 |  |
|
Se poate afirma, fara indoiala, ca aparitia genurilor literare se datoreaza grecilor antici, asertiune valabila, de altfel, si in cazul altor domenii ale culturii europene, ale carei forme sau concepte isi afla temeiul sau inspiratia in antichitatea greaca.
Literatura greaca da seama despre bogatia si extraordinara sa fecunditate fie si numai prin numarul enorm al scriitorilor greci antici (aproximativ doua mii), insa aceasta cifra a fost, cu siguranta, mult mai mare. Din pacate, o mare parte din productia literara a antichitatii greco-latine s-a pierdut; pe de alta parte, operele care ne-au parvenit sunt, aproape fara exceptie, copii din epoca medievala si din perioada Renasterii. Mai mult, eruditii si copistii din Evul Mediu au operat cu criterii aleatorii de selectie, transmitand mai departe doar operele pe care le cunosteau sau pe care le considerau importante. Nu trebuie ignorate nici accidentele sau marile catastrofe pe care le-a indurat mostenirea culturala a antichitatii; incendierea bibliotecii din Alexandria, in 47 i.Hr., distrugerea sa totala, in 641 d.Hr., in urma cuceririi arabe, crizele periodice si disensiunile religioase din Evul Mediu si, uneori, chiar hazardul.
Din acest motiv, cele mai multe opere literare ale antichitatii fie s-au pastrat intr-o forma fragmentara, fie au disparut. Totodata, informatiile referitoare la operele pierdute ale unor scriitori se regasesc in lucrarile unor autori mai tarziu.
Fiind o literatura scrisa, inca de la primele creatii pastrate, ea nu s-ar fi putut pastra in forma pe care o cunoastem, in absenta scrierii alfabetice, aparuta, dupa toate probabilitatile in sec. IX sau VIII i.Hr. Doar un sistem alfabetic ar fi permis fixarea unor productii literare atat de elaborate si de complexe. Suportul pe care se scria era pergamentul (diftera), confectionat din piele de oaie; in urma dezvoltarii relatiilor cu Egiptul, in Grecia si-a facut aparitia papirusul. Benzile de papirus aveau cate o tija de lemn la fiecare capat. Banda era rulata in jurul uneia dintre tije, iar textul era alcatuit din coloane paralele dispuse transversal pe toata lungimea ruloului. Pentru citirea unui rulou (volumen) era necesara derularea bandei, si pe masura ce textul era parcurs, acesta era rulat in jurul celeilalte tije. Un volum (tomos) cuprindea, de obicei, 60 de coloane a cate 30 de randuri fiecare. Cartile de tip codex (caiete formate din pagini scrise pe ambele parti) au aparut abia in epoca romana. In ce priveste scrierea, aceasta se facea cu majuscule, iar intre cuvinte nu existau spatii sau semne de punctuatie.
O caracteristica esentiala a literaturii grecesti antice era faptul ca aceasta era destinata lecturii orale, lucrarile fiind concepute spre a fi ascultate de un auditoriu. Textul urma sa fie recitat psalmodiat, cantat de un cor, citit in public sau forma trama unei reprezentari dramatice si rareori il viza pe cititorul solitar.
Operele in proza vadeau un pronuntat caracter didactic, asemenea unor cursuri scolare sau unor teme de conferinte. Unul dintre genurile literare cel mai frecvent cultivate il reprezenta dialogul.
La toate aceste trasaturi de ordin tehnic se adauga cele de continut. Limba greaca era de o mare bogatie dialectala, dar si lexicala, care le-a permis scriitorilor si poetilor sa ii exploateze avantajele la maximum. Ei i-au utilizat resursele din plin, explorand directii noi. De asemenea, literatii si-au dedicat o mare parte a activitatii lor pornind de la o viziune de principiu, perfectionarea instrumentarului verbal. Acest fapt a transformat limba greaca intr-un mijloc de expresie foarte maleabil si extrem de subtil.
Cultura, si in primul rand, literatura greaca este o arta a cuvantului scris prin excelenta, dar destinat divulgarii orale publice.
Creatia de referinta a literaturii grecesti si, totodata, cea mai veche, o constituie genul epic. Modelul exemplar este reprezentat de marile epopei, Iliada si Odiseea, creatie a semilegendarului poet Homer. Insa poemele legate de ciclul troian au circulat, de buna seama, inca inainte de Homer, fiind transmise oral cu ajutorul unor tehnici speciale de memorare. Toate aceste poeme epice au fost comprimate si articulate intr-o singura opera. Iliada prezinta evenimentele ultimului an din cei zece ai asediului Troiei (Ilion) de catre greci. Odiseea reda tribulatiile unuia dintre eroii greci participanti la asediul Troiei, Odysseus, regele Ithacai, caruia zeii i-au sortit diferite incercari pe drumul de intoarcere in patrie. Desi razboiul troian poate fi plasat cu aproximatie la inceputul secolului XII i.Hr., lumea zugravita de Homer apartine contemporaneitatii sale, adica secolul VIII i.Hr.
Homer a avut numerosi imitatori, mult mai putin talentati, autorii poemelor asa-zisului Ciclu Troian, care au transmis evenimente ce datau din primii 9 ani ai asediului Ilionului sau ulterioare caderii acestei cetati in mainile grecilor.
Pe langa ciclul troian mai exista un ciclu theban, legat de legenda lui Oedip (Oedipodia) si a urmasilor sai (Thebaida). Thebaida relata asediul nereusit al Thebei si duelul fratricid dintre fiii lui Oedip, Eteocles si Polynice. A treia epopee, Epigonoi, se referea de expeditia victorioasa intreprinsa impotriva Thebei de fiii Celor Sapte, desfasurata dupa zece ani de la actiunea descrisa in Epigonoi.
O serie de alte mituri consacrate unor eroi, grupate in cicluri, i-au fost atribuite, uneori in mod eronat, lui Homer (Cucerirea Oihaiei, Naupaktica, Corinthiaka, Herakleida etc.).
Un alt poet de referinta al epocii arhaice a fost beotianul Hesiod, autorul Teogoniei, care reda miturile esentiale referitoare la genealogia zeilor. Principala sa opera este Munci si zile, care contine legende legate de inceputurile umanitatii, dintre care cea mai remarcabila este aceea referitoare la varstele omenirii. Temele poemului sau sunt dreptatea si munca, pe care Hesiod intelege sa le prezinte intr-o maniera didactica si moralizatoare. Din text se degaja un pesimism accentuat, Hesiod afirmand, pe un ton amar, ca s-a nascut intr-o perioada de decadenta. Spirit conservator, Hesiod isi dedica timpul muncii pamantului. Ultima parte a poemului sau cuprinde un calendar rustic, in care sunt precizate zilele faste si cele nefaste pentru indeplinirea anumitor activitati. Mai putin apreciat decat Homer, Hesiod era considerat de greci drept unul dintre marii poeti clasici, iar opera sa era studiata la scoala.
Homer si Hesiod, care au fixat regulile genului epic, au avut multi imitatori, insa nici unul dintre acestia nu a mai compus epopei asemenea celor create de cei doi predecesori. Dintre acestea, merita, totusi, sa fie mentionate asa-zisele Imnuri homerice, dedicate zeilor Demeter, Apollo si Hermes, care au constituit sursa de inspiratie pentru poetii alexandrini si romani.
Cea mai raspandita forma literara din perioada posthomerica a constituit-o poezia cantata (monodia), interpretata de poeti si acompaniata de lira sau de flaut (aulos). Aceste poezii se circumscriau in cadrul unor manifestari rituale, precum cele de tip liturgic (nomoi), sau sacre (paianoi sau dytiramboi), cantece de mars pentru procesiuni, coruri pentru dansuri, elegii razboinice, cantece de victorie (epinikiai), cantece de dragoste, procesiuni funerare, indemnuri civice etc. Ele faceau referire, in mod frecvent, la cetate si la zeitatile protectoare ale acesteia. Din pacate, din opera acestor poeti nu s-au mai consemnat decat unele fragmente. Pentru cei mai cunoscuti poeti ai acestui gen se numara se numara Therpandros din Lesbos, autor al mai multor nomoi si muzician virtuos.
Sarbatorile si spiritul martial spartan au fost elogiate de poetii Alcman din Sardes si Tyrtaios, autori de elegii razboinice din secolul VII i.Hr.
In schimb, Mymnermos din Colophon si Arhilohos din Paros erau poeti ai placerilor vietii, lirica lor caracterizandu-se printr-un stil rafinat si un ton vivace.
Celebrul legiuitor Solon din Atena a compus elegii de inspiratie civica, adresate compatriotilor sai.
Arion din Metymna si Stesihoros din Himera compuneau diferite imnuri cu continut mitologic.
Doi dintre cei mai straluciti exponenti ai acestei perioade au fost Alkaios si Sapho, poeti lirici originari din Lesbos. Poezia lui Alkaios este strabatuta de sentimentul iubirii neimpartasite pe care o nutrea pentru Sapho, dar si de invective politice adresate tiranului Pitakos din Mitylene. In schimb, poezia compusa de Sapho, de factura intimista, evoca pasiunea arzatoare pe care o avea poeta pentru tinerele sale prietene si discipole.
Hiporax din Ephes, care a trait in secolul VI i.Hr., s-a remarcat printr-o poezie cu puternice nuante satirice, in timp ce Ibycos din Rhegion a fost un maestru al poeziei corale. Prietenul lui Ibykos, Anakreon din Teos, a fost unul dintre cei mai mari poeti ai acestui secol. Opera sa a fost foarte apreciata de catre tiranul Peisistratos din Atena. Anakreon a compus poeme erotice si bahice, fiind, practic, creatorul lirismului gratios.
Pedant, orgolios si pesimist, Theognis din Megara a compus elegii in care isi exprima dispretul aristocratic pentru luptele politice si poporul de rand.
Cel care a fixat regulile odei triumfale a fost Simonides din Keos, favorit al Pisistratizilor, al principilor thessalieni si al tiranilor din Grecia Mare (sudul Italiei) si din Sicilia. In acelasi timp, Simonides a fost un maestru al epigramei.
Insa poetul a carui opera este cel mai bine cunoscuta este Pindar din Theba, care a trait in prima jumatate a secolului V i.Hr. O mare parte din opera sa s-a pierdut, dar au mai ramas patru carti din Epinikiai, inchinate atletilor victoriosi la marile jocuri panelenice. Marele liric theban stia sa faca anumite apropieri intre mituri, al caror continut era investit cu inalte valente morale si religioase. Limbajul sau este dens si stralucitor, dar obscur pe alocuri, fiind datorat consistentei ideatice a discursului si nu unei sintaxe si unui lexic absconse. Opera sa s-a bucurat de o inalta pretuire din partea grecilor.
Poezia greaca a atins apogeul prin Pindar, astfel incat nici unul dintre poetii ulteriori ai acestei perioade nu s-a ridicat la inaltimea genialului theban.
Printre autorii de ode din secolul V i.Hr. s-a aflat si Bachilides din Cos. La sfarsitul acestui secol au trait Timotheos din Milet, din opera caruia s-a pastrat un poem pe papirus, intitulat Persii si Philoxenos din Kythera, autor de ditirambi. Acesti poeti au trait si au compus si in prima jumatate a secolului IV i.Hr.
Antimachos din Colophon este considerat drept primul poet erudit, iar opera sa s-a bucurat de o oarecare apreciere in epoca elenistica.
Dupa cum afirma Alfred Croiset, in Istoria literaturii grecesti, "grecii cu buna educatie din secolul IV stiau sa compuna o oda sau o elegie, fara sa fie poeti, asa cum francezii din secolul XVIII puteau alcatui o epigrama sau o scrisoare in versuri". Intr-adevar, in timp ce in secolele anterioare, poezia reprezenta principalul mijloc prin care scriitorii isi expuneau ideile, iar genul liric era o specie literara privilegiata, in secolul IV poezia devine o preocupare accesorie si usor derizorie.
Genul poetic a renascut in epoca elenistica, dar inmultirea numarului bibliotecilor si difuzarea cartilor pe o scara mult mai larga a adus cu sine spiritul erudit. De o deosebita importanta a fost activitatea filologilor Bibliotecii din Alexandria si din alte institutii similare, care au efectuat o analiza exigenta a textelor mai vechi. Eruditii alexandrini au consacrat genul criticii literare, ei inlaturand interpretarile si adaugirile ulterioare si clarificand dificultatile de interpretare. Astfel, ei au restituit formele originare ale operelor mai vechi, alterate prin modificarile operate de numerosii copisti.
Dintre criticii operei lui Homer s-au distins Zenodotos, Aristophanes din Byzantion, Aristarchon din Samotrake, Apollodoros din Atena si Krates din Malos.
In aceasta perioada au fost alcatuite si dictionare si gramatici, in care erau culesi termenii si expresiile rare (glossai). Poetii au inclus in compozitiile lor aceste glossai, care erau foarte apreciate de spiritele docte si dadeau lucrarii o nota de elevatie. In felul acesta, poezia a devenit un joc rafinat si subtil, bazat pe complicitatea dintre autor si cititor. Publicul nu mai admira inspiratia autorilor, ci eruditia acestora. Opera literara a devenit o opera de virtuozitate, fiind supusa aprecierilor unui public avizat si pretentios. Din acest motiv, forma preferata a liricii elenistice este poemul scurt, cu efecte percutante. Din aceasta perioada s-a pastrat o singura epopee, Argonautika, compusa de Apollonios din Rhodos.
Maestrul lui Apollonios si autorul "regulilor" care au fixat modelul poeziei savante a fost Callimachos, considerat drept cel mai mare poet al epocii elenistice. Imnurile lui Callimachos erau piese de circumstanta, comandate cu ocazia anumitor sarbatori religioase, fiind pline de referinte erudite si minutios elaborate. Stilul dens si bogatia expresiva a operei lui Callimachos sunt comparabile cu cele ale lui Pindar.
Insa capodopera lui Callimachos este culegerea de poeme Aitiai (Cauzele), unde poetul alexandrin si-a dat intreaga masura a spiritului sau erudit si rafinat. Acestea contin explicatii ale diferitelor mituri si ritualuri practicate in epoca sa. Cauzele se remarca printr-o mare diversitate a temelor abordate, prin concizia si rafinamentul expresiilor si prin puterea de patrundere psihologica. Din pacate, si din aceasta opera s-a pierdut o mare parte.
Insa preocuparile lui Callimachos au fost mult mai largi. El a fost autorul unor studii de istorie si etnologie, precum Intemeierea statelor insulare si a cetatilor, cu schimbarile de nume; Obiceiuri barbare; Denumiri etnice; lexicografii: Felurite nume; Numele lunilor la diferite popoare si cetati; un studiu de mitologie: Nimfele; o lucrarea aflata la originea "paradoxologiei": Minunile intregii lumi prezentate in ordine geografica; un opuscul polemic indreptat impotriva unui filosof peripatetician: Impotriva lui Praxiphanes.
Un gen foarte cultivat in epoca elenistica a fost polemica literara, care a fost practicat cu talent si de Callimachos. Intre poeti erau organizate concursuri poetice, spiritul de emulatie sau "agonistic" fiind deosebit de vivace in cetatile grecesti.
S-au format scoli care practicau doctrine diferite, animate de maestri, intre care se organizau concursuri in care publicul era luat drept judecator.
Genul lui Callimachos s-a exercitat si in domeniul epigramei, gen literar care a cunoscut perioada sa de aur in epoca elenistica. Cei mai cunoscuti epigramisti au fost Posidipos din Pella si Philetas din Cos.
Un alt exponent de seama al poeziei elenistice a fost sicilianul Theokritos, autorul unor poeme cu caracter pastoral, intitulate Idile.
Aceasta literatura savanta presupunea existenta unui public educat si cultivat, fapt care nu ar fi fost posibil in absenta unei educatii liberale generalizate in cetatile elenistice. Scolile s-au raspandit in urma dorintei cetatenilor de a le oferi copiilor lor o cultura solida. S-au pastrat numeroase inscriptii care consemnau donatiile bogate ale unor cetateni generosi sau ale suveranilor in vederea inzestrarii scolilor si platii profesorilor. Un rol important il juca gimnaziul, destinat unei educatii multilaterale a tinerilor de buna conditie, aflat sub patronajul "lui Hermes si al Muzelor". Manualele, caietele de scoala pentru copiat si exercitii devenisera instrumente curente ale profesorilor si ale elevilor scolilor elenistice.
Teatrul isi are originea in reprezentatiile rituale consacrate zeului Dionysos. Corurile executau in cinstea zeului un imn numit ditiramb. Acestei manifestari ii erau asociate procesiuni in care erau plimbate imaginile unui falos (sex barbatesc), simbol al fecunditatii si al regenerarii universale. Din acest cortegiu (tiasos) faceau parte personaje costumate in piele de capra, care ii intruchipau pe satiri. Potrivit lui Aristotel (Poetica, IV, 1449 a), tragedia a aparut din ditirambi, cunoscuti si sub numele de tragos ("cantecul tapului"), animal inchinat lui Dionysos. Poetul attic Thespis a avut initiativa de a pune sa dialogheze un actor (protagonistes) cu corul si a introdus astfel un element dramatic in imnul liric. Astfel, primele reprezentari dramatice au avut loc la Atena, in timpul tiraniei lui Peisistratos.
Primul mare autor de tragedii a fost Phrynichos, ale carui opere s-au pierdut. Acesta a compus, in 494 i.Hr., o tragedie inspirata dintr-un subiect: Caderea si-a ales majoritatea subiectelor sale Miletului, Fenicienele, reprezentata 20 de ani mai tarziu, care avea ca tema perioada ulterioara bataliei de la Salamina. Insa Phrynichos din repertoriul mitologic. Acest exemplu a fost urmat, ulterior, de ceilalti autori tragici greci.
Primul mare autor tragic athenian al secolului V i.Hr. a fost Aischylos (Eschil). Din acest moment, rolul corului s-a atenuat, treptat, in favoarea elementului liric si al dialogului. Eschil a introdus al doilea actor (deuteragonistes). In tragediile lui Eschil predomina inca elementele arhaice, reprezentatiile sale fiind fastuoase si pline de o maretie ce naste sentimente de teama in fata justitiei divine, Nemesis. Pentru Eschil, vointa divina are sens, chiar daca acesta este obscur. Poetul tragic era animat de un optimism lucid si de o forta morala interioara care isi aflau fundamentul in vechile mituri si credinte, fara a exclude insa un examen profund al constiintei. Stilul lui Eschil este nobil, aproape emfatic, dar realist.
Din cele 90 de tragedii si drame satirice compuse de Eschil nu s-au mai pastrat decat sapte (Rugatoarele, Persii, Prometeu inlantuit, trilogia Orestia: Agamemnon, Choeforele si Eumenidele, Cei sapte contra Thebei).
Sophokles (Sofocle), al doilea mare tragic grec, apartinea unei generatii mai tinere decat cea din care provenea Eschil. Influentat, la inceput, de acesta, Sophokles si-a gasit, ulterior, un stil propriu. In viziunea sa, fiinta umana este victima unui destin crud, ale carui schimbari imprevizibile au rasturnat planurile oamenilor si le-a umilit vanitatea. Sublimarea morala a eroilor creatiilor sale se face cu pretul sacrificiului, maretia acestora rezidand in conditia lor tragica. Sophokles lasa un spatiu mai larg libertatii actiunilor omenesti si le lasa posibilitatea de a-si exprima si reactiile sufletesti. Tonul este mai patetic si mai alert, rasturnarile de situatii sunt potentate la maximum in realizarea efectului dramatic. Esecul protagonistilor sai, personaje cu o mare putere de caracter si o vointa de neclintit, este redat intr-o maniera antinomica cu iluminarea lor interioara in urma loviturilor destinului. Tragediile lui Sophokles nu provoaca, precum cele ale lui Eschil, un sentiment de tremendum, ele vadind compasiunea autorului pentru suferintele personajelor sale. Maretiei arhaice si austeritatii stilului lui Eschil i-au luat locul spiritul rational, matur si echilibrat, care poarta marca nobila a clasicismului. Sophokles a scris 123 de piese, din care s-au pastrat doar sapte: Trahinienele (Trakhiniai), Antigona, Oedip rege, Electra, Filoctet (Philoktetes), Electra si Oedip la Colonos, Oedip la Colonos si Antigona, dintre care ultimele trei apartin trilogiei thebane.
Euripides a fost numit de Aristotel drept "cel mai tragic" dintre autorii antici greci, insa, in viziunea criticii moderne, este cel mai complex, sensibilitatea sa apropindu-l in mod semnificativ de dramaturgii actuali. In piesele sale isi fac loc pasajele lungi, iar interventiile divine (deus ex machina) sunt mai frecvente. Numarul episoadelor dramatice si al loviturilor de teatru este mai mare, reusind sa provoace compasiunea auditoriului fata de suferintele personajelor sale. Vointa divina este imprevizibila, muritorii sufera nenumarate lovituri din partea sortii, pe care adesea nu reusesc sa le depaseasca. Personajele lui Euripides sunt complexe, animate de puternice pasiuni, care sunt, de fapt, izvorul tragediei lor. Starile si impulsurile acestora sunt redate cu o mare forta de sugestie si finete psihologica, Euripides fiind un adevarat maestru al redarii dinamicii interioare a protagonistilor. Lirismul sau are mai multa gratie si patetism, iar stilul este departe de maretia lui Eschil si de nobletea lui Sophokles. Prin sensibilitatea si nervozitatea care razbat din ritmul pieselor sale, Euripides anunta poezia elenistica. In acelasi timp, insa, arta sa este mai putin pura. Reprezentarea dramatica propriu-zisa este precedata de un prolog care este, de fapt, un monolog rostit de un personaj care prezinta tema piesei. Tiradele rostite de personajele sale contin numeroase idei filozofice si retorice, stilul este uneori pretios si chiar frivol. Caracterul personajelor sale nu reprezinta rezultanta unei tensiuni interioare, in care toate fortele se echilibreaza, ci sunt manate de impulsuri irezistibile care le mutileaza umanitatea. Expresia sa este baroca, contrastand cu arhaismului lui Eschil si cu clasicismul lui Sophokles.
Euripides a scris 92 de piese, din care s-au pastrat doar 19: Alcesta (Alkestis), Medeea, Hipolit (Hippolytos), Hecuba (Hekabe), Andromaca (Andromakhe), Heraclizii (Herakleidai), Rugatoarele, Troienele, Electra, Elena (Helene), Herakles furios, Ifigenia (Iphigeneia) in Taurida, Oreste (Orestes), Bacantele, Ciclopul, Resus (Rhesos), Fenicienele, Hipsipila, Antiopa (Antiope) si Ion.
Inca de la sfarsitul secolului VI i.Hr., sicilianul Epiharmos a compus in dialect doric comedii care nu s-au pastrat, dar din sursele antice putem afla ca acesta era foarte apreciat. De asemenea, la Megara, traditia scenelor comice era foarte viguroasa, acestea
La Atena, comedia (komodia) a luat nastere din manifestarile cu caracter licentios si lasciv care insoteau procesiunile falice consacrate lui Dionysos. Primul concurs de comedie la Atena a avut loc in anul 486 i.Hr. Prin traditie, participantilor la Dionysii le era acordata marea ingaduinta de a folosi toate mijloacele care puteau provoca ilaritate. Astfel, in mod paradoxal, poetii isi permiteau sa il ia in ras pe zeu, pastrandu-si, totusi, credinta sincera in acesta.
Sunt cunoscute numele a aproape 40 de autori ai "comediei vechi", acest gen fiind foarte gustat la Atena. Printre cei mai populari autori ai acestei perioade s-au aflat privilegiind o forma de umor grosolan. Magnes, Kratines, Pherekrates si Eupolis.
Episoadele redate in comedii au prea putina legatura cu realitatea, autorii urmarind sa starneasca rasul prin artificii bufone si numeroase aluzii la cotidian. Actiunea este fantastica sau grotesca, fiind condusa de actorul principal in prezenta unui cor de personaje pitoresti. In comedii, eroul isi atinge intotdeauna scopurile, in pofida obstacolelor intalnite in cale. Corul exprima, la inceputul piesei, parerile autorului in legatura cu diferite subiecte, de obicei teme actuale, apoi urma o suita de scenete care infatisau consecintele situatiei, corul parasea apoi scena. Autorii de comedie aveau deplina libertate in privinta mijloacelor alese: calamburul, parodia literara rafinata, dar si scatologia, obscenitatile si injuria personala. Poezia cea mai subtila statea alaturi de comedia de observatie si de caracter.
Aristofan (Aristophanes) este, fara indoiala, cel mai ilustru reprezentant al "comediei vechi". La acesta, tranzitia tonului de la stilul delicat la cel grosolan este abrupta si surprinzatoare. Glumele sale sunt decoltate, iar aluziile politice la realitati contemporane ii scapa cititorului modern. In schimb, verva si farmecul sau s-au pastrat intacte, pana in prezent. Pe de alta parte, Aristofan este o pretioasa sursa istorica pentru realitatile politice din Atena celei de a doua jumatati a secolului V i.Hr. Aciditatea si sarcasmul sau nu vizau doar defectele oamenilor politic athenieni, care erau surprinse cu o uimitoare acuitate si parodiate, ci si disfunctionalitatile mecanismelor institutionale. Nici chiar marele om politic care a fost Perikles si nici inteleptul filosof Sokrates si nici chiar zeii nu au scapat de ironia lui Aristofan. El a scris 24 de piese, dintre care s-au pastrat doar 11: Convivii, Babilonienii, Acarnienii, Cavalerii, Norii, Viespile, Pacea, Pasarile, Lysistrata, Thesmophoritele, Broastele, Adunarea femeilor si Phonotos.
In ultimele lui piese, in stilul lui Aristofan isi face aparitia o noua forma de comedie, numita "comedia medie". Aceasta se caracterizeaza prin acordarea unui rol mai redus corului si printr-o fantezie mai putin bogata. De asemenea, satira sociala face loc zugravirii caracterelor individuale si intrigii, iar fantezia bufa este inlocuita de parodierea miturilor. Tonul grosolan si obscen au fost inlocuite cu stilul "lumii bune".
Pentru exponentii acestei perioade, care se intinde intre anii 350 si 250, se numara Antiphanus, Alexis din Thurioi si Philemon.
Cel mai mare autor al "comediei medii" a fost athenianul Menandros, care a trait in a doua jumatate a secolului IV i.Hr. Principalele sale piese sunt: Omul care se autopedepseste (Heauton Timoroumenos), Mizantropul (Dyskohos), Arbitrajul (Epitrepontes), Samiana, Eroul, Frumoasa cu parul taiat (Perikeiromene) si Lingusitorul. Menandros a fost apreciat si imitat de autorii latini.
In perioada elenistica au fost compuse numeroase piese dramatice si comedii, dar calitatea acestora nu se putea compara cu aceea a operelor clasice.
In literatura greaca, poezia precede cu mult timp aparitia prozei. Aparitia acestui gen poate fi pusa in legatura cu progresele gandirii rationale, ale preocuparilor legate de cautarea si redarea adevarului. Acest tip de preocupare este numit, in limba greaca, historia. Obiectul acestei noi cercetari il constituiau evenimentele umane si cadrul geografic in care se desfasurau. Din acest motiv, istoria si geografia au fost inseparabile.
Homer a fost considerat de catre greci drept primul istoric, intrucat in aceasta perioada nu opera deosebirea dintre istorie si epopee.
Printre primele opere de ordin istoric se situeaza Intemeierea Colophonului, compusa in secolul VI i.Hr., de catre Xenophanes. La inceputul secolului urmator, poetul Panyasis, unchiul lui Herodot, a scris Ionicele, in care relata intemeierea primelor cetati din Ionia, intr-o perioada foarte veche.
Un moment important l-a constituit opera lui Hekataios din Milet, care a trait in ultima parte a secolului VI i.Hr. si in anii revoltei ioniene. Hekataios este autorul unor Genealogii, o culegere de legende care erau interpretate prin prisma unui rationalism naiv, dar si a unei descrieri a intregului pamant locuit (Periegesis), opera care a fost folosita ca sursa de catre Herodot. Lucrarile lui Hekataios s-au pastrat fragmentar, ele vadind interes pentru etnografie si un anumit spirit critic. Hekataios a perfectionat hartile geografice, al caror prim initiator a fost Anaximandros.
Din secolul V i.Hr. s-au pastrat numele mai multor "istorici", precum Akusilaos din Argos, Charon din Lampsakos, Hellanikos din Mitylene si athenianul Pherekydes.
Cel care a consacrat istoria ca gen este Herodot din Halicarnas. Supranumit si "parintele istoriei", Herodot, care a trait in secolul V i.Hr., urmarea sa isi desfete si sa isi instruiasca, deopotriva, cititorii. El si-a fixat ca regula fundamentala o redare cat mai obiectiva a faptelor. Herodot opereaza o critica severa a faptelor in cazul neconcordantei intre izvoare sau al unor relatari neverosimile, dupa criterii pe care le considera valabile. Principalul merit al acestor criterii, care astazi pot parea discutabile, il constituie fundamentarea pe un principiu rational. Principala preocupare a istoricului este de a reda in mod cat mai fidel adevarul si de a surprinde legaturile cauzale. De asemenea, Herodot este preocupat sa faca un portret cat mai fidel al personajelor remarcabile, sa evoce diferite episoade intr-o maniera vie si pitoreasca, sa consemneze gesturile considerate drept exemplare sau memorabile. Opera sa este presarata cu diferite reflectii si indemnuri, dar si cu elemente si detalii spectaculoase. Herodot este un spirit curios, alert si lipsit de prejudecati, informatia sa este vasta, fiind bazata pe lecturi, dar si pe cercetari personale. Desi neincrezator in povesti, Herodot manifesta respect fata de legile morale si de zei. Herodot a redat lumea "barbara" cu aceeasi caldura si simpatie ca si lumea greaca. Lectura lucrarii sale, Istorii (Historiai), este placuta, datorita scriiturii care contine numeroase digresiuni si detalii amuzante, urmate de revenirea la tema principala a discursului.
Nascut la o generatie dupa Herodot, Thoukydides (Tucidide) a facut parte din aristocratia atheniana. El s-a implicat in politica, fiind ales strateg. In urma unui atac esuat asupra cetatii Amphipolis, in timpul razboiului peloponesiac, Tucidide a fost demis. El a continuat, totusi, sa urmareasca evenimentele acestui razboi, pe care le-a relatat in Istoria razboiului peloponesiac. Spre deosebire de Herodot, Tucidide nu recurge la digresiuni si la anecdote. La acest fapt contribuia si temperamentul sau, care l-a determinat sa adopte o metoda foarte diferita de "parintele istoriei". Naratiunea sa a fost construita foarte riguros din punct de vedere cronologic, dar si din punctul de vedere al conceptiei logice. Luciditatea si tensiunea spirituala transpar in fiecare pasaj al acestei opere consacrate unei febrile cautari a adevarului. Tucidide incearca sa patrunda cauzele profunde ale evenimentelor si succesiunea logica a acestora. Scriitura sa este precisa, constructia rationamentelor este riguroasa si clara. Prezentarea este rece, obiectiva, lipsita de orice preocupare fata de pitoresc si agreabil. In pofida severitatii tonului, specific strategului, pe alocuri apar accente patetice, dar controlate de un stil elaborat si subtil. Tucidide reprezinta momentul de apogeu al prozei secolului V i.Hr., dialectul attic dovedindu-se a fi instrumentul intelectual ideal pentru acest istoric inteligent si analitic. Tucidide a redat, in lucrarea sa, perioada primilor zece ani ai razboiului peloponesiac (431-411).
Evenimentele petrecute in ultimii 10 ani ai acestui conflict, precum si cele care au urmat, pana in anul 362 i.Hr., au fost redate in Helenicele, de catre athenianul Xenophon, unul dintre discipolii filozofului Sokrates. Xenophon a mai scris Anabasis, lucrare consacrata expeditiei Celor Zece Mii, la care a participat el insusi, si Kyropaedia, roman istoric referitor la educatia regelui persan Cyrus II. Desi stilul sau este agreabil, viu, iar informatiile sale erau corecte, Xenophon nu s-a ridicat, ca spirit, la inaltimea predecesorilor sai. Xenophon nu este preocupat de cauzele profunde ale fenomenelor istorice, recurge la o psihologie sumara, stilul este lipsit de realism si profunzime, idealizarea personajelor marcante fiind utilizata frecvent.
Insa, in afara de aceste trei mari nume ale istoriografiei grecesti, s-au pastrat numele mai multor istorici din secolele V si IV i.Hr., a caror opera s-a pierdut sau din care s-au conservat doar fragmente.
La inceputul secolului IV i.Hr., Ctesias din Cnidos a scris o Istorie a persilor, care a fost terminata de Dion din Colophon. Theopomp din Chios, care a trait in secolul IV i.Hr., a scris un rezumat al istoriei lui Herodot si o istorie a lui Filip II, regele Macedoniei. De asemenea, s-au conservat pe papyri (Helenicele de la Oxyrinchos), fragmentele unei lucrari istorice anonime din secolul IV i.Hr., care reda evenimentele din anii 396-395 i.Hr. Ephoros din Cumae si-a redactat opera in a doua jumatate a secolului IV i.Hr., care a constituit prima incercare de a scrie o istorie universala. Opera sa a fost folosita, trei secole mai tarziu, de Diodor din Sicilia, care a scris Biblioteca istorica. Au existat, totodata, mai multi istorici minori, attidografi, care si-au consacrat operele istoriei Atticii.
Printre insotitorii lui Alexandru cel Mare in marea expeditie asiatica s-a aflat si un istoric, Onesikritos. Acesta, care era si filosof al curentului cinic, a proiectat asupra regatului regelui indian Musicanos o imagine utopica. Insa si alti numerosi insotitori ai lui Alexandru in marea gesta asiatica sau contemporani ai sai, au avut preocupari care, la limita, se invecineaza cu istoria, precum jurnalele, memoriile si pamfletele. Printre acesti autori se numara Ptolemaios I Soter, viitorul rege ale Egiptului, Aristotel din Casandreea (fost ofiter in armata lui Alexandru), Callistenes (nepotul filozofului Aristotel), Eumenes din Cardea (secretarul lui Alexandru cel Mare), Diodor din Eritreea (asistentul lui Eumenes), Hieronymos din Cardia, Chares din Mitylene, Clitarhos din Alexandria (ofiter in armata lui Alexandru), Nearhos (amiral al flotei macedonene), Anaximenes din Lampsakos, Marsyas din Pella, Dikaiarhos din Mesana, Hegesias din Magnesia, Timaios din Tauromenion, Philarhos din Naucratis, Sotiros din Alexandria, Hermippos din Sikyone, Duris din Samos, Agatarhides din Alexandria, Karistios din Pergam, Asklepiodes, Androsthenes, Medios si Hegesandros. Din operele acestor autori nu s-au pastrat decat unele fragmente.
Istoria lui Alexandru cel Mare s-a transmis prin trei traditii:
a. cea stiintifica, reprezentata de Flavius Arrianus (general si om politic care a trait la curtea imparatilor dinastiei Antoninilor, in secolul II d.Hr.);
b. cea vulgara, reprezentata de Diodor din Sicilia, de Trogus Pompeius si de Curtius Rufus, si
c. cea reprezentata de Plutarh.
Traditia vulgara a fost inspirata din scrierile lui Cleitarhos si a lui Onesikritos, care erau mari amatori de mituri si paradoxuri. Opera lui Arrianos a fost inspirata de Efemeride (jurnalul oficial al expeditiei lui Alexandru), elaborate de Eumenes din Cardia, si de scrierile lui Ptolemaios I Soter si ale lui Nearhos.
Un alt nume important al istoriografiei elenistice este cel al lui Timaios din Tauromenion, care a trait in ultima jumatate a secolului IV i.Hr. si in prima jumatate a secolului urmatoare. Acesta a scris o istorie a Siciliei, care relateaza evenimentele pana in anul 264 i.Hr. Hieronymos din Cardia a scris o istorie care incepe cu anul mortii lui Alexandru cel Mare (323 i.Hr.) si sfarseste cu acela al mortii lui Pyrrhos (272 i.Hr.). Pilarchos din Naukratis a compus o istorie care cuprinde evenimente petrecute intre invazia lui Pyrrhos in Pelopones (273 i.Hr.) si moartea regelui spartan Cleomenes III (219 i.Hr.).
Cel mai mare istoric al epocii elenistice a fost Polybios. Nascut la Megalopolis, in Pelopones, in jurul anului 200 i.Hr., a fost ales hipparchos (comandant al cavaleriei) Ligii Aheene in 169 i.Hr. Dupa batalia de la Pydna, fiind banuit de simpatii promacedonene, Polybios a fost trimis la Roma ca ostatic, impreuna cu alti 1000 cetateni. Acolo, el a devenit prieten apropiat al lui Cornelius Scipio Aemilianus, cuceritorul Cartaginei, pe care l-a insotit in toate expeditiile sale militare. Polybios a revenit in patria sa natala, unde a murit in jur de 120 i.Hr. Istoriile sale cuprindeau 50 de carti, din care s-au pastrat integral doar 5. In aceasta lucrare, Polybios nareaza evenimentele cuprinse intre 221 si 146 i.Hr. El a mai scris in tinerete o lucrare dedicata vietii lui Philopoemen, un Tratat de tactica si o lucrare de geografie. Pentru Istorii, lucrare de istorie universala, Polybios l-a ales ca model pe Tucidide, incercand sa reconstituie si sa explice cucerirea romana. Polybios vedea in istoria elenismului o istorie universala a oikumenei (lumea locuita), dar care isi pierduse dimensiunea civica. Aceasta avea sa i-o confere Roma, viitoarea stapana a lumii. Metoda lui Polybios este pragmatica, relatarea sa fiind facuta cu luciditatea si logica riguroasa a unui militar si om de stat. Polybios incearca sa surprinda resorturile profunde ale ridicarii si declinului marilor state. Formatia de filosof al istoriei a lui Polybios este perfect ilustrata de paradigma evolutiei ciclice (anakyklosis) a "constitutiilor". Aceasta teorie introduce, totodata, in istorie, si aspectul politic, sub auspiciile viziunii stoice asupra universului, care cunoaste faze de crestere, descrestere si colaps, ciclul fiind reluat continuu. Cele sase forme de guvernamant sunt monarhia, care degenereaza ulterior in tiranie, fiind inlaturata de democratie, care, de asemenea, se degradeaza, ajungand ohlocratie (anarhie). Ohlocratia face necesara reaparitia monarhiei si ciclul se reia la nesfarsit. Secretul puterii si virtutii romane consta in coexistenta si limitarea reciproca a celor trei forme "bune" de guvernamant: monarhia, reprezentata de consuli, aristocratia, intruchipata de Senat si democratia, reprezentata de adunarile poporului.
Stilul lui Polybios este sec si epideiktic (demonstrativ). El nu face nici o concesie retoricii, discursurile lipsind din opera sa. Polybios ii reproseaza in permanenta predecesorului sau, Timaios, absenta culturii filozofice si aplecarea spre retorica; istoricul megalopolitan opereaza distinctii intre cauze (aitia), pretext (profasis) si inceputul (arhé) unui fenomen istoric, pledand in favoarea principiului cauzalitatii. Pentru a-si atinge obiectivele, Polybios a efectuat o severa critica comparativa a izvoarelor folosite.
Ultimii mari istorici ai epocii elenistice sunt Diodor din Sicilia, Strabon si Dionysios din Halicarnas.
Diodor era originar din orasul sicilian Agyrion si nascut in jurul anului 90 i.Hr. El a intreprins numeroase calatorii in Asia si in Europa, unde s-a documentat pentru vasta sa Biblioteca Istorica. Aceasta este alcatuita din 40 de carti, care incep cu epoca mitica si se incheie cu expeditia lui Caesar in Britania, in 54 i.Hr. In opera sa nu apar numai informatii istorice, ci si date de ordin geografic si etnografic. Din opera s-au pastrat integral cartile 1-5, care redau istoria popoarelor orientale, a grecilor, iberilor si etruscilor si 11-12 (sec. V i.Hr. - inceputul secolului III i.Hr.), precum si fragmente din cartea a 6-a, 11-17 (perioada 480-323) si 17-20 (323-302). Lucrarea a fost conceputa sub forma unui compendiu, Diodor intentionand sa scrie o adevarata istorie universala.
In ceea ce priveste, insa, lipsa de discernamant in stabilirea cronologiilor si absenta originalitatii, criticile la adresa lui Diodor sunt intemeiate. Puterea sa de sinteza era redusa, lucrarea sa fiind un compendiu de date care nu sunt diferentiate, ordonate in raport cu o logica interna. Spre deosebire de Polybios, in a carui opera soarta (Tyché) ocupa un rol nesemnificativ, aceasta este frecvent invocata de Diodor, fapt care scade valoarea criticii comparative a surselor practicate de acest istoric. Diodor nu face abuz de retorica, dar, in acelasi timp, stilul sau este plat si lipsit de savoare.
Cu toate acestea, opera lui Diodor este foarte utila din punctul de vedere al informatiei, in special asupra istoriei Siciliei, a epocii lui Filip II si Alexandru cel Mare si a perioadei diadohilor. De asemenea, lucrarea sa cuprinde informatii referitoare la istoria Dobrogei si la geti.
Dionysios din Halicarnas a trait aproape intreaga viata la Roma. El a scris, incepand cu anul 8 i.Hr., o Istorie veche a Romei, in 20 de carti, din care s-au pastrat 11 aproape in intregime si numeroase fragmente din celelalte. Lucrarea sa trateaza perioada cuprinsa intre intemeierea Romei si primul razboi punic. La fel ca si in cazul lui Diodor, opera lui Dionysios este redactata in acelasi stil lipsit de relief si de imaginatie. Dionysios trateaza cu aceeasi neglijenta critica surselor si cronologia. Tonul sau este panegirico-apologetic, iar referirile la familia, religia si institutiile romane lipsesc.
Strabon a fost contemporan cu imparatul Augustus si era originar din orasul Amaseea din Pont. A aderat la stoicism in tinerete si a efectuat mai multe calatorii in Asia Mica, Grecia, Italia si Egipt, in timpul carora s-a documentat pentru viitoarea sa lucrare, Comentarii istorice, publicata in 47 de carti. Aceasta este o lucrare de istorie universala, cuprinzand perioada 146-27 i.Hr. Ulterior a scris Geografia, in 17 carti, care este sigura opera geografica a antichitatii pastrata aproape integral pana in prezent. Dupa o scurta introducere in studiul acestei discipline, lucrarea continua cu descrierea Europei, Asiei si a Africii. Influenta lui Polybios asupra operei sale este vizibila: asemenea marelui istoric megalopolitan, Strabon a optat pentru viziunea enciclopedica asupra tinuturilor descrise. Geografia contine informatii pretioase de ordin istoric, cultural si mitologic si este valoroasa prin tinuta sa stiintifica. Printre informatiile de ordin geografic si istoric, se regasesc si cele referitoare la Dacia.
In paralel cu dezvoltarea prozei istorice, in lumea greaca si-a facut aparitia reflectia de tip filozofic, ambele fiind reflexe al inceputurilor gandirii rationale si abordarii de tip stiintific. Astfel, primii "oameni de stiinta" sunt si primii filozofi.
Primele investigatii de tip stiintific si filozofic sunt legate de preocuparile "iubitorilor de intelepciune" (philosophoi) ionieni. Printre acestia se numara Thales din Milet si Pythagoras din Samos (exilat ulterior la Crotona, in Italia), care au trait la cumpana dintre secolele VII si VI i.Hr.
Thales, emancipandu-se de mitologie, a fost printre primii ganditori greci care a incercat sa dea o explicatie rationala fenomenelor naturii. El a asezat la baza existentei universului o materie primordiala, pe care a numit-o "apa". In domeniul astronomiei, Thales a fost adeptul teoriei geocentrismului; de asemenea, a studiat miscarea astrelor si a determinat cauza eclipselor. Thales a avut si preocupari tinand de domeniul matematicii, el fiind autorul unor teoreme din geometrie care ii poarta numele. In epoca elenistica el a fost considerat drept unul dintre cei sapte intelepti ai lumii antice.
Pythagoras (Pitagora) a intemeiat la Crotona o comunitate religioasa si politica, care a constituit un model pentru cetatile grecesti din Italia. Ordinul religios intemeiat de Pitagora urmarea separarea sufletului de corp prin vointa pentru a intra in contact cu divinul. Curand, regimurile politice instituite dupa modelul scolii lui Pitagora au devenit nepopulare si adeptii acestuia au fost nevoiti sa se exileze la Metapontum. Pitagora a fost primul ganditor care s-a referit la filozofie ca la o disciplina aparte. La baza sistemului sau filozofic se afla un model matematic, bazat pe numere, care ar constitui principiul si sursa existentei. Conceptia sa este dualista, opusa filozofilor ionieni, fiind intemeiata pe existenta materiei amorfe primordiale (haos), si a focului central, sursa rationalitatii. Practicant al ascezei mistice, Pitagora a fost, totodata, cel care a descoperit baza matematica a intervalelor muzicale. El sustinea ca muzica reprezinta o forma elevata de manifestare a universului si o cale spre purificarea sufletului. Filozofia lui Pitagora cuprinde si o serie de interdictii de ordin moral, alimentar, comportamental. Este dificil de deosebit intre nucleul originar al filozofiei sale si creatia discipolilor sai, mai ales din cauza ca Pitagora nu a scris nimic. Figura lui Pitagora a fost inconjurata de o aureola de mit, care a fost amplificata ulterior de romani si in epoca moderna.
Un alt filozof din Milet, contemporan cu Thales, Anaximandros, a manifestat, de asemenea, preocupari pentru matematica, astronomie, stiintele naturii si geografie. El a identificat in apeiron principiul esential aflat la temelia universului. Apeiron-ul este esenta externa, invizibila, indefinita si aflata in miscare permanenta.
Anaximenes, originar, de asemenea, din Milet, a identificat aerul ca fiind elementul primordial din care au luat fiinta celelalte elemente.
Xenophanes din Celophon, poet si "teolog", a elaborat un sistem potrivit caruia universul este guvernat de un singur zeu, impersonal, in timp ce politeismul antropomorf ii aparea ridicol.
Discipolul acestuia, Parmenides din Eleea, facea o distinctie neta intre perceptia senzoriala si cea oferita de ratiune. Scopul filozofiei este descoperirea adevarului, aletheia, care este unic, imobil, imuabil si nu poate fi surprins decat de gandire. Diversitatea lumii si miscarea sunt, in opinia lui Parmenides, inselatoare.
Zenon din Eleea, care a trait in secolul V i.Hr., a fost discipolul lui Parmenides. El a dezvoltat teoria lui Parmenides, demonstrand, prin reducere la absurd, ca miscare a si pluralitatea sunt iluzorii. Aristotel il considera pe Zenon drept parintele dialecticii.
Empedokles din Akragas, contemporan cu Zenon, considera ca universul s-a format prin combinarea celor patru elemente primordiale, externe si imuabile: pamantul, apa, aerul si focul. Procesul de unire si de separare este provocat de doua forte universale, iubirea (philotes) si ura (neikos), prin care iau nastere si dispar toate entitatile. Actiunea celor doua forte e determinata de un principiu superior, necesitatea (ananke). Pentru Empedokles, materia si energia nu pot exista separat.
Nascut la Ephes, la jumatatea secolului VI i.Hr., Herkleitos (Heraclit) constituie o figura aparte in cadrul curentelor filozofice ioniene din aceasta perioada. Personalitate enigmatica, Heraclit nu a apartinut nici unei scoli filozofice si nici nu a creat un curent. El ii dispretuia atat pe Homer si pe Hesiod, cat si pe pitagoricieni si pe filozofii "materialisti" ionieni. Meditativ, solitar si ermetic, el si-a atras porecla de "obscurul" (skoteinos). Spre deosebire de contemporanii sai, Heraclit considera ca principala caracteristica a universului era schimbarea, miscarea permanenta, sintetizata prin expresia panta rhei ("totul curge"). Elementul primordial este, credea Heraclit, focul viu, dar si factorul motor care genereaza celelalte elemente. Heraclit a fost un stralucit dialectician, el punand in evidenta, in mod constant, caracterul contradictoriu al lucrurilor, dar si complementar, in acelasi timp, in virtutea logos-ului.
Anaxagoras din Clazomenai s-a stabilit la Atena, unde a intrat in cercul cultural patronat de Perikles. Pe langa preocuparile filozofice, Anaxagoras avea cunostinte vaste din domeniul matematicii, astronomiei si stiintelor naturii, fiind apreciat de contemporani pentru cultura sa enciclopedica. Orientarea sa filozofica materialista i-a atras acuzatia de impietate (asebeia). Asemenea celorlalti filozofi ionieni, Anaxagoras era preocupat de problema genezei universului. In conceptia sa, Universul este alcatuit din mici particule elementare, eterne, care sunt angrenate intr-o miscare haotica. Miscarea acestora a fost ordonata de un principiu numit nous (ratiunea, inteligenta). Prin ordonarea miscarii particulelor elementare (homoiomeriai) a luat nastere universul. Separarea si dispersarea acestor elemente sta la baza tuturor fenomenelor universului. In universul lui Anaxagoras nu exista loc pentru zei, a caror existenta este negata de catre filosoful ionian. Pentru Anaxagoras, soarele era o masa de metal incandescent si astrii asemenea Pamantului. Meteoritii, eclipsele de Soare si inundatiile sunt simple fenomene naturale. Invatatura sa a fost cuprinsa in lucrarea Despre natura (Peri physeos), din care s-au pastrat fragmente.
Discipol al lui Zenon din Eleea, Leucip (Leukippos) a fondat, dupa 450 i.Hr., la Abdera, propria scoala filozofica. Leucip este fondatorul teoriei "materialiste", potrivit careia la baza existentei se afla particule invizibile, atomoi (atomii).
Teoria a fost preluata si dezvoltata de principalul sau discipol, Demokritos (Democrit), care a dezvoltat-o intr-un adevarat sistem filozofic. Atomii, particule solide, invizibile, imperceptibile, necreate si eterne, aflate intr-o continua miscare, alcatuiesc, prin combinarea lor, toate obiectele si fenomenele care constituie universul, atat cele materiale, cat si sufletul uman. Spre deosebire de ceilalti filozofi, Democrit sustine teza infinitatii lumilor. El opune mitului varstei de aur teoria dezvoltarii ascendente a societatii omenesti. Forta motrice care determina evolutia istoriei umane sunt necesitatile oamenilor (chreia).
Gandirea filozofica greceasca a facut un nou pas pe calea rationalizarii, marcat de accente sceptice, odata cu aparitia sofistilor. Filozofi itineranti, cu un discurs seducator, prin forma sa, acestia au fost primiti cu entuziasm, la inceput, la Atena. Ei dadeau lectii de elocventa si dialectica, primind, in schimb, bani pesin. Atat Protagoras, cat si discipolul sau, Gorgias, aduceau critici necrutatoare ordinii existente si chiar celei religioase. Relativismul moral si scepticismul religios al sofistilor le-a adus acuzarea de asebeia, motiv pentru care au fost determinati sa paraseasca Atena. Specificul filoszfiei sofiste poate fi ilustrat prin aforismul atribuit lui Protagoras, potrivit caruia "omul este masura tuturor lucrurilor".
Gandirea sofistilor au avut o influenta majora asupra filozofilor apartinand curentului sceptic. In schimb, Socrate si Platon au combatut in mod sistematic tezele sofistilor, criticand detasarea discursului acestora de morala si etica. Cu toate acestea, Gorgias, Protagoras si Prodikos sunt primii care au definit cu rigoare si precizie proprietatea termenilor si cerintele stilului. Rationamentele lor aveau o finalitate practica, fiind destinate persuadarii auditoriului. Treptat metoda sofistilor a degenerat in rationamente specioase, iar termenul care desemna curentul caruia ii apartineau acestia a capatat valente peiorative.
Odata cu sofistii si, mai ales, cu Sokrates, centrul de interes al demersului filozofic s-a deplasat dinspre speculatia cosmogonica spre cercetarea interiorului sufletului omenesc. Acest fapt a condus la o adoptare, de catre moderni, a unei conventii prin care toti filozofii anteriori acestei perioade au fost numiti "presocratici". Nascut la Atena in jur de 470 i.Hr., Sokrates nu si-a parasit niciodata cetatea natala. Tema centrala a gandirii lui Sokrates este ilustrata prin formula inscrisa si pe frontispiciul templului lui Apollo de la Delphi: "Cunoaste-te pe tine insuti". Principala preocupare a lui Sokrates au constituit-o observatia psihologica si reflectia morala. Expert in arta verbala a sofistilor, Sokrates si-a concentrat atentia asupra vietii zilnice, folosindu-si inteligenta si rationamentele pentru a inainta, treptat si metodic, pe calea cunoasterii adevarului, pe care il descoperea la capatul unor controverse cu partenerii sai de discutie. In pofida meritelor lui, Sokrates a fost condamnat la moarte de concetatenii sai in 399 i.Hr., fiind acuzat de impietate si de corupere a tineretului. Sokrates nu a scris nimic, filozofia sa parvenindu-ne prin intermediul lui Platon, unul dintre discipolii sai. Acest fapt a contribuit la adancirea enigmei si a caracterului bizar care inconjoara figura acestui original ganditor.
Platon s-a nascut la Atena, intr-o familie aristocratica, in jurul anului 427 i.Hr. In tinerete a calatorit la Megara, in Egipt, la Cyrene, la Tarent si Syracusa, unde a studiat filozofia pythagoreica. Ulterior, el a fost influentat in opera sa de modelul lui Archytas din Tarent, matematician si strateg, pentru a alcatui portretul ideal al filozofului-rege. Platon a fost profund marcat, in tinerete, de regimul Celor Treizeci de Tirani si de sentinta nedreapta pronuntata de poporul athenian impotriva maestrului sau, Sokrates. El a incercat sa exercite asupra tiranilor syracusani o influenta in materie de conducere politica, in doua randuri, insa a fost, de fiecare data, alungat. Revenit la Atena, el a infiintat o scoala proprie, numita Akademia, dupa numele gradinii consacrate eroului Akademos, unde se afla aceasta. Platon a murit la Atena, in 347 i.Hr.
Filozoful atenian a scris 29 de dialoguri, insa traditia i-a atribuit alte 12, precum si numeroase scrisori si colectii de definitii. In dialogurile de tinerete (Apararea lui Socrate, Criton, Ion, Hippias Maior, Hippias Minor, Alkibiades, Laches, Charmides, Statul - partea I, Eutyphron si Lisis), Platon evoca si elogiaza figura lui Sokrates. In aceasta perioada, Platon este inca puternic influentat de gandirea maestrului sau. Acestea sunt cunoscute sub numele de aporetice (aporia - impas, dificultate), Platon lasandu-l pe cititor sa gaseasca singur explicatiile scrierilor sale. In perioada de maturitate, Platon a scris marile sale dialoguri, in care este vizibila influenta pythagoreica: Menon, Symposion (Banchetul), Phaidon, Politeia (Republica), Phaidros si Statul (cartile II - X). In cadrul acestora, Platon a dezvoltat doctrina ideilor, aplicata in mai multe domenii: politica, metafizica, etica si estetica. Dialogurile tarzii (Teaithetos, Parmenides, Sophistes (Sofistul), Politikos (Politicul), Timaios si Nomoi (Legile), redactate la batranete au fost consacrate unei reconsiderari a doctrinei ideilor.
Sistemul filozofic al lui Platon este deosebit de complex, fapt care face foarte dificila o prezentare sintetica a acestuia. Mai mult, gandirea sa a suferit o permanenta evolutie si transformari profunde, particularitatile stilistice si calitatea literara complicand interpretarea si sistematizarea.
In centrul sistemului platonician se afla ideile, care nu reprezinta o notiune abstracta, extrasa din experienta, ci au o existenta apriorica. Fenomenele si obiectele naturale sunt imitatii imperfecte ale ideilor, fiind reale doar in masura in care participa la modelul ideal. In identificarea valorilor obiective, Platon utilizeaza metoda dialectica. Cunoasterea adevarului rezulta nu in urma realitatii sensibile, ci a constructiilor intelectului. Ideile au o realitate obiectiva, independenta de opiniile oamenilor. Pentru Platon, matematica este stiinta si instrumentul de lucru ideal. Cu ajutorul acestei metode de investigatie, filosoful atinge valoarea suprema, Binele, perceput sub trei aspecte: frumusetea, proportia si adevarul. Obiect al cunoasterii autentice, acesta devine criteriul suprem de valoare. Reflectarea sa in arta de a trai isi afla expresia completa in politica. Aceasta, la randul sau, ocupa, potrivit lui Platon, locul privilegiat intre celelalte stiinte. Platon expune, in Republica, modelul ideal al cetatii, care va fi condusa de filozofi, singurii cunoscatori pertinenti ai Binelui, deoarece au cunostinta deplina a valorilor supreme. In cetatea ideala exista trei clase sociale (inteleptii, razboinicii si producatorii), care reprezinta cele trei parti ale sufletului (ratiunea, instinctul de aparare si instinctele primare).
Platon sustine ideea nemuririi sufletului, pornind de la ipoteza cunoasterii datorita capacitatii de a sesiza adevarul, de catre esenta (ideea) la care se raporteaza umanitatea. In cosmologia platoniciana, sufletele sunt la fel de vechi ca si universul, ele aflandu-se in continua migrare de la un trup muritor la altul.
Odata cu Platon, dialogul literar-filozofic atinge perfectiunea, atat in privinta continutului, cat si a mijloacelor, stilului si calitatii limbii utilizate. Platon nu foloseste doar metoda dialectica, referintele literare, mitologice, precum si exprimarea poetico-alegorica fiind prezente in numeroase dialoguri. In opera sa apar numeroase expresii arhaice sau specifice altor genuri literare. Platon este considerat, totodata, unul dintre marii maestri ai prozei in dialect attic, care a atins, in opera sa, culmi care nu au mai fost atinse ulterior. In perioada sa de elaborare, teologia crestina a fost puternic influentata de teoria platoniciana a ideilor. Influenta lui Platon va fi foarte mare si in scolastica medievala, dar va beneficia de un adevarat cult in perioada Renasterii si in epoca moderna.
Alti discipoli ai lui Sokrates au fondat sisteme filozofice diferite. Unul dintre acestia, Antisthenes, a fondat scoala cinica, denumita astfel dupa numele "Porticului Cainelui" (Kynosarges), unde se reuneau discipolii sai. Filozofii cinici manifestau un dispret suveran fata de conventiile si principiile care reglementau functionarea societatii, considerand ca omul trebuia sa duca o existenta la limita necesarului supravietuirii. Cel mai ilustru reprezentant al acestui curent a fost, fara indoiala, Diogene din Sinope, contemporan cu Alexandru cel Mare si discipol al lui Antisthenes. Acesta, care se considera drept "un cetatean al lumii", locuia intr-un butoi, purta, in permanenta, aceeasi haina, cersea pentru a trai, dar, in acelasi timp, isi batjocorea concetatenii pentru modul lor de viata.
Aristip (Aristippos) din Cyrene, un alt discipol al lui Sokrates, a abandonat ideile maestrului sau, pentru a fonda, in cetatea sa natala, o alta scoala filozofica. Doctrina sa este dificil de reconstituit, insa, se pare ca avea ca idee centrala placerea (hedone), motiv pentru care filozofia sa este numita hedonism. Hedonistii ignorau logica si fizica, in favoarea exclusiva a eticii. Ei sustineau ca singura cale de cunoastere erau simturile, rol pe care il refuzau intelectului si ratiunii.
Stiinta practica a rationamentului, inaugurata de sofisti, a evoluat, in cursul secolului II i.Hr., atingand apogeul in cel urmator. Ea si-a aflat, ca teren predilect de manifestare, retorica politica si practica judiciara. Pledoariile judiciare nu erau rostite intotdeauna de cei care le redactau. Spre exemplu, metecul Lysias, care fusese ruinat in urma confiscarilor Celor Treizeci si-a castigat existenta ca logographos (autor de discursuri), scriind discursuri pentru pledanti. Discursurile sale stralucesc prin claritate, rigoare a rationamentului si firesc, la fel a procedat si retorul Isokrates (Isocrate), care a intemeiat si o scoala de retorica. Opera sa principala il reprezinta Panegiricul, discurs destinat a fi rostit cu ocazia Jocurilor Olimpice din 380 i.Hr., in care aducea un elogiu patriei sale Atena. Pe de alta parte, Isocrate considera ca Ellada isi irosise energiile in luptele dintre cetati, motiv pentru care aceste razboaie fratricide trebuiau sa inceteze, pentru ca intreaga energie a lumii grecesti sa fie concentrata impotriva Imperiului Persan. In viziunea sa, Grecia trebuia sa fie unificata sub hegemonia unei singure cetati care sa conduca marea expeditie asiatica. Realizand ca Atena nu mai este capabila sa asume acest rol, Isocrate si-a indreptat atentia spre Macedonia, devenind un sincer admirator al lui Filip II.
O viziune radical opusa lui Isocrate avea oratorul patriot Demosthenes, pentru care acceptarea hegemoniei macedonene echivala cu sfarsitul independentei cetatilor grecesti. Acesta ti-a pus intreaga energie in serviciul Atenei, incercand in repetate randuri sa isi convinga concetatenii sa abandoneze inertia si sa actioneze energic impotriva Macedoniei. Discursurile sale, Filipicele (indreptate impotriva lui Filip II) se remarca prin patriotismul ardent si prin elocinta lor directa si vibranta. Nici unul dintre marii oratori athenieni, precum Hypperides sau Lycourgos, care erau partizani ai lui Demosthenes, nu au atins nivelul elocintei acestuia, si nici abilul sau adversar, Eskines. Acesti oratori sunt ultimii apologeti si aparatori ai maretiei si libertatii Atenei, in perioada in care marea cetate elena si intreaga Grecie urmau sa isi piarda independenta. In perioada elenistica, retorica va inregistra un declin, ajungand sa fie un simpul exercitiu de scoala. Dimensiunea civica si ipostaza eroica a retoricii s-au sufocat in absenta mizei esentiale a continutului ei, reprezentat de libertatea politica.
Aristotel (384-322 i. Hr) a fost cel mai stralucit discipol al lui Piaton, dar s-a indepartat de ideile maestrului sau. Dupa moartea lui Piaton, conducerea Akademiei a fost luata de nepotul sau Speusippos. Originar din Stagira, Aristotel era fiul medicului regelui Macedoniei. Dupa ce si-a petrecut tineretea in cercul lui Piaton, Aristotel a plecat, dupa moartea maestrului (348-347 i.Hr.) de la Atena si a predat filozofia la Assos, in Mysia si la Mitylene, in Lesbos. Intre anii 343-342-340, el a stat le curtea regelui Filip II al Macedoniei si a fost maestrul fiului acestuia, Alexandru.
Dupa moartea lui Filip II, Aristotel a plecat la Atena, unde a infiintat o scoala proprie, numita Lykeion sau Perpatos; scoala sa mai era numita si peripatetica, deoarece discutiile aveau loc in timpul unor plimbari (peripateo - a se plimba). Aristotel s-a indepartat de doctrina ideilor, profesata de Platon, si s-a indreptat spre studiul faptelor si analiza. Pentru stagirit, reflectia filozofica era conditionata de eruditie, iar sinteza, sistemul trebuiau sa fie precedate de studiu si cercetare. Metoda stiintifica inaugurata de Aristotel era si rodul formatiei sale de medic. Opera sa cuprinde aproximativ 400 de lucrari, dintre care s-au pastrat doar 47 de titluri. O parte din lucrari au fost destinate publicarii (exoterice), in timp ce o alta parte erau consacrate cunoasterii numai de catre initiati. Printre lucrarile exoterice se numara Eudemos sau Peri Psyches (Despre suflet) in care abordeaza doctrina nemuririi sufletului, Peri rhetorikes (Despre retorica), Peri philosophias (Despre filozofie), Protreptikos (Introducere in filozofie, in care este definit omul politic) si Peri dikaiosynes (Despre dreptate). In aceste lucrari, gandirea lui Aristotel este tributara, inca, in mare masura, lui Platon.
In timp ce platonicienii clasificau principalele directii ale discursului filozofic in probleme etice, fizice si dialectice (logice), Aristotel distinge intre filozofia teoretica (teologie, matematica, fizica), filozofia practica (etica, politica) si filozofia poetica. Problemele din prima categorie au fost tratate de Aristotel in lucrarile Metafizica, Fizica, Despre cer, Meteorologicele, Istoria animalelor si Despre suflet. Cele mai ilustrative lucrari pentru filozofia practica a lui Aristotel sunt Politica, Etica nicomahica, Organonul si Constitutia atenienilor. In Politica, Aristotel a prezentat constitutiile a 158 de cetati grecesti pornind de la analiza formelor de conducere. El considera fericirea drept scopul ultim al activitatilor umane. Binele suprem este transcendent si greu de definit, astfel incat omul trebuie sa abandoneze aceasta iluzie si sa caute sa obtina cel mai mare bine posibil, care este realizabil. Conditia de baza a fericirii o constituie activitatea si, in primul rand, cea politica. Potrivit lui Aristotel, antropos zoon politikon ("omul este un animal politic").
Insa, asemenea lui Platon, Aristotel considera ca filozoful este depozitarul stiintei universului. In acest scop, el foloseste metoda inductiva care presupune studiul obiectelor reale pentru a identifica esenta. O prima conditie a metodei inductive o constituie descoperirea categoriilor cu ajutorul carora se ajunge la episteme (cunoasterea stiintifica). Acestea sunt: esenta sau substanta, calitatea, cantitatea, relatia, timpul, locul, actiunea, pasiunea si posesiunea. Cunoasterea autentica, prin care se ajunge la descoperirea esentei, are in vedere patru cauze: materiala, formala, eficienta si finala. La originea Universului, sustine Aristotel, se afla un principiu de natura spirituala, nedeterminata, motorul prim al miscarii.
In ce priveste fizica, Aristotel postuleaza trei principii de miscare: forma, care defineste ceea ce devine un lucru; privarea de forma, care reprezinta punctul de plecare al devenirii formei si substratul ca materie, care se conserva in timpul miscarii/transformarii. Cauza finala si principiul organizator este natura; pentru fiintele vii, natura este sursa de miscare esentiala. Pentru Aristotel, sufletul nu era independent de materie si, spre deosebire de sufletul material (nous), el este un principiu vital caracteristic oricarei fiinte vii.
In conceptia lui Aristotel, logica nu este o stiinta, ci un instrument (organon), al carui obiect de actiune este omul, motiv pentru care lucrarea sa dedicata logicii a fost intitulata Organon.
Filozofia lui Platon si-a gasit, insa, camp de manifestare si in domeniul artei si al retoricii. In Retorica, Aristotel a realizat prima fundamentare teoretica a acestei discipline. Filosoful stagirit considera ca discursul retoric trebuie sa porneasca de la cunoasterea caracterului si a pasiunilor. In Poetica, Aristotel emite principiile generale ale artei care, ulterior, vor capata caracter normativ. Pentru Aristotel creatia artistica este un act de mimetism, de imitare a actului de creare a vietii (mimesis). Functia spirituala a artei consta in purificarea pasiunilor sufletului (katharsis).
Formatia lui Aristotel a fost enciclopedica, el incluzand in sfera sa de interes toate domeniile cunoasterii din epoca sa. El poate fi considerat adevaratul creator al limbajului filozofic si al metodei stiintifice de investigare.
Cele doua mari curente filozofice, intemeiate in jurul scolii lui Platon (Akademia) si a lui Aristotel, vor continua sa existe si in perioada elenistica, insa, alaturi de acestea, vor aparea altele noi. Daca in secolul IV i.Hr., diferentele de ordin doctrinar dintre diferitele curente erau bine fixate, in epoca elenistica, acestea se vor estompa, spiritul eclectic al epocii elenistice a facut ca scolile filozofice sa introduca in doctrinele proprii elemente ale altor curente, influentandu-se reciproc.
In ceea ce priveste Academia platoniciana, primii discipoli ai fondatorului acesteia au respectat, in general, doctrina maestrului lor. Speussipos a substituit insa ideii de Bine, cele zece idei ale lui Pythagora. Influenta curentului pythagoreic s-a facut simtita si asupra lui Xenokrates din Chalcedon, un alt ilustru reprezentant al Academiei Vechi, acesta considerand sufletul drept un numar care se misca.
In perioada Academiei Medii (secolele III-II i.Hr.), platonicienii au renuntat, partial, la dogmatismul predecesorilor lor, introducand in sistemul lor unele elemente apartinand curentului sceptic. Potrivit reprezentantilor acesteia, criteriul adevarului este judiciosul, care permite propagarea efectelor unei actiuni juste si dupa infaptuirea ei, Cei mai de seama reprezentanti ai Academiei medii sunt Arkesilaos din Pitane in Eolida (secolul III i.Hr.) si Carneades din Cyrene (secolul II i.Hr.).
Academia Noua (secolul I i.Hr.) s-a aflat sub influenta stoicismului. Reprezentantii acesteia, Clitomahos, Philon din Lariss si Antiochos din Askalon, afirmau ca adevaratii continuatori ai lui Platon nu sunt Arkesilaos si Carneades, ci stoicii. In aceasta perioada, Academia va reveni la dogmatism.
La conducerea scolii peripatetice (Lykeion), lui Aristotel i-a succedat Teophrastos, autorul unei opere vaste, din care nu s-a pastrat, din pacate, decat Caracterele, lucrare tinand de domeniul psihosociologiei. Peripateticienii au dovedit aceeasi inclinatie spre studiul pluridisciplinar si pentru cercetare, consacrand ceea ce a devenit, ulterior, prototipul savantului. Printre discipolii acestei scoli s-au aflat Eudemos, Demetrios din Phaleron, Herakleides, Aristoxenos si Dikaiarhos. Ultimul reprezentant al acestei scoli a fost Andronikos din Rhodos, care a publicat operele esoterice ale lui Aristotel si lucrarile lui Teophrastos. Formatia enciclopedica, abordarea pluridisciplinara, metoda de investigare, clasare si prezentare stiintifica riguroasa au constituit o constanta a scolii peripatetice in toata epoca elenistica, fapt aproape singular in aceasta perioada dominata de inclinatia spre irational.
Asemenea lui Socrate, Pyrrhon (Piron) din Elis, fondatorul curentului sceptic, nu a lasat nimic scris. Pentru Piron, fericirea nu se poate obtine decat prin suspendarea oricarui rationament, ca urmare a indoielii. Indiferenta este urmata de tacere si de indiferenta. Contemporan cu Alexandru cel Mare, Piron l-a insotit pe marele cuceritor in expeditia sa orientala pana in India, unde i-a intalnit pe gimnosofisti (gymnosophistai), care erau, de fapt, inteleptii asezati in meditatie. Piron se indoia nu numai de capacitatea intelectului de a surprinde realitatea, ci si de cea a simturilor. Astfel, diferenta dintre omul intelept si cel obisnuit ar fi aparenta, cunoasterea filozofului fiind iluzorie. In fine, scepticismul lui Piron este si moral: pentru acest filosof, nici una dintre actiunile umane nu este superioara alteia, din punct de vedere etic. Ca urmare, speranta, cat si teama de viitor nu sunt justificate. Indoiala lui Piron nu este metodica si creatoare, ci dogmatica. Din punct de vedere religios, scepticii au recurs la compromis, afirmand ca odata ce nu cunoastem daca zeii exista, nu putem afirma nici ca nu exista. Discipolul lui Piron, Timon din Phlius, a scris mai multe poeme satirice, in care ironizeaza toate curentele filozofice, cu exceptia stoicismului. Timon a atacat logica deductiva, afirmand ca postulatele din care este formata aceasta sunt adevaruri care pot fi dovedite prin altele, ajungandu-se la un lant vicios. Scoala sceptica ia sfarsit cu Timon, dar rationamentele acesteia au fost preluate de catre Academia Medie.
Cinismul a continuat sa castige adepti si dupa disparitia lui Diogenes. Acesta din urma aseza in centrul filozofiei sale conceptele de libertate a filozofului fata de mijloacele materiale si constiinta propriei superioritati. Pentru Diogenes, virtutea se obtinea prin exercitiu, efortul trebuia sa il apropie pe om de natura, nu sa il indeparteze. Acesta era omul natural, dar, totodata, si omul universal, cosmopolit, cel caruia ii este indiferenta lumea cetatii.
Discipolii lui Diogene au fost Monymos din Syracusa, Onesikritos din Egina, Krates din Theba si sotia sa, Hipparhia. Un alt cinic de seama a fost Menippos din Gadara, creatorul unui nou gen literar, in care folosea atat proza, cat si poezia, pentru a-i ironiza pe filozofi.
Ceea ce este, insa, specific epocii elenistice, din punctul de vedere al filozofiei, este indepartarea de fizica si metafizica, de dialectica si inclinatia spre eticizare. Acest fapt se datoreaza, in mare masura, mutatiilor survenite in structurile mentale elenistice: categoriile cetateanului si ale cetatii sunt inlocuite cu cele individuale si ale omenirii. Spiritul uman a renuntat la cunoasterea universului pentru a se concentra asupra lui insusi. Din aceasta perspectiva, cele mai reprezentative curente filozofice ale lumii elenistice sunt stoicismul si epicureismul.
Zenon, intemeietorul stoicismului, era originar din Kythion, in Cipru. In jurul anului 300 i.Hr., el a inceput sa predea filozofia in porticul din nordul agorei atheniene (Stoa Poikile), faimos pentru decoratiile sale picturale. Din acest moment, acest curent a fost numit "filozofia porticului" (stoa). Pentru Zenon, fizica si metafizica aveau importanta doar in masura in care serveau virtutii, considerata drept binele suprem. El a fixat doctrina stoica in liniile sale esentiale: determinismul cosmic si incercarea de a atinge fericirea si armonia individuala, indiferent de conditiile exterioare.
Patruzeci de ani mai tarziu, conducerea scolii stoice a fost luata de Cleanthes din Assos, care a scris un Imn catre Zeus, lucrare religioasa de o inalta spiritualitate, renumit pentru intransigenta caracterului sau.
In jur de 230 i.Hr., la conducerea scolii stoice a ajuns Chrysippos (Hrisip) din Soloi, in Cilicia, care a inzestrat doctrina cu o gnoseologie (teorie a cunoasterii). El a avut, de asemenea, importante contributii in logica. Acestuia i-au succedat Diogene din Babylon, Crates din Nalos, Boethos din Sydon, Panaitios din Rhodos si Poseidonios din Apameea.
Spre deosebire de Aristotel, pentru care logica era un instrument, stoicii o considera drept o stiinta. Teologia, fizica si morala alcatuiesc un tot. Miraculosul continut in mit este considerat drept un mijloc alegoric. Universul este organizat de o inteligenta suprema, providentiala, pentru care este numit kosmos. Omul care intelege acest lucru este capabil de a se elibera de pasiunile care ii intuneca judecata si sa ajunga la fericire prin virtute. Suferintele si greutatile pe care le traverseaza inteleptul sunt independente de vointa sa, motiv pentru care acesta trebuie sa le suporte cu tarie. Aceasta morala austera si exigenta i-a atras pe romani, dintre care multi au imbratisat stoicismul. Stoicul este un cetatean al lumii, independent prin eliberarea de pasiune si indiferenta in fata suferintei. Deviza acestora era: "Sustine-te si abtine-te". Pentru stoici, raul nu rezida in conditia mai curand tragica a fiintei umane, ci in viciu. Boethos din Sydon este intemeietorul stoicismului mediu, potrivit caruia universul este indestructibil, nu finit, asa cum sustineau intemeietorii Scolii. Printre reprezentantii stoicismului mediu se numara si Poseidonios din Apameea, Panaitios din Rhodos si Blosssius din Cumae. Acestia au imprumutat o parte din ideile Academiei. Poseidonios din Apameea are o formatie enciclopedica, asemenea lui Aristotel.
Nascut la Samos, intr-o familie atheniana, Epikouros (Epicur) a trait in exil, la Colophon, la Mytilene si la Lampsakos, unde a urmarit prelegerile unor filozofi platonicieni sau "materialisti", dupa care a venit la Atena, unde si-a intemeiat propria scoala, in 306 i.Hr. Scoala sa, aflata intr-o gradina (kepos), va rivaliza ca faima cu Akademia si cu Lykeion. Doctrina sa contine elemente care continua atomismul lui Democrit. Epicur a scris 40 de lucrari, dintre care, din pacate, nu s-a pastrat nici una. Filozofia sa aborda trei mari domenii: logica, fizica si etica. Insa, asemenea celorlalti filozofi ai epocii, Epicur s-a concentrat asupra eticii. In sistemul sau, cel mai important rol il are hazardul, fara a nega insa existenta zeilor. Totusi, Epicur considera ca zeii nu sunt preocupati de evolutia universului si de oameni, neintervenind, in nici un fel, in viata acestora. Ca urmare, omul trebuie sa se elibereze de toate superstitiile si sa respinga temerile fata de moarte, precum si ideea unei vieti de apoi. Morala sa este individualista, proslavind cautarea fericirii, care nu se confunda, totusi, cu placerea, asa cum postula hedonismul. Epicur recomanda moderatia, atat in placeri cat si in exercitarea datoriilor, apreciind ca excesul este principala cauza a tulburarii si, deci, a suferintei. Dimpotriva, idealul inteleptului trebuia sa fie seninatatea interioara (ataraxia), fericirea calma, eliberata de toate temerile si nelinistile. Morala sa naturalist-individualista respingea, la randul sau, agitatia, pasiunea si implicarea in viata publica, recomandand, in schimb, retragerea in cercul prietenilor care impartasesc aceleasi idei. Atingerea ataraxiei devine posibila prin satisfacerea cerintelor naturale si prin ratiune, nu prin exces si senzualism, asa cum obisnuiau hedonistii cyrenaici. Deviza filozofiei "Gradinii" era lathe biosas ("traieste retras" sau "ascunde-ti viata"). Ulterior, notiunea de fericire, asa cum era inteleasa de Epicur, a fost denaturata si vulgarizata, epicureismul fiind confundat cu hedonismul. Insa, in timpul vietii sale, Epicur, care era foarte sensibil la legaturile de prietenie, a creat o atmosfera de armonie, care i-a convins pe foarte multi athenieni (inclusiv curtezane) sa i se alature. Epicureismul a cunoscut o larga raspandire atat in lumea elenistica, dar si la Roma, starnind, totusi, uneori, reactii vehemente, mai ales din partea stoicilor. Ecoul doctrinei sale poate fi regasit in poemul filozofic De natura rerum (Despre natura lucrurilor), al romanului Lucretius Carus.
Preocuparile de ordin stiintific nu ocupau un loc bine definit, ele fiind insotite de speculatia filozofica, ca parte a unui demers menit sa ofere o explicatie rationala a fenomenelor naturale. Din acest motiv, primii mari oameni de stiinta ai Greciei antice erau, totodata, filozofi.
Thales din Milet a creat o teorema care ii poarta numele si s-a ocupat de fenomenul magnetismului si al electricitatii. Teoremele sale l-au ajutat sa calculeze, pe baza marimii umbrei, inaltimea piramidelor egiptene. De asemenea, Thales a studiat miscarea astrelor, incercand sa explice cauzele producerii eclipselor. Ajungand la o teorie logica, el a prevazut marea eclipsa de soare din 28 mai 385 i.Hr. La randul sau, Pythagoras a creat mai multe teoreme matematice, sistemul sau filozofic fiind fundamentat pe teoria numerelor, ca esenta a realitatii. El a facut din matematica o stiinta demonstrativa, pe care a integrat-o in viziunea sa cosmologica. Cu toate acestea, in aceasta perioada, cunoasterea stiintifica era, inca, subordonata viziunii filozofice, metodele sale fiind speculative.
Un rol aparte a avut scoala medicala din Cos si, mai ales, cel mai stralucit exponent al acesteia, Hippokrates (Hipocrate). Hipocrate este considerat intemeietorul medicinii stiintifice, prin care s-a facut trecerea de la explicatia magico-religioasa la cea rationala a bolilor si sanatatii organismului uman. Metodologia sa era bazata pe observatia atenta a simptomelor si a manifestarilor maladiilor. Insa si sistemul lui Hipocrate a fost marcat de gandirea de tip speculativ: astfel, ideea potrivit careia sanatatea se bazeaza pe echilibrul celor patru umori, a influentat intreaga medicina pana in Renastere.
La randul sau, Platon considera ca nu poate exista stiinta decat prin cuantificare, prin interventia modelarii de tip matematic, a notiunilor apriorice. Platon aprecia matematica drept stiinta ideala, insa rationamentele sale pe aceasta tema sunt marcate, de asemenea, de gandirea speculativa si sunt subordonate viziunii sale metafizice.
Adevaratul creator al metodei stiintifice bazata pe experiment si observatie a fost Aristotel. Totodata, Aristotel este cel care a organizate primele echipe de cercetare in vederea realizarii unor proiecte stiintifice. Cu toate acestea, tratatele de istorie naturala contin multe informatii livresti, care nu se bazeaza pe analiza unor fapte observate direct. Ca urmare, clasificarile sale sunt pur formale si nu aduc informatii edificatoare.
Epoca elenistica este caracterizata, din punct de vedere stiintific, de o dorinta de cunoastere extinsa la toate domeniile. In aceasta perioada, documentul scris capata o deosebita importanta, fapt care a determinat aparitia primelor mari biblioteci. Prima biblioteca a fost creata, la Atena, de catre Aristotel si discipolul sau, Teofrast. Ptolemaios I Soter, regele Egiptului, a creat la Alexandria un centru de cercetare, numit Museion, in care i-a reunit pe cei mai mari savanti ai epocii. Alaturi de Museion, Ptolemaios a creat o biblioteca, al carei depozit va ajunge, in timpul nepotului sau, Ptolemaios III Evergetes, la peste 700.000 de volume. La randul sau, regele Eumenes II a creat, la Pergam, o biblioteca cu 200.000 volume, aceasta rivalizand, ca faima, cu cea din Alexandria. Biblioteca nu era doar un semn al eruditiei si al spiritului enciclopedist al epocii, ci si un eficient mijloc de propaganda al monarhiilor elenistice, care puneau in evidenta, astfel, rolul lor de protectori ai culturii. Insa, in afara de aceste mari biblioteci, generale, mai existau biblioteci specializate, precum cele de pe langa celebra scoala de medicina din Cos si cea a Asklepion-ului (templul zeului Asklepios), de langa Pergam.
Cartile bibliotecii din Alexandria erau, de fapt, rulouri de papirus, care fusesera clasate si aranjate tematic si alfabetic, in dulapuri sau rafturi. Poetul Callimachos este cel care a redactat catalogul lucrarilor, numit Pinakes (Tabelele); lucrarile erau enumerate pe rubrici, potrivit genului caruia ii apartineau si pe autori, ale caror nume erau insotite de o scurta nota biografica. La Pergam, cartile erau scrise pe pergament (piele de capra numita diphtera), folosit de greci inainte de a fi cunoscut papirusul. Biblioteci prestigioase se mai aflau la Antiohia (la curtea regilor Seleucizi) si la Pella (in Macedonia). Insa si cetatile modeste aveau propriile lor biblioteci.
Eruditia specifica epocii elenistice s-a manifestat, in principal, in domeniul filologiei. La Museion-ul (Muzeul) din Alexandria sau in alte centre asemanatoare, filologii au inceput o munca migaloasa de analiza critica a textelor vechi, inlaturand interpretarile si refacand pasajele alterate in urma copierilor succesive. Primul conducator al bibliotecii din Alexandria si perceptorul lui Ptolemaios II Philadelphos, Zenodotos s-a ocupat de studiul poetilor lirici si epici. El a "purificat" textul poemelor homerice de interpretari, a alcatuit o lista de cuvinte rare (glosai) si a impartit Iliada si Odiseea in 24 de canturi fiecare. Sub conducerea sa, Lycophronos a analizat operele autorilor comici, in timp ce Alexandros din Etolia s-a ocupat de studiul autorilor tragici.
Lui Zenodotos i-au succedat, la conducerea bibliotecii, Hermesianax, Theokritos, Aratos, marele poet Callimachos, Apollonios din Rhodos si Eratosthenes din Cyrene (275-194). Acesta a fost perceptorul copiilor lui Ptolemaios III Evergetes. Spirit enciclopedic, erudit in toate domeniile, Eratosthenes a scris, printre altele, lucrarea Despre comedia veche, in 12 carti. Succesorul sau a fost Aristophanes din Byzantion, celebru gramatic, lexicograf, biograf si editor de texte. S-a ocupat de semantica diverselor dialecte grecesti, a cercetat pasajele obscure ale poetilor, a studiat schimbarile de limba si a completat Tabelele lui Callimachos. Aristophanes este autorul primei gramatici, in care intalnim reguli logice de declinare si conjugare, fapt cunoscut sub numele de doctrina analogiei. El a dat editii noi ale operelor lui Homer si Hesiod, precum si ale altor poeti lirici, tragici si comici, a grupat dialogurile platonice in trilogii.
La randul sau, succesorul lui Aristophanes, Aristarhos din Samos, s-a ocupat de editarea si comentarea poetilor clasici, luand pozitie impotriva stoicilor, care vedeau in poemele lui Homer suma tuturor cunostintelor.
Ultimul reprezentant ilustru al scolii alexandrine din perioada elenistica a fost Didymos, care a trait in secolul I i.Hr. Didymos este autorul a 3.500 de lucrari, in domeniul lexicografiei, gramaticii, istoriei si criticii literare, geografiei, istoriei, mitologiei etc.
Cel mai faimos si primul director al bibliotecii din Pergam a fost stoicul Krates din Malos, in Cilicia, autor al teoriei gramaticale a anomaliei, care punea in valoare iregularitatile limbajului. In virtutea acestei orientari, Krates a formulat interpretari alegorice ale poemelor homerice si hesiodice. Krates este autorul canonului oratorilor clasici si al cataloagelor bibliotecii din Pergam.
Dionysos Thrax ("Tracul") a fost discipolul lui Aristarhos, la Alexandria, dar a deschis, ulterior, la Rhodos, o scoala de gramatica si literatura. In tratatul sau de gramatica, Dionysos, desi influentat de stoicism, vadeste totusi adeziunea la principiul analogiei.
O viguroasa si fecunda polemica i-a opus pe filozofii alexandrini, adepti ai analogiei (purism, dusmani ai barbarismelor si neologismelor) filozofilor scolii din Pergam, adepti ai anomaliei, considerata drept trasatura esentiala a fenomenului lingvistic, precum si a spontaneitatii si vitalitatii acestuia.
Metodele riguroase de cercetare inaugurate de Aristotel si de scoala peripatetica s-au impus si in studiul geografiei si al astronomiei. In ceea ce priveste geografia descriptiva, un loc important l-au ocupat Descrierile lui Ctesias, referitoare la India, lucrare plina de fantezii si de greseli. In schimb, ambasadorul lui Seleukos I la regele Chandragupta, Megasthenes, a lasat o descriere foarte amanuntita si riguroasa (Indika), folosita ulterior de Strabon, Diodor din Sicilia si Flavius Arrianus. Pitheas din Massalia (Marsilia) a trecut prin stramtoarea Gibraltar, a inconjurat insulele britanice, a atins insula Thulle (Islanda) si a ajuns chiar la gura Vistulei. Relatarea calatoriei sale, care s-a pierdut, nu s-a bucurat de prea mare succes in epoca.
In geografia matematica, cei mai importanti reprezentanti au fost Eratosthenes si Hipparchos. Eratosthenes a calculat, cu ajutorul unei metode simple si ingenioase, circumferinta Pamantului, valoarea sa fiind doar cu 1% mai mica decat cea cunoscuta astazi! Hipparchos din Nikaia in Bithynia a folosit in calculele sale, astronomia si a creat sistemul cartografierii cu ajutorul meridianelor si al paralelelor.
In geografia fizica s-au remarcat Agatarhides din Cnidos, care a lasat o descriere a regiunii Marii Rosii, Eudoxos din Cyzic, care a incercat sa ocoleasca Africa, dar a disparut, Artemidoros din Ephes, care a scris o lucrare despre tarmurile Mediteranei si ale Marii Negre si Poseidonos din Apameia, unul dintre primii oceanografi. Cele mai ilustre nume ale geografiei istorice au fost Strabon si Polybios.
In epoca elenistica, in astronomie predomina ideea geocentrismului si a fixitatii Pamantului. Au existat si exceptii, precum pitagoreicul Philolaos (in secolul V i.Hr.) si Herakleides din Pont (in secolul IV i.Hr.) care au respins ipoteza geocentrismului si a imobilitatii Pamantului.
Printre sustinatorii teoriei geocentrismului se numara si Platon, care sustinea ca celelalte corpuri ceresti si stelele fixe se roteau in jurul Pamantului, pe traiectorii circulare, la un interval de 24 ore. La acelasi punct de vedere a aderat si Aristotel.
Marele inovator al epocii elenistice a fost peripateticianul Aristarchos din Samos, a lansat teoria heliocentrica, potrivit careia Pamantul si celelalte planete se rotesc in jurul Soarelui. Aristarchos, care a trait in secolul III i.Hr., considera Luna drept un satelit al Pamantului. Cu exceptia lui Seleukos din Seleukeia pe Tigru, teoria heliocentrismului nu s-a bucurat de adepti.
Teoria geocentrica a continuat sa fie sustinuta, in secolul II i.Hr., dar si rafinata de catre Apollonios din Perge, in Pamphylia si de catre Hipparhos din Nikaia, in Bithynia. Aplicand in mod sistematic trigonometria, Hipparhos a reusit sa stabileasca o metoda precisa de a antecalcula eclipsele de Soare si de Luna.
Matematica a admis, in secolul III i.Hr., un inalt nivel, prin contributiile lui Eukleides (Euclid), Arhimedes si Apollonios din Perge. Euclid a trait si a profesat la Alexandria. El a scris o lucrare, Elementele, care sintetizeaza toate rezultatele cercetarii matematice ale lumii grecesti. Aceasta lucrare contine elemente de geometrie plana, teoria numerelor si geometrie in spatiu. Matematica euclidiana admite axiome si notiuni comune (evidente de la sine) si postulate (acceptate ca adevarate, dar nedemonstrabile). Din operele sale, numeroase de altfel, s-a pastrat foarte putin.
Arhimedes din Syracusae a studiat la Alexandria, dar a revenit in patrie si si-a pus talentele de matematician si inginer la dispozitia lui Hieron II. A murit in anul 211 i.Hr., ucis de un soldat roman, dupa cucerirea Syracusei. Arhimedes nu a deschis nici o scoala, dedicandu-se, in exclusivitate, studiului si cercetarii. El a reusit sa demonstreze ca volumul unei sfere este egal cu 2/3 din cilindrul in care este inscrisa, s-a preocupat de proprietatile curbelor spirale. De asemenea, Arhimedes a determinat constanta care exprima raportul dintre circumferinta unui cerc si diametrul acestuia (π = 3,14). O parte din lucrarile sale ne-au parvenit in versiune araba alterata.
Apollonios din Perge a fost contemporan cu Arhimedes (secolul III i.Hr.) si a profesat in Alexandria, continuand munca elevilor lui Euclid. A avut importante contributii in geometrie si aritmetica. Importante contributii in aritmetica au avut si Eratosthenes din Cyrene si Diaphantos din Alexandria.
In paralel cu matematica si astronomia, au fost inregistrate progrese in fizica si in mecanica. Cercetarile erau directionate spre solutionarea unor probleme practice si realizarea masinilor de lupta. Insa aceste noi descoperiri nu au condus la o revolutie tehnologica, ci au constituit o prelungire a vechiului sistem.
Straton din Lampsakos, care a condus Lykeion dupa Teophrastes, a combatut, in lucrarea sa, Pneumaticele, principiile celor patru elemente si al primului impuls, prezente in sistemul lui Aristotel. Arhimedes s-a preocupat de fizica teoretica, dar, prin lucrarea Despre corpurile plutitoare a marcat inceputul hidrostaticii ca stiinta, prin descoperirea principiului care ii poarta numele. Geniul lui Arhimedes s-a manifestat si in mecanica aplicata, construind masini de lupta pe care syracusanii le-au folosit pentru a distruge flota romana.
Ktesibios din Alexandria a construit pompa cu apa, pompa de incendiu, orga hidraulica si masini de razboi cu aer comprimat. Philon din Byzantion, discipolul lui Ktesibios, a fost un celebru constructor de fortificatii. Lumea elenistica a privilegiat, in tehnica si in constructii, colosalul. In acest sens, pot fi citate statuia zeului Helios din Rhodos, care depasea 30 de metri inaltime, farul din Alexandria, inalt si acesta de peste 100 de metri. Templele si monumentele ridicate de regii elenistici au depasit cu mult pe cele construite in epocile arhaica si clasica. Triremelor (vasele cu patru randuri de vasle), prezente in flotele secolelor V-IV i.Hr., le-au luat locul vasele cu 16 randuri de vasle (Ptolemaios IV Philopator a avut chiar o teserakontera, un vas gigantic cu 40 de randuri de vasle suprapuse). Inginerii militari, precum regele Demetrios Poliorketes, au construit uriase turnuri si masini de asediu. Tot in aceasta epoca au fost inventate scripetele compus, surubul "fara sfarsit" si nivela de apa portativa.
In schimb, botanica si zoologia au intrat in declin.
In epoca elenistica a existat un interes pronuntat pentru cercetare si in domeniul medicinii. Principalele scoli medicale se aflau la Cos, care continua traditiile lui Hippokrates si la Atena, unde fusese infiintata o scoala dogmatica de catre Diokles din Karystos, in secolul IV i.Hr.
Herophilos din Cos a studiat sistemul nervos, circulatia, organele digestive si de reproducere, precum si nervii optici. El a inteles, totodata, legaturile dintre creier, piele si maduva, prin intermediul nervilor senzitivi si a realizat deosebirea dintre creierul mic si creierul mare. Herophilos a descoperit ca arterele transporta sange, nu aer. Pentru a face aceste descoperiri, Herophilos a practicat disectii si chiar vivisectii pe criminali condamnati la moarte. Lucrarile sale s-au pierdut, dar fragmente din acestea s-au pastrat in enciclopedia scrisa de Clesus, in epoca lui Augustus.
Erasistratos din Ceos, a studiat medicina la Atena si la Cnidos, dar a profesat la Alexandria. A impartit nervii in senzitivi si motorii si a facut legatura intre circumvolutiunile de pe scoarta creierului si gradul de inteligenta. El a revenit, totusi, la teoria traditionala potrivit careia prin artere circula aer, in timp ce sangele ar circula doar prin vene. Erasistratos a fost mai curand cercetator si teoretician decat practicant. Considera ca principala cauza a bolilor era hrana nedigerata.
Scolile dogmatica si academica au intrat, incepand cu secolul III i.Hr., in declin, fiind inlocuite de medicina empirica, ce se consacra exclusiv laturii curative. Cea mai activa s-a dovedit a fi scoala empirica alexandrina, intemeiata de Philinos din Cos, fost discipol al lui Heropilos. Principiile empirismului medical erau observatia personala si practica personala, transmiterea observatiilor anterioare si aplicarea remediilor experimentate la noi boli pe baza analogiei. O alta scoala a fost deschisa de Asklepiades din Prusa, in Bithynia, la Roma, in secolul I i.Hr. Asklepiades isi fundamentase metodele terapeutice pe fizica epicureica, potrivit careia bolile apareau ca urmare a perturbarii miscarii atomilor care formau corpul. Vindecarea consta in revenirea atomilor la o miscare normala si prin actiuni mecanice (gimnastica, masaj, hidroterapie). Treptat, scoala sa a capatat numele de metodica.
Scoala pneumatica pornea de la principiul stoic conform caruia starea organismului este influentata de temperatura aerului cald (pneuma) care este sufletul lumii.
In afara de doctrinele medicale si sistemele terapeutice, au continuat sa fie practicate si metodele traditionale, precum teoterapiile (vindecarile in temple), mai ales in sanctuarele lui Askleipos.
Fenomenul artistic in lumea greaca trebuie privit din perspectiva articularii sale cu cel religios si cel etic. In pofida exemplaritatii canonului artistic specific artei clasice grecesti, acesta nu poate fi considerat drept consecinta unui demers pur estetic. Perceptia estetica este subsumata unei viziuni deopotriva morale si religioase si chiar asociata acesteia. Spre exemplu, cuplurile antitetice bine-rau, urat-frumos, erau plasate sub incidenta divinitatii, dar si a liberului arbitru. In fruntea panteonului grec se afla Zeus, care incarna principiul suprematiei justitiei. O prima articulare intre actul estetic si cel moral o regasim in mitologia greaca, care repertoriaza intreg registrul trairilor umane, de la abject la sublim. In acest spatiu pot fi regasite simbolurile care anima sensibilitatea artistica a lumii elene.
O trasatura esentiala a artei grecesti o constituie situarea, in centrul viziunii sale estetice, a dimensiunii umane. Acest fapt a fost observat cu justete de istoricul francez François Chainaux, care afirma ca arta greaca este "o arta dupa masura omului". Acest fapt se datoreaza, in mare masura, si caracterului antropomorf al religiei grecesti.
La sfarsitul secolului al XIX-lea, filosoful german Friederich Nietzche a surprins una din caracteristicile esentiale ale spiritului grec, pe care o intalnim si in manifestarea sa artistica: antiteza apollinic-dionysiac. Chiar daca geneza fenomenului artei grecesti nu poate fi explicat in intregime prin teza lui Nietzche, intuitia filozofului german continua sa ramana elocventa.
Una dintre ipostazele zeului Apollo era cea de protector al artelor si al armoniei. Potrivit conceptiei apollinice, inteligenta, stiinta, intelepciunea si ratiunea sunt daruri ale zeilor, ele fiind marca definitorie a omului superior.
Conceptului apollinic ii sunt asociate notiuni precum echilibrul, seninatatea si rationalul, logicul. In schimb, dionysiacul (concept derivat din numele lui Dionysos, zeul vinului) exalta trairile necontrolate, beatitudinea impulsurilor si a instinctelor, opuse puritatii spiritului apollinic. Aceste doua trasaturi opuse si complementare nu pot fi identificate, in stare "pura", in arta greaca. Din coexistenta acestor doua trasaturi rezulta idealul artistic grecesc, in care ambele sunt reprezentate in diferite grade.
Operele de arta degaja, in cea mai mare parte din cazuri, senzatia unei ratiuni puternice, care echilibreaza tensiunile interioare.
Spre deosebire de poezie (lirica sau epica), muzica si filozofie, artele plastice nu se bucurau de aceeasi consideratie. Merita remarcat faptul ca nici una dintre cele noua Muze nu este protectoarea artelor plastice. Arhitectii, sculptorii si pictorii erau considerati simpli lucratori (banausoi) sau mestesugari (demiourgoi), iar arta acestora, o meserie banala (techné). Admiratia nutrita fata de operele artistilor plastici nu se extindea si asupra acestora. Spre exemplu, portretele sculptate ale unor personaje ilustre nu poarta semnatura autorilor, deoarece acest lucru ar fi fost considerat aproape un sacrilegiu de catre greci.
Din epoca bronzului pana in cea geometrica (secolele IX-VIII i.Hr.), nu intalnim, cu exceptia palatelor cretane si miceniene, forme ale artei monumentale. Predominante sunt operele apartinand artelor minore. Fie ca este vorba despre statuile cicladice din mileniul III i.Hr., de figurinele minoice si miceniene, de cele apartinand epocii de tranzitie (sec. IX-VIII i.Hr.), acestea, cu mici exceptii, se remarca prin schematismul figurilor, absenta suprafetelor plastice si esentializarea volumelor.
In perioada Geometricului, dupa cum o indica numele acesteia, arta reprezentativa era ceramica decorata cu figuri geometrice. Numeroase vase de ofranda, de libatie si stele funerare au fost descoperite la Kerameikos si la Dipylon, in afara orasului Atena.
Odata cu marea colonizare, civilizatia greaca s-a raspandit in tot bazinul Marii Mediterane. Desi coloniile erau independente, din toate punctele de vedere, fata de metropole, ele au creat o arta originala, dar profund greceasca, al carei rafinament nu era cu nimic inferior cetatilor Elladei propriu-zise.
Arta care se bucura de cea mai mare consideratie, era arhitectura. Nu trebuia uitat faptul ca destinatia esentiala a operei de arta era de ordin religios, satisfactia estetica neconstituind un scop in sine. Din acest motiv, templul este edificiul caracteristic arhitecturii Greciei antice. Primele temple apar in secolul VIII i.Hr., ele fiind destinate nu ceremoniilor de cult, ci locuirii de catre divinitate. In interior se afla statuia divinitatii, iar ofrandele catre aceasta erau depuse intr-o incapere situata in spatele edificiului.
Templele se clasificau, prin tipurile de plan, in prostil (cu coloane la o singura fatada) si amfiprostil (cu coloane la ambele fatade). De obicei, templul era inconjurat de un singur rand de coloane (peripter) sau de doua (dipter clasic). Dupa numarul coloanelor fatadei (sase, opt sau douasprezece) templul se numea hexastil, octostil sau dodecastil. Elementul central al templului, unde se afla statuia zeului, se numea naos (cella, in limba latina). Naos-ul a preluat traditia incaperii centrale a palatului micenian, numita megaron. Aceasta incapere era precedata de un vestibul mic (pronaos), iar in spatele templului se afla se afla o a treia incapere, rezervata depunerii ofrandelor si tezaurului templului (opisthodomos), necomunicand cu naos-ul.
In perioada arhaica (secolele VII-VI i.Hr.) au fost elaborate cele doua ordine ale arhitecturii grecesti, doric si ionic, care confereau edificiilor caractere particulare.
Ordinul doric a aparut in Pelopones, la inceputul secolului VII i.Hr. si a fost difuzat in Sicilia si in Italia meridionala. Este un ordin sever, templele avand o silueta masiva si greoaie. Coloanele sunt asezate direct pe platforma (stilobat). Trunchiul lor este usor tronconic si este decorat cu 20 de caneluri sub forma de linii drepte. Coloanele sunt usor ingrosate la mijloc (entasis), pentru a preveni impresia optica de subtiere in partea mediana si pentru a accentua senzatia de tensiune, cauzata de greutate pe care o sustin, asemenea unui corp plastic. La capatul superior al coloanei se afla capitelul (elementul esential al stilului) format dintr-o perna tronconica (echina), suprapusa de un mic cilindru (abaca). Antablamentul era format din trei elemente: arhitrava, friza si acoperisul. Friza dorica era divizata in metope, de obicei sculptate si pictate, separate de triglife. Acoperisul era in doua ape, fiind alcatuit din sima, timpan si cornisa, formand triunghiul frontonului.
Ordinul ionic a aparut in acelasi secol cu cel doric, insa este putin ulterior acestuia. Este atestat, pentru prima data, in insula ioniana Samos si difuzeaza, ulterior, in toate cetatile grecesti din Asia Mica si din Marea Egee. Coloana ionica este mult mai zvelta, nu sta direct pe stilobat, ci se sprijina pe o baza circulara care este asezata pe un soclu (plinta). Trunchiul coloanei este tronconic, dar mult mai subtire si este decorat cu mai multe caneluri. Fata de coloanele dorice, coloanele ionice sunt situate la intervale mai mari. Capitelul era inspirat dupa modele asiatice, avand forma unei volute duble. Arhitrava este formata din trei placi asezate in succesiune de trepte. Deasupra acesteia se afla friza continua, care inconjura templul pe toate cele patru laturi ale sale, fiind decorata cu sculpturi. Desi ornamentat, acoperisul templelor ioniene era, de obicei, plat.
Arhitectul roman Vitruvius considera ca, in ordinul doric, coloanele au robustetea si gravitatea barbateasca, in timp ce coloanele ionice aveau armonia si gratia trupului feminin.
La sfarsitul secolului V i.Hr. a aparut, in Arcadia, ordinul corinthic. Analog cu cel ionic, se deosebea numai prin forma capitelului, care era ornat cu frunze de acant, in loc de dubla voluta. Stilul corinthic, fastuos si bogat, a devenit predominant in epoca elenistica si in cea imperiala romana.
Printre cele mai reprezentative temple dorice ale epocii arhaice sunt cele din ansamblul de la Paestum, templul lui Apollo de la Corinth, Tezaurul Siphnienilor si Tezaurul Athenienilor din Sanctuarul de la Delphi. Cel mai celebru edificiu ionic al acestei perioade a fost templul zeitei Artemis, ridicat la Ephes, de arhitectii de origine cretana Hersiphon si Metagenes, considerat una dintre cele sapte minuni ale lumii antice. Incendiat in 356 i.Hr., templul a fost refacut ulterior.
In paralel cu elaborarea ordinelor arhitectonice s-au constituit si caracterele esentiale ale statuariei grecesti. De la maxima sinteza a volumelor, din epoca cicladica, s-a ajuns la statuile de tip dedalic (xoanon), ale caror suprafete erau prelucrate schematic, lipsind ansamblul de ideea de organicitate. Cele mai reprezentative forme sunt statuile de tineri nuzi (kouroi) si de tinere (korae), la care corpul capata volum, suprafetele redau realitatea organica a trupului. Axialitatea acestora, structura verticala, statica, compozitia simetrica si viziunea frontala dau seama de influenta sculpturii egiptene. Specific, insa, acestor statui arhaice este surasul, usor naiv, schematic.
Arta ceramicii a continuat sa se dezvolte in epoca arhaica, cunoscand o mare diversitate de forme (amphora, hydria, craterul, lekytos, kyatos, oinochoe, skiphos, kantharos, rython, cupa etc.). Acestea erau decorate cu picturi care redau, de cele mai multe ori, scene ale unor episoade din mitologie. Cele mai frecvente tipuri de decoratie picturala erau cea cu figuri rosii pe fond negru si cea cu figuri negre pe fond rosu.
Perioada de apogeu a artei grecesti a fost, fara indoiala, cea clasica, localizata in secolul V i.Hr., numita si "secolul lui Perikles". Trasaturile esentiale ale clasicismului sunt armonia, simetria si ritmul, care contribuie la degajarea senzatiilor de ordine, echilibru, liniste si stralucire spirituala, in momentul contemplarii capodoperelor acestei perioade. Este epoca de deplina maturitate a geniului grec, momentul in care reprezentarea "naturalista" se intalneste cu conceptia formelor ideale. Din punct de vedere istoric, clasicismul coincide cu victoria finala a grecilor asupra persilor, in razboaiele medice, moment care a contribuit la conturarea unei puternice constiinte de sine al elenitatii.
Clasicismul propriu-zis este precedat de o scurta perioada de tranzitie, in primele decenii ale secolului V i.Hr., cunoscuta in terminologia istoriei artei drept stilul sever. Acesta face tranzitia de la formele arhaice la cele considerate drept "clasice". Printre realizarile arhitectonice ale stilului sever trebuie mentionate templul lui Apollo din sanctuarul de la Delphi si templul lui Zeus din Olympia (unde, pentru prima data in lumea greaca, apare decorarea cu marmura de Paros). Sculptura inregistreaza si ea un real progres. Decoratiile cu sculpturi in ronde-bosse (relief inalt) ale templului lui Zeus de la Olympia, ale templului lui Apollo de la Delphi sau ale Aphaiei de la Egina, contin elemente in care spiritul apollinic si cel dionysiac creeaza o tensiune si un dinamism al miscarii, propagate in mod uniform pe toata lungimea ansamblului sculptural.
Statuaria propriu-zisa este reprezentata, la randul sau, de creatii remarcabile: Auriga din Delphi (conducatorul de cvadriga), Tiranoctonii (tinerii athenieni Harmodios si Aristogeiton, care l-au ucis pe tiranul Hipparhos), zeul Poseidon, toate turnate in bronz.
Clasicismul propriu-zis este legat, in primul rand, de numele Atenei. La initiativa lui Perikles, marele sculptor si arhitect Phidias, a fost insarcinat sa coordoneze intregul proiect de ridicare a unui impresionant ansamblu arhitectonic pe colina Atenei, cunoscuta sub numele de Akropolis ("orasul de sus"). Principalele constructii de pe Acropole sunt intrarea monumentala, Propileele (437-432 i.Hr.), realizate de Mnesikles, templul Atenei Parthenos ("Fecioara"), cunoscut sub numele de Parthenon (447-432 i.Hr.), realizat de arhitectii Iktinos si Kalikrates, Erehteionul (430-418-410 i.Hr.) si templul Atenei Nike sau Nike-Apteros ("Victoria inaripata"), realizat in jurul anului 425 i.Hr. Langa Erehteion se afla statuia zeitei Atena Promahos ("Luptatoarea"), din bronz, inalta de 15 metri. Dintre toate aceste monumente, Parthenonul reprezinta capodopera arhitecturii clasice. Construit in stil doric, cu un plan peripter si amfiprostil, Parthenonul este decorat cu o friza ionica, inovatie care i s-a datorat lui Phidias. Friza, realizata din marmura de Pentelic, era plasata pe peretii exteriori ai naos-ului si reprezenta procesiunea din timpul marilor jocuri consacrate Atenei - Panatheneele. Pe metopele laturii de est era redata lupta zeilor cu Gigantii (Gigantomahia); pe latura de sud erau figurate scene ale Luptei centaurilor cu lapitii; la vest era reprezentata Lupta athenienilor cu amazoanele, iar pe latura de nord aparea Caderea Troiei. Pe frontoane erau figurate scene ale Nasterii zeitei Atena siluptele pentru cucerirea Atticii. Erehteionul, templul care reunea noua culte diferite, a ramas celebru pentru cariatidele sale (statui ale unor femei care inlocuiau coloanele de sustinere ale acoperisului). La poalele Acropolei, in apropiere de Agora, a fost ridicat un templu doric dedicat lui Hephaistos.
Tot in ultima perioada a secolului V i.Hr., agora este decorata cu mari porticuri, iar teatrele primesc o compartimentare ampla, gradenele acestora fiind, pentru prima data, construite in piatra.
De epoca clasica este legata si aparitia primelor planuri de sistematizare urbana. La 20 de ani dupa distrugerea de catre persi, in 491 i.Hr., orasul Milet a inceput sa fie reconstruit dupa proiectul inginerului si arhitectului Hippodamos. Cartierele de locuinte au fost dispuse de o parte si de alta a zonei centrale, unde au fost asezate cladirile administrative si religioase. Orasul a fost impartit in cvartale prin reteaua de drumuri ortogonale care asigura o circulatie fluenta si conferea planului urbanistic functionalitate si rigoare.
Cel mai mare sculptor al epocii clasice a fost Pheidias, considerat drept un "Michelangelo al antichitatii". Pheidias este autorul a doua statui chryselephantine (din aur si fildes), care i-au adus celebritatea: statuia lui Zeus din templul consacrat acestuia, la Olympia, inalta de 15 metri (una dintre cele sapte minuni ale lumii antice) si statuia zeitei Atena Parthenos, inalta de 10 metri, plasata in Parthenon. Pheidias a realizat si statuia zeitei Atena Promachos, de pe Akropolis, precum si statuia Atenei Lemnia, comandata de locuitorii cetatii Lemnos. Toate aceste capodopere s-au pierdut, din nefericire, fiind cunoscute dupa copiile la scara mult mai mica realizate ulterior, in marmura si din efigiile monetare. Desi mai putin spectaculoase, metopele, friza ionica si statuile care decorau Parthenonul nu sunt prin nimic inferioare, din punctul de vedere al calitatii artistice, statuilor chryselephantine. Realizate in marmura, ele constituie expresia cea mai elocventa a perfectiunii sculpturii clasicismului grec. Conceptele estetice care domina opera lui Pheidias sunt antropocentrismul, potrivit caruia omul se afla in centrul universului si Kalokagathia, care identifica binele cu frumosul.
Alaturi de Pheidias merita mentionate numele lui Polykleitos si al lui Myron. Principalele opere ale lui Polykleitos sunt Doryphoros ("Purtatorul de lance") si Diadumenos, statui care intruchipeaza la randul lor, idealul Kalokagathiei.
Mai mult, Doryphoros a consacrat ceea ce este cunoscut sub numele de "canonul lui Polykleitos, expresie a armoniei clasice, a prototipului frumusetii ideale a corpului omenesc, bazata pe rigoarea matematica a proportiilor. "Canonul de sapte capete" (inaltimea corpului este egala cu sapte inaltimi ale capului) a ramas pentru mult timp idealul frumusetii armonice si al echilibrului morfologic.
Myron completeaza, prin opera sa, conceptia clasica a opozitiei greco-barbare, in grupul statuar Atena si Marsyas. Atena, prin seninatate, calmul si echilibrul sau, reprezinta tipul spiritualitatii clasice elene, in care ratiunea domina asupra impulsurilor, reper al superioritatii umane la care se raporteaza si astazi civilizatia europeana. Dimpotriva, Marsyas reprezinta natura dominata de instincte, temperamentul impulsiv, irational, atribuit de greci barbarilor. In Dyskobolos ("Aruncatorul de disc"), Myon reuseste sa combine sugerarea miscarii cu aceea a echilibrului interior. Aceasta statuie reprezinta, totodata, un simbol al victoriei atletice in marile jocuri care ritmau viata grecilor antici.
Cel mai ilustru pictor al acestei perioade a fost Polygnotos, care a excelat in sugerarea senzatiei de spatialitate. Atat Aristotel, cat si Pliniu cel Batran si-au exprimat admiratia pentru continutul picturilor si tehnica desavarsita a acestui artist.
Dramaticul episod al razboiului peloponesiac a declansat, in lumea greaca, o grava criza politica, dar, in acelasi timp, si una morala si de raportare a individului la valorile culturii. Astfel ca istoricii artei i-au atribuit crizei politice a secolului IV i.Hr. si o dimensiune artistica, ei identificand, din punct de vedere ideatic si stilistic, etapa clasicismului tarziu. Arta acestei perioade, circumscrisa temporal intre razboiul peloponesiac si epoca elenistica, reprezinta, bineinteles, o perioada de tranzitie. Valorile estetice al polis-ului continua sa ramana principalele repere culturale, dar criza in care intrase lumea greaca a deschis calea unor cautari care a consacrat noi forme de expresie si continuturi estetice. Caracterului eroic si civic ii ia locul gustul pentru privat si lux, in timp ce echilibrul apolinic este rupt, iar tensiunile, controlate pana atunci, razbat la suprafata printre fisurile increderii in sine, privilegiind patetismul si angoasa, alaturi de frivolitate si rafinament.
In contrast cu epoca precedenta, programul edilitar al cetatilor grecesti s-a orientat spre construirea unor locuinte si cladiri monumentale bogat decorate, expresie a gustului estetic si ale exigentei, elegantei si rafinamentului comanditarilor secolului IV i.Hr. Artele decorative au luat avant, ca urmare a numeroaselor comenzi privind impodobirea interioarelor si exterioarelor cu mozaicuri si picturi. Porticurile cu coloane si statuile cu marmura s-au inmultit in aceasta perioada. Ordinul corinthic, care apare la sfarsitul secolului V i.Hr. constituie expresia cea mai relevanta a gustului pentru fast si rafinament specific celui de-al doilea clasicism. Echilibrul si ponderea clasicismului incep sa fie substituite de gustul pentru dimensiunile mari.
Pretutindeni, dar mai ales in Asia Mica, apar noi porticuri, piete publice, teatre, cladiri publice, reflex al unei reale frenezii constructive. Printre realizarile arhitectonice ale clasicismului tarziu pot fi citate:
Monumentul choragic al lui Lysikrates din Atena (dar mai ales ansamblurile de mari dimensiuni precum Teatrul din Epidaur - 14.000 de locuri), Teatrul lui Dionysos, langa Acropola Atenei (10000 de locuri), cladirea pentru adunarile Confederatiei Arcadiene, la Megalopolis (10000 de persoane) etc.
Cel mai celebru monument al acestei epoci este Mausoleul din Halicarnassos (de fapt, un templu-mormant al satrapului Cariei, Mausolos), considerat drept una dintre cele sapte minuni ale lumii antice.
In sculptura, numele cele mai cunoscute sunt Skopas, Lysippos si Praxiteles.
Nascut la Paros, unde existau carierele de unde se extragea celebra marmura cu acelasi nume, Skopas este autorul decoratiei sculpturale a mausoleului din Halicarnassos. El introduce in sculptura patetismul, extazul, exaltarea religioasa, senzualitatea si patos-ul, stari experimentate atat in friza Amazonomahiei (lupta dintre greci si amazoane) de pe mausoleu, cat si in sculpturile sale in ronde-bosse; Menada sau Bacchanta (femeie din cortegiul dionysiac).
Lyssipos, care era originar din Sikyone, il considera pe Polykleitos drept adevaratul sau maestru servind, la randul sau, spiritul sever al idealului atletic.
El a elaborat, insa, un nou canon estetic, definit prin alungirea formelor (canonul de opt capete si jumatate). Compozitia sa accentueaza contrapunctul, sincopa axelor corporale. In plus, Lyssipos acorda o mai mare atentie secventei monumentului, pe care reuseste sa le fixeze in sculptura, dar si detaliilor anecdotice si reactiilor filozofice. Principala sa lucrare este Apoxiomenos (atletul care isi curata, dupa lupta, corpul de nisip).
Pe de alta parte, Lyssipos a fost cel care a introdus portretistica. El este autorul unui portret al lui Alexandru cel Mare, fiind artistul preferat al regelui macedonean si singurul caruia acesta i-a permis sa ii execute portretul.
Athenianul Praxiteles a fost apreciat de contemporani pentru distinctia aristocratica, precum si pentru gustul estetic si rafinamentul lucrarilor sale. In opera sa, Praxiteles s-a indepartat de austeritatea rationala si severitatea sculpturilor lui Polykleitos si Myron, preferand senzualitatea elevata, gratia si eleganta. Preocuparile sale artistice vadesc gustul pentru starea de visare, introspectia si evaziune poetica si armonii subtile. Chipurile statuilor sale au o expresie melancolica, dar trupurile lor exprima o atitudine nobila si cu o nota de eleganta senzuala. Zambetul si gesturile acestora se inscriu intr-un subtil joc al tacerii nuantate de la o forma la alta, in subtil si evanescent. Cele mai cunoscute opere ale sale sunt Hermes cu copilul Dionysos in brate, Apollo Sauroktonos ("Apollo ucigand o soparla") si Aphrodita din Cnidos.
Marii statuarii i se adauga cea minora a atelierelor din Beotia, de la Tanagra. Mestesugarii acestora au realizat figurine din lut ars care s-au raspandit, ulterior, in intreaga lume mediteraneana, fiind foarte apreciate pentru calitatea lor. Aceste figurine intruchipau personaje sau grupuri de personaje, in special tinere femei, surprinse in momente ale vietii cotidiene. Figurinele de Tanagra se remarca prin calitatea executiei, dar si prin eleganta si firescul gesturilor personajelor reprezentate.
Spiritul patetic al epocii s-a manifestat si in domeniul picturii. Insa, din pacate, nu ne-au parvenit opere ale marii picturi murale din aceasta perioada. O imagine aproximativa asupra picturii in secolul IV i.Hr. ne-o restituie un mozaic de la Pompei, copia, fara indoiala, a unui tablou care infatisa lupta de la Issos din Alexandru cel Mare si Darius III.
Cei mai cunoscuti pictori ai epocii au fost Zeuxis, "pictorul umbrelor", Parhasios si autorul de fresce Apelles, considerat de contemporanii sai drept un creator a carui opera putea concura, prin realism, cu natura insasi.
In concluzie, in secolul IV i.Hr., artistii au abandonat temele eroice, ratiunea, valorile morale inalte si seninatatea olimpiana care constituisera trasaturile eroului ideal al secolului V i.Hr. Ei au imbratisat euforia pasiunii, evaziunea si izolarea in melancolie, preferand sa evite angajarea civica. Secolul IV anunta, prin spiritul sau matur, subtil si rafinat, dar erodat ca vitalitate si vigoare morala, epoca elenistica.
Marea expeditie asiatica a lui Alexandru cel Mare a marcat, odata cu expansiunea autoritatii Macedoniei asupra vastului teritoriu al Imperiului Persan, o difuzare a artei grecesti spre spatii geografice indepartate. Circulatia valorilor lumii grecesti si ale celei orientale a condus la aparitia unei civilizatii cosmopolite, loc de intalnire al diferitelor influente, convergente si suprapuneri de culturi.
Civilizatia elenistica a reprezentat, totodata, si o mutare a centrului de greutate al culturii grecesti dinspre Europa spre Asia Mica, Rhodos, Delos, Egipt si Syria. Intemeiata in anul 331 i.Hr. de catre Alexandru cel Mare, in Egipt, Alexandria a devenit cel mai mare oras al lumii elenistice. Planul de sistematizare urbanistica i-a fost incredintat arhitectului Deinokrates din Rhodos, care s-a inspirat din modelul ortogonal al lui Hippodamos din Milet. Strazile Alexandriei se intersectau in unghi drept, fiind dispuse simetric fata de marea artera, lata de 30 de metri, care strabatea orasul de la est la vest. Cvartalele de cladiri alternau cu parcurile si monumentele publice. Intregul perimetru al orasului masura in jurul a 16 km. Orasul era deservit de un port imens, unde se afla si celebrul Far, inalt de 120 de metri, construit de Sostratos din Cnidos (una dintre cel sapte minuni ale lumii). Lumina acestui far putea fi vazuta de pe mare de la o distanta de 60 km. Printre marile constructii al Alexandriei se numarau palatul Ptolemeilor, Biblioteca si Museion-ul.
Un alt mare centru elenistic a fost Pergamul, construit pe o stanca abrupta, la 275 de metri inaltime, intr-o zona aflata la 80 km de orasul actual Izmir din Turcia. Intreg ansamblul urbanistic a fost adoptat dificultatilor terenului inalt, accidentat, fiind dispus in terase succesive. Orasul era inconjurat de ziduri puternice in interiorul carora se aflau numeroase edificii: arsenale, cazarmi, temple si porticuri etajate, agora comerciala, fantanile care aduceau apa prin conducte subterane de la mare distanta. Strazile aveau un curs sinuos, urmand sinuozitatile reliefului. Principalele edificii erau palatul regal, templul Atenei, templul lui Asklepios, gimnaziul, palestrele, teatrul, muzeul, celebrul altar al lui Zeus si Biblioteca regala, a doua, ca numar de volume, dupa cea din Alexandria. Desi era mai mic decat la Alexandria, Pergamul rivaliza, in stralucire si ca centru de cultura cu capitala Ptolemeilor.
Un alt important centru artistic al epocii elenistice a fost Rhodos, devenit celebru prin statuia colosala (peste 30 de metri inaltime) din bronz, consacrata de locuitori, in 304 i.Hr., lui Helios, zeul Soarelui (una dintre cele sapte minuni ale lumii antice).
Printre cele mai mari centre ale culturii, in general, si ale artei, in special, pot fi citate cetatile Milet, Ephes si Priene (in Asia Mica) si insula Delos.
In secolele III-I i.Hr., sculptura a evoluat in mod divergent, in functie de marca stilistica specifica diferitelor scoli si ateliere ale regatelor elenistice.
O analiza a sculpturii elenistice presupune o abordare tematica, la care s-a ajuns prin laborioase clasificari si interpretari ale motivelor stilistice si morfologice in vederea punerii in evidenta a orientarilor definitorii.
Una din temele abordate este cea a varstelor, redata prin sculpturi care surprind personajele umane la diferite varste: copilaria (Copilul cu gasca), adolescenta (Adolescent dormind), tineretea (Venus din Cyrene), maturitatea (Venus din Milo), batranetea (Batrana betiva).
O alta categorie o reprezinta tema eroismului barbarilor, ilustrata prin doua opere celebre: Gal murind si Gal ucigandu-si sotia.
Temele poetice care exalta trairile paroxistice, capatand tente aproape baroce, se regasesc in operele Laokoon, Supliciul lui Marsyas si in friza Altarului din Pergam, care reda luptele dintre zei si giganti.
Subiectele mitologice se situeaza in continuitatea preocuparilor secolelor anterioare fara a prelua, insa, si idealul eroic al acestora. Cele mai cunoscute opere, in acest sens, sunt Venus din Milo si Victoria din Samothrake.
Sculptura elenistica impresioneaza prin stiinta savanta a compozitiei, prin virtuozitatea tehnica, dar si prin grandoare si viziune teatrala. Ea potenteaza, in special, spectacolele care redau conflictul si starile de agonei, exaltarea si durerea infrangerii.
Pictura epocii elenistice ofera exemplul unei evolutii care a condus la perfectiune si o stiinta pe care doar o indelungata experienta le putea asigura. Portretele pictate la Fayum, in Egipt, in tehnica frescei constituie capodopere ale genului prin abilitatea cu care artistii au reusit sa surprinda tipologiile individuale si trasaturile psihologice ale personajelor redate.
De asemenea, frescele descoperite in Italia, la Pompei si la Herculanum, desi de epoca romana, sunt creatii ale atelierelor de pictura elenistice.
Acestea constituie un model de virtuozitate din punctul de vedere al desenului, al formei, la efectelor perspectivei si paletei cromatice.
Mozaicurile elenistice de la Delos, din secolul II i.Hr., sunt exemplare remarcabile ale unei arte care avea sa atinga un inalt nivel de dezvoltare in Imperiul Roman.
Nu trebuie uitate nici artele minore, precum orfevreria, in care grecii au dovedit o inalta maiestrie tehnica. Ei au creat numeroase bijuterii, obiecte de lux, vesela, monede ornate cu motive florale, vegetale si reprezentari umane, caracterizate printr-o impecabila finete de executie.
In ceea ce priveste gliptica (gravarea pietrelor pretioase) cei mai mari specialisti au fost cei din Alexandria. Cele mai remarcabile realizari ale acestora sunt cameele, precum Marea Camee a Frantei si Gema Augusta de la Viena.
Acest referat nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte referate despre:
|
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Referate similare:
|
Cursuri |
Cauta referat |