QReferate - referate pentru educatia ta.
Cercetarile noastre - sursa ta de inspiratie! Te ajutam gratuit, documente cu imagini si grafice. Fiecare document sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Documente drept

Stramutarea procesului



Stramutarea procesului


Titlul V din prima Carte a Codului de procedura civila este consacrat stramutarii procesului civil. Stramutarea procesului civil este o institutie necesara pentru a inlatura suspiciunile ce ar putea sa apara cu privire la independenta sau impartialitatea unei instante de judecata. Prin stramutare se desemneaza trecerea unei cauze, in situatiile strict determinate de lege, de la o instanta competenta la o alta instanta de acelasi grad.

Motivele care stau la baza stramutarii sunt, in principiu, diferite de cele prevazute de lege pentru recuzare si abtinere, chiar daca unele dintre ele sunt asemanatoare. Motivele de stramutare au un caracter mult mai grav intrucat se repercuteaza asupra unei intregi instante, iar nu doar asupra unuia sau mai multor judecatori. Codul de procedura civila consacra in articolul pe care-l comentam trei motive de stramutare a procesului civil. Potrivit acestui text, stramutarea procesului civil poate fi solicitata:



a) pentru motive de rudenie sau afinitate;

b) pentru motive de banuiala legitima;

c) pentru motive de siguranta publica.

Primul motiv de stramutare se aseamana cu recuzarea judecatorului pentru motive de rudenie sau afinitate. Cu toate acestea, intre cele doua institutii exista deosebiri esentiale. In cazul recuzarii, partea interesata poate cere indepartarea de la judecata a unuia sau a mai multor judecatori, in timp ce, in cazul stramutarii, instanta, desi competenta, nu va mai solutiona acea cauza civila, daca evident motivele invocate au fost gasite intemeiate. Prin urmare, nu este vorba doar de o deosebire de ordin cantitativ privitoare la numarul judecatorilor aflati in una din situatiile prevazute de lege, ci si de ordin calitativ si care se refera la efectele admiterii cererilor - indepartarea unuia sau a mai multor judecatori de la solutionarea cauzei sau transferarea cauzei la o alta instanta de acelasi grad. In legatura cu aspectul cantitativ mentionat anterior observam ca art. 37 alin. (1) C. proc. civ. se refera la situatia in care una dintre parti are doua rude sau afini pana la gradul patru printre magistratii acelei instante. Textul trebuie interpretat in concordanta cu finalitatea institutiei sub urmatoarele aspecte: desi legea se refera la situatia cand partea are doua rude sau afini printre magistratii acelei instante, este evident ca aceeasi ratiune exista, cu atat mai mult, in cazul in care partea are mai multe rude sau afini printre magistratii sau asistentii judiciari ai acelei instante.

Noua redactare a art. 37 alin. 1 C. proc. civ. nu este, in opinia noastra, de natura a inlatura intrutotul controversa privitoare la posibilitatea stramutarii procesului civil si in ipoteza in care motivele invocate ii vizeaza pe procurori. Cu toate acestea, formula folosita de legiuitor "magistratii" instantei ar putea conduce la acreditarea acestei teze. Si inainte de ultima modificare a Codului de procedura civila, respectiv a textului la care ne referim, s-a sustinut ca fata de formularea legii - "magistratii sau asesorii populari ai instantei" - primul motiv de stramutare i-ar viza si pe procurori. Motivele invocate de un reputat autor pareau seducatoare, caci intr-adevar din corpul magistratilor faceau parte si procurorii, iar, pe de alta parte, astfel cum se invoca cu persuasiune, primul motiv de stramutare constituia si un temei de recuzare a judecatorilor; or, recuzarea se aplica, potrivit art. 36 C. proc. civ., si procurorilor.

In pofida acestei riguroase argumentari, exprimam rezerve fata de solutia promovata de autorul la care ne-am referit. In prima editie a Comentariilor am aratat ca procurorii, desi incontestabil fac parte din corpul magistratilor, ei nu sunt integrati in structura organizatorica a instantei de judecata. Prin urmare, in opinia noastra, referirea legii la "magistratii instantei" avea tocmai scopul de a circumstantia primul motiv de stramutare numai la judecatori. In al doilea rand, am evocat si faptul ca dispozitiile legale privitoare la incidentele procedurale analizate in acest context, inclusiv cele privitoare la incompatibilitate, abtinere si recuzare, apar ca abateri de la regulile normale de desfasurare a procesului civil, fapt pentru care ele nu pot fi interpretate in sensul conferirii unei vocatii de a se aplica prin analogie si la alte situatii. De aceea, apreciam ca argumentul invocat in sensul ca dispozitiile privitoare la incompatibilitate, recuzare si abtinere se aplica si procurorilor nu este pertinent, caci, astfel cum rezulta din prevederile art. 36 C. proc. civ., acest text vizeaza doar institutiile procesuale reglementate in Titlul al V-lea din Cartea I. Or, dispozitiile privitoare la stramutarea procesului civil sunt situate intr-un titlu distinct (Titlul VI). Daca legiuitorul ar fi intentionat sa extinda dispozitiile legale la care ne referim si asupra procurorilor ar fi prevazut acest lucru in mod expres, astfel cum a procedat si in legatura cu dispozitiile consacrate in art. 36 C. proc. civ.

Situatia nu este esential diferita nici in prezent, caci si de data aceasta legea se refera la "magistratii" instantei. Scopul legii credem ca nu a fost acela de a solutiona o controversa doctrinara ci de a include in formula folosita de art. 37 alin. 1 C. proc. civ. si pe asistentii judiciari ai instantei. Din acest punct de vedere, "decizia" legiuitorului este interesanta si reprezinta un prim pas inspre apropierea statutului asistentului judiciar fata de acela al judecatorului.

Al doilea motiv de stramutare vizeaza cazurile de banuiala legitima. Potrivit art. 37 alin. (2) C. proc. civ., banuiala se considera legitima "ori de cate ori se poate presupune ca nepartinirea judecatorilor ar putea fi stirbita datorita imprejurarilor pricinii, calitatii partilor ori vrajmasiilor locale". Circumstantele la care se refera textul citat au un caracter general. Totusi din chiar formularea legii se poate deduce cu usurinta ca legiuitorul are in vedere imprejurari de o gravitate accentuata si care pericliteaza obiectivitatea si impartialitatea judecatorilor. Aceste circumstante desi au un caracter general, astfel cum se subliniaza si in literatura de specialitate, trebuie sa se raporteze intotdeauna fie la imprejurarile pricinii, calitatea partilor, fie la vrajmasiile locale. Prin urmare, judecatorul competent a solutiona cererea de stramutare va trebui sa examineze in concret daca circumstantele invocate de reclamant sunt de natura sa afecteze obiectivitatea judecatorilor si daca au gradul de gravitate avut in vedere de dispozitiile art. 37 alin. (2) C. proc. civ.

Ultimul motiv de stramutare - siguranta publica - nu a fost definit de lege, pana la modificarea si completarea Codului de procedura civila prin Legea nr. 219/2005, ci doar mentionat in art. 37 alin. (2) C. proc. civ. Actuala reglementare face precizarile necesare in aceasta privinta. Intr-adevar, potrivit art. 37 alin. 2 C. proc. civ. constituie motive de siguranta publica  "acele imprejurari care creeaza presupunerea ca judecata procesului la instanta competenta ar putea produce tulburarea ordinii publice".

Prin urmare, este vorba de imprejurari care depasesc simplele suspiciuni privitoare la impartialitatea judecatorilor in a caror competenta intra solutionarea cauzei civile respective. Imprejurarile trebuie sa fi exceptionale si sa afecteze nu numai obiectivitatea si impartialitatea judecatorilor, ci insusi climatul de liniste si ordine care trebuie sa domneasca intr-o localitate, adica in termenii legii sa determine "tulburarea ordinii publice".

In considerarea necesitatii garantarii unei judecati impartiale, legea a reglementat in mod detaliat si riguros procedura stramutarii procesului civil. Aceasta procedura are, in principiu, un caracter unitar cu diferentieri firesti, determinate tocmai de gradul de gravitate diferit al cauzelor ce pot determina stramutarea procesului civil. Astfel, in considerarea gravitatii motivelor de stramutare, art. 38 C. proc. civ. determina, expres sau implicit, sfera persoanelor indreptatite sa solicite stramutarea, precum si momentul pana la care aceasta poate fi ceruta. Stramutarea pentru motive de rudenie sau afinitate trebuie ceruta mai inainte de inceperea oricaror dezbateri, iar cea bazata pe banuiala legitima si siguranta publica se poate invoca in orice stare a procesului civil. Pe de alta parte, in principiu, cererea de stramutare se poate solicita de oricare dintre parti, cu exceptia stramutarii pentru motive de siguranta publica. Pentru acest din urma motiv cererea de stramutare poate fi formulata numai de procurorul de la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Art. 39 C. proc. civ. statorniceste principiul potrivit caruia cererea de stramutare intemeiata pe motive de rudenie sau afinitate "se depune la instanta imediat superioara", iar cea bazata pe motive de banuiala legitima sau de siguranta publica "se depune la Curtea Suprema de Justitie". In legatura cu modul de redactare a acestui text facem urmatoarele precizari necesare.

Observam mai intai ca pentru motive de rudenie sau afinitate cererea de stramutare se judeca in toate cazurile de catre instanta imediat superioara, iar pentru celelalte doua motive - banuiala legitima si siguranta publica - competenta apartine intotdeauna Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Prin urmare, semnificatia expresiei "cererea de stramutare se depune" este neindoielnic aceea de a determina o regula speciala de competenta. In al doilea rand, observam ca legiuitorul a instituit si o alta regula particulara anume aceea ca cererea de stramutare se depune direct la instanta competenta a o judeca, iar nu la instanta de la care urmeaza sa se dispuna stramutarea. Regula enuntata este destinata sa evite acele situatii in care datorita unor imprejurari locale instanta ar intarzia trimiterea cererii de stramutare la instanta competenta a o solutiona.

Cererea de stramutare - indiferent de motivele invocate - se solutioneaza in camera de consiliu. In lipsa unei dispozitii derogatorii de la dreptul comun, cererea de stramutare se va solutiona cu citarea partilor. Inainte de judecarea cererii de stramutare, instanta competenta va putea lua unele masuri pregatitoare. Astfel, potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. civ., presedintele instantei va putea solicita dosarul cauzei si va putea ordona, chiar fara citarea partilor, suspendarea pricinii, comunicand de urgenta aceasta masura instantei sesizate cu actiunea principala. Suspendarea dispusa este obligatorie pentru instanta sesizata cu cererea principala. Drept urmare, in fata acestei instante nu se va mai putea indeplini nici un act de procedura; nerespectarea masurii dispuse atrage dupa sine nulitatea tuturor actelor de procedura indeplinite in cauza pe toata durata suspendarii.

Instanta competenta a solutiona cererea va verifica, pe baza unor elemente probatorii corespunzatoare, daca subzista vreunul din motivele care pot determina sau chiar reclama stramutarea procesului la o alta instanta.

Asupra cererii de stramutare instanta competenta se va pronunta printr-o hotarare, care se da fara motivare si nu este supusa nici unei cai de atac. Aceste din urma trasaturi sunt prevazute in mod expres de art. 40 alin. (4) C. proc. civ. Totusi in literatura de specialitate s-a discutat asupra naturii actului prin care instanta de judecata dispune stramutarea procesului civil. In opinia noastra nu exista nici o indoiala ca actul de dispozitie al instantei este o hotarare, respectiv o sentinta. Desigur ca formularea generala a legii - hotarare - este de natura sa sugereze anumite consideratii privitoare la natura actului de dispozitie al instantei - incheiere, sentinta sau decizie. Fara a starui in mod deosebit asupra acestei probleme aratam ca legea se refera in mod expres la termenul de hotarare, iar o atare precizare nu este facuta spre a evoca necesitatea pronuntarii unei incheieri. Dimpotriva, atunci cand legiuitorul a dorit ca actul de dispozitie al instantei sa fie o incheiere a precizat acest lucru in mod expres, astfel cum a facut-o in privinta recuzarii si abtinerii. Comparand dispozitiile art. 34 C. proc. civ. - text care se refera in terminis la incheiere - si cele ale art. 40 alin. (4) C. proc. civ. - ce impun pronuntarea unei hotarari - rezulta in mod indubitabil o deosebire esentiala de reglementare. Pe de alta parte, pronuntarea unor acte diferite in doua situatii distincte este cu totul naturala. Intr-adevar, in cazul abtinerii si recuzarii ne aflam in prezenta unui incident procedural care se solutioneaza, in principiu, chiar de catre instanta sesizata cu cererea principala (exceptia vizeaza doar situatia analizata deja si cand din cauza recuzarii completul de judecata nu se poate forma); or, in cazul stramutarii situatia creata formeaza obiectul unei judecati distincte, iar instanta, solutionand cauza, se desesizeaza in mod definitiv. Iata de ce in cazul stramutarii instanta trebuie sa pronunte o hotarare, respectiv o sentinta judecatoreasca.

Dispozitiile cuprinse in art. 40 alin. (4) C. proc. civ. confera sentintei pronuntate asupra cererii de stramutare doua particularitati care se cuvin a fi subliniate in mod deosebit, caci ele se justifica prin insusi faptul ca solutia pronuntata in materia analizata este rezultatul unui act de simpla administrare a justitiei, iar nu de solutionare in fond a unei cauze civile.

Prima particularitate rezida in faptul ca hotararea pronuntata asupra stramutarii se da fara motivare. In acest fel, sentinta pronuntata asupra stramutarii este una din putinele hotarari judecatoresti care nu trebuie motivate.

O a doua particularitate consta in faptul ca hotararea pronuntata "nu este supusa nici unei cai de atac". Ultima particularitate a atras, in ultima perioada de timp, atentia deosebita a doctrinei procesuale. In acest sens, unii autori au apreciat ca dispozitiile art. 40 alin. (4) C. proc. civ. au in vedere doar imposibilitatea exercitarii cailor ordinare de atac si ca impotriva sentintei pronuntate s-ar putea exercita calea de atac a contestatiei in anulare si a revizuirii - pentru motivul prevazut de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. In ceea ce ne priveste, apreciem ca de lege ferenda o atare reglementare ar putea fi promovata, insa de lege lata ea nu are o motivare deplina. In pofida argumentelor invocate in doctrina, nu se poate ignora redactarea categorica a art. 40 C. proc. civ. si care conduce la o interpretare univoca: hotararea pronuntata asupra cererii de stramutare nu este supusa nici unei cai de atac. Or, fata de aceasta redactare a textului amintit, argumentul potrivit caruia necitarea partilor la judecarea cererii de stramutare ar ramane fara sanctiune daca nu s-ar admite calea contestatiei in anulare are valoarea unei simple asertiuni doctrinare.

De altfel, remarcam si o deosebire substantiala intre redactarea la care ne referim si alte texte procedurale care limiteaza exercitiul cailor legale de atac. Astfel, de pilda, potrivit art. 247 alin. (4) C. proc. civ., hotararea pronuntata asupra renuntarii la drept se da fara drept de apel. De asemenea, o solutie identica este prevazuta de art. 273 C. proc. civ. si in privinta hotararilor care consfintesc invoiala partilor. Or, in cazul nostru legiuitorul precizeaza, asa cum am aratat, ca hotararea pronuntata nu poate fi supusa nici unei cai de atac. Remarcam ca, dupa o anumita ezitare, si instanta suprema s-a pronuntat in sensul inadmisibilitatii contestatiei in anulare.

Asupra cererii de stramutare, instanta competenta poate pronunta doua solutii: de admitere sau de respingere a acesteia.

In cazul admiterii cererii de stramutare, cauza se va trimite spre solutionare unei alte instante de acelasi grad. Trimiterea cauzei spre solutionare la o instanta de acelasi grad reprezinta o cerinta elementara si indispensabila a respectarii principiului celor doua grade de jurisdictie. Daca hotararea a fost casata cu trimitere de catre o curte sau un tribunal, cauza se va solutiona de una din instantele din raza teritoriala a acelui tribunal sau a acelei curti, dar nu de instanta care a pronuntat hotararea casata. Numai in acest fel se asigura finalitatea hotararii de stramutare; altminteri s-ar ajunge ca pricina sa fie trimisa tot la instanta de la care pricina a fost stramutata, ceea ce nu poate fi admis. Instanta la care se trimite cauza spre solutionare, ca urmare a stramutarii, nu este insa indreptatita sa faca verificari cu privire la actualitatea motivelor ce au justificat adoptarea deciziei de stramutare. Instanta care a dispus stramutarea va arata si masura in care actele indeplinite inainte de stramutare urmeaza sa fie pastrate. Aceasta inseamna ca stramutarea procesului civil nu atrage dupa sine in mod neconditionat anularea tuturor actelor de procedura, instanta care a dispus stramutarea avand dreptul de a aprecia in ce masura actele de procedura urmeaza sa fie pastrate sau dimpotriva trebuie refacute. Asadar, solutia este diferita de aceea creata in urma indeplinirii unor acte de procedura dupa ce s-a dispus suspendarea judecatii in temeiul art. 40 alin. (2) C. proc. civ.

Suspendarea judecatii in temeiul art. 40 alin. (2) C. proc. civ. nu este, asa cum am aratat deja, obligatorie. In practica se poate intampla uneori ca instanta sesizata cu actiunea principala sa continue judecata si sa pronunte o hotarare inainte de a se fi dispus suspendarea judecatii. De aceea in literatura de specialitate s-a ridicat problema de a cunoaste ce se intampla cu hotararea pronuntata in asemenea conditii de instanta sesizata cu actiunea principala si care sunt efectele hotararii de stramutare. Intr-o elementara logica juridica este dificil a se acredita ideea ineficientei hotararii pronuntate asupra stramutarii, motivat de pronuntarea unei solutii asupra fondului cauzei. Legislatia in vigoare nu cuprinde o dispozitie procedurala care sa consacre o solutie expresa in acest sens. De aceea, s-a apreciat de unii autori ca instanta la care s-a dispus trimiterea cauzei, ca urmare a stramutarii, va trebui sa considere hotararea pronuntata asupra fondului ca neavenita si sa procedeze in continuare la solutionarea cauzei.

Recenta modificare a art. 40 alin. (5) C. proc. civ. a solutionat in mod convingator problema deja enuntata. Intr-adevar, potrivit acestui text (modificat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000) instanta sesizata cu cererea principala "va fi instiintata de indata despre admiterea cererii de stramutare. In cazul in care instanta a savarsit acte de procedura sau a procedat intre timp la judecarea pricinii, actele de procedura indeplinite ulterior stramutarii si hotararea pronuntata sunt desfiintate de drept prin efectul admiterii cererii de stramutare". Textul declara, asadar, desfiintate de drept toate actele de procedura - inclusiv hotararea data intre timp - aduse la indeplinire dupa pronuntarea hotararii de stramutare. In acest fel, s-a adoptat si in materie civila o solutie similara celei prevazute in art. 60 alin. (4) C. proc. pen.

A doua solutie ce poate fi pronuntata de instanta sesizata cu stramutarea cauzei este, asa cum am remarcat, respingerea cererii. Aceasta solutie nu ridica probleme deosebite. In acest caz, instanta sesizata cu solutionarea actiunii principale va continua judecata potrivit regulilor obisnuite; in cazul in care cauza a fost suspendata, aceasta va fi repusa pe rol.


Nu se poate descarca referatul
Acest document nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte documente despre:


Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }