatita de noul guvern condus de Alex. Vaida-Voievod. Intre altele, tratatul recunostea unirea Bucovinei cu Romania si dezagregarea Imperiului Austro-Ungar.

Totodata a fost semnat Tratatul minoritatilor prin care se acorda deplina si intreaga ocrotire a vietii si deplina exercitare a libertatilor cetatenesti tuturor locuitorilor Romaniei, fara deosebire de origine, nationalitate, limba, rasa sau religie.

La aceeasi data, 10 decembrie 1919, a fost semnat la Neuilly sur Seine, Tratatul de pace dintre Puterile Aliate si Asociate si Bulgaria. Inafara clauzelor de ordin militar, administrativ, juridic era inscrisa si o clauza teritoriala prin care hotarul dintre cele doua state ramane cel fixat in anul 1913.

Semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate si Asociate si Ungaria interesa in cel mai inalt grad Romania, date fiind implicatiile teritoriale. In momentul cand aveau loc tratativele de pace Rezolutia Adunarii de la Alba-Iulia intrase in vigoare prin vointa marii majoritati a populatiei, dar o parte a teritoriului Transilvaniei se afla inca sub stapanirea trupelor ungare. Comitetul militar interaliat de la Paris a cerut Ungariei sa-si retraga trupele din Transilvania pe linia de demarcatie Satu-Mare - Oradea - Arad pana cand conferinta pacii va hotara noile granite. Guvernul ungar a refuzat, apoi s-a dizolvat, iar puterea a fost preluata de catre Republica Sovietica Ungara a Sfaturilor, forma de stat constituita de agentii sovietici si extremistii maghiari, care aveau intentia extinderii in Europa a revolutiei comuniste din Rusia. Conducatorul de facto al noului stat ungar, Bela Kun a refuzat sa recunoasca hotararile democratice de autodeterminare ale romanilor, sarbilor si slovacilor si unirea teritoriilor locuite de ei (Transilvania, Banatul, Crisana, Maramuresul, sudul Slovaciei si Voievodina) cu Romania, Cehoslovacia si respectiv Serbia. In aceste conditii, cand armata ungara a atacat armata romana, sarba si slovaca, armata romana a inceput ofensiva spre vest, pentru a impiedica a jonctiune ungaro-sovietica. Dupa ce a fost atinsa Tisa, Bela Kun a recunoscut formal justetea drepturilor romanesti asupra Transilvaniei. In iulie 1919 armata ungara a declansat o noua ofensiva pe Tisa, determinand Marele Cartier General Roman sa declanseze o contraofensiva, care se va finaliza la 4 august 1919 cu ocuparea Budapestei.

Armata romana s-a retras la 20 martie 1920. La 6 mai 1920 delegatia ungara la Conferinta a primit textul definitiv al Tratatului. Acesta a fost semnat la 4 iunie 1920 la Trianon. Semnatari din partea Romaniei au fost marele jurist Nicolae Titulescu si Dr. Ioan Cantacuzino. A fost astfel recunoscuta unirea infaptuita inca in anul 1918, a Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Maramuresului cu Romania, fiind reglementate si alte probleme privind administratia, vamile, despagubirile, reparatiile de razboi, etc.

Ultimul tratat a fost semnat cu Turcia, intr-o prima varianta in 1920, apoi in forma definitiva la 24 iulie 1923 la Lausanne. Cu acest prilej a fost semnata si o Conventie privind stramtorile Marii Negre, consfintind principiul libertatii navigatiei, care interesa si Romania, tara riverana Marii Negre.

Astfel, prin tratatele de pace semnate de Puterile Aliate si Asociate cu Austria, Bulgaria si Ungaria a fost recunoscuta si consfintita pe plan juridic - diplomatic, in tratate internationale, vointa liber exprimata a locuitorilor din teritoriile romanesti temporar aflate sub dominatie straina la sud, vest si nord.

A ramas insa nereglementat din punct de vedere al dreptului international statutul Basarabiei si al granitei de rasarit, deoarece Rusia sovietica (din 1922 Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) a refuzat sa recunoasca hotararea de unire din 27 martie/9 aprilie 1918 a Sfatului Tarii, a rupt relatiile diplomatice cu Romania, a confiscat Tezaurul national depus la Moscova de autoritatile romane in decembrie 1916. Intrucat statul sovietic nu era recunoscut de celelalte state si nu participase la Conferinta pacii, guvernul roman s-a adresat marilor Puteri Aliate si Asociate in vederea confirmarii granitei de rasarit a Romaniei. La 28 octombrie 1920, patru din cele cinci mari Puteri (Anglia, Franta, Italia, Japonia) au recunoscut unirea Basarabiei cu Romania, implicit legalitatea acestui act din punct de vedere al dreptului international.

Tratatele semnate cu Austria, Bulgaria, Ungaria, Anglia, Franta, Italia, Japonia, au consfintit juridic statul national unitar roman in arena internationala.

Modificari in structura economica si sociala; legislatia economica

Desfasurarea vietii economice-sociale a Romaniei intregite in perioada interbelica a cunoscut patru etape:

1919-1924, etapa refacerii economice;

1924-1929, etapa dezvoltarii moderate;

1929-1933, etapa crizei economice;

1933-1938, etapa dezvoltarii accelerate.

Dreptul si organizarea constitutionala a statului reflecta, in linii generale, aceste etape.

In prima perioada s-au facut puternic simtite urmarile ocupatiei germano-austro-ungare din anii 1916-1918 (la ocupatie au participat si trupe bulgare si turcesti) si ale participarii Romaniei la razboi. Tara a pierdut in valtoarea razboiului 10% din populatie. Pagubele aduse economiei nationale (mai ales prin jaful organizat de armata germana asupra capacitatilor agricole si industriale), s-au cifrat la suma imensa de 72 miliarde lei aur, adica totalul a 25 de bugete ale Romaniei antebelice. O mare parte a utilajului intreprinderilor, reprezentand rezultatul a cateva decenii de industrializare, fusese scoasa din tara fara compensatie sau nimicita impreuna cu mari cantitati de materii prime si materiale. Lipseau mijloacele de transport, combustibil si fondurile necesare productiei.

Marile posbilitati oferite tarii prin marea Unire au facut insa ca refacerea economica sa se realizeze intr-o perioada foarte scurta incat, in anul 1924 principalele ramuri economice au atins nivelul productiei antebelice (anul 1913).

Un loc deosebit in sirul transformarilor produse dupa marea Unire l-a avut reforma agrara. Legea adoptata de Parlament in anul 1921 a prevazut exproprierea a 6.125.789 ha (aproximativ 66% din suprafatele marilor proprietati, reduse astfel la dimensiuni de aproximativ 120 ha de trup de mosie). Din acestea, 3.464.082 ha au revenit, prin improprietarire la 1.393.353. tarani capi de familie, fapt care a sporit substantial ponderea micii proprietati agricole in cadrul structurii de proprietate.

Efectele pozitive ale reformei au fost limitate, din cauza excesivei faramitari a suprafetelor agricole, a lipsei de capital, a inapoierii economice si culturale. Desi septelul s-a refacut, productia a ramas scazuta la principalele culturi, in raport cu majoritatea statelor europene. Romania a iesit din randul tarilor mari exportatoare de cereale (piata fiind dominata acum de Statele Unite, Canada, Australia). Taranii au extins suprafetele cultivate, si-au ameliorat nivelul de viata, dar nu au putut sa capitalizeze, sa-si doteze gospodariile cu mijloace moderne de munca.

In schimb reforma agrara a contribuit decisiv la anihilarea marilor proprietati agricole. O parte din marii proprietari, altadata exportatori de cereale, si-au investit disponibilitatile in sistemul bancar si industrie. Numai un mic numar dintre ei au ramas in agricultura, investind in asa numitele "ferme model", dotate cu masini, utilaje, animale de rasa, capacitati de prelucrare a produselor agricole.

Din 1924, productia industriala a crescut, indeosebi in ramurile metalurgica, materialelor de constructii, forestiera, alimentara, textila. A sporit nivelul investitiilor, a fost reinnoita o parte importanta a capitalului fix, a crescut forta motrice utilizata.

O insemnatate aparte in efortul de dezvoltare economica din anii primului deceniu interbelic a avut politica economica promovata de guvernele liberale, cunoscuta sub numele "prin noi insine". Ea consta in sporirea interventiei statului in economie, paralel cu limitarea accesului capitalului strain in ramurile principale ale industriei. Economistii si politicienii liberali au declarat intentia de a asigura dezvoltarea Romaniei prin eforturi proprii, folosind resursele si capitalul national: "Nu mai avem nici un interes ca economia noastra nationala sa alimenteze anual centrele din Apus cu insemnate valori obtinute din exploatarea bogatiilor noastre", declara economistul N. Topliceanu. A fost proclamat dreptul prioritar al capitalului romaneesc la exploatarea propriei sale piete economice, oferind intrarea in tara numai a acelor capitaluri care acceptau colaborarea cu capitalul romanesc, adica fructificarea prin intermediul bancilor liberale.

Principala masura luata in acest sens a constat in nationalizarea bogatiilor miniere ale subsolului si unificarea regimului exploatarii lor, conform Constitutiei din 1923. La 27 iunie 1924 Parlamentul a adoptat Legea minelor, cu privire la regimul substantelor minerale apartinand statului, procedura de valorificare, conditiile de concesionare, participarea la redevente a superficiarilor subsolului minier, regimul recunoasterii drepturilor castigate. S-a stabilit ca puteau primi perimetre in concesiune numai societatile anonime romane constituite dupa prevederile legii romane; societatile din domeniu aveau obligatia de a asigura ca cel putin 60% din capitalul lor social sa fie detinut de cetateni romani; doua treimi din membrii Consiliului de administratie, si ai Comitetului de directie si dintre cenzori, precum si presedintele Consiliului de administratie sa fie cetateni romani.

In sensul politicii "prin noi insine" au mai fost adoptate: Legea apelor, Legea energiei, Legea comercializarii si controlului intreprinderilor economice ale statului.

Dupa cativa ani s-a observat ca legea minelor nu a determinat efectele scontate. Aceasta din cel putin trei motive: dispozitiile privind drepturile castigate i-au redus mult sfera de aplicare; capitalul romanesc s-a dovedit insuficient sustinerii investitiilor necesare; capitalul strain s-a aratat ostil orientarii spre nationalismul economic. Presiunile economice, politice si diplomatice exercitate de catre societatile straine si unele state au afectat situatia tarii. Acestea au conditionat acordarea creditelor cerute de abandonarea politicii "prin noi insine". Pana in anul 1928, cand a fost silit sa demisioneze in urma acelorasi presiuni, guvernul liberal (instaurat in anul 1922) nu a primit nici un credit important si nici macar 20% din reparatiile la care avea dreptul prin tratatele de pace. In schimb guvernul a trebuit sa achite cu regularitate datoriile catre statele aliate.

Lipsa creditelor a franat investitiile in momentul cand reunirea teritoriilor romanesti le facea mai necesare. Pe plan intern, orientarea "prin noi insine", a fost sprijinita mai ales de acei intreprinzatori care dispuneau de un suport financiar economic relativ stabil, in timp ce intreprinzatorii mici, lipsiti de acces la credite si-au indreptat sperantele spre capitalul strain, sub formula (promovata de Partidul national taranesc), a "portilor deschise", a egalitatii de tratament a capitalurilor romanesti si straine in fata legii romane.

Dincolo de aria politicii "prin noi insine", pana in anul 1928, au fost luate si alte masuri care au contribuit la consolidarea economica a statului national unitar roman. Astfel, a fost extinsa aplicarea in toata tara a legii pentru incurajarea industriei; prin legea pentru unificarea contributiunilor directe s-au inlocuit reglementarile fiscale diferite existente pana atunci; la 14 aprilie 1925 a fost promulgata Legea pentru Camerele de Agricultura; la 27 iunie 1923 Legea pentru Societatile civile de credit funciar rural; la 12 mai 1925 Legea pentru reorganizarea Camerelor de Comert si Industrie; la 23 iunie 1923 Legea pentru infiintarea Societatii nationale de Credit Industrial; la 17 iunie 1923 Legea pentru infranarea si reprimarea speculei ilicite; a fost intocmit Tabloul unic al meseriilor asupra carora se aplica Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti; s-au adoptat legi privind aderarea Romaniei la diferite acorduri si conventii convenite pe plan international (marcile de fabrica, de comert etc).

Din toamna anului 1929, majoritatea ramurilor economiei nationale au fost cuprinse de stagnare, pe fondul crizei economice mondiale, declansate in octombrie 1929 in Statele Unite ale Americii. Falimentul unor importante banci romanesti, precum si al unor banci din Austria cu interese in economia romaneasca, precum si politica economica incoerenta a guvernelor national-taranesti a contribuit la adancirea crizei. Faptul ca aceste guverne au aplicat formula "portilor deschise" in fata capitalului strain intr-o perioada de criza, cand economiile dezvoltate cauta sa "exporte" consecintele negative din propriile tari, in tarile slab dezvoltate dependente, a provocat mari disfunctionalitati (formula mentionata aduce beneficii in perioade de relansare economica).

In anul 1932 productia industriala globala a scazut cu 57% fata de anul 1929, iar in agricultura s-a produs o prabusire a preturilor in conditiile unei acute lipse de desfacere. Ajuns in incapacitate de plata, guvernul a inceput tratative cu creditorii straini pentru a obtine amanarea unor plati externe. Prin intermediul Societatii Natiunilor, Romaniei i-a fost impus "planul de la Geneva", prin care s-a instituit controlul international asupra unor ministere si parghii de coordonare si control ale statului roman.

Implozia economio-financiara din anii 1929-1933 s-a datorat si consecintelor schimbarilor intervenite in sistemul monetar international. In anii 1918-1920 majoritatea statelor lumii au suprimat convertibilitatea monedelor lor si au renuntat la principiul echilibrului bugetelor nationale. S-au pus bazele sistemului aur-devize care exprima, pana astazi divizarea sistemului  valutar international in monede privilegiate si monede slabe; s-au adaugat complicatiile produse de problema datoriilor si despagubirilor de razboi.

Incepand cu a doua jumatate a anului 1933, economia a iesit treptat din criza. Datorita unor masuri de stimulare, industria a ajuns si a depasit cele mai inalte niveluri atinse anterior. S-au obtinut progrese importante in industria metalurigca, extractiva, a materialelor de constructii, textila, alimentara; s-au construit intreprinderi noi; s-au asimilat si fabricat pentru prima data in tara o serie de produse (avioane, tipuri noi de locomotive, instalatii diverse). In anul 1938 venitul national inregistra o crestere de 60% fata de anul 1934.

Intrucat agricultura a stagnat, progresul inregistrat s-a datorat in cea mai mare masura industriei. Explicatiile tin atat de evolutia situatiei interne, cat si de fenomenele aparute in viata internationala.

In primul rand mentionam efectul benefic al aplcarii Legii bancare, care a impus limite mai precise activitatii din acest sector. A fost infiintat Consiliul Superior Bancar care autoriza existenta oricarei banci, putand decide fuziunile sau lichidarile. Ca urmare, numarul bancilor a scazut (de la 1204 in anul 1934 la 425 in anul 1940) dar calitatea activitatii a sporit.

In al doilea rand trebuie remarcata schimbarea produsa pe planul schimburilor economice internationale. Ca urmare a orientarii statelor fasciste (in primul rand a Germaniei) spre pregatirea unui nou razboi, a crescut mult cererea pentru unele produse strategice (petrol, cereale, lemn), pe care Romania le exporta in mod traditional.

In al treilea rand, amintim urmarile pozitive ale orientarii guvernelor spre incurajarea industriei nationale, acordandu-se atentie mai ales intreprinderilor care foloseau cu precadere materii prime obtinute din solul si subsolul tarii. Masurile legislative luate in acest sens, impreuna cu ridicarea tarifelor vamale, au contribuit la protejarea industriei nationale, la limitarea importului si promovarea exportului.

In al patrulea rand mentionam impactul pozitiv al politicii de interventie a statului in economie, prin intermediul comenzilor de stat. Prin buget au fost prevazute sume importante pentru plata furniturilor achizitionate de stat pentru intreprinderile si institutiile sale (C.F.R., Armata, P.T.T. etc). Alte disponibilitati financiare au fost asigurate de Banca Nationala, Banca de Credit Roman si Banca Romaneasca.

Structura sociala a evoluat corespunzator dezvoltarii economice spre diversificare si spre consolidarea pozitiei claselor si categoriilor sociale direct implicate in productia materiala (taranime, intreprinzatori, muncitorime).

Unificarea legislativa; dreptul administrativ; functionarea institutiilor juridice

Problema unificarii legislative a devenit presanta inca din primele zile de dupa marea Unire, datorita eterogenitatii legislative in primul rand. Imediat dupa constituirea organelor provizorii ale puterii de stat in noile provincii, acestea au inceput elaborarea unor norme juridice cu caracter tranzitiv, pentru a suplini hitaus-ul provocat prin disparitia autoritatilor imperiale austro-ungare si rusesti pana la deplina unificare legislativa si administrativa cu Romania. Problemele si institutiile de insemnatate majora au fost preluate de statul roman: armata, posta, telegraful, vamile, caile ferate, relatiile externe si siguranta statului. Ele erau de compententa guvernului de la Bucuresti, in care toate provinciile era reprezentate prin mai multi ministrii.

Serviciile publice cu caracter local au ramas in competenta organelor provizorii pana la desfiintarea acestora: Consiliul Dirigent in Transilvania, Directoratele si Secretariatele de Servicii in Basarabia si Bucovina..

In aprilie 1920 Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Directoratele si Secretariatele de Servicii din Basarabia si Bucovina au fost desfiintate, intrucat acum se afla in activitate primul Parlament unic al Romaniei intregite ales de catre toti cetatenii tarii prin vot universal, direct si secret.

Unificarea legislativa a fost realizata prin aplicarea concomitenta a doua proceduri: extinderea legilor in vigoare in Romania pe teritoriul provinciilor unite si elaborarea unor noi acte normative care inlocuiau reglementarile similare aflate in uz in provincii. Aceasta modalitate a presupus ramanerea in vigoare a unor reglementari apartinand Imperiului Austro-Ungar si Rus in masura in care organele legislative ale statului roman nu au elaborat reglementari proprii de inlocuire; acesta a fost cazul unor ramuri ale dreptului civil si dreptului procesual penal.

Initial au fost luate masuri pentru unificarea denumirilor organelor locale si functiilor, la 14 iunie 1925 a fost adoptata Legea pentru unificarea administrativa care, pe de o parte a extins organizarea existenta in vechea Romanie (impartirea teritoriului in judete, plasi si comune), pe de alta a prevazut o serie de elemente noi, moderne. Organele locale se constituiau in principal pe baza principiului eligibilitatii. Unitatea administrativa de baza era comuna, clasificata in doua categorii: comuna rurala si comuna urbana. Intrucat conducerea comunei presupunea un aparat care trebuia salarizat din venituri proprii (primar, ajutor de notar, secretar comunal, agent agricol), urma ca pentru formarea unei comune rurale trebuiau sa se asocieze mai multe sate cu interese comune incat sa poata fi mobilizate fondurile necesare.

Din acest motiv a rezultat o tendinta de centralizare, opusa traditiei istorice care pastrase secole la rand organe de conducere la nivelul fiecarui sat.

Comunele urbane se clasificau in comune resedinta de judet si comune neresedinta de judet. In functie de numarul populatiei si importanta economica  unele comune urbane resedinta de judet puteau fi declarate municipii.

In comunele urbane sau rurale functionau consilii comunale, care puteau avea initiative si formula decizii in probleme de interes local precum invatamantul, intretinerea drumurilor, probleme edilitare sau culturale. Ele erau abilitate de lege sa aleaga primarul, candidatii de primar pentru municipii si Delegatia permanenta. Aceasta din urma functiona ca organ consultativ pe langa primar in intervalul dintre sesiunile Consiliului comunal. In functie de necesitati si de posibilitatile financiare comunele aveau libertatea de a-si infiinta servicii sanitare, financiare, tehnice, administrative, etc.

Mai multe comune formau o plasa, ca organ intermediar intre comuna si judet. Aceasta era condusa de catre un pretor, numit prin decizie ministeriala si repartizat in judet de catre conducatorul acestuia - prefectul. Pretorul era sef al politiei din plasa respectiva, ofiter de politie judiciara.

Judetul ( ca si comuna) avea personalitate juridica, era condus de un prefect, numit prin Decret regal la propunerea Ministerului de Interne. El era reprezentant oficial al guvernului si sef al administratiei judetene pana la nivel de comuna. Prin intermediul sau activitatea din judet, din comune se afla sub supravegherea Consiliului Administrativ Superior al Ministerului de Interne si prin aceasta al guvernului. Numai municipiile aveau (inafara prefectului) dreptul de a se adresa direct Ministerului de Interne.

Prefectul executa deciziile Consiliului judetean si (intre sesiunile acesteia) ale delegatiei permanente judetene. Administratia judeteana era constituita din consilieri alesi si consilieri de drept. Conform Legii din 1925 Romania era impartita in 71 de judete, 166 orase si municipii si 8708 comune rurale.

Legea din 1925 poate fi considerata ca avand un caracter centralist lucru pe deplin explicabil si necesar in conditiile existente dupa marea Unire, caci se impunea armonizarea rapida a unor stari de lucruri formate in medii statale diferite in cursul a sute de ani.

Spre deosebire de alte domenii in care reglementarile adoptate de liberali au ramas litera de lege pana in anul 1938, in domeniul administratiei locale aproape toate fortele politice au avansat solutii proprii. De aici o anume instabilitate legislativa. In anul 1929, politicienii nationali-taranisti, ajunsi la putere cu un an in urma, au elaborat o noua lege pentru organizarea administratiei locale (3 august 1929). Ulterior si aceasta lege a facut, pana in anul 1936, obiectul a 11 modificari.

Noua lege a impus principiul descentralizarii administratiei. In acest sens s-a prevazut impartirea comunelor urbane sau rurale in sectoare, care ca si judetele si comunele aveau personalitate juridica. Satele apartinatoare unei comune deveneau sectoare ale comunei, avand dreptul de a se administra printr-un consiliu satesc. Intre guvern si judet se creeau Directorate ministeriale (sau administrative). S-au creat noi organe ale Politiei si Jandarmeriei care au intrat sub conducerea prefectului.

Adversarii politici ai taranistilor au aratat ca majoritatea modificarilor operate in raport cu legea din 1925 au avut drept scop sa creeze posturi si sinecure pentru membrii PNT in administratia de stat, incat centralismul birocratic s-a amplificat, inclusiv prin mecanismele tutelei administrative si controlului ierarhic.

Prin aceeasi lege femeile cu studii superioare au primit dreptul de vot la alegerea consiliilor comunale si judetene.

Un rol important in perfectionarea organizarii administrative a avut noul organ Consiliul Superior Administrativ pe langa Ministerul de Interne avand prerogative de coordonare, indrumare si control a activitatii judetelor si comunelor.

Pentru a asigura redactarea proiectelor de legi si regulamente a fost constituit Consiliul Legislativ.

In sensul prevederii din Constitutie referitoare la functia sociala a proprietatii si rolul statului au fost reorganizate Camerele de Comert si Industrie, au fost infiintate Camerele Agricole, Camerele de Munca si Casa Pensiilor.

In dorinta eficientizarii aparatului administrativ, in anul 1923 a fost promulgat statutul functionarilor publici, cuprinzand drepturile si obligatiile membrilor acestei categorii indispensabile functionarii aparatului de stat.

Structura vietii politice; dreptul constitutional

Dupa primul razboi mondial si marea Unire, viata politica a Romaniei a fost marcata de trei mari evenimente: razboiul mondial (inclusiv ecourile revolutiei ruse din 1917 si evenimentele ce i-au urmat), reforma electorala si reforma agrara. Deplasarile produse din aceste cauze in privinta locului si rolului claselor, straturilor si fortelor sociale au marcat direct evolutia vietii politice indeosebi a partidelor politice.

Reforma electorala a reprezentat inca de la sfasitul secolului al XIX-lea, o nazuinta deseori afirmata la nivelul manifestarilor fortelor politice apartinand burgheziei, muncitorimii si taranimii. Ea fusese promisa in primavara anului 1917 de regele Ferdinand, impreuna cu reforma agrara. Votul universal a fost inscris in proclamatiile adunarilor din provinciile unite cu Romania. Decretul-lege din 16 decembrie 1918 a prevazut abolirea sistemului electoral cenzitar si introducerea votului "obstesc, obligator, egeal, direct si secret" pentru toti barbatii avand varsta de peste 21 ani. Nu erau admisi la exercitarea acestui drept magistratii, militarii si femeile. Desi excluderea femeilor reprezenta o grava inechitate (ele reprezentau atunci 54% din numarul locuitorilor), noua lege a insemnat un mare pas inainte, largind considerabil posibilitatea cetatenilor de a participa la viata politica a tarii.

Impactul reformei electorale s-a putut constata inca din acel an (deci inainte de aparitia legii pentru reforma agrara) cand au fost organizate primele alegeri parlamentare pe baza votului universal. A rezultat primul Parlament al Romaniei intregite, format din 568 deputati avand alta determinare politica decat parlamentele antebelice. Sistemul rotativei guvernamentale a facut loc unui sistem pluripartid cu alte componente.

Reforma agrara, inceputa de fapt in 1918 si legiferata in 1921 a contribuit si ea la noua configuratie a vietii politice.

In prim plan se observa disparitia celor doua partide conservatoare: Partidul Conservator Progresist si Partidul Conservator Democrat. In conditiile sistemului de vot universal ele n-au reusit sa-si trimita reprezentanti in Parlament, dupa care au disparut prin fuzionare cu alte partide.

In al doilea rand constatam ascesiunea la putere a Partidului National Liberal, aureolat cu meritele contributiei sale la marea Unire. In noile conditii economico-sociale acest patid, reprezentand burghezia bancara, industriala, comerciala avea de jucat un rol deosebit, spirijinit si prin relatiile sale speciale cu monarhia; dispunea de un suport economic puternic, de un nucleu de personalitati de prima marime precum Ion.I.C. Bratianu, I.G. Duca, Al. Constantinescu. In al treilea rand este de remarcat fenomenul constituirii unor noi forte politice, reprezentand noi categorii sociale, care se vor anagaja in lupta politica: Partidul Poporului (condus de generalul Al. Averescu) si Partidul Taranesc (condus de Ion Mihalache, Const. Stere, Virgil Madgearu), partidele din provinciile unite cu tara (mai ales Partidul National Roman din Transilvania), Partidul Taranesc din Basarabia.

Constatand dificultatea de a ajunge la putere in conditiile de facto impuse de P.N.L., Partidul National Roman din Transilvania si Partidul Taranesc din vechiul Regat au fuzionat in 1926, rezultand P.N.T., care initial s-a asezat la stanga P.N.L. pe esicherul vietii politice, desi Iuliu Maniu, noul presedinte, a impins insistent partidul spre dreapta.

Un fenomen politic nou a constat in afirmarea organizatiilor sindicale (a caror activitate va fi reglementata prin Legea sindicatelor din 1921) si a partidelor muncitoresti. Din 1921 miscarea politica a muncitorimii s-a scindat in doua: Federatia Regionala a Partidelor Social-Democratice din Romania si Partidul Socialist Comunist, devenit apoi Comunist prin aderarea la Internationala a III-a Comunista de la Moscova. Prima formatiune (FRPSDR) s-a reorganizat in 1927 sub forma Partidului Social Democrat, cu orientare moderata de stanga.

A doua formatiune a evoluat spre extremismul politic, incepand din anul 1924 cand Cominternul (Internationala a III-a Comunista) i-a impus strategia pregatirii prin orice mijloace a revolutiei comuniste, inclusiv prin negarea statului national unitar roman. Dat fiind caracterul antinational al politicii P.C.R., autoritatile de stat au interzis, in anul 1924, activitatea sa si a organizatiilor pendinte.

Noile elemente aparute in viata politica a Romaniei dupa marea Unire au determinat evolutii noi in dreptul constitutional. Pana in 1923 s-a aflat in vigoare Constitutia din 1866 cu modificarile aduse in 1881 (cu privire la proclamarea tarii drept Regat), in 1884 (cu privire la colegiile electorale) si cele din 1917 (cu privire la introducerea votului universal si la posibilitatea exproprierii proprietatilor particulare si pentru cauza de utilitate nationala, pentru a face posibila exproprierea marilor mosii si reforma agrara). Schimbarile teritoriale, politice si sociale faceau necesara o noua Constitutie. Pe de o parte era nevoie de o noua lege fundamentala care sa asigure in mai mare masura unitatea statului, in conditiile cuprinderii unor teritorii pe care traiau cetateni romani de alte nationalitati; pe de alta parte, trebuia reafirmata disponibilitatea statului roman de a asigura acestor cetateni deplina egalitate in drepturi. Tratatul minoritatilor semnat de Romania in 1919, prevedea posibilitatea pentru persoanele care dupa anul 1918 isi schimbasera cetatenia de a cita Romania in fata Tribunalului International de la Haga in cazul constatarii unor acte de discriminare nationala. Aceste prevederi deschideau calea ingerintelor straine in politica statului roman, in alte scopuri decat cele declarate.

Dupa 1918 nu numai in Romania, ci in multe state ale lumii s-a simtit nevoia unui nou sistem de drepturi si libertati democratice, pe fondul schimbarii raporturilor de forte intre clasele si categoriile sociale.

Adoptarea noii Constitutii cadea in sarcina unei Adunari Constituante special aleasa. Insa P.N.L., sfidand vointa celorlalte forte politice a declarat drept constituant Parlamentul format dupa alegerile din 1922. Totusi, proiectul noului act fundamental, pornind de la forma si continutul celui din 1866 a raspuns in mare masura nevoilor reale ale statului si societatii romanesti. Votul definitiv a avut loc la 26 si 27 martie 1923, promulgarea s-a facut la 28 martie 1923, iar publicarea o zi mai tarziu.

Cele 8 titluri si 138 articole au preluat 60% din textele Constitutiei anterioare. In primul titlu, "Despre teritoriul Romaniei s-a prevazut ca Romania este un stat national, unitar si indivizibil, teritoriul este nealienabil iar hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decat in virtutea unei legi.

Al doilea titlu, "Despre drepturile romanilor" a inscris, la art. 5 libertatea constiintei, a invatamantului, a presei, a intrunirilor, de asociere "si alte libertati si drepturi stabilite prin legi", pentru toti romanii "fara deosebire de origine etnica, de limba sau de religie". Lipsesc din enumerare femeile, pentru care art. 6 prevede posibilitatea unei legi speciale, votate cu majoritate de doua treimi, care sa le indreptateasca la exercitiul drepturilor politice.

Art. 7 afrima ca deosebirea de credinta religioasa, confesiuni, origine etnica, limba, nu erau piedici pentru dobandirea si exercitarea drepturilor civile si politice.

Art. 8. a reinterat faptul ca nu se admite in stat nici o deosebire de nastere sau clase sociale. Au fost oprite orice privilegii, scutiri sau monopoluri de clasa fiind neadmise si titlurile de noblete.

Articolele 11, 22, 24-30 au consacrat libertatea constiintei, libertatea individuala, libertatea invatamantului, libertatea de comunicare prin viu grai, scris si presa, secretul corespondentei si convorbirilor telefonice, dreptul de intrunire, dreptul de asociere, dreptul de a-i actiona in justitie pe functionarii publici.

Din pacate, in exercitiul puterii politice nu s-a tinut cont intotdeauna de prevederile Constitutiei - exemplul cel mai des citat fiind al libertatii presei.

Art. 32 a stabilit ca "Nici un roman fara autorizarea guvernului, nu poate intra in serviciul unui stat strain, fara ca insasi prin aceasta sa-si piarda cetatenia."

Al treilea titlu, "Despre puterile statului", a preluat mult din materialul Constitutiei din 1866: puterea legislativa se exercita colectiv de Rege si Reprezentanta nationala, aceasta din urma fiind formata din Senat si Adunarea Deputatilor; orice lege trebuie probata de Rege si cele doua Adunari. Art. 36 a lasat numai puterii legiuitoare dreptul de a interpreta legile.

Puterea executiva a fost incredintata Regelui care proceda la formarea guvernului conform Constitutiei, in vreme ce puterea judecatoreasca se executa prin organele ei.

Membrii celor doua Adunari reprezentau natiunea. Membrii Adunarii Deputatilor trebuiau sa indeplineasca patru conditii pentru a fi alesi ca atare: cetatenie romana, exercitiul drepturilor civile si politice, varsta de 25 de ani impliniti, domiciliul in Romania. Conditiile de eligibilitate in Senat erau: cetatenia romana, exercitiul drepturilor civile si politice, varsta de 40 de ani impliniti si domiciliul in Romania. Senatorii erau alesi de catre cetateni cu drept de vot din circumscriptiile electorale, de membrii consiliilor judetene si comunale, de membrii Camerelor de Comert, Industrie, Munca si Agricultura, de profesorii universitatilor.

Categoria senatorilor de drept era constituita din reprezentanti ai clerului (mitropoliti, epscopi) ai clasei politice (fosti sefi de guverne, fosti ministri, fosti presedinti ai celor doua corpuri legiuitoare, fosti senatori si deputati fosti prim-presedinti ai Inaltei Curti de Casatie si Justitie, generali care au comandat armate in fata inamicului, fosti presedinti ai Adunarilor Nationale din Chisinau, Cernauti si Alba-Iulia care au proclamat unirea cu Romania).

Sectiunea I despre Rege a capitolului II reglementeaza rolul si locul Regelui in Stat. Art. 77 a stabilit ca puterile sale sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Regelui Carol I de Honhenzollern Siegmaringen din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor. Coboratorii Regelui urmau a fi crescuti in religia ortodoxa.

Regele era considerat major la varsta de 18 ani. Pe perioada minoritatii sale, ca succesor al Tronului era asistat de Regenta compusa din trei persoane.

Art. 87 a stabilit ca persoana Regelui era inviolabila, dar ministrii sai sunt raspunzatori: "Nici un act al Regelui nu poate avea tarie daca nu va fi contrasemnat de un ministru care prin aceasta chiar devine raspunzator de cel act."

In cuprinsul art. 88 sunt enumerate prerogativele Regelui: numeste si revoca ministrii, sanctioneaza si promulga legile, acorda dreptul de amnistie, dreptul de a ierta sau micsora pedepsele in materii criminale, dreptul de a numi sau conferi grade militare, decoratii, de a bate moneda, de a incheia conventii, de a convoca si dizolva  Adunarile legiuitoare; el era totodata capul puterii armate.

Capitolul IV "Despre puterea judecatoreasca" a stabilit cateva din principiile functionarii justitiei. Astfel, art. 101 a interzis crearea de comisiuni si tribunale extraordinare in vederea unor anume procese civile sau penale pentru a judeca anume persoane. Dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor il avea numai Curtea de Casatie si Justitie. Judecatorii erau inamovibili in conditiile legii. O lege deosebita reglementa justitia militara.

Art. 107 a prevazut ca cel vatamat in drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune facut cu incalcarea legilor si regulamentului, fie prin rea vointa a autoritatilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instantele judecatoresti pentru recunoasterea dreptului sau.

In titlul VI, art. 126 a prevazut ca "limba romaneasca este limba oficiala a statului roman".

In concluzie, cu privire la Constitutia din 1923, mentionam cateva din elementele de noutate in raport cu Constitutia din 1866: introducerea principiului nationalizarii bogatiilor subsolului si conceptiei privind functia sociala a proprietatii, introducerea controlului legalitatii actelor administrative, a prevederii conform careia in caz de pericol de stat poate fi instituita "starea de asediu general sau partiala".

Desi multe prevederi ale Constitutiei au fost eludate, ea a reglementat intr-o maniera pozitiva, democratica, organizarea si functionarea statului roman.

Dreptul civil - procedura civila

Evolutia dreptului civil dupa marea Unire a fost marcata de aceeasi factori care au influentat si alte domenii ale dreptului: unificarea legislativa, reformele economice si institutionale. La temelia dreptului civil a ramas Codul civil din 1864, completat de o serie de legi si alte acte normative. Initial s-a sperat ca redactarea unui nou cod civil ar putea rezolva atat problema unificarii, cat si problema adaptarii domeniului la noile realitati. Comisia special numita de Ministerul Justitiei s-a lovit insa de dificultati enorme in reglementarea unitara a unor relatii civile care evoluasera diferit, timp indelungat, in diferite provincii si care formasera traditii destul de solide. Incat, pana la urma, s-a ajuns la extinderea treptata a Codului civil din 1864, paralel cu elaborarea unor noi acte normative. Se considera ca procesul de unificare in acest domeniu s-a incheiat in anul 1943.

Cele mai mari dificultati in reglementarea relatiilor de drept civil au avut drept obiect problema proprietatii, deoarece conform art. 480 din Codul civil al anului 1864 dreptul de proprietate avea caracter absolut; fara a se proceda la o modificare a Codului, Constitutia din 1923 a impus principiul considerarii proprietatii drept functie sociala. Consecintele noului concept vizau dreptul statului de a interveni in unele domenii ale vietii economice, de a dirija legislativ unele procese economice. Dreptul de proprietate nu mai purta "de facto" caracter absolut din moment ce, de pilda, proprietarul unui teren nu mai avea, ca pana acum, drepturi depline si asupra subsolului respectiv. Nevoi sociale inexistente la 1864 au determinat ingradiri si cu privire la dreptul asupra spatiului aerian. Nationalizarea si apoi comercializarea unor intreprinderi catre capitalul privat, autohton si strain, reprezenta o succesiune de transferuri de proprietate ale caror  urmari juridice nu puteau fi complet anticipate. De altfel, modul cum s-a derulat reforma agrara, prin decrete-legi aplicabile separat pe provincii exprima si starea de nesiguranta legislativa din domeniu.

Noul cadru de drept civil s-a realizat treptat, prin legi organice: Legea tarifului vamal din 1921 (care a inscris o serie de prevederi cu privire la proprietatea industriala), amintitele legi din anii 1923 si 1924 (Legea apelor, Legea minelor, Legea energiei, Legea comercializarii si controlului intreprinderilor economice ale statului, Legea pentru infiintarea Societatei Nationale de Credit Industrial, Legea pentru infranarea speculei ilicite), Legea pentru exploatarea minelor din 1929, Legea pentru reglementarea circulatiei pamanturilor dobandite prin legile de improprietarire din 1929, Legea pentru garantarea de catre stat a obligatiilor emise de societatile industriale din 1931, Legea bancara din 1934, Legea minelor din 1937.

In aceeasi sfera de interes se inscriu si legile, regulamentele si alte acte normative care reglementau regimul obligatiilor, respectiv relatiile dintre creditori si debitori. Lipsa de capitaluri in perioada refacerii economice si in etapa urmatoare a provocat o extensie a camatariei, chiar unele banci apeland la procedee de acest tip. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii intreprinzatori, dar cei mai afectati au fost taranii, care n-au putut obtine pe recoltele lor castiguri suficiente pentru a plati creditele la care multi se angajasera dupa reforma din 1921. Amanarea platilor a antrenat capitalizarea dobanzilor, mai ales in perioada crizei din anii 1929-1933, cand s-a produs si o scadere puternica a preturilor produselor agricole iar producatorii au avut incasari foarte mici. Bancile au ajuns atunci a detine portofolii putrede uriase, riscandu-si chiar capitalul social.

Aparent, exista solutia valorificarii drepturilor de creanta prin executarea ipotecilor, dar teama guvernantilor de o revolta generalizata a satelor a impiedicat aplicarea ei. Sub presiunea cumulata a categoriilor sociale afectate si a bancilor s-au adoptat cateva legi importante: la 7 februarie 1929 Legea monetara, prin care continutul monedei nationale, leul, s-a stabilit la 9 mg. aur fin (9/10) convertibilitatea biletelor B.N.R., urmand sa se faca in monede si lingouri de aur, cu conditia ca solicitantul sa prezinte la schimb suma minima de 100.000 lei; leul astfel stabilizat avea un continut in aur de 32 de ori mai mic decat leul antebelic o autentica devalorizare; la 19 aprilie 1932 Legea pentru asanarea datoriilor agricole a redus datoriile proprietarilor mici cu 50%, diferenta fiind transformata in creanta amortizabila in 30 ani cu o dobanda de 4%; la 14 aprilie 1933 Legea pentru reglementarea datoriilor agricole si urbane a acordat un moratoriu de 5 ani pentru micii proprietari. Portofoliile putrede ale unui mare numar de banci au fost preluate de Banca Nationala care apoi le-a trecut asupra datoriei publice a statului.

Criza economica din 1929-1933 a determinat schimbari si in metodologia contractului de vanzare-cumparare si a contractului de consignatie. Spre deosebire de litera Codului civil si practica comericala, in anumite cazuri "s-a recurs la vanzarea bunurilor fara transferul dreptului de proprietate, daca pretul nu era platit in momentul remiterii marfurilor". Intr-o astfel de situatie contratul de vnazare-cumparare inceta de a fi translativ de proprietate, iar eventualul faliment al comerciantilor detailisti nu antrena si falimentul angrosistilor sau industriasiilor (care astfel isi puteau valorifica drepturile de creanta).

S-a extins semnificativ contractul de consignatie, care alta data avusese o sfera redusa de aplicatie. In cazul falimentului comerciantilor, bunurile aflate in consignatie nu puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind in proprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel isi pastra capacitatea economica.

Din aceleasi motive, in anul 1929 s-a adoptat Legea pentru vanzarea masinilor pe credit si cu plata in rate. Intr-o perioada de inflatie si lipsa de lichiditati, aceasta lege a jucat un rol pozitiv.

Conditia juridica a persoanei fizice a suferit unele modificari, insa de mai mica amplitudine. Amintim in primul rand Legea actelor civile din 1928 prin care s-a infaptuit unificarea legislativa in aceasta materie. Legea contractelor de munca din 1929 a eliminat restrictia privitoare la capacitatea femeii de a incheia conventii de munca, precum si beneficiile sau achizitiile avand ca izvor orice remunerare (pana acum femeia avea nevoie de consimtamantul sotului sau tutorelui). Legea privitoare la ridicarea incapacitatii femeii maritate, promulgata in anul 1932, a redus din prerogativele sotului (cap al familiei), perimtand femeii sa-si instraineze bunurile fara autorizatia sotului.

Schimbarile survenite in plan politic statal au determinat adaugiri importante si in regimul persoanelor juridice. Pana acum personalitatea juridica se acorda prin lege. Frecventa constituirii de asociatii, fundatii etc. a condus la aplicarea sistemului acordarii personalitatii juridice prin procedura speciala in fata instantelor judecatoresti.

Cea mai importanta lege in domeniu a fost promulgata la 6 februarie 1924, Legea pentru persoanele juridice (Asociatii si Fundatii). Antecedentele se gasesc in art. 27 al Constitutiei din 1866 ("romanii au dreptul de a se asocia conformandu-se legilor care reglementeaza exercitiul acestui drept"). Legea are in vedere numai asociatiile si fundatiile fara scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comert si altor legi.

Asociatia era definita ca fiind"conventia prin care mai multe persoane pun in comun in mod permanent, contributia lor materiala, cunostintele si activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmareste foloase personale sau materiale.

Fundatia arata art. 66 "este actul prin care o persoana fizica sau juridica constituie un patrimoniu distinct si autonom de patrimoniul sau propriu, si-l destina in genere, in mod permanent, realizarii unui scop de interes obstesc".

Art. 6 a stabilit ca "nu se poate recunoaste personalitatea juridica a asociatiilor si asezamintelor care au "un obiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate in vederea realizarii unui asemenea scop". Statul isi rezerva dreptul de supraveghere si control asupra tuturor persoanelor juridice de drept privat, urmarind atat modul de administrare in raport cu statutele, cat si masura respectarii bunelor moravuri, ordinei publice si sigurantei statului. Daca se constata incalcarea acestor prevederi, ministerul public sau ministerul sub autoritatea  caruia functiona fundatia sau asociatia putea trmite pe administratori in fata Curtii de Apel din circumscriptia unde acestea isi aveau sediul.

Regulamentul de aplicare a dispozitiilor Legii pentru persoanele juridice (Asociatii si Fundatii) din 19 aprilie 1924 a stabilit ca personalitatea juridica se acorda asociatiilor si asezamintelor fara scop lucrativ sau patrimonial de catre Tribunalul civil in circumscriptia caruia s-a constituit, pe baza cererii celor direct interesati. Tribunalul judetean asculta parerea Parchetului si a ministerului competent.

Dizolvarea putea surveni in trei modalitati: prin propria decizie, prin hotararea tribunalului sau prin decizia puterii executive, prin act al Consiliului de ministri daca persoana juridica respectiva aducea atingere ordinei publice si sigurantei statului.

Legislatia muncii a aparut, ca domeniu distinct, in perioada anterioara primului razboi mondial, dar abia dupa anul 1918 a cunoscut realizari majore. A contribuit la aceasta climatul reformator nascut in Romania dupa marea Unire, crestere puternica a randurilor muncitorimii (mai ales prin unirea cu Tara a unor teritorii mai industrializate precum Banatul si Transilvania), climatul international marcat de revolutia rusa, de ascensiunea partidelor comuniste, socialiste si social-democrate, de impactul principiilor umaniste si novatoare sustinute de presedintele american Woodrow Wilson (principii partial acceptate in documentele Societatii Natiunilor si altor organizatii internationale acum fondate). Au fost adoptate legi si alte acte normative cu privire la contractele de munca, durata zilei de munca, solutionarea conflictelor colective de munca, repausul duminical, ocrotirea minorilor si femeilor in procesul muncii.

Dreptul la greva a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de munca din 8 septembrie 1920. S-a prevazut o procedura moderna de arbitraj, cu participarea unor organe specializate ale statului si cu parcugerea unor termene. Grevele cu caracter politic au fost interzise. Procedura  concilierii si arbitrajului a fost inclusa si in Legea contractelor colective de munca (refuzul unei parti de a se supune concilierii si arbitrajului devenea motiv de desfiintare a contractului de munca).

Problematica repausului dumincal (abordata prima data in anul 1897, pana atunci doar sarbatorile religioase fiind recunoscute drept zile de odihna), a fost reluata prin legea din anul 1925 (referitoare la repausul duminical si a sarbatorilor legale).

La 13 aprilie 1928 a fost promulgata Legea privind durata zilei de munca, ocrotirea minorilor si a femeilor. Conform revendicarilor muncitoresti exprimate pe plan intern si international si inscrise in documente internationale, ziua de munca a fost stabilita, ca durata, la 8 ore. A fost interzisa angajarea la munca, drept salariati, a copiilor sub 14 ani; femeilor gravide (care in perioada graviditatii nu puteau fi concediate) li s-a acordat dreptul la concediu de nastere.

Legea contractului colectiv de munca din 1929 a recunoscut si reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de munca si colectiv de munca. Au fost detaliate drepturile, obligatiile partilor si sanctiunile legale. Legea a contribuit in buna masura la limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social.

O realizare importanta a constat in unificarea regimurilor de asigurari sociale, conform Legii adoptate in anul 1933. Asigurarea pentru boala, accidente de munca, invaliditate, maternitate si deces a devenit obligatorie pentru salariati (inclusiv ucenicii) atat in intreprinderile publice cat si in cele private. Contributiile la fondurile de asigurari urmau sa provina din partea salariatilor, patronilor si statului.

In acelasi an a fost adoptata si Legea pentru infiintarea si organizarea jurisdictiei muncii. Pentru a solutiona litigiile privind reglementarea, organizarea si ocrotirea muncii, a meseriilor si sanatatii lucratorilor s-au creat judecatoriile de munca pe langa Camerele de munca avand competenta in acest domeniu.

Aceasta lege a fost aproape unanim apreciata sub cel putin trei aspecte: a) procedura era gratuita, b) procedura era simpla si rapida, c) salariatii aveau posibilitatea sa participe la judecarea conflictelor de munca prin asesori alesi de ei alaturi de reprezentantii patronilor si functionarilor. Daca hotararea judecatoriei de munca era atacata cu apel, decizia definitiva era luata de tribunalul judetean.

In procedura civila, dupa marea Unire, s-au adus modificari mai ales in sensul extinderii Codului din 1864, unificarii organizarii judecatoresti si accelerarii judecatilor.

Extinderea Codului din 1864 a fost completata cu adoptarea unor legi noi. In primul rand a fost necesar a se efectua unificarea organizarii judecatoresti. Legea purtand acest titlu din 15 iunie 1924 a asezat elementele sistemului astfel: judecatorii (rurale, urbane si mixte), tribunale (in fiecare judet, compus din una sau cateva sectiuni), Curti de Apel (avand mai multe sectiuni), Curtile cu juri (competente numai in procese penale) si Curtea de Casatie ca instanta suprema.

Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925 a simplificat procedurile si a unificat competenta judecatoriilor. Termenul de apel care inainte de aceasta era de 30 zile a fost redus la 15 zile desfiintandu-se si dreptul partii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere reinceperea procesului. A fost mai bine precizata procedura de intentare a actiunii in justitie. Petentul a fost obligat sa-si precizeze riguros si clar pretentiile, sa expuna mijloacele de proba, sa-si redacteze actiunea in atatea exemplare cate parti erau in proces, plus un exemplar pentru instanta. La randul sau instanta era obligata sa trimita partilor cate un exemplar si sa-i ceara paratului sa depuna la instanta in termen de 30 zile, o intampinare scrisa, in tot atatea exemplare cate parti, in care sa detalieze modul de aparare si probele pe care le va folosi in apararea sa.

Fara indoiala ca, astfel pregatita, actiunea putea parcurge mult mai usor si mai repede stadiile procesului, desi fondul urma aceeasi cale (in prima instanta si in apel, urmate de recurs). Pentru majoritatea petentilor, costul procedurii era ridicat, fiind necesara implicarea avocatului si plata mai multor taxe de timbru chiar si in cauze de mica valoare. Pe de alta parte trebuie admis ca astfel s-a realizat o decongestionare a instantelor prin accelerarea judecatii si prin rolul sporit oferit judecatorului in desfasurarea procedurii de fond.

In acelasi sens au actionat si prevederile Legii privind Corpul de avocati din anul 1923.

Dreptul penal - procedura penala

Transformarile profunde produse in societatea romaneasca dupa marea Unire au  facut necesare modificari pe masura ale dreptului penal si ale dreptului procesual penal. Intrucat gama problemelor ce urmau a fi rezolvate era mai redusa decat in domeniul dreptului civil s-a initiat redactarea unui nou cod penal prin intermediul caruia sa fie rezolvate atat problemele unificarii cat si ale adaptarii la noile nevoi sociale. Dupa un deceniu de la marea Unire noul Cod a fost redactat sub forma de proiect incat putea intra in dezbaterea Parlamentului. Din pacate, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.T., a considerat inadecvate prevederile documentului. Dupa repetate modificari ale proiectului, noul Cod penal a fost adoptat abia la 18 martie 1936, sub guvernarea liberala. Data intrarii in vigoare a fost stabilita pentru 1 ianuarie 1937.

Pana atunci au fost elaborate reglementari cu caracter unificator si normativ referitor la o serie de probleme ce necesitau interventia organelor de stat competente. La 17 iunie 1923 a fost adoptata Legea pentru infranarea si reprimarea speculei ilicite. De fapt aceasta lege a aparut intr-un moment in care fenomenele negative pe care le viza erau in descrestere intrucat prevederile sale aveau in atentie pe "imbogatitii de razboi", pe speculantii de produse de baza din perioada inflatiei si unificarii monetare (cand era permisa circulatia concomitenta a patru monede avand cursuri diferite: leul romanesc, leul tiparit de autoritatile germane de ocupatie in anii 1916-1918, coroana austro-ungara si rubla ruseasca). S-a prevazut sanctionarea cu amenzi si condamnarea la privatiune de liberatate pentru cei care depaseau preturile maximale, inselau cumparatorii prin substituirea marfurilor, falsificau sau denaturau marfurile, sustrageau bunuri.

Principala reglementare penala pana la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viata politica. La 19 decembrie 1924 a fost adoptata Legea pentru reprimarea unor noi infractiuni contra linistii publice (supranumita legea Marzescu, dupa numele initatorului ei, ministru liberal). Legea a fost elaborata in contextul tensionat al relatiilor cu Uniunea Sovietica, care refuzand sa recunoasca unirea Basarabiei cu Romania in 1918, declansase, prin intermediul Partidului Comunist Roman, afiliat la Internationala Comunista de la Moscova, actiuni politice impotriva statului roman. In contextul tratativelor romano-sovietice de la Viena din 1924, Internationala a III-a Comunista, sub egida statului sovietic a trecut la organizarea de actiuni subversive cu caracter militar. Planul de operatii din 8 august 1924 a prevazut provocarea de rascoale si revolte impotriva autoritatilor romane din Bucovina, sudul Basarabiei, sudul Dobrogei, Banatul si Transilvania cu participarea iredentistilor unguri si a unor unitati venite din teritoriul sovietic. Concomitent, P.C.R., a inceput sa raspandeasca materiale propagandistice in care, conform ordinelor primite de la Moscova, Romania era calificata drept "stat multinational", creat pe baza "ocuparii unor teritorii straine", cerand populatiei sa se revolte pentru "eliberarea de sub imperialismul roman".

Impotriva evidentei, a adevarului istoric s-a preconizat ruperea de la statul roman a unor provincii istorice romanesti.

Desi absurditatea acestor afirmatii nu a oferit suport unei amenintari reale la adresa statului national unitar roman, autoritatile au luat totusi masuri de aparare a ordinei de stat. Legea din 19 decembrie 1924 a incriminat unele actiuni antistatale precum cele care vizau schimbarea pe cale violenta a ordinii sociale si de stat, intrarea in legaturi cu persoane sau asociatii din strainatate pentru a primi instructiuni si ajutoare in acelasi scop, afilierea la asociatii care indemnau sau organizau actiuni impotriva proprietatii si persoanelor, executarea de actiuni de propaganda in diferite forme, in acelasi scop. Activitatile avand sorginte "comunismul revolutionar" se considerau delicte si se pedepseau cu inchisoare corectionala de la 5 la 10 ani, amenda de la 10.000 la 100.000 lei si interdictie corectionala.

Competenta judecarii unor asemenea fapte apartinea instantelor civile, dar daca faptele erau comise pe un teritoriu supus starii de asediu, comptenta apartinea instantelor militare.

In imprejurarile cirzei dinastice, declansate prin renuntarea la tron a printului mostenitor Carol, in anul 1927 (anul mortii regelui Ferdinand si a lui Ion I.C. Bratianu) legea mentionata a sufert adaugiri, fiind incriminate si actiunile impotriva persoanei regelui, a alcatuirii regentei sau succesiunii legale la tron.

Cu prilejul grevei ceferistilor de la Atelierele Grivita Bucuresti, cand particpantii au ocupat incintele unde lucrau si s-au baricadat amenintand functionarea unei institutii de insemnatate nationala, a fost promulgata legea pentru autorizarea starii de asediu din 4 februarie 1933, prin care guvernul era abilitat sa decreteze, la nevoie, starea de asediu generala sau partiala pe termen de 6 luni. A fost mai bine definit si delictul de ultraj pentru care s-a prevazut pedeapsa maxima, iar pentru recidiva indoitul maximului.

La 16 martie 1934 si 15 martie 1937 au fost adoptate alte legi autorizand instituirea starii de asediu, de asta data in contextul intensificarii activitatilor politice de extrema dreapta. La 7 aprilie 1934, dupa aproape 4 luni dupa asasinarea de catre legionari a primului-ministru liberal I.G. Duca, a fost promulgata legea pentru apararea ordinei de stat, prin care Consiliul de Ministri putea dizolva, prin act de guvernamant acele grupari politice care periclitau siguranta ordinii politice in stat sau a ordinii sociale. Simpla participare la activitatile unor asemenea grupari putea fi pedepsita cu inchisoare corectionala si interdictie corectionala. A fost de asemeni interzisa activitatea societatilor secrete care desfasurau activitati contrare legii.

Noul Cod penal intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937 a fost redactat in trei parti:

Cartea I-a, Dispozitii generale

Cartea II-a, Dispozitii privitoare la crime si delicte

Cartea III-a, Dispozitii privind contraventiile.

In expunerea de motive, Codul penal este caracterizat drept "lege fundamentala de aparare sociala", un enunt potrivit pentru imprejurarile istorice specifice in care a fost redactat. In anii celui de al doilea deceniu interbelic confruntarea dintre cele doua mari orientari politice extremiste, comunismul si fascismul intre ele si amandoua impotriva sistemului democratiei parlamentare a sporit in intensitate pana la punctul transformarii in conflict militar. Ambele orientari au atacat democratia, au elogiat revolutia, au promovat violenta in viata politica inclusiv prin asasinate si constituirea de formatiuni paramilitare. Amenintarea la adresa ordinei de stat democratice a necesitat noi abordari si pe plan juridic. Infractiunea a fost minutios reglementata, fiind sesizate trei genuri de infractiuni: infractiunile de drept comun care puteau deveni infractiuni politice, infractiuni politice prin natura lor si infractiuni de drept comun care nu puteau deveni sub nici o forma infractiuni politice. Anumite infractiuni au fost scoase din categoria crimelor si trecute in categoria delictelor, care erau sanctionate mai aspru si la care minimul de pedeapsa era mai ridicat.

Pedepsele au fost clasificate in trei categorii: pentru crime, pentru delicte, pentru contraventii, in fiecare fiind prevazute pedepse principale, complementare si accesorii, toate intr-o maniera mai aspra decat in vechiul Cod. A aparut categoria pedpeselor cu caracter politic si a masurilor de siguranta.

In acelasi sens a fost redactat si Codul justitiei militare.

In domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai intai la extinderea pe tot teritoriul statului a unor dispozitii ale Codului respectiv din 1864 despre: politia judiciara si competenta, judecatorii de instructie, mandatele de infatisare, aducere si arestare, despre eliberarea provizorie si cautiuni, despre recurs si revizuire, despre competenta Curtilor cu juri.

Unificarea legislativa a inceput in 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi infractiuni contra linistii publice din 1924, dar s-a implinit abia prin aplicarea noului Cod de procedura penala, adoptat si intrat in vigoare odata cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937).

Noul Cod a preluat in mare masura reglementarile celui vechi, adaugand insa elemente absolut necesare stadiului de atunci. Astfel crimele au ramas de competenta Curtilor cu juri, delictele de competenta Trbunalelor, iar contraventiile de competenta Judecatoriilor. Exceptie se facea in cazul unor delicte politice si de presa care erau de competenta Curtilor cu juri. Acestea erau formate din doi judecatori ai Tribunalului, un consilier al Curtii de apel si din jurati.

Ministerul public avea obligatia de a pune in miscare actiunea penala, efectuand acuzarea sub egida principiilor legalitatii, oralitatii, publicitatii, individualitatii si revocabilitatii. Se aplica regula ca fara acuzare nu exista proces penal si judecata. Codul a prevazut alaturi de achitare si condamnare (existente in Codul anterior) incetarea urmaririi si anularea urmaririi.

Noul Cod procesual penal a stabilit distributia actelor de justitie in doua faze: faza I-a cercetarea (competenta politia judiciara), urmarirea, promovarea si exercitarea actiunii (competent Ministerul public), instructia (competent judecatorul de instructie); faza a II-a pronuntarea sentintei. Judecatorul avea dreptul de a administra probe din oficiu.

In anii imediat urmatori schimbarea regimului politic democratic constitutional, instaurarea unor regimuri autoritare a determinat modificari de amploare in dreptul penal si dreptul procesual penal.