Declinul puterii papale sub Bonifaciu al VIII-lea

Declinul puterii papale sub Bonifaciu al VIII-lea

Secolul al XIII-lea a stat, pentru scaunul roman, intr-o permanenta oscilare intre marile puteri ale Europei: Germania, Franta, Italia, regatul de Neapoli si Sicilia. Daca ne referim la numarul locuitorilor regatelor europene, din secolul al XIII-lea, atunci ne dam seama ca suprematia o detinea Franta, cu 14 milioane de locuitori. Urma Germania cu 8 milioane, Italia cu 5-6 milioane, dintre care cca. un milion apartineau regatului de Neapole si Sicilia, Spania, in cea mai mare parte eliberata de sub puterea maurilor, avea 5-6 milioane si ultima era Anglia cu cca. 2 milioane de locuitori[1]. La aceasta mai adaugam si faptul ca centrul spiritual al crestinatatii il constituia Universitatea din Paris. Ca stilul gotic se nascuse aici, de unde iradiase in toata Europa si inainte sa apara mercantilismul, Franta devenise deja centrul economic al Europei. La toate acestea mai trebuie adaugat si faptul ca, in acest secol, Franta a avut un suveran ideal in persoana lui Ludovic al IX-lea(1226-1270), cinstit in Biserica Apusului ca Sfant. Este renumit prin participarile sale la actiunile cruciate, nu fara riscuri deosebite. Spre sfarsitul secolului insa, papii ajung sub influenta, ca sa nu spunem stapanirea, regilor de Napoli, recte familiei de Anjou. Pontificatul lui Celestin al V-lea, care era un sfant, nu a durat decat 6 luni, caci, atunci cand si-a dat seama ca trebuie sa-si sacrifice sufletul pentru a conduce Biserica, fiind obligat sa-si stabileasca resedinta la Napoli, a abdicat. In locul sau a fost ales Benedetto Caetani, ce si-a luat numele de Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). Cu el apare pe scena politica un papa de o fermitate deosebita, care, insa, a fost unul dintre cei mai nefericiti papi ce au condus Biserica.

Pentru a se elibera de nedemna dependenta de regele Napolelui, cu toata opozitia acestuia, Bonifaciu al VIII-lea si-a transferat imediat resedinta la Roma. Temandu-se de o schisma papala, adica sa nu cumva sa se serveasca cineva de Celestin al V-lea, l-a inchis pe acesta, intr-un castel din apropierea localitatii Anagni, unde a trait pana la moarte(1296), intr-un prizonierat onorabil[2]. El nu si-a dat seama ca procedand astfel, de la inceput, si-a ridicat impotriva multi aderenti ai acestui papa angelic. Dar conflictul cel mai mare l-a avut cu Filip cel Frumos al Frantei(1285-1314), nepot al lui Ludovic al IX-lea cel Sfant. Acesta, profitand de stingerea casei regale din Scotia, a intrat in disputa cu regele Eduard I al Angliei(1272-1307), fiecare pretinzandu-se mostenitor al tronului. Timp de secole au avut loc conflicte intre cele doua puteri, pentru ocuparea tronului Scotiei. Rugat de regele Angliei sa intervina, pentru aplanarea conflictului, dar si din dorinta de a dirija energiile crestine contra necredinciosilor ce stapaneau Locurile Sfinte, Bonifaciu a incercat organizarea unei cruciade. Mai mult, cei doi suverani, pentru a face fata cerintelor razboiului, au impus clerul la impozite. Conform hotararilor luate la sinodul IV Lateran(1215), atunci cand era vorba de impunerea clerului, suveranii erau obligati sa obtina consimtamantul Curiei romane. La inceputul anului 1296 s-au impus noi dari si clerul a reactionat, iar Bonifaciu al VIII-lea, prin bula Clericis laicos din 25 februarie 1296, a interzis clerului, sub sanctiunea excomunicarii, sa le plateasca laicilor, fara invoirea papala, orice fel de impozit, iar principilor si slujbasilor lor le-a interzis sa ceara impozite si contributii din bunurile Bisericii. Bula nu a fost respectata de nici un rege. Clerul englez, facand referire la bula, a refuzat sa mai plateasca impozite de razboi, iar baronii i-au urmat exemplul. Eduard I a raspuns prin scoaterea in afara legii a clerului si cerand parlamentului sa dea un act prin care sa le interzica sa dea atentie pretentiilor papei asupra puterii seculare in Anglia. Si in Franta, episcopii si-au retras la inceput aprobarea pentru plata darilor, dar la un sinod din Paris, in iunie 1296, i-au cerut papei sa aprobe plata darii. In acelasi timp, Filip cel Frumos a interzis exportul de bani din Franta in Italia, masura ce paraliza intrarile financiare ale camerei apostolice.

Lupta dintre Bonifaciu si suveranul francez s-a reinnoit in anul 1301, cand Filip a arestat un trimis papal, acuzat de tradare impotriva regelui. Cand papa i-a poruncit lui Filip sa-l elibereze si sa vina la Roma pentru a-si explica purtare, regele a convocat corpul legislativ francez care i-a dat castig de cauza suveranului. Atunci papa a dat o noua bula Unam sanctum(18 noiembrie 1302), „care accentua ca exista numai o singura Biserica si ca in afara ei nu se afla mantuire. Biserica are numai un cap, pe Hristos, si pe loctiitorul sau. Ambele sabii, cea spirituala si cea seculara, stau in puterea Bisericii. Papa nu poate fi judecat de nici un om. Puterea spirituala insa poate sa foloseasca si sa judece puterea seculara, atunci cand aceasta savarseste raul. Numai acest raport dintre cele doua puteri corespunde oranduirii divine”[3]. Propozitia finala a bulei proclama solemn primatul papal si declara ca supunerea fata de scaunul episcopal roman e necesara mantuirii pentru fiecare om. Pretentiile au fost reluate si in bula Quante conficiamur, emisa de Pius al IX-lea in anul 1863 si sanctionate de Conciliul I Vatican din 1870-1871, cand s-a decretat dogma infailibilitatii papale.

Departe de a se supune puterii papale, Filip cel Frumos l-a atacat pe Bonifaciu al VIII-lea in consiliul de stat, din 12 martie 1303, acuzandu-l de erezie, imoralitate, magie si ca ar fi blasfemiator. A fost reluata si o invinuire mai veche, aceea ca l-ar fi ucis pe predecesorul sau. S-a cerut convocarea unui sinod general care sa-l judece pe papa.

In cadrul unui consistoriu, tinut la Anagni, Bonifaciu a declarat, sub prestare de juramant, ca toate invinuirile ce i se aduc sunt simple calomnii, neadevarate, monstruoase si in parte ridicole. De sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului, la 8 septembrie 1303, papa a vrut sa-l excomunice pe Filip cel Frumos, dar cu o zi mai inainte a fost atacat de cancelarul francez, Guillaume de Nogaret si de Sciarra Colona, insotiti de o ceata de mercenari si a fost facut prizonier la Anagni. I s-a cerut sa abdice, sa repuna cativa cardinali, depusi de el, din familia Colona, sa predea tezaurul Bisericii si sa restituie proprietatile. A refuzat categoric, afirmand ca este gata de jertfa. Dar Filip il voia viu, pentru a-l judeca in Franta. Situatia s-a precipitat, caci, la numai trei zile, populatia din Anagni s-a rasculat si l-a eliberat pe papa, iar conjuratii obligati sa fuga. Bonifaciu s-a intors la Roma, unde familia Orsini a preluat paza lui. La numai cateva zile, dupa intrarea in Roma, datorita suferintelor indurate, Bonifaciu a trecut la cele vesnice.

La Bonifaciu, pretentia de dominare a papilor din Evul Mediu tarziu isi gaseste ultima expresie pregnanta . El a sfarsit printr-o tragica nereusita, care a devenit deosebit de evidenta in cursul pontificatului urmator. Cu Clement al V-lea, fostul arhiepiscop de Bordeaux, Bertrand de Got, in istoria papalitatii incepe o noua perioada, deoarece el a mutat scaunul papal la Avignon, in Franta. Incepea de fapt captivitatea babilonica a papilor.