Pontificatul lui Grigorie al VII-lea 1073 – 1085

Pontificatul lui Grigorie al VII-lea 1073 – 1085

A fost o figura deosebita din panteonul suveranilor pontifi si inainte de a urca pe scaunul papal se numea Hildebrand(1021-1085). Este cel care a pus temelia, pe care s-a edificat ulterior, statul papal. Activitatea lui poate fi impartite in doua perioade distincte, cea dintai, pana la urcarea pe tronul papal, adica inainte de 1073, cand, timp de douazeci de ani, a fost omul din umbra ce a condus Biserica, iar cea de a doua, pana la moartea sa, survenita in anul 1085, cand a exercitat puterea pe care o obtinuse pentru papi, in timp ce era umil slujitor al papalitatii. A reusit sa influenteze formularea politicii papale, sub cinci papi, inainte de a deveni el insusi papa. Contemporanii il descriu in amanunt: „un om  mic de statura, diform, cu o voce slaba, avea tot zelul celor mai buni dintre reformatorii de la manastirile cluniace, cu al caror program de reforme simpatiza…se opunea simoniei[1], casatoriei clerului si investiturii laice”[2]. El a primit misiunea, din partea papei Leon al IX-lea(+1054), sa administreze finantele scaunului papal, devenind cardinal, dar s-a implicat si in celelalte treburi ale Bisericii. Astfel, in timpul pontificatului lui Nicolae al II-lea(1058-1061), a fost unul din promotorii modificarii legislatiei de alegere a papilor, diminuand influenta elementului laic. Din cele mai vechi timpuri, episcopii Romei erau alesi prin vot popular, desi au fost nenumarate implicari ale puterii seculare, in acest proces. Mai mult, pe cand era cardinal, Hildebrand a fost martorul influentei si controlului corupt al aristocratiei romane asupra alegerilor. De aceea, Hildebrand si cardinalul Humbert, artizanul schismei, l-au sfatuit pe papa Nicolae al II-lea sa intruneasca un Conciliu la Lateran, in anul 1059, pentru a schimba legea electiva a suveranilor pontifi, cu scopul de a elimina influenta aristotelica laica si pe cea imperiala germana. S-a hotarat ca, in cazul vacantei scaunului papal, episcopii cardinali[3] sa se intruneasca pentru a chibzui asupra succesorului. Se consultau apoi cu preotii si diaconii cardinali, dupa care votau asupra candidatului. Faptul acesta punea alegerea papei sub controlul colegiului cardinalilor. Prin noua lege, orice cleric, din intreaga Biserica Catolica, putea fi ales papa, iar in caz de tulburari, alegerea putea sa aiba loc si in afara Romei. Noul papa urma sa-si preia imediat, dupa alegere, prerogativele. Noua procedura electorala limita alegerea suveranului pontif la cadrul restrans al clerului, eliminand influenta si controlul laic[4]. Modificarea legii elective papale a avut darul sa intareasca puterea suveranilor pontifi.

Desi a fost promotorul schimbarii legislative papale, alegerea lui Hildebrnd a fost cea dintai exceptie. In anul 1073, murind papa Alexandru al II-lea, cardinalii erau intruniti pentru a alege un nou titular la Roma. Hildebrand a fost ales papa, numai pentru faptul ca poporul a strigat: „Hildebrand sa fie episcop”. El a intrat in panteonul suveranilor pontifi sub numele de Grigorie al VII-lea. Alegerea sa era o exceptie de la ceea ce se stabilise la Lateran, in 1059, dar era momentul potrivit pentru a pune in practica idealul sau de teocratie, in care atat puterea seculara cat si cea spirituala urma sa fie exercitata de papa, ca loctiitor al lui Hristos pe pamant. El dorea ca nici o putere seculara sa nu domine Biserica, in schimb aceasta trebuia sa controleze puterea civila. Din aceasta cauza el s-a luptat sa desfiinteze practica investiturii laice, practica prin care conducatorii clerici primeau simbolurile slujbei lor de la seniorul lor feudal, care de regula era un laic. S-a luptat, de asemenea, pentru desfiintarea simoniei si impunerea celibatului clerului, considerandu-le cai sigure de reforma a Bisericii.

Idealul suprematiei papale, asupra conducatorilor seculari, a fost clar dezvoltat in lucrarea Dictatus Papae, un document ce s-a gasit, dupa moartea lui Hildebrand, printre celelalte scrisori si care, se crede ca, a fost scris de un apropiat al sau, anume cardinalul Deusdedit. Indiferent cui ar fi apartinut, documentul exprima clar idealul lui Grigorie al VII-lea pentru papalitate. Astfel, printre altele, se afirma ca Biserica Romana isi datoreaza bazele ei „numai lui Dumnezeu”; ca pontiful ei este „singurul ce trebuie numit universal”; ca el are putere deplina asupra tuturor episcopilor; ca numai picioarele lui trebuie sarutate de toti printii; ca el poate detrona imparati; ca el ii poate absolvi pe supusii unor conducatori seculari rai de devotament fata de acesti conducatori. Culmea pretentiei papale este exprimata de articolul 22 din Dictatus, care sustine ca in Biserica Romana nu a fost niciodata vreo greseala si, dupa Sf. Scriptura, nici nu va gresi[5]. Noul papa era pregatit sa aplice aceste principii la situatiile concrete ale Europei de atunci. El sustinea ca tari precum Anglia, Ungaria, Rusia si Spania fusesera puse sub controlul Sf. Petru si al succesorilor lui.

Grigorie mostenise, de la inaintasul sau, o stare conflictuala, cu imparatul Henric al IV-lea al Sfantului Imperiu Roman, de natiune germana. Pe scurt, cand s-a vacantat arhiepiscopia Milanului, papa Alexandru al II-lea a confirmat alegerea corpului electoral al arhiepiscopilor, anume Otto. Henric al IV-lea il dorea arhiepiscop pe un apropiat al sau, anume Godfrey. Inainte de a muri, Alexandru al II-lea a excomunicat pe Godfry, iar Hildebrand a continuat cu placere lupta cu Henric. In anul 1075, Grigorie al VII-lea a convocat un sinod, in care a interzis oricarui inalt cleric sa primeasca investitura bisericeasca de la un laic. Hildebrand, subestimand puterea papei dar si evlavia seniorilor supusi lui, a crezut ca poate sa-l infrunte pe Grigorie. Incercarea lui de a crea un stat centralizat german si astfel de iesire de sub influenta Romai a esuat, caci seniorii feudali din Saxonia s-au rasculat. Dupa ce a incheiat o pace temporara cu nobilii saxoni, Henric a convocat un conciliu la Worms, in ianuarie 1076, care a respins autoritatea papala. De mentionat faptul ca Grigorie excomunicase cinci dintre consilierii imperiali, inca din 1075. Ca raspuns al celor hotarate la Worms, Grigorie l-a excomunicat chiar pe imparat, eliberand pe toti supusii lui de ascultare sau credinciosie fata de el. Gestul era indraznet si fara precedent, dar a dat roade, caci in toamna lui 1076, nobilii saxoni, dusmanii declarati ai lui Henric, impreuna cu ceilalti contestatari ai autoritatii imperiale au declarat ca, daca nu primesc eliberarea de sub sentinta de excomunicare, din partea lui Grigorie, il vor detrona. Mai mult, ei l-au invitat pe papa la un sinod, care urma sa se intruneasca la Augsburg. Pus in fata pericolului de a-si pierde tronul si de a fi umilit pe teren propriu, daca Grigorie ar fi venit la Augsburg, Henric a capitulat si, impreuna cu sotia si fiul de curand nascut, a trecut Alpii, in iarna lui 1077, pentru a se intalni cu papa la Canossa. Drumul spre Canossa a fost anevoios, iarna a fost grea, dar odata ajuns papa l-a lasat pe imparat sa faca pocainta, tinandu-l in zapada, cu picioarele goale, in afara portilor palatului, timp de trei zile la rand. Dupa acest gest de pocainta, Grigore l-a absolvit de excomunicare, iar Henric a recistigat coroana si i-a infrant pe dusmanii lui germani. Departe de a se fi stins, conflictul intre cei doi a continuat, pe tot timpul pontificatului lui Grigorie. Cand insa, spre sfarsitul vietii sale, Hildebrand a vrut sa reediteze Canossa, situatia se schimbase si sortii nu i-au mai suras. A doua sentinta de excomunicare a lui Henric a gasit Germania alaturi de imparat. El nu numai ca nu s-a mai temut, ci a invadat, cu trupele sale, Italia si a instalat un nou papa, in persoana lui Wibert. Inspaimantat, Grigorie i-a chemat in ajutor pe normanzii din sudul Italiei, care, nu numai ca nu l-au ajutat ci, au si devastat imprejurimile Romei. Papa s-a vazut obligat sa ia drumul exilului, indreptandu-se spre Salerno, unde a si murit la putin timp, lasand memorabilele cuvinte: ”am murit in exil, pentru ca am iubit dreptatea si am urat nedreptatea”. Lupta pentru investitura nu s-a incheiat, decat prin compromisul de la Worms, din anul 1122, incheiat intre imparatul Henric al V-lea si papa Calixt al II-lea, compromis cunoscut sub numele de Concordatul de la Worms. In urma acestei intelegeri, alegeri libere urmau sa aiba loc in Biserica, dar in prezenta imparatului. Inelul si toiagul, simboluri ale puterii spirituale, urmau sa fie date slujitorilor Bisericii de catre papa sau trimisul lui, iar slujitorul Bisericii trebuia sa depuna un juramant de loialitate fata de domnitorul secular, care era si seniorul feudal.

Prin activitatea sa, Grigorie al VII-lea a revigorat viata sacerdotala a preotilor si a eliberat biserica de sub controlul imperial, cel putin in Italia. El nu a reusit sa-si implineasca in totalitate visul, dar a pus Biserica pe picior de egalitate cu puterea seculara, recte statul si a pregatit terenul pentru urmasi.