QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate informatica

Inceputurile televiziunii








INCEPUTURILE  TELEVIZIUNII


I.    - Primele cercetari





Transmiterea de imagini fixe la distanta a preocupat cercetatorii europeni inca de la inceputul secolului al XIX-lea. Italianul Giovanni Caselli (1815 - 1891) a pus la punct, in 1856, pantelegraful care, din 1863, a fost utilizat de catre statiile franceze pentru a transmite, pe liniile telegrafului electric, scurte mesaje autografe sau simple desene. Fototelegrafia, transmiterea de fotografii prin fir telegrafic sau telefonic a fost, dupa multe tatonari, realizata de catre germanul Arthur Korn (1870 - 1945) care a reusit in 1907 o prima legatura Berlin-Paris, si de catre inginerul francez Eugene Belin (1876 - 1963) care a perfectionat procedeul: din 1911, belinograful sau era gata sa difuzeze rapid (12 minute pentru o fotografie de 13 x 18 cm)       fac-similul fotografiilor de actualitate pentru ziare.


Totusi, televiziunea nu deriva mai mult din fototelegrafie decat radioul din telefon sau cinematografia din fotografie. Ea s-a nascut din conjunctia incalcita a trei serii de descoperiri: cele care priveau foto-electricitatea, adica acea capacitate a anumitor corpuri de a transforma, prin radiere de electroni, energia electrica in energie luminoasa si reciproc, cele ale procedeelor de analiza a fotografiilor descompuse apoi recompuse in linii cu puncte deschise sau intunecate, si in sfarsit cele care au permis stapanirea undelor hertziene pentru transmiterea de semnale. Complexitatea fenomenelor si sofisticarea procedeelor de stapanit pentru a asigura, de 25 de ori pe secunda, prinderea, transmiterea si restituirea miilor de puncte ale fiecarei imagini face ca prezentarea cronologica a acestor descoperiri sa fie foarte delicata.


In 1873, englezul May a demonstrat fotosensibilitatea seleniumului descoperit in 1817 de catre suedezul Berzelius; in 1879, englezul G. R. Carey, apoi francezul Constantin Senlecq (1842 - 1934) cu telectroscopolul sau, au expus principiile de analiza ale imaginilor ale caror prime incercari au fost tentate de un joc cu oglinzi oscilante sau rotitoare facut de Maurice Leblanc (1857 - 1923) in 1880, apoi in 1890 de catre Lazare Weiller; de partea sa, germanul Paul Nipkow (1860 - 1940) a propus in 1884 un foarte ingenios sistem de disc cu mici gauri care, invartindu-l “citea” imaginea linie cu linie. In urma lucrarilor germanului Karl Braun, care a impartit in 1909 premiul Nobel cu Marconi (1850 - 1918), asupra razelor si oscilografului catodice in 1897 si studiilor englezului Campbell Swinton (1908), rusul Boris Rosling a realizat intre 1907 si 1911, la Sankt-Petersburg primul tub catodic.


II. - Primele incercari


In anii ’20 ai secolului XX, cand tehnicile tuburilor catodice si ale celulelor lor fotoelectrice se rafinau, doua cai se ofereau cercetatorilor pentru analiza imaginilor: cea a baleiajului mecanic printr-un fascicul luminos, derivat din discul lui Nipcow, si cea a baleiajului printr-un fascicul de electroni derivat din lucrarile lui Rosling. Prima avea sa se arate foarte repede fara iesire in ciuda primelor sale succese: ea a fost ilustrata in Marea Britanie de catre John Logie Baird (1888 - 1946). Cealalta deriva din descoperirile lui Vladimir Zworykin (1889 - 1982), fost discipol al lui Rosling, care dupa un sejur in Franta se stabilise in Statele Unite in 1924: in 1927, el a pus la punct, pentru RCA, iconoscopul, cu care s-au echipat camerele electronice si care a ajutat la perfectionarea tuburilor catodice ale receptoarelor.


In Marea Britanie.  Pus la punct definitiv in laborator in 1925, televisorul lui Baird a obtinut o prima licenta experimentala in 1926. Sistemul sau cu 30 de linii si cu 12,5 imagini pe secunda nu era foarte faimos, dar l-a dus in mod succesiv la 60, la 90, la 180 de linii apoi, pentru a raspunde normelor cerute de BBC, la 240 de linii si 25 de imagini pe secunda in 1936. Din 10 septembrie 1929, la inceput o jumatate de ora pe zi, pana la 5 februarie 1937, Baird a animat un program regulat de televiziune mecanica. Dar el a fost atunci abandonat de BBC deoarece lucrarile lui Mac Gee, sustinute de filiala Marconi, Electric and Musical Industries, care utiliza tehnici foarte asemanatoare cu cele ale iconoscopului, permiteau utilizarea unui sistem de televiziune electronica, mai fiabila si perfectionata: din aprilie 1933, superioritatea sa era recunoscuta de catre specialisti si cand, la recomandarile comitetului prezidat de lord Selsdon, BBC-ul a hotarat lansarea unui program public, el a fost inaugurat la 2 noiembrie 1936 cu sistemul EMI cu 405 linii la studiourile din Alexandra Palace. In 1939, serviciul oferea pentru vreo 20.000 de receptoare din regiunea londoneza 24 de ore de program pe saptamana, dintre care deja mari reportaje din exterior (incoronarea regelui George al VI-lea, derby-ul de la Epsom). Razboiul a pus capat in mod brutal acestor emisiuni, la 1 septembrie 1939: BBC-ul avea atunci, de departe, cea mai buna si mai bine rodata televiziune.




In Statele Unite.  Din 1927, Bell Telephone Company, explorand procedeul de analiza mecanica al lui Ernst Alexaderson, a realizat una dintre primele experiente publice de televiziune. Aceste experiente s-au inmultit in anii urmatori, fiecare dintre societatile producatoare de material radiofonic cautand sa-si plaseze propriul procedeu. Aceasta concurenta, daca ea a facut sa avanseze tehnica, ea a avut drept efect dezorientarea publicului solicitat sa cumpere receptoare care deveneau repede perimate. Puternica RCA, utilizand descoperirile lui Zworykin, a luat repede conducerea: in 1931, ea a construit un emitator in varful Empire State Building-ului la New York. In anii urmatori, aceeasi dezordine a persistat in ciuda tentativelor facute de FFC de  a normaliza definitiile tehnice (1933: 240 de linii; 1935: 343 de linii; 1939: 441 de linii; mai 1941: 525 de linii). Numarul de receptoare era foarte scazut: estimat numai la vreo 5.000 in 1941. Incepand din 3 mai 1941, FFC a eliberat licente statiilor comerciale: ea acordat 15 in lunile urmatoare. In februarie 1942, dupa intrarea in razboi a Statelor Unite, guvernul federal, pentru a mobiliza toate eforturile industriei electronice catre materialele militare, dintre care radarul, a interzis fabricarea televizoarelor: televiziunea americana intrand in letargie.


In Franta.  Mai multe echipe lucrau in domeniul televiziunii. In 1926, Eugene Belin si Howeck au reusit receptarea de imagini pe ecran catodic; Compania generala de Televiziune a asigurat o legatura intre Le Havre si Toulouse in 1931. Dar principalul animator era atunci Rene Barthelemy (1889 - 1954) care, in laboratoarele sale de la Compania de Contoare din Montrouge, a lucrat asupra sistemului Baird incepand din 1927 si a  realizat, la 14 aprilie 1931, prima transmisiune a unei imagini cu 30 de linii de la Montrouge la Malakoff. Incepand din decembrie 1932, de la emitatorul instalat pe strada Grenelle la Scoala superioara de Electricitate, el a realizat un program experimental de o ora pe saptamana: Paris-Television. Sustinut de Georges Mandel, ministrul Postelor, el a putut sa instaleze in aprilie 1935 primul studiou veritabil si sa treaca de la 60 de linii la 180 in noiembrie, turnul Eiffel servind drept antena emitatoare. Adoptand iconoscopul, definitia a putut fi impinsa la 455 de linii. In 1936, al XIII-lea Salon al TFF a vazut primul succes public al televiziunii si, la Expozitia universala din 1937, s-a putut compara buna calitate a tehnicilor franceze cu cele ale Marii Britanii si ale Germaniei. Guvernul anunta lansarea unei vaste retele de televiziune. In primavara lui 1939, turnul Eiffel emitea, din studiourile de pe strada Grenelle, 15 ore de programe pe saptamana dar nu puteau fi numarate decat vreo cateva sute de receptoare dintre care multe instalate in locuri publice. In septembrie, emisiunile au incetat odata cu intrarea in razboi.


Celelalte televiziuni europene. Si in Germania s-a lucrat mult asupra televiziunii: in 1928, Oficiul Postelor patronase experiente cu 30 de linii. In 1933, Reichsrundfunk Gesellschaft lucra pe 180 de linii. In 1936, Jocurile Olimpice de la Berlin, televizate in direct au fost receptionate, in locurile publice, in 6 mari orase germane. In 1937, a fost adoptat sistemul cu 441 de linii. Si aici razboiul a intrerupt un timp avantul televiziunii. In Italia exista in 1940 o televiziune experimentala cu 441 de linii. In URSS, primele experiente publice de televiziune “mecanica” dateaza de la 1 octombrie 1931 la Moscova (30 de linii), adus la 120 de linii in 1932. Sistemul electronic, adaptat in 1937, functiona cu 343 de linii.





III. - Dupa razboi


Dupa razboi televiziunea a pornit din nou practic de la zero si noul sau elan a fost foarte diferit in functie de tari. Statutul sau a fost in mod natural copiat dupa cel al radioului; aceleasi organisme gestionau cele doua medii audiovizuale. Firmele de material radiofonic s-au lansat in acesta noua piata, atat pentru receptoare cat si pentru emitatoare. Progresele tehnice au usurat acesta expansiune. Perfectionarile cele mai notabile privesc camerele electronice prin imbunatatirea tuburilor iconoscopice (tuburi orthicon in 1939 si vidicon in 1950), si, pe de alta parte, tuburile receptoarelor si amenajarea emitatoarelor. Adoptarea, in anii ’50, pentru transmiterea de unde video, a undelor metrice (VHF), apoi decimetrice (UHF), inmultind canalele disponibile, a facut televiziunea sa iasa dintr-un impas tehnic in care o inchidea undele mai lungi. Una din cele mai grave probleme a fost cea a definitiei imaginilor si a normalizarii lor. In timp ce Statele Unite pastrau sistemul cu 525 de linii si BBC-ul ramanea fidel celor 405 linii ale sale, Franta, care cu Henri de France capata un sistem cu 1.000 de linii, se fixeaza la 819 linii, iar celelalte tari europene s-au raliat la un sistem de 625 de linii care a devenit un fel de standard mondial (sistemul cu 405 linii da in jur de 160.000 de puncte luminoase pe ecran; cel cu 525, 200.000; 625, 400.000 si cel 819, peste 800.000). Inregistrarea imaginilor pe pelicula cinematografica cu ajutorul kinescopului era un procedeu lent si costisitor; descoperirea magnetoscopului de catre societatea americana Ampex, in aprilie 1956, i-a subsituit banda magnetica si permite o mai mare suplete in programarea emisiunilor inregistrate si in conservarea lor.




Expansiunea in Statele Unite.  In 1945, nu supravietuisera decat 6 statii pentru vreo 10.000 de receptoare. In 1947, FCC a impus in sfarsit o normalizare tehnica si expansiunea s-a reluat: 17 statii in 8 orase in ianuarie 1948, 51 in 23 de orase in ianuarie 1949, 97 in 36 de orase in ianuarie 1950. Dupa o incetare a eliberarii de licente din septembrie 1948 si pana in iunie 1952, FCC a prezentat un plan ce prevedea instalarea a 2.000 de statii (600 in VHF, 1.400 in UHF) dintre care 240 pentru televiziunea necomerciala. In 1952 se numarau 108 statii, 455 in 1955, 580 in 1960. Progresia numarului de receptoare a fost fulgeratoare (1947, 30.000; 1948, 157.000; 1949, 876.000; 1950, 3,9 milioane; 1952, 15 milioane; 1961, 34,7 milioane). Din 1955, ansamblul imensului teritoriu este practic acoperit (1951, prima legatura a tarii intre est si vest). Publicitatea care finanta programele, din moment ce Statele Unite ignorau redevanta, a crescut in aceleasi proportii: 9,8 milioane de dolari in 1948, 1,5 miliarde in 1960. Reglementarea impotriva concentrarii ce interzicea unei aceiasi intreprindere sa aiba mai mult de sapte statii, marile societati ale radiodifuziunii si-au instalat deci statiile in cele mai mari orase, dar aceste networks propuneau programele lor altor statii “afiliate”. NBC, CBS si, cu o oarecare intarziere, ABC si-au eliminat repede concurentii ca Dumont sau MBS: prin intermediul programarii, aceste mari societati dominau o piata care, si gratie dezvoltarii televiziunii in restul lumii, nu inceta sa se largeasca. Codul National Association Broadcasters, agreat in 1952 de catre majoritatea statiilor, nu a impus, de fapt, decat niste limite foarte largi programelor. Prima lor caracteristica era prezenta obsedanta chiar in timpul emisiunilor a anunturilor publicitare, pana la 20 % din timp in orele de prime time (audienta maxima). Programele erau, de fapt, supuse unor ratings: acesti indicatori de audienta determinau mentinerea sau disparitia emisiunilor si condamnau statiile sa difuzeze programe susceptibile sa retina in fata micilor ecrane un numar cat mai mare posibil de telespectatori.


Emisiunile de informatie, marile dezbateri politice de tipul “Meet the Press”, au capatat o importanta considerabila. Televiziunea a amplificat anumite crize politice, cum a fost cea a maccartismului in anii 1952 - 1954 Ea a jucat un rol in campaniile electorale: dupa unele studii de sociologie politica, ea a favorizat alegerea lui Eisenhower impotriva lui Stevenson in 1956 si a jucat un rol decisiv in cea a lui Kennedy impotriva lui Nixon in 1960, in termenul a patru emisiuni de confruntare in fata camerelor, care au fost urmarite fiecare intr-o proportie de 60 -75 de milioane de americani. Ea si-a gasit o si mai mare audienta gratie reportajelor sportive, emisiunilor de jocuri (dintre care faimoasa 64.000 $ question, un fel de “chit sau dublu”, care s-a scufundat intr-un mare scandal de trucare in 1959), shows-urilor de varietati si serials, foiletoane fabricate in serie. Marile companii de cinematografie au persiflat  la inceput televiziunea, apoi au fost constranse, la sfarsitul anilor ’50, sa-i incredinteze vechile lor filme, apoi au inceput sa fabrice pentru ea telefilme sau foiletoane (soaps opera, povestiri familiare in serie, sau serials, foiletoane cu episoade). Cat despre emisiunile de nivel inalt cu vocatie culturala sau de reflectie politica, ele au fost repede aruncate in afara prime time-ului.



Reusita britanica.  BBC-ul si-a reluat emisiunile in iunie 1946 si a adoptat foarte repede sistemul cu 625 de linii. Franat de incetinirea instalarii retelei sale de emitatoare (ansamblul teritoriului nu a fost acoperit decat in 1960), dezvoltarea a fost relativ lenta: 45.000 de receptoare in 1948; 240.000 in 1949; 590.000 in 1951; 1,5 milioane in 1952; 6,9 milioane in 1957; 11,8 in 1962. In stilul BBC, televiziunea oferea jurnale televizate pe un ton grav, prezentate de speakeri care nu erau ziaristi. Ea exploata cu talent pentru dramatizarile si foiletoanele sale marile opere ale literaturii britanice si daca emisiunilor sale de varietati le lipseau vitalitatea, ea stia sa se foloseasca mult mai bine de marile intreceri sportive sau hipice, dar si de marile ceremonii oficiale (funeraliile lui George al VI-lea in 1952; incoronarea Elisabetei a II-a ). Televiziunea difuza putine filme. Crearea celui de-al doilea canal a antrenat o foarte mare dezbatere: BBC-ul intelegea sa-l gestioneze, dar puternice interese financiare si comerciale impingeau totul spre o ruptura a monopolului. Aceste interese au gasit un sprijin la conservatorii reintorsi la putere in 1951. Pana la urma, Television Act din iulie 1954 a incredintat, mijlocind respectarea regulilor comparabile celor de la BBC, explotarea noului canal Independent Television Authority. Aceasta a concesionat la 14 societati regionale private dreptul de a produce programe fie individual pentru regiunea lor, fie in asociere pentru ansamblul retelei: societatile dobandeau resurse confortabile din publicitatea comerciala. Emisiunile sale au inceput la 22 septembrie 1955.


Programele statiilor ITA au adoptat imediat formulele populare ale televiziunii americane: succesul destul de mare pentru a stimula, pe de o parte, vanzarile de receptoare, si pe de alta, pentru a face, prin concurenta, BBC-ul sa adopte un ton mai putin afectat. Din punct de vedere politic, televiziunea britanica scapa in esenta de criticile formulate impotriva multor canale continentale: traditia tolerantei si a bipartitismului permiteau conservarea unui echilibru al programelor care satisfaceau, in mod esential, clasa politica si masa telespectatorilor.




Incetineala franceza.  In aprilie 1943, televiziunea a fost reluata, la Paris, sub conducerea germana pentru a servi catorva zeci de receptoare instalate in spitale si in centrele de odihna ale fortelor de ocupatie: in mai 1944 ea emitea 14 ore pe zi pe 441 de linii. Echipele franceze de tehnicieni si de realizatori au putut astfel dobandi o experienta foarte utila.


Dupa o emisiune experimentala la 24 martie 1945, echipele au mentinut studiourile din strada Cognac-Jay in activitate si s-au rodat in cateva emisiuni episodice. In octombrie 1947, programarea se facea regulat cu 12 ore pe saptamana, iar standardul de 441 de linii a fost mentinut pana in 1956. Dar la inceputul lui 1949 el a fost dublat de un al doilea sistem cu 819 linii pus la punct de catre Henri de France: acesta a fost adevaratul inceput al noii televiziuni. Durata saptamanala a programelor a trecut de la 20 de ore in 1950 la 34 in 1953 si la 50 in 1960. Progresia a fost lenta deoarece bugetul, care nu a fost autonom in raport cu cel al radioului decat in 1953, era foarte slab. Instalarea infrastructurilor a luat mult timp. Primul emitator din provincie a fost creat la Lille de-abia la 7 aprilie 1951, al treilea la Strasbourg de-abia in 1953. In acesta perioada, doar 10 % dintre francezi puteau receptiona televiziunea; 50 % in 1957 (o treime din teritoriu); 70 % in 1959, iar rata de 90 % nu a fost depasita decat in 1969. Numarul de receptoare a crescut incet: 3.794 in 1950, 24.209 in 1952, 59.971 in 1953, 260.508 in 1955, 988.594 in 1958, 1,9 milioane in 1960: audienta colectiva din cafenele sau din tele-cluburile de la sate inmulteau din fericire numarul de telespectatori. In acesti ani de rodare a profesionistilor si de descoperire naiva de catre telespectatori, sub conducerea lui Jacques Armand, si a lui Jean Luc mai ales pe urma, din 1952 in 1959, a lui Jean d’Arcy, realizatorii, adesea sedusi de improvizare din lipsa de mijloace, reuseau sa ofere francezilor programe de buna calitate.


In 1949, Jurnalul televizat nascut de trei ori pe saptamana in ianuarie, a devenit zilnic in octombrie apoi de doua ori pe zi in noiembrie. Mari emisiuni de varietati (La Piste aux etoiles a lui G. Margaritis, 36 Chandelles a lui Jean Nohain, La Joie de vivre a lui Henri Spade), frumoase emisiuni culturale ca Lectures pour tous sau La Camera explore le temps, mari dramatizari care faceau adesea apel la Comedienii francezi, jocuri (Telematch in 1954, La Tete et les Jambes ), reportajele sportive, dar si marile documentare compuneau un ansamblu pana la urma destul de bine echilibrat in care filmele si emisiunile de informatii sau de discutii erau rare. Primul foileton francez nu a fost turnat decat in 1957, Le Tour de France par deux enfants de C. Santelli. In 1957, reluarea studiourilor Gaumont la Buttes-Chaumont i-a crescut in mod notabil capacitatile.


In celelalte tari.  In Germania federala, institutele de radio din Lander au patronat renasterea televiziunii, la Hamburg mai intai pe 27 noiembrie 1950, la Berlin pe 11 octombrie 1951, la Koln pe 12 septembrie 1952. In 1952 de Craciun, a fost inaugurat primul program national asigurat de catre o asociatie a primelor statii regionale, ARD. Succesul a fost foarte rapid, numarul de aparate atingand 1,2 milioane in 1957 si 4,6 milioane in 1960.

In Italia, RAI se intereseaza si de televiziune incepand din 1949. Primele programe au fost emise in 1952 la Milano si la Torino, dar de-abia in ianuarie 1954 au fost lansate primele adevarate programe nationale.

In URSS, studiourile de la Moscova au fost redeschise pe 5 mai 1945. In mai 1948, statia de la Moscova emitea un program regulat; cea de la Leningrad a fost deschisa in 1950, cea de la Kiev in 1952. Imensitatea teritoriului reprezenta un obstacol redutabil in calea dezvoltarii retelei. In 1950, existau 15.000 de receptoare, 125.000 in 1955 si 4,8 milioane in 1960.

In Europa occidentala, emisiunile regulate au inceput in 1951 in Olanda; in 1953 in Belgia si Danemarca; in 1955 in Austria, Luxemburg si Monaco; in 1956 in Suedia si Spania; in 1957 in Portugalia; in 1958 in Elvetia, Finlanda si Iugoslavia; in 1960 in Norvegia. In Europa de Est, televiziunile de stat au fost create in 1952 in Germania, in 1953 in Polonia si Cehoslovacia, si in 1958 in Ungaria si in Romania. In America, Cuba, Brazilia si Mexicul au avut televiziune din 1950; Argentina in 1951; Venezuela si Canada in 1952. In Japonia, primele statii comerciale si cele ale organismului public NHK dateaza din 1953. In Indii, primele programe regulate dateaza din 1959; in China, din 1958, la Pekin. Algeria are televiziune din 1956; Egiptul din 1960; Marocul din 1962 (dupa o incercare in 1954); Coasta de Fildes, Gabonul si Congo din 1963; Tunisia si Senegalul din 1965; Zairul din 1966.




loading...



Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }