Martin Luther 1483 - 1546

Martin Luther 1483 - 1546     

A fost o personalitate plina de contradictii interioare, cladita din extreme si exprimata in paradoxuri, o mare de puteri, de impulsuri, de cunostinte, de nerabdare. Emotiv si sincer, simplu si vesel, binevoitor si naiv chiar in relatiile lui intime si familiare, dar tumultos, brutal si chiar ordinar in lupta si polemicele duse nu numai cu oamenii papalitatii, ci si cu fostii lui colaboratori, prieteni ori tarani rasculati, sau anabaptisti rasculati, Luther a fost prezentat uneori ca un apostol sau profet prin gura caruia a grait Duhul Sfant cum n-a mai facut-o de la Sf. Ap. Pavel incoace(Joule. Kostlin), alte ori ca un erou si ca o personalitate puternica, plina de calitati geniale(Carlyle, Thiele), ori ca cel mai genial creator de sistem filosofic si religios(Holl), iar alteori crezut drept un ratacit raufacator, sau un psihopat, care a facut din pasiunile lui un crez cu care a infectat omenirea intreaga(Denifle, Grisar s.a.)[1]. La fel este prezentata si opera reformatorului: cand expresie a rabufnirii vechii uri nationale a germanilor fata de tutela romanica(Michelet, Imbart de Tours, H. Preuss), cand adevarata sinteza spirituala si culturala a Renasterii si umanismului(Burckhardt, Ranke s.a.), sau chiar numai incercarea de unificare sufleteasca a germanilor, in locul celei politice, care lipsea, prin crearea limbii nationale, in special prin traducerea Bibliei(Funk-Brentano). Dar toate aceste prezentari sunt secventiale si incomplete, asa cum o dovedeste cunoasterea conjuncturii, a contextului in care s-a derulat Reforma, precum si a biografiei si operei marelui reformator.

Repere biografice. Martin Luther s-a nascut la 10 noiembrie 1483, in localitatea Eisleben dintr-un parinte anticlerical sever, irascibil, ursuz- Hans, si o mama timida, modesta, dedata la rugaciune -Gretha[2]. Tatal fusese taran in Mohra, apoi miner la Mansfeld si apoi mic industrias la Eisleben. Lui Martin i-au urmat alti sase frati, iar copilaria i-a fot extrem de marcata de severitatea parintilor. El isi va aminti, peste ani, ca intr-o zi, tatal sau l-a batut cu atata zel incat mult timp i-a pastrat adversitatea, iar alta data mama lui l-a batut pana la sange pentru ca furase o nuca. „Viata severa si grea pe care am dus-o cu ei, avea sa spuna mai tarziu Luther, a fost ratiunea pentru care am cautat mai apoi refugiul in manastire si m-a facut calugar[3]. Tabloul divinitatii, pe care parintii sai i l-au transmis, reflecta propriul lor caracter: un tata dur si judecator sever, cerand  o virtute fara bucurie, si impreuna cu sotia lui crezand in vrajitori, in ingeri si demoni de tot felul si de toate specialitatile. Si Martin a pastrat toate aceste superstitii pana la sfarsitul vietii sale. „O religie a terorii intr-un camin al disciplinei riguroase a contribuit la formarea tineretii si a credintei sale”[4].

La scoala din Mansfeld a avut parte mai mult de rigoare, severitate decat de catehism. Intr-o zi, de exemplu a fost batut de 15 ori pentru ca a declinat gresit un substantiv. La 13 ani a fost promovat la o scoala secundara, tinuta de o confrerie religioasa la Magdenbourg, iar la 14 ani a fost transferat la scoala Sf. Gheorghe de la Eisenach, unde a petrecut trei ani, relativ fericit, in confortabilul camin Frau Cotta – Ursula Cotta. In 1501, tatal lui Luther, caruia ii mergeau afacerile, l-a trimis la Universitatea din Erfurt. Aici studiile erau axate pe teologie si filozofie, care era inca scolastica. Dar triumfase si aici nominalismul lui Occam si Luther a facut aici cunostinta cu doctrina lui, dupa care papii si sinoadele puteau sa greseasca. Nu agrea scolastica dar a invatat putina greaca, putina ebraica si a citit principalii clasici latini si in special filozofia lui Aristotel. In 1505 a obtinut titlul de licentiat in litere[5]. Tatal sau, multumit de el, i-a facut cadou o scumpa editie a colectiei de legi Corpus Juris, si a fost bucuros, cand fiul sau a inceput sa studieze dreptul. Deodata, dupa doua luni de la inceperea studiilor de drept, spre consternarea tatalui sau, Luther care avea 22 de ani, s-a decis sa se calugareasca. Decizia exprima contradictiile caracterului sau. El se hotarase sa intre in manastire inca din 2 iulie 1505, cand intorcandu-se de la studii acasa, a fost surprins de o furtuna, cu fulgere care brazdau cerul. Cand un copac de langa el a fost mistuit de trasnet, inspaimantat, Luther a crezut ca este un avertisment divin si a facut o promisiune Sf. Ana, anume, daca va supravietui furtunii va deveni calugar. El s-a rugat disperat:”Sf. Ana, scapa-ma si ma voi calugari”. La Erfurt erau 20 de manastiri. Luther a gasit una, cunoscuta pentru fidelitatea observarii regulilor monastice, aceea a ermitilor augustinieni. Mai intai si-a adunat prietenii, a baut, a cantat cu ei, declarandu-le ca este ultima data cand face acest lucru si a doua zi si-a inceput noviciatul. Era un frate model, isi implinea ascultarile cele mai grele cu o mare umilinta; recita rugaciunile cu o tonalitate hipnotizanta, ingheta intr-o chilie fara caldura, se autoflagela, in speranta exorcizarii, indepartarii demonilor din corpul sau. „Eram un calugar pios, si observam atat de strict regulile ordinului meu, caci…daca vreodata un calugar mergea catre cer prin spiritul monastic, eu as fi avut dreptul sa merg aici. Daca ceva ar fi durat prea mult timp, as fi fost torturat pana la moarte prin ascultari, rugaciuni, lecturi si alte munci”[6]. La catva timp, dupa cateva zile, in care  Luther nu s-a aratat, prietenii au intrat in chilia sa si l-au gasit intins, inconstient, pe jos. Au adus o lauta si unul dintre ei a inceput sa cante. Luther si-a revenit si a multumit prietenilor. In septembrie 1506, el a pronuntat votul irevocabil al saraciei, fecioriei si ascultarii. In mai 1507 a fost hirotonit preot, dar era chinuit, inca, de gandul ca, in ciuda atator posturi si abtineri ascetice, nu avea siguranta mantuirii. Ispitele si indoielile il devorau, scepticismul si chiar disperarea ii copleseau zilele si noptile cu viziuni ceresti si indeosebi diabolice. Colegii calugari ii dadeau sfaturi amicale. Unul dintre ei l-a asigurat ca Jertfa lui Hristos a rascumparat pacatul omului si i-a deschis, astfel, portile raiului. Lecturarea misticilor germani, si in special a lui Tauler, i-a dat lui Luther speranta aruncarii unui pod peste oribila prapastie a unui suflet pacatos si a unui Dumnezeu Atotputernic. Apoi, un tratat al lui Jan Hus i-a cazut in maini si indoielile doctrinare s-au adaugat tumultului sau sufletesc. El se intreba de ce „un om care a putut scrie atat de crestineste si cu atata putere a fost ars…am inchis cartea si m-am intors cu inima ranita”, spunea el. Johann von Staupitz, vicarul provincial al eremitilor augustinieni, observandu-i framantarile, l-a sfatuit sa inlocuiasca ascetismul cu lectura alternativa a Sf. Scripturi si a Fer. Augustin. Calugarii si-au exprimat solicitudinea si i-au oferit o Biblie latina, carte pe care un om o poseda cu mare greutate, in epoca. Intr-una din zile, poate in 1508 sau 1509, Luther a fost marcat de o fraza din epistola catre Romani, a Sf. Ap.Pavel: „Iar dreptul prin credinta va fi viu”(I,17). Incet, aceste cuvinte l-au condus la concluzia ca omul poate sa fie justificat, adica sa se mantuiasca numai prin credinta totala in Hristos. De aici, sola fide sau mantuirea prin credinta si sola scriptura, ideea ca Scriptura este singura autoritate pentru pacatosii care cauta mantuirea, au devenit principalele puncte ale sistemului sau teologic. In aceasta viziune harul si faptele bune nu-si mai aveau locul. La Fer. Augustin, Luther a gasit o alta idee, care a reinnoit teama sa, predestinatia, dupa care Dumnezeu, chiar inainte de creatie, a destinat pentru totdeauna unele suflete la mantuire si altele la pierzare. Alesii au fost cautati arbitrar de voia libera a lui Dumnezeu, pentru a fi mantuiti prin jertfa lui Hristos. Aceasta grosolana absurditate revine, la Luther si apoi la toti protestantii si neoprotestantii, in speranta fundamentarii mantuirii prin credinta.

In 1508, la recomandarea lui Staupitz, Luther a fost transferat la o manastire augustiniana din Wittenberg, unde a obtinut un post de instructor in logica si in fizica, apoi de profesor de teologie, la Universitate. Wittenberg-ul era capitala nordica, rareori resedinta, a lui Frederic cel Intelept. Un contemporan descrie orasul in culori destul de inchise, iar la momentul declansarii Reformei nu avea mai mult de 3000 de locuitori. Luther descrie locuitorii ca „betivi, grosolani si dedati la desmat, peste masura”. De altfel, locuitorii oraselului aveau reputatia de a fi cei mai mari betivi din tot tinutul Saxei, socotit a fi provincie a Germaniei unde domnea betia cea mai nestapanita. „La doi km spre est, spunea Luther, civilizatia se sfarsea si incepea barbaria”. Aici Luther a locuit pana la sfarsitul vietii sale.

Credem ca intre timp, Luther devenise un calugar exemplar caci, in octombrie 1510, impreuna cu un alt frate de manastire au fost trimisi la Roma, cu o oarecare misiune pentru eremitii augustinieni. Prima reactie, la vederea cetatii eterne, a fost o teama pioasa: se prosterna, ridica mainile si striga: Te salut, o Roma sfanta! Dupa care a observat toate gesturile unui pelerin, inclinandu-se cu veneratie in fata sf. moaste, urcand scara sfanta in genunchi, vizitand aproximativ douazeci de biserici si castigand atat de multe indulgente pentru el dar si pentru parintii lui, pe care, desi erau morti, el dorea sa-i scoata din Purgatoriu. A ramas cu totul insensibil de realizarile renascentiste din Roma. Timp de multi ani, dupa acest pelerinaj la Roma, Luther nu a facut nici un comentariu asupra mondenitatii clerului roman sau imoralitatii, la ea acasa atunci, in cetatea sfanta. Zece ani mai tarziu, totusi, si chiar dupa aceea, el descria Roma anului 1510, ca o nelegiuire, papii ca mai rai decat imparatii pagani si curtea pontificala ca fiind servita de douasprezece fete goale.

Dupa intoarcerea la Wittenberg(februarie 1511), Luther a fost rapid avansat intre cadrele didactice si a devenit vicar provincial al ordinului sau. El tinea cursuri asupra Bibliei[7] si predica cu regularitate in biserica parohiala, si cauta sa-si faca datoria cu zel si devotament. Un erudit apusean consemneaza faptul ca ”scrisorile sale oficiale respira o profunda solicitudine pentru cei slabi, o nobila simpatie pentru cei cazuti(in pacat s.n.); ele marcheaza profunde sensuri religioase si un rar simt practic, fara sa fie tulburat de sfaturile cu tendinte eterodoxe. Ciuma din 1516, l-a gasit curajos, la postul sau, pe care nu a vrut sa-l paraseasca, in ciuda invitatiilor facute de prietenii sai”[8]. Totusi, lent, in cursul acestor ani(1512-1517), ideile religioase ale lui Luther s-au indepartat de doctrina oficiala a Bisericii. A inceput prin a vorbi de teologia noastra, in contrast cu cea care se preda la Erfurt. In 1515 a adus invinuiri clerului, ca da un rau exemplu crestinilor, care au creat, din aceasta cauza, satiri, maxime si fabule pe seama lui. El cerea preotilor sa ofere oamenilor modelul divin al Scripturii si nu al pamanteanului corupt de pacat. In 1516 a descoperit un manuscris german anonim, a carui pietate mistica se potrivea atat de bine propriei structuri sufletesti, asupra sufletului si a mantuirii, ca Luther l-a si publicat sub titlul Theologia Germanica. Pe langa textul propriu zis, al vechiului manuscris, el adauga si propriile considerent, in care dezaproba pe predicatorii indulgentelor, ce profitau de simplitatea saracilor. In corespondenta privata el incepuse sa identifice pe antihristul primei epistole a lui Ioan cu papa. In iulie, invitat de ducele George de Saxa sa predice la Dresda, el demonstra ca simpla acceptare a meritelor lui Hristos, asigura mantuirea credinciosului. Ducele se plangea ca a sublinia credinta mai mult decat virtutea, sau fapta buna, ar insemna sa cultive trufia si indaratnicia sau nesupunerea in popor. Trei luni mai tarziu, temerarul calugar, provoca lumea la o dezbatere publica asupra celor 95 de teze, pe care le afisase pe usa bisericii din Wittenberg. Motivul, care l-a avut Luther de a combate indulgentele, a fost felul in care calugarul dominican, Johann Tetzel, facea publicitate acestora, relativizand pocainta si afirmand ca „indata ce banul suna in cutie, sufletul zboara la cer”. Propaganda desantata a lui Tetzel avea si un alt substrat si anume: Arhiepiscopul Albert de Brandenburg(1490-1545), un print din casa de Hohenzollern, care deja avea doua provincii romane sub control, a pus ochii pe arhiepiscopia vacanta de Mainz, in anul 1514. Deoarece Albert avea numai 23 de ani, si legea canonica interzicea unui om sa detina mai multe functii, el a fost nevoit sa plateasca papei Leon al X-lea, pentru dispensele necesare ocuparii celor doua posturi. Din fericire pentru el, dorinta de a avea arhiepiscopia de Mainz si dorinta papei de a avea bani pentru construirea catedralei Sf. Petru din Roma au coincis. Albert urma sa primeasca permisiunea de a deveni arhiepiscop de Mainz, daca platea papei o suma mare de bani, aproximativ 14 000 de ducati, pe langa taxele obisnuite pentru a ajunge la o asemenea slujba. Deoarece aceasta suma era de domeniul marilor finante, papa i-a sugerat sa imprumute banii de la bogata familie de bancheri Fugger, din Augsburg. O bula papala, care autoriza vanzarea indulgentelor in anumite state germane, era data ca asigurare ca Albert ii va plati inapoi familiei Fugger imprumutul. Papa a primit jumatate din suma, stransa de pe urma vanzarii indulgentelor si cealalta jumatate a fost folosita pentru plata datoriei la familia Fugger. Principalul agent al lui Albert era dominicanul Tetzel, care era platit cu echivalentul a peste 1100 USD pe luna, plus cheltuielile lui, pentru a vinde aceste indulgente. Cu el si cu alti vanzatori de indulgente mergea un agent al familiei Fugger, pentru a se asigura ca jumatate din banii platiti pentru fiecare indulgenta lua drumul bancii, in contul imprumutului ce-i fusese dat lui Albert. In acest context, Tetzel folosea metode de vanzare a indulgentelor, facand acea publicitate desantata, promitand iertarea de pedepse temporare chiar si pentru cele mai grave pacate, daca penitentul cumpara o indulgenta. Era de fapt o deviere de la invatatura Bisericii, iar indulgenta nu mai implica pocainta ci prindea contur magic, chiar „multi predicatori invatau ca indulgenta poseda, in sine, o putere oarecum magica”[9]. Si cum Tetzel vindea indulgente in imediata vecinatate a Wittenberg-ului, la Juterbock, Luther a crezut ca a venit momentul sa ia atitudine in public. El a profitat de faptul ca pe 1 noiembrie, sarbatoarea Tuturor Sfintilor, dupa calendarul apusean, la Wittenberg avea loc un pelerinaj masiv al credinciosilor din regiune, pentru a se inchina relicvelor pe care le poseda principele elector de Saxa[10]. De aceea, la 31 octombrie 1517, el a afisat cele 95 de teze, in care condamna abuzurile sistemului cu indulgente si invita toata lumea sa dezbata subiectul. Dupa moda timpului, tezele afisate de Luther se impunea sa fie discutate, dar nu s-a intamplat asa, caci nimeni nu s-a prezentat a doua zi, pentru a-l infrunta pe reformator. In demersul sau, reformatorul a fost ajuta de tipar, caci tezele sale au fost multiplicate si raspandite in intreaga Germanie si chiar in afara, provocand, astfel, vii reactii. Tetzel a luat atitudine impotriva lui Luther si a publicat Antiteze, care au fost repede sanctionate de studentii din Wittenberg. Se contura o disputa, ce nu se putea opri la doi calugari, sau la teologi, caci arhiepiscopul de Mainz, vizat direct de reformator, s-a adresat papei, trimitandu-i si tezele lui Luther. Papa Leon al X-lea, ocupat cu cele lumesti, mai mult decat cu cele ale Biserici, a crezut ca este vorba de o cearta intre calugari. Dar, incepand cu luna decembrie, cardinalul Thomas Vio de Gaete, supranumit si Cajetan, studiind dosarul cu o luciditate remarcabila, a atentionat pe papa ca este vorba de o invatatura contrara celei oficiale, pe de o parte o invatatura noua, anume justificarea(mantuirea) prin credinta, pe de alta parte contestarea notiunii de merit si a magisteriului infailibil al Bisericii. Roma a poruncit atunci lui Staupitz sa-l determine pe Luther sa retracteze. Chemat la ordine, in februarie 1518, Luther a refuzat sa retracteze ceva si s-a adresat cu un memoriu Romei, cerand in continuare expunerea adevarului despre indulgente. El isi marturisea supunerea, dar cerea revizuirea invataturii despre indulgente. Chemat la proces, la Augsburg, in fata lui Cajetan, unde Dieta studia pericolul turc, Luther si-a reluat si nuantat tezele si a sustinut ca si papa trebuie sa asculte de sinod, iar sinodul de Sf. Scriptura. Cajetan a constat revolta calugarului. Reintors la Wittenberg, de unde principele elector a refuzat sa-l extradeze, Luther a lansat, la 21 octombrie, un apel „de la un papa rau informat catre un papa care trebuie mai bine informat” , ca acesta sa faca apel la un conciliu general, asa cum facuse inainte si Jan Hus.

Roma a trimis un alt mesager, Carol Militz, mai bland decat Cajetan, care a reusit sa obtina(la 5-6 ianuarie 1519) o promisiune de la Luther, anume ca va tacea daca nu  va fi atacat. Lucrurile insa s-au schimbat atunci cand catolicul Johann Eck(+1543), vice-cancelar al Universitatii din Ingolstadt. La 27 iunie-16 iulie 1519, reformatorul a participat la o disputa publica, ce a avut loc la Leipzig, asupra primatului papal, cu care prilej a inceput sa creada ca nici conciliul nu este infailibil, ci numai Sf. Scriptura garanteaza adevarul divin; cat despre epistola Sf. Iacob, invocata de Eck, pentru necesitatea faptelor bune, Luther s-a exprimat ca este de paie. Germania, condusa de imparatul Maximilian, s-a divizat, o parte ramanand cu Roma, iar o alta a impartasit ideile lui Luther. Personalitati precum Ulrich von Hutten, cavalerul Franz von Sickigen, profesorul de ebraica Filip Melanchton, Silvestru de Schaumburg si in general umanistii, care la inceput credeau ca este o simpla cearta intre calugari, au trecut de partea lui Luther. Nu au lipsit excesele si multi invatati au inceput sa priveasca cu ochi critici si alte realitati din Biserica Apusului[11].

Denuntat ca eretic, Luther s-a adresat natiunii germane, in anul 1520, prin trei scrieri-program, din cele 30 cate a scris in acel an. Prima: Catre nobilimea crestina de natiune germana despre indreptarea starii crestine, tiparita in august 1520, sustinea ca daca papalitatea si clerul nu voiau ca reforma ceruta de sute de ani, precum si satisfacerea doleantelor poporului german, atat de crunt exploatat de lacomia lor, atunci s-o faca poporul. Iarasi tiparul a ajutat enorm, caci, in cateva zile, peste 4000 de exemplare, din acest manifest, s-au raspandit demoland cele trei ziduri, in spatele carora se ascundea papalitatea: puterea spirituala, care depaseste pe cea lumeasca, dreptul papei de a explica Biblia si dreptul de a convoca sinoade. Acestora, Luther le opunea preotia universala sau generala, libertatea pentru toti de a explica Sf. Scriptura si dreptul poporului intreg de a decide in adunari soarta Bisericii sale. „Trebuie sa te trezesti, Germanie!”, striga Luther, caci Donatio Constantini, temelia statului papal, este un fals nemaiauzit; pelerinajele la Roma si sarutarea picioarelor papei sa inceteze. „Ne-am saturat de cersetoria si de dezmatul Ordinelor calugaresti; preotii sa se casatoreasca si sa nu mai traiasca, mai departe, intr-o rusinoasa stare de promiscuitate; afara cu paganul Aristotel din teologie; Sf. Scriptura sa fie pusa in centrul ridicarii poporului”, erau unele din tezele lui Luther.

Al doilea manifest, a aparut in octombrie, acelasi an, cu titlul: Despre captivitatea babilonica a Bisericii, era redactat in limba latina si se ocupa numai cu probleme teologice. In acesta, Luther nega caracterul sacramental al Bisericii[12], din cele sapte Taine, numai trei admitand: Botezul, Euharistia[13] si intr-o oarecare masura Pocainta, care puteau fi dovedite ca fiind instituite de Hristos. Celelalte erau socotite ceremonii pioase adaugate de oameni. Dar si primele trei Taine se aflau intr-o scandaloasa robie a ratacirii omenesti asemanatoare celei din Babilon sau Avignon, caci li s-a rapit si intunecat caracterul primordial. Cel mai rau a fost mutilata Euharistia, spunea Luther, caci li s-a rapit laicilor potirul; minunea prefacerii darurilor este subminata de subtilitatile scolasticismului, iar omul care crede ca aduce un dar, pierde, prin denaturarea lui, binecuvantarea cerului. Singurul lucru care se cerea credinciosului era credinta, adica primirea harului, caci Taina nu era decat cuvantul legat de un semn vazut; Cat priveste Taina pocaintei, s-a deformat prin rusinosul trafic al indulgentelor. „Inapoi la Evanghelie!”, cerea Luther.

A treia scriere, cea mai teologica si, alaturi de Catehismul Mic, cea mai simpla din cate a lasat Luther, este Despre libertatea crestinului, redactata in noiembrie 1520. A fost scrisa in limba germana si era adresata papei Leon al X-lea ca un fel de justificare impotriva excomunicarii, la care se astepta. El ataca teologia Bisericii catolice prin faptul ca afirma ca toti credinciosii sunt preoti ca rezultat al credintei lor personale in Hristos. Subiectele in disputa erau clarificate prin aceste atacuri ale lui Luther impotriva ierarhiei, a Tainelor si a intregii teologii catolice, dar si prin chemarea lui la reforma nationala. El a castigat nobilimea de partea sa.

In 15 iunie 1520, Leon al X-lea a emis bula Exurge Domine, care cenzura ca eretice 41 de teze din scrierile lui Luther, privind mai ales organizarea bisericeasca si preotia harismatica, si fixa un termen de 60 de zile, pentru retractare. La implinirea termenului, Luther a raspuns printr-un pamflet intitulat Impotriva Bulei lui Antihrist, dupa care a ars, in public, bula papala si Corpus Juris canonici, fiind hotarat sa-si asume toata responsabilitatea, adresandu-se studentilor numai in limba germana.

Lumea apuseana avea atunci alte prioritati, Roma dormea, teologia catolica era in somnolenta, iar ideile lui Luther se raspandeau cu repeziciune. Din toate partile reformatorul era felicitat si incurajat. In aprilie 1521 a fost convocat la dieta de la Worms, pentru a da socoteala de vederile lui. El a plecat spre Worms cu asigurarea protectiei din partea printului elector de Saxa, Frederic, care era si fondatorul universitatii din Wittenberg. In fata dietei, Luther a refuzat sa-si retracteze invatatura, daca nu putea fi convins, prin marturia Scripturii sau prin rationament, ca gresise. A mai afirmat ca-si va mentine pozitia numai pe aceasta baza si a cerut ajutor de la Dumnezeu. Acestea-s parerile mele si altfel nu pot; Dumnezeu sa-mi ajute!. Desi condamnat, a fost rapit de prietenii sai, pe drumul de intoarcere catre Wittenberg, si dus la castelul Wartburg, unde a ramas pana in anul 1522. Dupa plecarea sa de la Worms, dieta a dat un edict prin care poruncea tuturor supusilor imperiali sa-l prinda pe Luther si sa-l predea autoritatilor. Era de asemenea interzisa citirea scrierilor lui. In timpul cat a stat ascuns, la Wartburg, Luther, cunoscut sub numele de cavalerul Jorg, a tradus Noul Testament, dupa originalul grecesc al lui Erasmus de Rotterdam. Ceva mai tarziu, in 1534 avea sa traduca si Vechiul Testament, dupa originalul ebraic, ca, mai apoi, in 1535 sa tipareasca intreaga Scriptura in limba germana, punand bazele limbii literare germane. Au urmat alte editii, incat toti germanii aveau Scriptura lor.

Mai amintim ca Luther nu a fost statornic in cele stabilite in programul sau de reforma, caci, demoland o institutie, a postulat o Biserica nevazuta, a dinamitat ierarhia in Biserica, si, prin extindere, orice ierarhie, generand razboiul taranesc condus de preotul Thomas Munzer, in care au fost ucisi 100000 de tarani, a indepartat cultul sfintilor, al icoanelor , al moastelor,etc., a dat Biblia in mana crestinilor si indemnat sa o citeasca si sa creada. Credinta era relativizata si individualizata, ne mai exprimand apartenenta la aceeasi realitate hristica a Bisericii. Nu mai existau reguli, norme sau obligatii, fiecare-si era propria norma. Cand a vazut ce se intampla, l-a indemnat pe prietenul sau Filip Melanchton sa intocmeasca un Catehism, Loci communes, in care Biserica Invizibila primea un oarecare contur, credinta individualizata trebuia sa se supuna unor principii etc. Luther a indemnat calugarii la parasirea juramantului depus, el insusi casatorindu-se cu o fosta calugarita, Katerina de Bora si avand sase copii.

In fata incercarii imparatului Carol Qiuntul (1519-1556) de a limita sau stinge urmarile reformei, luteranii s-au intarit la dietele din Spira (1529) si Augsburg(1530) unde si-au redactat celebra Confesio Augustana, marturisirea lor de credinta. In 1531 s-a format blocul smalkaldici al protestantilor, ca liga proprie. Abia la Interimul de la Augsburg s-a stabilit compromisul Cujus regio, ejus religio, ceea ce consacra principiul teritorial protestant asupra imperiului teocratic medieval.

Vantul reformei a batut cu intensitate si-n afara granitelor Germaniei. Dupa Wittenberg, orasele Zurich si Geneva. Elvetia acelor timpuri avea un statut cu totul aparte. Era organizata ca o Confederatie, compusa din 13 cantoane. Elvetienii, democrati, virtuosi, erau cautati in toata Europa ca soldati mercenari. Ei au alcatuit armatele pe care le-a angajat papa pentru a-l apara cu forta armelor. Guvernul fiecarui canton era total responsabil pentru afacerile locale, si pentru acest motiv fiecare canton era liber sa accepte forma de religie pe care o dorea. De aceea, reforma in Elvetia a fost realizata prin actiunea legata a guvernului local ales democratic.

Orasele elvetiene erau de asemenea centre ale culturii si umanismul a reusit sa se stabileasca in orasele cantonale. Basel avea o universitate faimoasa. Aici si-a editat Erasmus Noul Testament grecesc. Datorita acestor factori, reforma elvetiana a avut ca sursa majora umanismul.

Pe teritoriile elvetiene s-au dezvoltat, in timpul reformei, trei tipuri de teologie. Cantoanele de limba germana, din nordul tarii, au urmat vederile reformatoare ale lui Zwingli. Cele din sud, in care se vorbea franceza, in frunte cu Geneva, au urmat vederile lui Calvin. Mai mult, radicalii reformei, cunoscuti sub numele de anabaptisti, au dezvoltat o ramura extremista, intre cei care la inceput au activat cu Zwingli. De Zurich miscarea anabaptista s-a dezvoltat sub conducerea lui Menno Simons.

Huldreich Zwingli (1484-1531) a facut si el parte din prima generatie de reformatori. S-a nascut la 1 ianuarie 1484, intr-o familie instarita, din Wildhaus, cantonul Saint Gall, localitate situata intr-o vale muntoasa, la 90 km sud-est de Zurich. Tatal sau era fermier si magistratul principal din localitate, iar mama lui, orgolioasa, era sora unui preot. Unchiul lui Zwingli era protoiereul unei localitati invecinate, Weeswn, si a contribuit la formarea sa umanista, ceea ce-l va deosebi de ceilalti reformatori, Luther si Calvin. La 10 ani a fost trimis la un colegiu latin la Bale; la 14 ani intra la Berna, intr-un colegiu, condus de un remarcabil umanist al localitatii. De la 16 la 18 ani a studiat la Universitatea din Viena, avand ca dascal pe renumitul umanist Conrad Celtes. El inveselea munca cantand la alauta, harpa, violoncel, flaut sau timpane. La 18 ani s-a intors la Bale, unde a studiat teologia cu Thomas Wittenbach care, incepand cu anul 1508, a atacat indulgentele, celibatul clerului si chiar cultul divin, in speta Messa. La varsta de 22 de ani, in 1506, Zwingli a primit titlul de doctor si a fost hirotonit preot. A slujit prima liturghie la Wildhaus, in mijlocul familiei sale, care a trait bucuria din plin, mai ales ca platind suma de 100 de florini a primit numirea ca preot la Glarus, la 35 km distanta de locul in care se nascuse. Acolo, indeplinindu-si cu zel datoria, a continuat sa studieze. A invatat singur greaca, pentru a citi in original Noul Testament, dar a citit, in acelasi timp, cu entuziasm pe Homer, Pindar, Democrit, Plutarch, Cicero, Cezar, Tit Livius, Seneca, Pliniu cel Tanar, Tacit si a scris un comentariu asupra lui Lucian, scepticul umorist. A corespondat cu Pico de la Mirandola si Erasmus. Pe acesta din urma il numea cel mai mare teolog si filozof, si i-a facut chiar o vizita, in anul 1515. Era scandalizat de viata decadenta a Bisericii si in special a papilor si nu putea sa accepte gandul ca filozofii si poetii clasici puteau sa arda in iad. El jura ca ar fi preferat partasia cu lotul vesnic al unui Socrate sau al unui Seneca, decat cea a unui papa. Era adeptul casatoriei preotilor si pana cand a facut acest lucru el insusi, in anul 1514, a avut cateva legaturi, cu femei generoase. Congregatia din care facea parte nu s-a sesizat iar papa i-a platit, pana in 1520, o stipendie anuala de 50 de florini, deoarece il sustinea contra partidei francofile din Glarus. Intre 1513 si 1515 el a insotit contingentul glaronez de mercenari elvetieni in Italia, in calitate de duhovnic si a facut tot ceea ce i-a stat in putinta, pentru a pastra acesti oameni ca fideli aparatori ai cauzei pontificale. Dar contactul sau cu razboiul, in cursul bataliilor de la Navarra si Marignan, l-a transformat in adversarul cel mai inversunat al inrolarii, ca mercenari, a tinerilor elvetieni, in armatele straine si inclusiv in cea papala. In 1516 Zwingli este transferat la Einsiedeln, in cantonul Schwyz. Predica sa tintea protestantismul chiar inaintea lui Luther. In 1517 el facea apel la o religie, bazata exclusiv pe Biblie si-i declara arhiepiscopului sau, cardinalul Matei Schinner, ca nu gasea mare lucru in Scriptura care sa justifice papalitatea. In august 1518 el a atacat abuzul vinderii indulgentelor, si insista pe langa calugarii benedictini sa ridice din biserica Sf. Fecioare, unde ei slujeau, o inscriptie, care promitea pelerinilor intreaga iertare a tuturor pacatelor atat in timpul vinovatiei cat si in timpul pocaintei. Unii pelerini din Zurich, audiindu-l, au facut preotului lor un raport entuziast asupra predicii sale. La 10 decembrie 1518, Zwingli, raspunzand unei chemari, a devenit vicar sau preot pentru popor la Grossmunster sau catedrala din Zurich, cetatea cea mai intreprinzatoare din Elvetia.

Zwingli atingea acum maturitatea si a tinut o serie de cuvantari, in care explica, pe baza textului grec, Noul Testament, mai putin Apocalipsa, pe care nu o avea in evlavie. Avea in predicile sale si ceva misticism, care a contribuit la formarea lui Luther. Nu posedam un portret al sau, facut din timpul vietii de cineva, dar contemporanii il descriu ca fiind un om frumos, cu fata colorata, cu un caracter sanguin, a carui voce melodioasa captiva auditorul. El nu rivaliza cu Luther, in ceea ce inseamna elocinta sau exegeza, totusi cuvintele sale erau convingatoare si prin sinceritatea si claritatea lor, a reusit sa influenteze intregul oras. Superiorii sai l-au apreciat atunci cand a reluat campania impotriva vinderii indulgentelor. Bernard Samson, frate franciscan din Milano, trecand pasul Saint Gothard, in august 1518, devenise un Tetzel al Elvetiei. El oferea indulgentele papei Leon X, bogatilor pe papirus, pentru o coroana, iar saracilor pe hartie, pentru cativa banuti si cu o simpla miscare a mainii, absolvea de pacatele purgatoriului sufletele defunctilor din Berna. Contra acestui gest, de usoara publicitate, Zwingli a protestat si in demersul lui a fot urmat de episcopul de Constantz. Leon al X-lea, care invatase lectia din Germania, si-a chemat delegatul la Roma.

In 1519 ciuma s-a abatut si asupra Zurich-ului, ucigand un sfert din populatie. Zwingli a ramas la post, ingrijind zi si noapte bolnavii si sfarsind prin a se contamina, dar a scapat cu viata. Cand s-a restabilit a devenit personajul cel mai popular al cetatii. Demnitari indepartati, precum un Durer, il felicitau. In 1521 a devenit principalul preot la Grossmunster. Era atunci suficient de puternic pentru a proclama Reforma in Elvetia.

Reforma lui Zwingli. Aproape inconstient, dar ca un rezultat firesc al formarii sale umaniste, Zwingli a modificat caracterul pastoral in biserica sa. Inaintea lui, predica era scurta, avea doar cateva fraze, messa si impartasania constituiau aproape intregul serviciu divin. Zwingli a facut din predica partea dominanta a ceremonialului religios. Era convins ca trebuie restaurat crestinismul in simplitatea noutestamentara. Era, in acelasi timp, profund miscat de revolta si scrierile lui Luther ca si de tratatul lui Jan Hus, Despre Biserica. Catre 1520  el a atacat in public monahismul, purgatoriul si cinstirea sfintilor. Mai mult, el argumenta ca plata zeciuielii, de catre credinciosi, nu avea autoritate divina, ci era pur voluntara, ca si in Sf. Scriptura. Episcopul sau l-a rugat sa retracteze, dar el a refuzat, iar consiliul cantonal l-a sustinut si a dispus ca toti preotii din jurisdictia lui sa nu predice decat ceea ce se gasea in Sf. Scriptura. In 1521, Zwingli a insistat, in fata aceluiasi consiliu cantonal, sa interzica inrolarea soldatilor elvetieni de catre francezi. Un an mai tarziu aceasta interdictie era extinsa la toate puterile straine. Aceasta hotarare nu a fost respectata de cardinalul Schinner de Constantz, ceea ce l-a facut pe Zwingli sa spuna despre palaria lui rosie, adresandu-se elvetienilor:”daca o veti stoarce veti constata cu dezgust ca este plina de sangele celor mai apropiati parinti ai vostri”[14]. A inceput atunci sa indemne credinciosii sa nu mai respecte postul Pastelui, spunand ca nu a gasit nici un text in Scriptura care sa opreasca consumul de carne, intr-o astfel de perioada. Protestului episcopului de Constantz, Zwingli i-a raspuns cu o carte Alfa si omega care prezicea o revolta universala impotriva Bisericii si sfatuia prelatii sa-l imite pe Cezar, sa se acopere cu vesmintele si sa moara cu multumire si demnitate. Impreuna cu alti zece preoti, a trimis episcopului sau o petitie cerandu-i sa puna capat imoralitatii clericilor si sa aprobe casatoria preotilor(1522). In acel timp el deja intretinea relatii cu Anna  Reinhard, metresa sa, cu care avea sa se casatoreasca, abia in 1524, in mod public, cu un an inainte ca Luther sa faca acelasi pas cu Catherina de Bor.

Aceasta ruptura definitiva cu Biserica a fost precedata de doua dispute care aminteau de dezbaterea de la Leipzig, dintre Luther si Eck, si era de fapt ecoul disputelor scolastice din universitatile medievale. In calitate de republica semi-democrata, Elvetia nu a fost socata cand Zwingli a aratat ca sunt diferente intre opiniile sale si cele ale adversarilor conservatori. De aceea Marele Consiliu de la Zurich si-a arogat bucuros jurisdictia teologica si a invitat la discutii publice episcopii sau delegatii lor. La 25 ianuarie 1523, peste 600 de persoane s-au strans in centru orasului, la cel mai mare hotel. Zwingli s-a oferit sa apere 67 de teze. Johann Faber, vicar general al diocezei Constantz, a refuzat sa discute aceste propozitii in detaliu si a cerut ca ele sa fie supuse marilor universitati sau unui sinod general. Zwingli a refuzat acest lucru spunand ca fiecare om putea sa cunoasca adevarul, deoarece aveau tradus in limba lor Noul Testament. Si Consiliul i-a dat dreptate, declarand ca Zwingli nu este vinovat de erezie si a dispus tuturor clericilor, din subordinea Zurich-ului, sa nu predice decat ceea ce putea fi fondat pe Scriptura. Si aici, ca si in Germania luteraniana, statul isi asuma responsabilitatea asupra Bisericii. Cei mai multi dintre preoti au acceptat ordinul Consiliului, care le garanta salariul de la stat. Numerosi dintre ei au inceput sa renunte la limba latina, ca limba oficiala de cult, sa neglijeze savarsirea messei, sa renunte la cinstirea icoanelor. Nu au lipsit unele excese de zel, precum distrugerea picturilor si statuilor din bisericile din Zurich. Tulburat de extinderea violentei, Zwingli a organizat o a doua reuniune, la 26 octombrie 1523, la care au asistat 55o de laici si 350 de clerici. S-a ajuns la concluzia ca trebuia intocmit livret de instructie doctrinara pentru popor. Zwingli a intocmit o Introducere crestina scurta, un mic indreptar crestin, care a fost trimis tuturor clericilor din canton. Cei care ramasesera fideli Romei au protestat si Diete federala s-a reunit la Lucerna, in 26 ianuarie 1524, dar a aprobat invatatura lui Zwingli. Atunci reformatorul si-a expus invatatura in doua tratate latine, mai consistente, cu urmatoarele titluri: De vera et falsa religione(1525) si Ratio fidei(1530). Invatatura sa se deosebeste chiar de a lui Luther, ceea ce l-a facut pe acesta din urma sa exclame, la intrunirea pe care au avut-o la conferinta sacramentala, din 1529 de la Marburg:”alt duh se afla in tine”. O abordare comparativa, a invataturii celor doi reformatori, ne-ar arata ca Luther punea accentul pe problema mantuirii, in timp ce Zwingli se preocupa mai mult de cadrul formal al adevarului crestin, de suficienta si autoritatea Scripturii. Zwingli accepta predestinatia generala. Sustinea ca pacatul originar a fost voit de Dumnezeu spre a-si arata, prin pedepsirea lui, toata maretia Sa, in timp ce Luther spunea ca pacatul stramosesc a adus tragism intre om si Dumnezeu; singura crucea lui Hristos mangaie prin credinta, dar siguranta nu exista. Pentru Zwingli Jertfa lui Hristos nu a avut decat un caracter pedagogic, iar Hristos era prezentat ca exemplu, alaturi de ceilalti intelepti ai omenirii: Socrate, Platon, Seneca, Scipio, Numai Pompiliu, etc. In ceea ce priveste Tainele, Zwingli vedea in ele doar simboluri, si nu lucrari harice, legate de anumite forme si cuvinte. Expresia „acesta este trupul Meu”, pentru Zwingli se traducea ”aceasta insemneaza ca aminteste de trupul si sangele Meu”; nici urma de prefacere, de realitate sacramentala. Sf. Liturghie era redusa la extrem: in locul altarului a pus o masa acoperita in alb pe care se aseza un cos cu paini si alaturi cateva potire de lemn pline cu vin. Preotul deschidea slujba cu cateva pasagii din N.T., dupa care se recita Crezul si Tatal nostru. Continua cu binecuvantarea painea si vinul, pe care le prelua diaconii spre impartasirea credinciosilor. In aceasta noua realitate nu era loc pentru ierarhie, celibat, monahism, post, icoane, lumanari, moaste, pelerinaje, cruce si nici chiar orga. Mentionam ca in urma reformei zwingliene, in Elvetia au ramas catolice cinci cantoane din treisprezece, bunurile celor care au parasit Biserica Catolica fiind confiscate si trecute in proprietatea noii institutii. Aici intervine a doua caracteristica a miscarii lui Zwingli, anume, componenta national-politica.

Ca preot militar, el a trait alaturi de conationalii sai, pe care i-a putut vedea inrolandu-se ca mercenari, in tari straine(incepand cu 1477), ceea ce leza sentimentul demnitatii nationale si al mandriei sale. Ii displaceau rivalitatile dintre orase si institutii, precum si amestecul puterilor straine. De aceea, atat in disputa de la Zurich, din 1523, cat si in brosuri si manifeste, el nu uita sa faca indemnuri credinciosilor, in duh nationalist. Cand invatatura lui a inceput sa castige teren in celelalte cantoane se gandea sa puna bazele unei confederatii. In 1527 s-a format un sinod al bisericilor evanghelice elvetiene. Tot atunci a fost tradusa Biblia, in limba nationala. Pana acum papa nu intervenise, pentru ca avea nevoie de mercenarii elvetieni. Cantoanele rurale mai vechi, fidele Romei, au organizat o Uniune crestina a Cantoanelor Catolice si in anul 1529 a izbucnit un razboi deschis, intre acestea si cantoanele protestante. Cele doua grupari au incheiat un acord de pace, la Cappel, prin care urma ca majoritatea cetatenilor din fiecare canton sa hotarasca forma de religie pe care o vor adopta; totodata s-a hotarat ca protestantii sa fie tolerati in cantoanele papale. Cand Zwingli a incercat sa castige Geneva pentru cauza lui, a izbucnit iarasi razboiul, in 1531. Zwingli a plecat pe campul de lupta, ca si capelan al soldatilor sai si a fost ucis in timpul luptei. Ca rezultat al luptelor, fiecarui canton i s-a dat control deplin asupra afacerilor sale interne, iar Zurichul s-a retras din alianta lui cu Liga Crestina Civica a Cantoanelor Protestante. Mai tarziu, fortele zwingliene s-au unit cu cele calvine, in bisericile reformate din Elvetia, prin Acordul de la Zurich, din anul 1549.

Un alt reformator a fost Jean Calvin – 1509 – 1564, nascut Noyonul Picardiei, localitate din nordul Frantei, la 10 iulie 1509. orasul era centru episcopal si avea o catedrala impunatoare. Tatal sau, Gerard Chauvin, era secretar eparhial si procuror fiscal al provinciei, iar mama lui a murit pe cand era inca copil. Tatal s-a recasatorit si Calvin a fost probabil influientat de severa educatie pe care a primit-o de la mama lui vitrega. S-a bucurat de o bursa a unei parohii, care i-a dat posibilitatea sa studieze. Dupa absolvirea colegiului, il intalnim la universitatea din Paris, unde a facut cunostinta cu umanistul Guillaume Cop. Aici a facut cunostinta si cu ideile protestante, prin varul sau Pierre Olivier. Dupa absolvirea studiilor umaniste, la Paris, tatal sau l-a trimis sa studieze dreptul la Orleans. In 1529 s-a transferat la universitatea din Bourges. Dupa obtinerea titlului de licentiat in drept(1531) Calvin se intoarce la Paris, unde incepe un studiu asiduu al literaturii clasice[15]. Comentariul facut asupra lucrarii lui Seneca, De clementia, in 1532, a marcat apogeul influentei umaniste in viata lui. Trimitandu-i un exemplar lui Erasm, a primit laude neasteptate din partea acestuia. Se credea ca si-a gasit drumul spre umanism, cand cateva cuvinte ale lui Luther i-au parvenit si l-au bulversat. A renuntat la bursa de la biserica si l-a ajutat pe rectorul universitatii din Paris, Nicolas Cop, sa intocmeasca o scriere, care cerea o reforma, similara cu cea a lui Luther, in care Biblia sa fie singura autoritate. In 1534 a fost obligat sa paraseasca Franta si s-a stabilit la Basel[16]. Aici, a fost nevoit sa migreze si datorita intolerantei cu care regele Francisc I( 1515-1547) si autoritatile Bisericii catolice din Franta urmareau pe eretici. La Basel a terminat cea mai importanta lucrare a sa: Institutio religionis Christiane(1536)[17] dedicata regelui francez, in care-si justifica noua credinta, dar incerca sa-i apere pe protestanti in fata suveranului si-l invita, in acelasi timp, sa accepte ideile reformei. Lucrarea, desi scrisa la varsta de 26 de ani, poarta pecetea genialitatii coordonatoare si sistematizatoare a reformatorului francez, fiind cel mai profund si mai inchegat tratat de teologie dogmatica si morala a protestantismului, in general[18]. Influenta Catehismului lui Luther poate fi observata in ordinea intocmirii acestei prime editii a principalei opere a lui Calvin. Astfel, lucrarea explica Decalogul, dupa care, pe baza Simbolului Apostolic, face comentarii asupra credintei; discuta apoi despre rugaciune, pe baza Rugaciunii Domnesti –Tatal nostru; abordeaza problema Tainelor si le imparte in adevarate si false, acceptand numai doua, dar simte nevoia sa faca unele comentarii asupra greselilor catolicilor asupra Cinei Domnului, cum numeste el Euharistia. In final scrie despre libertatea crestina si schiteaza liniile de organizare a Bisericii si statului, asa cum le vedea el. Lucrarea a aparut in cateva editii, pana la cea finala, din 1559. Aceasta ultima editie are patru carti si optzeci de capitole, fiind un amplu tratat de teologie. Dar care este teologia lui Calvin

Ideea dominanta a invataturii lui Calvin este suveranitatea totala a lui Dumnezeu, invatatura care purta amprenta viziunii unor profeti din Vechiul Testament. Pentru Calvin, atat fericirea dreptilor cat si chinurile vesnice ale iadului sunt criterii ale maretiei lui Dumnezeu. De aici deriva dubla predestinatie, a unora spre rai si fericire si a altora spre iad si suferinta.; chiar si caderea lui Adam ar fi fost voita de Dumnezeu din veci. Acest ultim punct de vedere fusese sustinut, la inceput, atat de Luther si chiar in disputa pe care a avut-o cu Erasmus de Rotterdam(1467-1536), cat si de Melanchton, dupa care a fost parasit. Mai mult, Melanchton chiar a combatut ideea. Pe Calvin nu-l multumea teologia mangaierii, pe care Luther o deducea din teologia crucii, conform careia Dumnezeu indreapta pe om printr-o imputare formala a dreptatii sale(actus forensis), deci o mantuire paruta, externa; omul este atat de stricat si slab, datorita pacatului originar, incat nici credinta cea mai mare nu-i dadea mangaierea ca se afla printre cei alesi. De aceea virtutea suprema a crestinului este, dupa Calvin, ascultarea si disciplina, imbinate cu teama si respect, cata vreme pentru Luther, erau iubirea si evlavia, izvorate din credinta. In viziunea lui Calvin, omul fiind cazut total, stricat pana la maduva, se impunea luarea celor mai drastice masuri, incat moralitatea lui sa nu se abata deloc de la linia severa a vointei lui Dumnezeu; de aici si disciplina cea mai aspra si trezvia cea mai pronuntata in viata individului si a societatii. Simtind ca unul din punctele slabe ale luteranismului este libertatea prea mare si moralitatea prea laxa, Calvin a introdus, ca o contradictie a principiului libertatii protestante, o adevarata tiranie a disciplinei.

Daca dupa Luther omul nu mai are nevoie de lege si porunci, caci harul l-a facut stapan si liber, pentru Calvin lucrurile sunt mai nuantate; omul mai are inca nevoie de frau si disciplina. Si acest lucru reformatorul francez a incercat sa-l puna in practica, intre 1536-1538, la Geneva, unde a fost chemat de Guillaume Farel(1489-1565)[19], un pastor ce avusese succese printre elvetieni si valdensi, care-i si acceptase Confesiunea din 1532, in 24 de articole. Timp de doi ani cei doi reformatori ai trudit la implementarea reformei la Geneva. In 1536, Calvin si Farel, in dorinta indreptarii moralitatii decadente din oras, au publicat, cel dintai Un catehism popular, iar cel de al doilea O marturisire de credinta si disciplina. Aceste lucrari au fost aprobate de Marele Consiliu al orasului, in noiembrie 1536[20]. Pe langa prevederi doctrinare, cele doua lucrari aveau si reglementari pentru conduita morala a crestinilor. Cei care persistau sa incalce codul moral, expus in aceste lucrari, erau excomunicati si exilati. In iulie 1537, Consiliul orasului a ordonat tuturor locuitorilor sa se adune la biserica Sf. Petru si sa jure ascultare de Marturisirea de credinta a lui Farel. Orice manifestare catolica era interzisa. Femeile erau inchise numai pentru faptul ca-si permiteau sa poarte palarii pe cap. Rasul si bina dispozitie au fost confiscate, cine nu respecta prevederile risca inchisoarea. Crestinii acuzati de adulter erau vanati, plimbati prin oras, spre oprobiul multimii si exilati. Genovezii, care se luptase sa scape de episcop si duce, se organizau acum sa scape si de zelul ministerial reformator. Nu au lipsit cei care au reclamat libertatea de constiinta si cult. Acestia au castigat majoritatea in Marele Consiliu al orasului si la 23 aprilie 1538 i-a expulzat pe cei doi reformatori din Geneva. Calvin s-a refugiat la Basel si Strasbourg[21], de unde s-a reintors in 1541, chemat de acelasi Consiliu, dar care avea majoritate compusa din fortele reformatoare. Cu o tenacitate uimitoare, Calvin a cautat, pana la sfarsitul vietii(27 mai 1564) sa realizeze intregul sau plan. In acelasi an, al reintoarcerii sale la Geneva, Calvin a publicat Ordonantele ecleziastice. Acestea prezentau activitatile celor patru clase sau trepte, detinatoare ale slujirii conducatoare, din Biserica: pastori, invatatori, batrani si diaconi. Pastorii si invatatorii aveau ca misiune predicarea invataturii si curatenia credintei, batranii supravegheau disciplina si moralitatea, iar diaconii activitatea caritativa a Bisericii. Pastorii si batranii alcatuiau Consistoriul si, pe langa supravegherea teologiei si moralei, ei administrau pedepsele, care ajungeau pana la excomunicarea membrilor refractari. Pentru a infiinta un sistem mai eficient, Calvin a folosit statul pentru a impune pedepse si mai severe. Consistoriul isi asocia comisii mixte, alcatuite din clerici[22] si laici. Numarul membrilor Consistoriului a crescut de la 6, initial, la 20, cu ramificatii si agenti in toate cartierele Genevei, unde treburile fiecarei parohii necesitau astfel de comitete mixte. In acest chip era posibil sa se controleze toate manifestarile vietii religioase si civile. Cine invata gresit la catedra era indepartat sau executat, ca de pilda carmelitul I. Bolsec, care se indoia de adevarul predestinatiei si doctorul spaniol Michael Servet(1511 – 1553)[23], care nega dogma Sf. Treimi, fiind adeptul unitarismului. Mihail Servet este cel care a descoperit ca sangele curge prin vine, in corpul uman. Numai in anul 1546, la Geneva, au fost executate 58 de persoane si exilate 76. Geneva era declarata Cetatea lui Dumnezeu, si dreptatea nu se negocia: doi tineri au fost decapitati, pentru injuraturi si maltratarea parintilor; cine nu cantarea corect la piata era exilat sau inchis; cine nu participa la slujba bisericii era amendat; cine juca carti, se imbata ori dansa era umilit in public si uneori exilat. Un trai auster si simplu dar si de corectitudine si infloritoare bunastare a inceput la Geneva. Calvin a fost singurul reformator care a ingaduit dobanda, a promovat agricultura si comertul, a ajutat la infiintarea fabricilor de postav si matase, precum si a industriei ceasornicariei. Chiar s-a afirmat ca duhul si disciplina economiei reformate a creat capitalismul. Toti erau mobilizati pentru aceasta opera de preamarire a lui Dumnezeu: copii, femei, servitori erau folositi ca informatori de catre batranii care aveau dreptul sa intre oricand si oriunde. Cand nu se ajungea la rezultate concrete, puteau fi platiti spioni si agenti.

In privinta Tainelor, Calvin admitea numai doua: Botezul  si Euharistia. El respingea punctul de vedere al lui Zwingli, ca fiind prea profan si se apropia, doar partial, de parerea lui Luther. Afirma ca Hristos este prezent in paine si vin, dar numai virtual, caci sezand de-a dreapta Tatalui, El nu poate fi pretutindeni, cum spunea Luther. In clipa impartasirii se varsa din cer, din trupul luiHristos, o putere in sufletul credinciosului virtuos, deci numai in sufletul celui predestinat spre fericire, caci cel predestinat spre rau primeste doar paine si vin. In aceasta viziune prefacere, prezenta reala, actualizare a jertfei de pe Golgota nu aveau sens, deoarece valoarea Tainei Euharistiei ramane pentru Calvin dependenta de valoarea conditiei umane, caracterul sacramental al Tainei era anulat. Si in privinta Treimii Calvin era destul de confuz.

In ceea ce priveste cultul, precizam ca a fost simplificat si mai mult decat cel al luteranilor. Predica, rugaciunea si cantarea de psalmi erau elementele lui principale. Daca la luterani impartasirea ramasese punctul culminant al slujbei, Calvin a fixat aceasta actiune numai cu ocazia celor patru praznice de peste an. Icoane, sfinti, lumanari, odajdii sau alte obiecte de cult nu s-au pastrat in cultul calvin. Au demolat Traditia Sfanta si incetul cu incetul si-au construit propria traditie. Incetul cu incetul calvinismul s-a raspandit in Elvetia, luand locul zwvinglianismului, apoi in Franta, unde calvinii s-au numit hughenoti. Mai tarziu, calvinismul a patruns si in Tarile de Jos, precum si in Ungaria si Transilvania. Secolul al XVII-lea, in Transilvania, a inceput prin ofensiva calvina, de a-i atrage pe romanii ortodocsi la calvinism. Secolul al XVI-lea fusese marcat de expansiunea luterana, iar secolul al XVIII-lea va culmina cu Uniatia catolica, incat, timp de trei secole, Transilvania a fost supusa prozelitismului apusean.

Din nefericire, in numele libertatii divine si a celei umane, reformatorii au relativizat totul, au individualizat credinta, incat astazi influenta lor se poate regasi in orice confesiune. La noi omul marturiseste ca este credincios, dar credinta lui tine mai mult de domeniul filozofiei decat al teologiei. El are o credinta abstracta: si eu sunt credincios, si eu cred, auzim vorbindu-se imprejurul nostru. Dar cand intrebam: te rogi, postesti, te spovedesti ? raspunsul este aproximativ acelasi: ei, nu, dar sunt credincios. Deducem cat de mult a fost relativizata credinta Bisericii, singura care mantuie, in care trebuie sa se regaseasca credinta insului, si din care sa se adape neincetat. Omul modern, chiar daca se declara catolic sau ortodox, nu mai constientizeaza ca este marcat de relativismul si individualismul protestant. Nu putem decat sa ne rugam pentru fratii nostri, ca Dumnezeu sa ne ajute sa regasim impreuna calea mantuirii.