Problemele portofoliului si ale riscurilor in investitiile financiare

Problemele portofoliului si ale riscurilor in investitiile financiare

In piata de capital, fata de previziunile initiale asupra pretului, investitorii pot fi clasificati in cei care prevad o crestere, o scadere sau o constanta si atunci atitudinile lor se reflecta in strategii care sunt aplicate in functie de aceste pozitii, fiind de tip: bullish, bearish si neutre.

Strategia investitiei pe piata de capital constituie procesul prin care o persoana sau o entitate numita investitor isi stabileste un scop al investitiei financiare, impreuna cu obiectivele ce trebuiesc atinse intr-un anumit termen ales, urmat de aplicarea unui sir de activitati prin care este urmarita si ajustata deoarece pentru indeplinirea performantelor asteptate. investitorul trebuie sa-si coreleze disponibilitatile de plasament cu oportunitatile oferite de piata si cu nevoile sale viitoare.

Fiecare instrument sau valoare mobiliara tranzactionate se caracterizeaza prin pret, volum si lichiditate, dintre care numai volumul poate fi considerat ca fiind constant, pretul este cel mai variabil element, iar lichiditatea este conditionata de influenta mai multor factori, atat ai produsului in sine cat si ai pietei, iar toate aceste elemente influenteaza performantele portofoliului.

In sensul pietei de capital, portofoliul reprezinta totalitatea activelor financiare care formeaza structura pozitiilor detinute de catre un investitor in contul sau de investitii si poate fi tranzactionabil daca pozitiile cuprind valori mobiliare listate pem o bursa, sau netranzactionabil cand pozitiile cuprind instrumente al sssocietatilor inchise sau tranzactionate OTC.

Din punct de vedere al compozitiei sale, portofoliul poate fi:

complex, format din mai multe pozitii de active financiare, de tipuri diferite, tranzactionate pe una sau mai multe piete, interne sau internationale, la care investitorul are acces prin contul sau (tipuri diferite de instrumente monetare sau de capital);

combinat, format din active financiare ce apartin unei singure piete, dar de tipuri, clase si subclase-serii diferite (valori mobiliare tranzactionate pe piata de capital, de tipul actiunilor, obligatiunilor, emise de unul sau mai multi emitenti);

simplu, format dintr-un singur activ de acelasi tip, subclasa si serie, inregistrat intr-o singura sau mai multe pozitii, in functie de pretul si datele deschiderii pozitiei (cel mai simplu portofoliu este cel format dintr-o singura pozitie a unui titlu din aceeasi serie).

Posibilitatile reale de actiune depind de cunostintele si abilitatea investitorului de a utiliza atat experienta celorlalti indivizi, cat si a inovarii, a contributiei proprii, de aceea diferentierea strategiilor utilizate este rezultatul aplicatiilor acestor cunostinte.

Majoritatea strategiilor recunoscute in piata de capital sunt operatiuni tipizate, prin care se actioneaza asupra investitiilor, pentru a optimiza rezultatele prin executarea acelor tipuri de ordine de tranzactii care pot indeplini functii de protectie si asigurare, din combinarea pozitiilor initiale cu efectul contractelor futures si de optiuni.

Prin utilizarea acestor instrumente are loc schimbarea pozitiei investitorului fata de efectele riscului, fata de pierderile potentiale din pozitiile anterioare, satisfacand mai mult sau mai putin asteptarile investitorilor, in functie de gradul de sofisticare al pietei si de abilitatea si cunostintele participantilor.

Faptul ca procesul derularii investitiei reale are in mod obiectiv duratele sale, concordanta acestor perioade cu scopul si orizontul de timp al investitorului constituie una dintre cele mai importante premize ale realizarii strategiei, deoarece in functie de aceasta sunt atrase sursele de finantare necesare investitiilor reale, prin instrumentele de capital, care la randul lor vor constitui parti ale unor portofolii de investitii financiare.

In procesul constituirii portofoliilor de actiuni se folosesc trei metode de selectie a acestor valori mobiliare:

de la general catre particular, metoda a analizei fundamentale, care incepe cu examinarea globala a pietei, identificand acele sectoare economice care urmeaza sa beneficieze de miscarea pietei, asigurandu-si anticipat pozitii in aceste domenii, prin achizitionarea actiunilor care vor depasi performantele medii viitoare;

de la particular la general, metoda prin care se identifica mai intai firmele si apoi se tine seama de sectoarele de activitate. In momentul cand anumite criterii nu mai sunt indeplinite se schimba si structura detinerii din portofoliu;

selectiva, a concentrarii atentiei fata de un numar mic de firme, urmarind consolidarea pozitiei investitorului in acele domenii, metoda specifica investitorilor strategici, deoarece, fata de media existenta, performantele investitiei acestora sunt masurate in functie de cresterea influentei in domeniu si nu prin profit.

Deoarece activitatea si evolutia entitatilor economice nu este sincronizata perfect cu caracterul ciclic general, a devenit importanta caracterizarea societatilor comerciale in functie de modul in care ele reactioneaza fata de miscarea generala a economiei, in:

societati conducatoare - care sunt acele entitati ce au o activitate stabila, cu pondere importanta intr-o anumita ramura economica, avand un viitor sigur. Prin functionarea lor, aceste societati atrag in circuitul economic mai multe entitati din aval si amonte.

societati mature, dezvoltate - care, desi nu sunt conducatoare ale unei ramuri, au un volum constant de vanzari, sunt pe piata lor specifica un reper de stabilitate si de regula satisfac cerintele actionarilor, care vor fi oricand alaturi de o strategie privind planurile de investitii si dezvoltare ale acesteia, in scopul devenirii de societati conducatoare, sau pentru a concura pe un segment extins de piata;

societati in crestere sau in dezvoltare - sunt acelea care au posibilitati de extindere a activitatii lor si de aceea au planurile strategice de dezvoltare cele mai agresive, introducand tehnici, tehnologii si metode noi, constituind permanent un pericol pentru segmentele de piata ale societatilor mari. Fiind intr-o perioada de crestere, aceste societati consuma multe surse pentru a se consolida si de aceea nu pot satisface cerinte pe termen scurt ale investitorilor, ci pe un orizont de timp mai indepartat;

societati speciale - sunt cele aflate intr-o situatie al caror viitor este incert, datorita faptului ca parcurg un moment de dezvoltare nou, de reorganizare sau restructurare a activitatii; planurile si strategiile acestora au echivalenta unui risc similar cu al unei investitii noi, iar actionarii nu se asteapta sa fie satisfacuti pentru efortul lor decat intr-un orizont de timp mediu-indepartat, ceea ce face ca in aceste momente, unii actionari sa abandoneze investitia, creind o oferta mare de actiuni pe piata.

In functie de obiectul lor de activitate si specificul productiei lor, entitatile economice raspund in mod diferit la momentele ciclului economic astfel:

societatile defensive - sunt acelea al caror produs este supus unei cereri constante indiferent de stadiul ciclului economic. Aceasta calitate le asigura o activitate permanenta, independenta de marimea societatii si de aceea isi pot urmari strategiile de dezvoltare chiar in momente care sunt vitrege altor domenii de activitate. In aceasta categorie sunt cuprinse societatile care satisfac utilitatile publice sau ale produselor de stricta necesitate din ramurile alimentare si chimie;

societati co-ciclice - sunt cele a caror cerere de produse depinde in mare masura de stadiul ciclului economic, variatia productiei si vanzarilor fiind paralela cu acesta. Strategiile si planurile lor de dezvoltare tin seama de aceste caracteristici, iar in functie de sincronizarea duratei de realizare a investitiilor tehnice si a stadiului ciclului economic, activitatea poate inregistra realizari deosebite;

Prezentam mai jos o incadrare a unor instrumente financiare si clasele unor valori mobiliare din tipul actiunilor si al obligatiunilor pe o schema logica a legaturii directe dintre risc si randament utilizate in piata de capital.

Profit Private inchise Internationale Societati in dezvoltare

Piata de referinta  - Actiuni Societati mature si conducatoare

Portofoliu balansat

Internationale

Credit incert sau fara istoric

Obligatiuni prin titlurizare si consolidare

Termen lung

Piata de referinta - Obligatiuni

Termen mediu

Defensive termen scurt

Instrumente monetare Risc

Plasarea portofoliilor omogene de valori mobiliare in functie de raportul profit/risc

societati speculative - sunt cele a caror activitate se gaseste la nivelul granitei domeniilor de activitate economica care pot avea sanse de profit si pierdere mari, pe un orizont de timp nedefinit. Desi strategia investitiei tehnice poate fi foarte bine inchegata, datorita riscului de pret al investitiei financiare, aceste societati sunt recomandate numai acelor investitori care isi pot asuma posibilitatea pierderii totale a sumelor investite, sau celor care isi permit sustinerea activitatii prin refinantare, cum este cazul domeniilor de cercetare stiintifica, sau a proceselor investitionale de lunga durata;

societati hazardate - care prin riscul lor sunt apropiate de cele speculative, deoarece introduc pe piata produse si aplicatii tehnologice noi, a caror realizare implica acceptarea pe piata a produselor lor. Strategia si planul de dezvoltare al acestor societati au fost deja emise, sunt in aplicare, iar de rezultatele reale vor depinde profitul actionarilor si soarta entitatii economice.

Scara risc/randament a obligatiunilor, tine cont in primul rand de faptul ca investitia are un caracter temporar, iar riscul, randamentul real si pretul creditului sunt dependente si de durata.

Piata de referinta a creditului este constituita din indicele format al dobanzilor rezultate din finantarea pe credit a diferitelor sectoare de activitate.

Problema duratei invetitiei devine mai complexa in cadrul investitiilor colective la fondurile mutuale si de pensionare, cand trebuie stabilit un profil de risc al portofoliului care sa concorde cu scopul comun al fondului la care investitorul adera, sarcina ce revine fiduciarului, avand in vedere ca in cazul investitiilor colective o serie de riscuri au aspecte diferite, astfel:

riscul raportului dintre lichiditate si alocare - fata de investitia individuala, investitia colectiva prezinta inconvenientul nevoii permanente de lichiditati, deoarece o parte din activul net al fondului trebuie sa existe sub forma de numerar, care sa acopere miscarea investitorilor sau sa plateasca acestora rambursari, profituri sau pensii. Aceste plati, intr-o piata bearish, creeaza celorlalti membri o diminuare a profiturilor potentiale viitoare. Este nevoie sa se creeze o sincronizare a fluxului de numerar specific fondului, care va influenta si componenta portofoliului dar si randamentul sau;

simetria riscului sau a deciziei fiduciarului - care in situatia unei strategii stabilite pe un orizont de timp mai mare, trebuie sa faca fata situatiei defavorabile pe termen scurt, ceea ce ii atrage adversitatea unor membri care isi vad investitia neperformanta in acele momente. Acest risc al oportunitatilor pierdute apare atat la portofoliile investitiilor colective cat si in cazul conturilor discretionare, si reprezinta o noua problema a fiduciarului. Efectele lui constau in aceea ca unii investitori nemultumiti vor considera profiturile obtinute de catre fond inferioare posibilitatilor lor individuale.

1. Stabilirea continutului si pozitiilor din portofoliu

Procesul de alocare constituie cea mai importanta etapa in care se ia decizia privind alegerea tipurilor de active sau de instrumente in care vor fi investiti banii, astfel ca pe parcursul orizontului de timp ales, pozitiile investitorului sa-si poata incheia ciclul lor de producere a profitului din investitii sau al celui de capital si sa corespunda din punct de vedere al marimii asteptarilor lui.

In procesul de analiza a conditiilor in care va evolua piata, se stabilesc scenarii prin care se determina limitele maxime si minime ale randamentelor rezultate, pentru fiecare categorie de instrumente, dar mai ales este mentionata si situatia cazului limita a pierderii maxime posibile.

Plasarea combinatiilor de obligatiuni/actiuni pe linia frontierei eficiente

Avand in vedere asteptarile investitorului si posibilitatile oferite de catre piata de capital, se vor identifica acele instrumente a caror rentabilitate corespunde in cea mai mare masura acestor cerinte, care de regula se inscriu in jurul liniei medii a pietei de capital, stabilind astfel frontiera eficienta a plasamentului.

Deoarece evolutia preturilor diferitelor instrumente financiare si de capital este desincronizata, riscul nesistematic total al oricarui portofoliu este redus considerabil prin diversificarea tipurilor si categoriilor de instrumente care sunt incluse in acesta, impartind in primul rand disponibilitatile de plasament pe cele doua segmente ale pietei financiare: cea de capital care asigura rentabilitatile asteptate si cea monetara care in principal, asigura sursa de numerar necesara functionarii administratiei de portofoliu, fiind in acelasi timp si o sursa de profit aditional.

Alocarea tehnica este un proces de detaliu pe subclase care implica sincronizarea actiunii asupra portofoliului in functie de piata urmarind:

identificarea pozitiei economiei fata de ciclul economic;

identificarea factorilor economici care vor avea influenta asupra pretului valorilor mobiliare din fiecare tip;

identificarea clasei si subclasei de active care poate beneficia de procesul miscarii viitoare;

masurarea expunerii fiecarei clase de active;

lichidarea pozitiilor care vor fi supuse pierderilor;

redistribuirea activelor;

controlul tranzactiilor si al costurilor.

Directiile de diversificare generala a portofoliului sunt date de catre planul de investitii, dar alegerea concreta a subclaselor de valori mobiliare este sarcina managerului de portofoliu, care imparte activitatea unor administratori de cont.

Acestia au sarcina de a urmari evolutia zilnica a preturilor pietei, a incasarilor din profitul din investitii si a aplica intregul arsenal al tacticilor si strategiilor operationale de tranzactionare, cunoscute si utilizate in piata de capital, pentru a transforma oportunitatile potentiale ale pietei in rezultate reale ale portofoliului.

Rezultatul operatiunilor de tranzactie atrage dupa sine schimbari in structura portofoliului care sunt raportate si cumulate zilnic pentru a masura contributia fiecarui administrator de cont si a controla daca acestea se mentin pe linia trasata de prevederile planului de investitii.

O examinare a erorilor sau a greselilor facute are menirea de a elimina posibilitatile de esec ale strategiei initiale de investitii aplicate, acestea fiind datorate:

insuficientei de formulare si dezvoltare a politicii de investitii;

proiectarii unor asteptari nerealiste;

diversificarii inadecvate in cadrul clasei de active;

selectarii gresite a managerului de fond;

lipsei unor proceduri de urmarire si control a activitatii de management.

Masurarea rezultatelor consta in calcularea ratelor si stabilirea caracteristicilor portofoliului in functie de cerintele planului de investitii; in cazul actiunilor, evaluarea trebuie sa cuprinda capitalizarea pietei, gradul de concentrare, rulajul si cheltuielile de tranzactii, profitul obtinut, raportul mediu pret/castig si pret/valoare contabila, iar la instrumentele cu venit fix - durata medie a investitiilor, maturitatea si calitatea ratingului impreuna cu ponderile diferitelor clase..

Din punct de vedere practic, indicatorii care masoara performantele portofoliului de investitii sunt urmatorii:

Deviatia standard - masoara volatilitatea, gradul in care rezultatul obtinut de un portofoliu se incadreaza fata de o medie. Cu cat aceasta este mai apropiata de medie, cu atat a fost mai putin riscanta politica de investitii a managerului. In situatia cand deviatia este mai mare, in anumite perioade, exista posibilitatea de a produce mai mult venit, deci deviatia standard nu se poate utiliza ca fiind singura referinta a performantei;

Evolutia coeficientului de corelatie da un plus calitativ masurii portofoliului, acesta fiind direct, negativ sau independent de indicatorul ales, de aceea orice schimbare trebuie analizata pentru a se determina care a fost cauza ei;

Indicatorul alpha masoara cu cat performanta portofoliului depaseste pe cea a pietei de referinta. Valoarea pozitiva a indicatorului arata ca investitia depaseste indicele de referinta al unui anumit nivel de risc asumat, fiind o nota buna pentru manager. In cazul in care valoarea este negativa, aceasta indica faptul ca rezultatul obtinut este sub nivelul riscului acceptat;

Indicatorul beta - masoara volatilitatea sau sensitivitatea in raport cu indicatorul de referinta al pietei; investitorul trebuie sa stie ca acest indicator nu masoara riscul total ci numai pe cel al pietei. Problema este ca managerul poate tranzactiona actiuni care au un coeficient beta mai mare si apoi inchide pozitia inainte de raportare, micsorand astfel expunerea din raport fata de cea adevarata;

Rata lui Sharpe masoara randamentul asumarii unui risc utilizand ca referinta investitia fara risc. Ea se calculeaza prin scaderea randamentului obtiunut de investitia fara risc a bonurilor de tezaur, din raportul randamentului obtinut de portofoliu si deviatia satandard a acestuia. Rata nu se poate folosi pentru comparatie decat pentru portofolii omogene si strategii operationale similare deoarece formula matematica favorizeaza valorile mobiliare mai putin volatile;

Utilizarea mediilor - daca pe perioada anuala se poate utiliza media aritmetica, cand se analizeaza evolutia pe mai multi ani trebuie folosita media geometrica, care reflecta mai fidel cresterea compusa a valorii.

Performantele lunare ale portofoliului se calculeaza fie pe baza ratei interne de revenire, metoda valorii de lichidare, sau cea a lui Dietz, pe baza marcarii la piata la inceputul si sfarsitul perioadei de analiza, a fluxului net al portofoliului si ponderile timpului de detinere in portofoliu, calculandu-se astfel:

Valoarea la piata la sfarsitul perioadei - Valoarea la piata la inceputul periodei - Fluxul net

Valoarea la piata la inceputul periodei + fluxul fiecarui element ponderat cu timpul activ

Cel mai important mijloc de actiune al managerului de portofoliu il constituie capacitatea sa de a utiliza corect toate aplicatiile strategiilor de actiune pe care le ofera piata de capital, in vederea atingerii scopului planului de investitii.

2. Tipuri de portofolii

Deschiderea posibilitatilor de aderare la Uniunea Europeana da posibilitatea colaborarii intre institutiile si investitorii din conunitate.

Cunoasterea tipurilor de portofolii utilizate pe plan extern constituie un mijloc de evitare a riscurilor in care se pot implica soicietatile de servicii de investitii financiare sau investitorii romani.

In tarile cu experienta in domeniul investitiilor financiare, e-a lungul timpului unele plasamente si proceduri de oferta si motivare a investitorilor au dobandit caracter de portofolii de sine statatore, independente, in functie de categoria de plasamente.

Portofoliul bazat pe actiunile societatilor in crestere - investeste banii in societati in dezvoltare care, desi nu platesc dividende, ofera avantajul cresterii de capital prin aprecierea permanenta pe piata a pretului actiunilor lor. Investirea de crestere este riscanta si de durata, dar profiturile sunt mult mai ridicate decat cele obisnuite.

Portofoliul bazat pe societatile care produc profit din investitii - investeste bani in domeniile si societatile care asigura plata profitului din dobanzi si dividende, investitii in anumite programe municipale sau in companii mature care cunosc o perioada cu rezultate economice bune. Durata investitei de acest gen este determinata si investitorul trebuie sa stie sa prevada momentul optim in care sa-si schimbe directia investitiilor.

Portofoliul specializat - investeste banii intr-un domeniu de activitate foarte ingust sau in zone geografice specifice considerate a fi cu perspective deosebite de dezvoltare, implicit profituri considerabile. Investitia de acest tip este de durata si presupune cunostinte sau motivatii speciale din partea investitorului.

O categorie des intalnita sunt investitiile in afaceri imobiliare cu terenuri si constructii, fie ele industriale sau de locuinte care presupun urmatoarele:

angajeaza sume mari deoarece proiectele sunt costisitoare;

durata investitiei este lunga si greu de evaluat in stadiile intermediare ale proiectului;

lichiditatea este foarte mica pe toata durata executiei, ceea ce il face impropriu pentru fondurile deschise organizate dupa normele clasice.

Portofoliul balansat - are drept scop primordial conservarea banilor investiti; investitorul incaseaza insa un venit de nivel redus. Investitiile se concretizeaza in certificate de valoare emise de stat sau unitati teritoriale municipale care sunt foarte putin riscante si aduc venituri sigure.

Portofoliu speculativ - este destinat investitorilor agresivi, angajati in afaceri riscante, cum ar fi vanzarea in absenta din cadrul contului de siguranta, optiuni sau tranzactii la o bursa de marfuri.

Desi nu depaseste cadrul legal, acest tip de investitie poate angaja resursele sale in domenii sau afaceri cu grad mare de incertitudine, cum ar fi cel de cercetare sau aplicare de procese tehnologice noi neexperimentate suficient sau ameliorari de soiuri si rase in agricultura.

Aceste scheme de finantare sunt adresate numai unor categorii de investitori institutionali sau persoane cu potential mare de a investi si de cele mai multe ori, presupun obligatia de participare repetata, de sustinere a investitiei, sau in caz contrar se pierde sau se reduce dreptul asupra investitiei initiale.

Portofolii cu structuri prestabilite

Procedura tine mai mult de ingineria financiara, este o emisiune reala de actiuni unei combinatii numite portofoliu unitar prestabilit.

Acest tip de portofoliu consta intr-o suma investita in certificate de valoare cu venituri fixe, de regula obligatiuni ale societatilor pe actiuni foarte stabile sau mature, municipale si actiuni preferentiale.

Portofoliul predeterminat se prezinta ca un cos, o structura de titluri de certificate si valori mobiliare, ceea ce reduce riscul pierderii si furnizeaza un venit sigur, pe o perioada indelungata.

Ca marime, valoarea nominala a unitatii de investitie ramane constanta pana la data maturitatii, portofoliul ramanand neschimbat pana la maturitatea unitatii de investitie.

In SUA prin dezmembrare a drepturilor, au fost puse in vanzare si unitati de investitie chiar pe un portofoliu prestabilit format pe structura unei singure companii emitente.

Emitentul unei astfel de unitati de investitie ofera investitorului posibilitatea de a alege sursa sau plafonul de plata a profitului. O astfel de unitate de investitii are doua parti distincte:

prime - care dau detinatorului dreptul de a incasa tot venitul din dividende, ca si o parte din aprecierea de valoare, pana la un anumit plafon

score - al carei posesor incaseaza toata aprecierea de valoare peste un anumit plafon, dar nu incaseaza nici un dividend.

Ambele parti ale acestui tip de investitii sunt tranzactionate separat la bursa de valori din New York.

3. Metode de actiune asupra pozitiilor din portofoliu

In piata de capital. cererea si oferta de tranzactionare sunt acordate prin ordinele de tranzactie care constituie elementele de executie a strategiilor de investitii, iar numarul, pozitia si distributia acestora ofera principalele puncte care descriu starea curenta a unei piete.

In conditii normale al pietii, pretul la care au loc operatiunile de vanzare/cumparare evolueaza intre doua limite, dintre care "pragul de suport" reprezinta punctul inferior la care oferta este zero, limita minima pana la care va scadea pretul pietei unui produs, instrument financiar sau de marfuri, unde numai exista oferta curenta de vanzare.

In acelasi timp "nivelul de rezistenta" este punctul la care cererea devine zero si reprezinta limita maxima pana la care va putea creste pretul pietei unui instrument financiar sau de marfuri, de la care nu mai exista cerere curenta de cumparare.

Cele doua marimi reprezinta limite stabile numai in anumite conditii curente economice si de piata date, fiind ajustate automat in momentul in care aceste conditii se vor schimba, iar modificarea lor, depasirea oricarei limite, poarta denumirea tehnica de spargere de nivel sau de prag.

3.1. Utilizarea ordinelor stop si limita in piata

a) limitare unei pierderii

In cazul in care investitorul are o pozitie long si a inregistrat deja un profit potential ca diferenta intre pretul curent al pietei si cel de deschidere a pozitiei de cumparare, investitorul trebuie sa decida daca asteapta ca pretul sa-si continue acea crestere si sa inregistreze un profit mai mare, sau sa-si lichideze pozitia la pretul curent al pietei. Aceasta dilema o poate rezolva prin lansarea unui ordin vinde stop la un pret mai mic decat cel curent.

Daca pretul va stagna sau va creste nu va declansa ordinul de tranzactie stop, daca va scadea va atinge marimea de declansare si va fi executat transformand profitul potential in profit real.

Pe piata de capital "la vedere" utilizarea acestei functii se numeste "strategie de consolidare" a profitului, operatiunea de glisare, lansarea succesiva a unor ordine de tipul "vinde stop" care urmaresc evolutia cresterii pretului pe piata.

Aceasta strategie asigura investitorului un profit potential care creste odata cu cresterea pretului si care se transforma in profit real de indata ce piata isi schimba directia de evolutie, prin lichidarea automata a pozitiei la prima miscare de corectie a pretului.

b) conservarea profitului

In situatia in care investitorul aflat intr-o pozitie long apreciaza ca pretul va fi in urcare, in ipoteza ca previziunea privind evolutia pretului este contrazisa si acesta incepe sa scada, exista pericolul ca investitorul sa suporte o pierdere mare; pentru a limita aceasta pierdere, el isi poate lichida pozitia printr-un ordin vinde stop.

De regula, diferenta dintre pretul curent al pietei si cel stop sau limita este minima si constituie marimea pierderii acceptate de investitor. Mentinerea pozitiei long va putea avea loc numai daca pretul isi va schimba directia si va incepe sa creasca, situatie in care ordinul nu se va declansa.

c) deschidere de pozitii short

Pe o piata cu pretul in urcare, investitorul care apreciaza corect ca pretul isi va opri cresterea si isi va schimba sensul, poate profita de aceasta miscare printr-o vanzare in absenta sau din imprumut.

Aceasta se realizeaza deschizand o pozitie in contul de siguranta, printr-un ordin vinde stop sau vinde limita, in absenta -short sale- numai cand pretul este in urcare. In urma acestei tranzactii, investitorul incaseaza pretul zilei, urmand ca dupa ce pretul pietei va scadea sa-si inchida pozitia printr-o cumparare, insusindu-si un profit egal cu diferenta dintre pretul de deschidere si cel de inchidere a pozitiei. La aceasta se mai poate adauga si faptul ca lucrand intr-un cont de siguranta, investitorul isi multiplica posibilitatile de castig prin fenomenul de levier- leverage sau gearing-.

3.2. Configurarea petei cu ajutorul ordinelor de tranzactie

In piata ofertele de cumparare si vanzare sunt ordonate in primul rand functie de marimea pretului, exprimate prin ordinele de tranzactie.

Pragul de suport se gaseste mai jos decat pretul "celui mai mic ordin cumpara limita" iar nivelul de rezistenta se afla localizat peste pretul "celui mai mare ordin vinde limita"; diferenta dintre aceste doua preturi este descrisa de indicatorul tehnic denumit "largimea pietei".

Ordinele "cumpara limita", exprimand cererea, dispozitia investitorilor de a cumpara, sunt lansate la preturile cele mai mici si creeaza permanent o presiune de scadere a pretului pietei, dar intra in competitie cu pretul ordinelor "vinde stop" ce exprima oferta si care se gasesc in aceeasi zona de marime si al caror volum formeaza un tampon de contracarare a tendintei de scadere a pretului, de spargere a pragului de catre preturile limita de cumparare. Ordinele "vinde limita" sunt lansate la preturile cele mai mari, exprimand oferta, dispozitia investitorilor de a vinde la preturi care preseaza spargerea nivelului de rezistenta a pretului.

Preturile ordinelor "vinde limita" intra in competitie cu pretul ordinelor "cumpara stop" din aceeasi zona de marime si al caror volum formeaza si ele un tampon de contracarare a tendintei de spargere a nivelului de rezistenta.

In aceasta situatie formarea pretului de tranzactie are loc in zona cuprinsa de "cel mai mare pret cumpara limita" si "cel mai mic pret vinde limita", diferenta dintre acestea numindu-se "marja sau desfasurarea pretului de tranzactie", care cu timpul daca evolueaza in crestere, angreneaza, declansind pe rand ordinele cu valoare mare de tipul cumpara stop si vinde limita, sau daca evolueaza in scadere declanseaza ordinele din perechea cumpra limita si vinde stop.

Analiza motivatiei pentru care investitorul utilizeaza ordinele de tranzactie limita si stop porneste de la oportunitatea deschiderii sau inchiderii unei pozitii, bazate pe starea curenta a pretului si pe o estimare privind evolutia sa urmatoare.

Starea pietei pe baza ordinelor de tranzactie

O parte din ordine se lanseaza in situatiile in care investitorul considera ca pretul curent al pietei urmeaza sa traverseze o "stare de corectie", adica executa o schimbare a sensului de scurta durata, dupa care ar trebui sa urmeze restabilirea directiei pe sensul tendintei conducatoare.

In cadrul schemei de functionare, pentru a fi executate, declansate ordinele limita si stop, pretul pietei este cel care trebuie sa efectueze miscare de crestere sau scadere preconizate de investitori.

Atunci cand pretul este in scadere, utilizarea ordinelor de tipul vinde stop si vinde limita nu are sens decat daca investitorul aflat in pozitie long, este obligat sa-si inchida aceasta pozitie, sau in situatia in care pretul pietei se afla deja in zona nivelului de rezistenta si dupa estimarea investitorului va urma un ciclu de scadere accentuata producand pagube mult mai mari. Aceeasi situatie o prezinta ordinele cumpara limita si cumpara stop, cand pretul este in crestere, iar investitorul are interesul de a-si consolida pozitia in investitia respectiva.

La marimile lor mxime si minime, ordinele de tip stop reprezinta un tampon al extremei cererii si ofertei congestionand un volum in zona de limita care, daca se declanseaza, pot crea fenomenul de avalansa a tranzactiilor, ce conduce astfel la depasirea limitelor prin spargere de prag sau de nivel.

Schema de configurare a pietei poate asigura participantilor unele informatii privind starea curenta a pietei si a eventualelor posibilitati de evolutieale pretului, fiind un ajutor in luarea deciziilor. In lumea curenta a tranzactiilor intrebarea "care-i piata" se refera la desfasurarea preturilor sau marja de tranzactie a lor, iar intrebarea "cum este piata" se refera la largimea pietei.

Probleme generale ale riscului riscul investiilor pe piata de capital

In cadrul investitiilor in titluri si valori mobiliare, tranzactionate pe piata de capital, riscul se manifesta prin aceea ca exista permanent o nesiguranta a realizarii, o posibilitate ca rezultatele scontate sa nu fie atinse, unele evenimente legate de investitie sa evolueze intr-o asemenea directie, incat cei implicati in investitie sa nu obtina profitul scontat, iar in anumite conditii sa-si piarda partial sau total sumele investite.

Definirea riscului are aspectele procesului investitional, legat de cei doi timpi; cel al plasamentului, al deschiderii pozitiei si cel al inregistrarii rezultatului actiunii investitionale sau al inchiderii pozitiei.

4.1. Caracterizarea riscurilor activitatii financiare

Cauzele neindeplinirii parametrilor investitiilor sunt multiple si pot fi originale atat in activitatea social-economica cat si ca rezultat al actiunii proprii a entitatii economice sau a investitorului.

Deoarece complexitatea pietei de capital include o varietate mai mare de participanti, entitati, agenti si persoane ce au actiuni si interese diverse, am grupat riscurile specifice acestei categori, in cadrul riscului sistematic tinand seama de aceste grupari.

O prima grupa este cea a riscurilor sistemului juridic si al mecanismelor pietei, apoi riscurile ce sunt legate de specificul valorilor mobiliare, ale emitentului si cele ale investitorului.

Expunem mai jos o clasificare a principalelor tipuri de riscuri intalnite in investitiile financiare.

Riscurile fundamentale

Cuprind acele riscuri neprevizibile, care se produc datorita unor evenimente mai presus de controlul subiectului si ale caror efect are consecinte asupra unui numar mai mare de persoane.

Aceste evenimente sunt naturale (cutremure, inundatii, seceta), sau social-politice (revolte, razboaie), sau fenomene economice (procese de privatizare, restructurare), care datorita originii lor impersonale si a consecintelor cuprinzand arii mari, riscurile fundamentale constituie o raspundere sociala si nu personala, iar in conditiile cresterii complexitatii activitatilor social-economice, unele riscuri care istoric erau considerate fundamentale, se transforma in hibride sau chiar particulare

Riscuri sistematice sau riscuri generale ale pietei

Riscurile generale sunt acele riscuri legate de desfasurarea unor evenimente politice si economice care influenteaza in mod obiectiv, intr-un sens sau altul, totalitatea activitatilor dintr-o economie si prin aceasta performantele valorilor mobiliare tranzactionate in cadrul pietei de capital.

Riscul sistematic este nediferentiat si nu poate fi inlaturat prin diversificarea valorilor mobiliare; in practica, in functie de conditiile nationale, in tarile mai avansate, el induce o variatie de 30-45% asupra riscului total.