Reguli comune privitoare la instituirea si exercitarea cailor legale de atac

Reguli comune privitoare la instituirea si exercitarea cailor legale de atac

1. Precizari prealabile

In doctrina romaneasca s-au conturat de-a lungul timpului cateva reguli generale privitoare la instituirea si exercitarea cailor legale de atac. Cunoasterea acestora este importanta in perspectiva consideratiilor de fata. Aplicarea lor va fi detaliata si cu prilejul examinarii cailor legale de atac. Vom examina in continuare doar cele mai semnificative reguli comune privitoare la exercitarea cailor legale de atac.

2. Legalitatea cailor de atac

Legalitatea cailor de atac este un principiu deosebit de important si a carei aplicare este incontestabila in orice sistem procedural. In general, procedura civila se caracterizeaza prin reguli precise si adeseori imperative. Instituirea cailor de atac este o problema de interes general si ea vizeaza determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotarari judecatoresti.

In afara cailor de atac prevazute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale in scopul de a se obtine reformarea sau retractarea unei hotarari judecatoresti. Principiul enuntat decurge si din prevederile inscrise in art. 128 din Constitutie. Acest text consacra dreptul partilor si al Ministerului Public de a folosi caile de atac, dar adauga ca ele se pot exercita "in conditiile legii".

Mentiunea gresita din dispozitivul hotararii privitoare la calea de atac care poate fi exercitata impotriva unei hotararii nu poate fi de natura a deschide accesul la o cale de atac neprevazuta de lege, dupa cum nici nu poate inchide dreptul la o cale de atac.

Partile au la dispozitie acele cai de atac care erau prevazute de lege in momentul pronuntarii hotararii. Modificarea dispozitiilor procedurale, in aceasta materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotararea cu o anumita cale de atac, caci acest drept s-a nascut chiar in momentul pronuntarii hotararii. De aceea, calea de atac a fost considerata de unii autori ca o calitate imanenta a hotararii judecatoresti.

3. Ierarhia cailor de atac

Principiul ierarhiei cailor legale de atac decurge din modul de organizare a instantelor judecatoresti intr-un sistem piramidal. Aceasta inseamna ca, in principiu, nu se poate exercita o cale extraordinara de atac atata timp cat partea are la dispozitie o cale ordinara de atac.

Ordinea la care ne referim rezulta si din unele dispozitii exprese ale legii. Astfel, de pilda, contestatia in anulare se poate exercita numai impotriva hotararilor judecatoresti ramase irevocabile [art. 317 alin. (1) C. proc. civ.]. De asemenea, revizuirea poate fi exercitata potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ. si impotriva hotararilor ramase definitive in instanta de apel.

Principiul ierarhiei cailor de atac functioneaza si in raportul dintre apel si recurs. In acest sens s-a decis in mod constant ca recursul nu poate fi exercitat, in principiu omisso medio, respectiv atata timp cat partea are la dispozitie calea ordinara de atac a apelului.

In privinta cailor extraordinare de atac legea nu prevede o succesiune in exercitarea lor. Astfel ca revizuirea poate fi exercitata inaintea contestatiei in anulare sau invers.

Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac

Dreptul de a exercita o cale de atac este, in principiu, unic si se epuizeaza o data cu exercitarea lui. Aceasta inseamna ca nimanui nu-i este ingaduit de a uza de doua ori de una si aceeasi cale de atac. In caz contrar, exceptia puterii lucrului judecat va putea fi invocata de cel interesat sau de instanta din oficiu spre a anihila calea de atac inadmisibila. Regula enuntata are in vedere chiar ipoteza in care termenul pentru declararea caii de atac nu s-ar fi implinit la data formularii celei din urma cereri.

Unicitatea cailor de atac vizeaza insa numai apelul si recursul, nu si celelalte cai extraordinare. Datorita specificului cailor extraordinare de atac acestea pot fi exercitate, in unele cazuri, in mod repetat. Astfel, de pilda, calea revizuirii poate fi folosita in cazul descoperirii unor inscrisuri doveditoare retinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi infatisate dintr-o imprejurare mai presus de vointa partilor. Principial o a doua cerere de revizuire este admisibila pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnarii unui martor, judecator sau expert pentru o infractiune in legatura cu pricina respectiva. Remarcam ca din acest punct de vedere dispozitiile privitoare la revizuire nu cuprind restrictii exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi paralizata insa prin mecanismul decaderii din termenul de exercitare a acestei cai de atac. In schimb, contestatia in anulare poate fi exercitata in mod repetat numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestatii. In acest sens sunt dispozitiile exprese ale art. 321 C. proc. civ.

5. Neagravarea situatiei partii in propria cale de atac

Codul de procedura civila nu a consacrat, in mod expres, asa cum a facut-o Codul de procedura penala [art. 372 alin. (1)], principiul neagravarii situatiei partii in propria sa cale de atac - non reformatio in pejus. Cu toate acestea, doctrina si practica judiciara au considerat in mod constant ca acest principiu se aplica si in materie civila pentru identitate de ratiune. Iata cum justifica instanta suprema aplicarea acestui principiu si in materie civila, prin una din deciziile sale: "desi nici un text din Codul de procedura civila nu prevede in mod expres ca partii nu i se poate crea o situatie mai rea in propria sa cale de atac, s-a admis totusi, in literatura juridica si in practica judiciara, in mod constant, ca acest principiu, specific procesului penal, functioneaza si in procesul civil, ca masura de logica juridica, de echitate si umanism social".

In urma modificarii si completarii Codului de procedura civila, prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, legiuitorul a remediat lacunele deja semnalate. Astfel, principiul non reformatio in pejus a primit o consacrare legala in art. 296 C. proc. civ. Potrivit partii finale a acestui text: "Apelantului nu i se poate insa crea in propria cale de atac o situatie mai grea decat aceea din hotararea atacata". Principiul este aplicabil si in recurs potrivit dispozitiilor art. 316 C. proc. civ., text conform caruia dispozitiile de procedura privind judecata in apel se aplica si in instanta de recurs, in masura in care nu sunt potrivnice celor cuprinse in capitolul referitor la recurs.

Prin urmare, aplicarea acestui principiu in procesul civil face imposibila inrautatirea situatiei partii in propria sa cale de atac. Dar care este sfera de aplicare a acestui principiu in procesul civil? In primul rand, principiul non reformatio in pejus se aplica in toate acele situatii in care partea a atacat in mod solitar hotararea pronuntata. Intr-o asemenea situatie instanta de control judiciar nu poate pronunta o solutie prin care sa-i creeze partii o situatie mai grea decat cea stabilita prin hotararea atacata. Altminteri, partile, adeseori ar fi tentate sa renunte la exercitiul unui drept procedural fundamental de teama ca li s-ar putea crea o situatie mai grea in urma propriei lor "plangeri".

Situatia este insa diferita in cazul exercitarii caii de atac si de partea adversa sau de procuror. De aceea s-a spus, pe buna dreptate, ca principiul non reformatio in pejus este limitat numai in cadrul caii de atac proprii. Prin urmare, in cazul declararii recursului si de partea adversa, de procuror sau de tertele persoane indreptatite sa exercite o cale de atac, se poate ajunge si la inrautatirea situatiei partii in raport cu situatia stabilita de prima instanta. Aceasta situatie este justificata de prof. I. Deleanu si V. Deleanu cu motivarea ca de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanta fiind investita plenar, iar egalitatea partilor si contradictorialitatea exclud beneficiul ce decurge din exercitarea solitara a respectivei cai de atac.

Dar, practic in situatiile mentionate nu asistam la o veritabila inrautatire a situatiei partii in propria cale de atac, ci in calea de atac exercitata de partea adversa sau de alt subiect al procesului. De altfel, in asemenea situatii, in principiu, calea de atac formulata de parte este respinsa, instanta de control judiciar admitand calea de atac exercitata de partea adversa.

O situatie speciala este aceea a exercitarii caii de atac de catre Ministerul Public. Daca acesta a exercitat calea de atac exclusiv in interesul partii situatia ei nu va putea fi inrautatita, principiul non reformatio in pejus gasindu-si aplicare plenara [in materie penala solutia este prevazuta in mod expres de art. 372 alin. (2) C. proc. pen.]. In aceasta privinta s-a pronuntat si fosta instanta suprema printr-una din deciziile sale de indrumare, solutie care-si gaseste deplina aplicatiune, in opinia noastra, si in prezent. Astfel s-a statuat ca "In cazul in care procurorul a declarat recurs in favoarea uneia dintre parti, instanta, admitand acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotararea in defavoarea acelei parti. Ea va putea proceda in acest fel numai in cazul in care procurorul va fi transformat, inauntrul termenului stabilit pentru introducerea caii de atac, recursul declarat initial intr-un recurs in favoarea celeilalte parti". Pentru determinarea sferei de aplicare a principiului non reformatio in pejus va trebui sa se examineze, asadar, continutul cererii de exercitare a caii de atac formulate de catre procuror. Facem aceasta precizare deoarece in practica se poate intampla ca apelul sau recursul exercitat de catre procuror sa nu constituie o cale de atac formal si expres declarata in favoarea sau defavoarea uneia dintre parti. Pe de alta parte, adeseori Ministerul Public poate actiona prin intermediul unei cai de atac si pentru a solicita desfiintarea unei hotarari judecatoresti pronuntate cu nesocotirea unor norme de ordine publica, (privitoare la compunerea instantei, constituirea instantei cu participarea Ministerului Public, la competenta etc.).

Principiul non reformatio in pejus se poate insa rasfrange si asupra altor participanti procesuali decat cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticiparii procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. (2) C. proc. civ., situatie in care se aplica principiul dependentei procesuale a coparticipantilor. In considerarea acestui principiu s-a statuat ca in cazul "obligatiilor solidare, precum si al obligatiilor indivizibile exercitarea caii de atac a recursului de catre unul dintre coparticipantii la proces le va folosi si celorlalti, in sensul ca efectele admiterii recursului se vor extinde si la partile care nu au declarat recurs, sau al caror recurs a fost respins fara a fi fost solutionat in fond".

Principiul non reformatio in pejus isi gaseste aplicatiune in cazul tuturor cailor de atac care pot fi exercitate de parti (apel, recurs, contestatie in anulare sau revizuire). Aceasta deoarece ratiunea ce justifica aplicarea principiului enuntat ramane aceeasi in cazul tuturor cailor de atac exercitate de parti.

Hotararile susceptibile de a fi atacate cu apel sunt determinate in mod explicit de art. 282 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului comentat, hotararile date in prima instanta de judecatorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotararile date in prima instanta de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. Dispozitiile textului citat au o dubla semnificatie: determinarea obiectului apelului si a instantei competente a se pronunta asupra caii de atac.

Textul citat enunta principiul potrivit caruia hotararile pronuntate in prima instanta de judecatorii si tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. Dispozitia introdusa in primul alineat al textului comentat respecta in mod riguros principiul ierarhiei instantelor judecatoresti. Solutia actuala a legiuitorului este mai rationala nu numai pentru considerentul aratat mai sus, ce tine de respectarea ierarhiei instantelor judecatoresti, ci si pentru faptul ca dispozitia procedurala anterioara impunea sarcini sporite justitiabililor care erau nevoiti sa se deplaseze, chiar pentru cauze marunte, la sediul curtilor de apel, aflate, de regula, in localitati mai indepartate de domiciliul lor.

In privinta hotararilor ce pot forma obiect al apelului se constata ca legea nu distinge intre hotararile prin care se solutioneaza fondul si cele care nu au acest caracter. De asemenea este irelevant faptul daca hotararea atacata a fost sau nu pusa in executare. In mod evident, avem in vedere acele hotarari care sunt executorii de drept sau cele date cu executie vremelnica, caci altminteri apelul are efect suspensiv de executare. Legea nu se refera in mod expres la categoria hotararilor pronuntate "in ultima instanta" sau "in prima si ultima instanta". Prin urmare, aceste din urma hotarari nu sunt susceptibile de apel.

Uneori legea declara, in mod expres, neapelabile anumite categorii de hotarari. Astfel, de pilda, renuntarea la drept se constata printr-o hotarare data "fara drept de apel" [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.]. Tot astfel, se procedeaza si in cazul hotararilor care consfintesc invoiala partilor (art. 273 C. proc. civ.) sau cele prin care se constata recunoasterea pretentiilor de catre parat. Alteori legea declara deschisa in mod expres calea de atac a recursului impotriva hotararii pronuntate, ceea ce implica ideea de excludere a caii ordinare de atac a apelului. Cu titlu de exemplu doar indicam hotararile pronuntate asupra conflictelor de competenta (art. 22 alin. final C. proc. civ.) si hotararile pronuntate asupra perimarii judecatii [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.]. Exista si cazuri in care hotararile judecatoresti sunt sustrase oricarui control judiciar. In acest sens mentionam hotararile pronuntate asupra stramutarii procesului civil [art. 40 alin. (4) C. proc. civ.].

Codul de procedura civila se ocupa si de posibilitatea atacarii cu apel a incheierilor premergatoare. Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ. impotriva incheierilor premergatoare nu se poate face apel decat o data cu fondul, in afara de cazul cand prin ele s-a intrerupt cursul judecatii. Textul citat consacra, asadar, regula inadmisibilitatii atacarii separate cu apel a incheierilor premergatoare. Din acest punct de vedere se impun totusi cateva precizari.

In primul rand, este de subliniat referirea generala a legii la incheierile premergatoare, adica la acele incheieri de sedinta care sunt anterioare fondului cauzei. In aceasta categorie se includ atat incheierile preparatorii, cat si incheierile interlocutorii. Ratiunea acestei reguli este una foarte simpla. Intr-un sistem procesual eficient atacarea fiecarui act procedural sau a fiecarei incheieri in mod distinct de hotararea finala este de neconceput. O atare solutie ar constitui sursa unor complicatii inutile si ar conduce la o tergiversare nejustificata a procesului.

O subliniere particulara care se cuvine a fi facuta este aceea ca regimul juridic al incheierilor, astfel cum acesta este determinat prin art. 282 C. proc. civ., vizeaza doar incheierile premergatoare pronuntate in cauzele susceptibile de apel. Cu alte cuvinte, daca hotararea finala este inapelabila acelasi caracter il vor avea si incheierile premergatoare.

Cu toate acestea, art. 282 alin. (2) C. proc. civ. instituie si o exceptie de la regula potrivit careia incheierile premergatoare pot fi atacate numai o data cu fondul cauzei. Este cazul incheierilor prin care s-a intrerupt cursul judecatii. In conformitate cu acest text impotriva unor asemenea incheieri apelul poate fi exercitat in mod separat de hotararea finala.

Aria hotararilor susceptibile de apel a fost mult restransa in urma modificarii Codului de procedura civila prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000. Potrivit art. 282¹ alin. (1) C. proc. civ., text introdus  prin actul normativ anterior mentionat, nu sunt supuse apelului hotararile judecatoresti date in prima instanta in cererile introduse pe cale principala si care sunt expres determinate chiar in primul alineat. De asemenea, alineatul al doilea al textului comentat mai precizeaza ca: "Hotararile instantelor judecatoresti prin care se solutioneaza plangerile impotriva hotararilor autoritatilor administratiei publice cu activitate jurisdictionala si ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, daca legea nu prevede altfel".

Restrangerea exercitiului dreptului la apel se justifica, in toate situatiile prevazute in art. 282¹ C. proc. civ., prin interesul redus al litigiului sau prin caracterul provizoriu al unor masuri ori chiar prin simplitatea unor procese. In fine, este de remarcat si faptul ca legiuitorul poate suprima calea de atac a apelului si in alte cazuri. Am remarcat deja cateva din aceste situatii.

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58/2003 nu a adus modificari esentiale dispozitiilor legale privitoare la suprimarea apelului. Problema care se poate invoca este aceea de a cunoaste daca suprimarea caii de atac, in cazurile reglementate de textul comentat, mai este sau nu justificata.

Constatam, cu usurinta, ca in toate situatiile prevazute de art. 282¹ alin. (1) C. proc. civ. este vorba de cauze, in principiu, mai putin complexe - pensii de intretinere, litigii al caror obiect are o valoare de pana la 1 miliard lei inclusiv, actiuni posesorii etc. - cauze care, in prezent, pot fi solutionate pe calea recursului, de instanta superioara celei care a pronuntat hotararea atacata. Or, simplitatea unor asemenea cauze si valoarea relativ redusa a obiectului litigiului trebuie sa ramana, in continuare, criterii de baza ce pot conduce la suprimarea caii ordinare de atac a apelului.

Situatia este similara si in alte situatii in care legiuitorul a suprimat, printr-o dispozitie procedurala expresa sau implicita, calea ordinara a apelului, cum este cazul hotararilor prin care se constata renuntarea reclamantului la drept [art. 247 alin. (4) C. proc. civ], hotararilor de expedient (art. 273 C. proc. civ.), hotararilor pronuntate asupra conflictelor de competenta (art. 22 alin. final C. proc. civ.), hotararilor pronuntate asupra perimarii [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.], ordonantelor presedintiale [art. 582 alin. (1) C. proc. civ.] etc.

Codul de procedura civila contine prevederi sumare cu privire la subiectele apelului. In mod firesc, socotim ca legea s-a referit doar la unele aspecte particulare in aceasta materie. Asa fiind, in privinta subiectelor apelului sunt intru totul aplicabile dispozitiile si regulile de drept comun privitoare la exercitarea actiunii civile. Totusi se cuvine sa facem unele precizari indispensabile in legatura cu subiectele apelului.

Hotararea judecatoreasca produce efecte numai in privinta persoanelor care au luat parte la judecata. Fata de terti hotararea este un res inter alios judicata, ea nu poate dauna acestora, caci nu le este opozabila, dar nici nu-i poate prejudicia. Pornind de la aceasta constatare se impune afirmarea principiului potrivit caruia subiecte ale apelului pot deveni numai partile din proces. Cu toate acestea, in anumite conditii apelul poate fi exercitat si de alte persoane care pot justifica un interes, precum si de catre procuror.

Subiectele principale si indispensabile ale apelului sunt partile intre care s-a declansat litigiul in fata instantei de judecata. Pentru a declara apel este suficient ca partea sa se declare nemultumita de hotararea pronuntata de catre instanta de fond. Oricare dintre parti se poate afla intr-o asemenea situatie, respectiv atat reclamantul cat si paratul. Partea care declara apel va purta denumirea de apelant, iar partea adversa pe aceea de intimat. In ipoteza in care apelul este declarat de ambele parti acestea vor dobandi calitati duble, respectiv atat de apelant cat si de intimat.

Partea care declara apel trebuie sa justifice si un interes in exercitarea acestei cai de atac. Astfel cum am aratat in prima parte a lucrarii de fata interesul reprezinta o conditie generala, necesara pentru indeplinirea oricarui act procedural, deci si pentru exercitarea apelului. Prin urmare, partea care a avut castig de cauza in fata instantei de fond, in sensul ca i s-au admis in intregime pretentiile nu indeplineste toate conditiile pentru exercitarea apelului, fiind lipsita de interes. Solutia trebuie sa fie aceeasi, pentru identitate de ratiune, astfel cum s-a decis si in practica noastra mai veche, si in acele situatii in care partea a avut integral castig de cauza, dar i s-au respins unele aparari sau exceptii. In schimb, daca partea n-a avut castig de cauza doar in privinta unui capat de cerere, indiferent de importanta acestuia, ea justifica un interes pentru a se plange pe calea apelului impotriva hotararii pronuntate.

Dreptul de a exercita calea de atac a apelului apartine si tertilor introdusi in proces din initiativa uneia dintre parti, respectiv pe calea chemarii in judecata a altei persoane, chemarii in garantie sau aratarii titularului dreptului. Acelasi drept este recunoscut si tertilor care au intervenit in proces din proprie initiativa. In aceasta privinta o situatie particulara o are intervenientul in interesul uneia dintre parti. Apelul acestuia este conditionat de exercitarea caii de atac si de catre partea in favoarea careia s-a formulat cererea de interventie, astfel cum dispune in mod expres art. 56 C. proc. civ.

In cazul coparticiparii procesuale apelul poate fi declarat de catre oricare dintre coparticipanti, dar numai pentru apararea intereselor proprii, intrucat regimul juridic al litisconsortiului este dominat de principiul independentei procesuale. Situatia este diferita doar in cazul coparticiparii procesuale obligatorii sau necesare, imprejurare in care efectele apelului se extind si asupra celorlalti coparticipanti.

Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut si acelor persoane sau organe care pot exercita actiunea civila in baza unor dispozitii exprese ale legii, respectiv care nu invoca drepturi proprii in justitie (cazul legitimarii procesuale extraordinare). Asa este cazul autoritatii tutelare, organ care poate exercita calea apelului atunci cand ea insasi a introdus si cererea de chemare in judecata.

Calea de atac a apelului nu poate fi insa exercitata in acele cazuri in care partea a renuntat in mod expres la aceasta cale de atac. Observam ca legea acorda un asemenea efect numai renuntarii exprese la calea de atac. Cu toate acestea, doctrina a atribuit acelasi efect si achiesarii tacite atunci cand ea este indubitabila, in sensul vointei partii de a adera la hotarare.

Dreptul procurorului de a folosi caile legale de atac este recunoscut in mod expres de art. 45 alin. (5) C. proc. civ. Nu vom insista in contextul de fata asupra acestui drept al Ministerului Public. Dreptul acestui organ de a exercita caile legale de atac este consacrat chiar in legea fundamentala (art. 129 din Constitutie).

Procurorul poate exercita calea apelului indiferent daca a participat sau nu la judecata in prima instanta si chiar daca actiunea are un caracter strict personal. Aceasta din urma asertiune nu trebuie sa fie, dupa parerea noastra, absolutizata.

In mod firesc exercitiul dreptului de apel trebuie sa fie limitat in timp. Solutia contrara ar introduce o nesiguranta inadmisibila in raporturile juridice civile. Iata de ce, in general, caile legale de atac sunt tarmurite in timp prin statornicirea unor termene imperative.

Codul nostru de procedura se refera la termenul de apel in art. 284-286. Primul text, pe care-l si comentam in contextul de fata, reglementeaza durata termenului de apel si determina punctul de pornire al acestuia.

Termenul de 15 zile, prevazut de textul comentat, constituie dreptul comun in materie de apel. De la aceasta regula exista si exceptii atat in ceea ce priveste durata termenului, cat si in ceea ce priveste punctul de pornire al termenului de apel. Astfel, de pilda, termenul de apel impotriva hotararii de divort este de 30 de zile [art. 619 alin. (1) C. proc. civ.].

In privinta momentului de la care incepe sa curga termenul de apel art. 284 alin. (1) C. proc. civ. nu face decat o aplicare a principiului inscris in art. 102 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui din urma text, "Termenele incep sa curga de la data comunicarii actelor de procedura daca legea nu dispune altfel". Astfel cum am aratat si de la aceasta regula exista unele exceptii expres prevazute de lege. Astfel, cu titlu de exemplu mentionam ca in materie necontencioasa termenul de apel curge de la pronuntare, pentru cei care au fost de fata (si de la comunicare, pentru cei care au lipsit).

Comunicarea hotararii poate fi inlocuita, sub aspectul momentului de la care incepe sa curga termenul de apel, si cu un act echivalent. Principiul echipolentei este insa de stricta interpretare; el nu poate fi extins prin analogie la unele imprejurari asemanatoare.

Principiul echipolentei se aplica numai in trei situatii anume determinate de Codul de procedura civila. O prima situatie este prevazuta de art. 284 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit caruia termenul de apel curge chiar daca comunicarea hotararii a fost facuta o data cu somatia de executare. Drept urmare, daca hotararea nu a fost comunicata inainte de pornirea executarii silite comunicarea facuta o data cu somatia va constitui punctul de plecare al termenului de apel.

A doua situatie vizeaza tocmai promovarea apelului inainte de comunicarea hotararii. Intr-o atare imprejurare hotararea se considera comunicata pe data depunerii cererii de apel. Solutia se intemeiaza pe faptul ca dreptul de apel se naste din momentul pronuntarii hotararii judecatoresti. Datorita acestui fapt partea este indreptatita sa exercite calea de atac si inainte de comunicarea hotararii. Legea a luat in considerare diligenta partii si pentru ca ea sa nu fie pagubita a precizat ca termenul curge de la data depunerii cererii. In acest mod partea are la dispozitie un termen util, tot de 15 zile, pentru a introduce un nou apel, in vederea indreptarii eventualelor neregularitati cuprinse in prima cerere.

Ultimul caz de aplicare a echipolentei este statornicit de dispozitiile de principiu ale art. 102 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestei dispozitii procedurale, deosebit de importante, "termenele incep sa curga si impotriva partii care a cerut comunicarea, de la data cand a cerut-o".

Termenul de apel, fiind un termen imperativ si de decadere, curge continuu, fara sa fie susceptibil de intrerupere si suspendare. Aceasta regula cunoaste totusi unele exceptii pe care le vom prezenta, pe scurt, in continuare.

In primul rand, termenul de apel se intrerupe, astfel cum dispune in mod expres art. 285 C. proc. civ., prin moartea partii care are interes sa faca apel. Intr-o asemenea imprejurare se va face o noua comunicare a hotararii, fara sa se arate numele si calitatea fiecarui mostenitor. Termenul de apel va incepe sa curga din nou de la data acestei comunicari. In cazul mostenitorilor lipsiti de capacitate de exercitiu sau avand capacitate de exercitiu restransa, in cazul persoanelor disparute, precum si in cazul succesiunilor vacante, termenul de apel va curge din ziua in care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu [art. 285 alin. (2) C. proc. civ.].

Elementele pe care trebuie sa le cuprinda o cerere de apel sunt statornicite in mod expres in art. 287 alin. (1) C. proc. civ. Intr-o formula imperativa, dar care nu se justifica pentru toate situatiile pe care le consacra, textul mentionat precizeaza ca cererea de appel va cuprinde:

1. numele, domiciliul sau resedinta partilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea si sediul lor, precum si, dupa caz, numarul de inmatriculare in registrul comertului sau de inscriere in registrul persoanelor juridice, codul fiscal si contul bancar;

2. aratarea hotararii care se ataca;

3. motivele de fapt si de drept pe care se intemeiaza apelul;

dovezile invocate in sustinerea apelului;

5. semnatura.

In continuare vom analiza in mod distinct mentiunile aratate mai sus:

Numele, domiciliul sau resedinta partilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea si sediul lor, precum si, dupa caz, numarul de inmatriculare in registrul comertului sau de inscriere in registrul persoanelor juridice, codul fiscal si contul bancar.

Elementele indicate mai sus reprezinta cerinte necesare pentru corecta identificare a partilor persoane fizice sau persoane juridic.

Aceste cerinte de forma nu au insa, in principiu, un caracter esential, intrucat ele sunt prevazute si in cererea de chemare in judecata, precum si in alte acte aflate la dosar. De aceea, cerintele de forma analizate nici nu sunt sanctionate de art. 287 alin. (2) C. proc. civ. cu nulitatea. Indicarea unor asemenea elemente, indeosebi cele privitoare la domiciliul, resedinta partilor, respectiv sediul acestora, este utila in cazul survenirii unor modificari ulterioare cu privire la vreuna din situatiile mentionate. Datorita acestui fapt sanctiunea nulitatii ar putea interveni, dar numai in conditiile dreptului comun, respectiv in masura in care partea interesata face dovada unei vatamari ce nu ar putea fi inlaturata intr-un alt mod.

. Aratarea hotararii care se ataca

Identificarea hotararii care se ataca se face in mod obisnuit prin elementele sale caracteristice si care o individualizeaza. Acestea se refera la aratarea instantei care a pronuntat-o, numarul sentintei si la data pronuntarii. In acest fel se procedeaza in mod constant in practica, identificandu-se uneori si dosarul in care hotararea a fost pronuntata.

Nearatarea hotararii care se ataca este sanctionata in mod expres de art. 287 alin. (2) C. proc. civ. cu nulitatea. Sanctiunea nulitatii este operanta numai in cazul neindicarii hotararii, textul citat continand o referire generala in acest sens, nu si in cazul nearatarii unor elemente ca data pronuntarii sau chiar numarul sentintei; este suficient, prin urmare sa se indice acele elemente din care sa rezulte neindoielnic hotararea care formeaza obiectul apelului.

Motivele de fapt si de drept

Motivele de fapt si de drept reprezinta elemente importante ale cererii de apel, pentru ca numai in acest fel se realizeaza echilibrul dintre parti, intimatul fiind in masura sa cunoasca criticile aduse de apelant hotararii atacate. Ele determina si cadrul in care se va desfasura activitatea procesuala in fata instantei de apel. Motivarea apelului este importanta sub un dublu aspect: pe aceasta cale se aduc la cunostinta instantei motivele de nemultumire ale apelantului fata de hotararea atacata, iar intimatul este pus in situatia de a-si putea formula in mod judicios si din timp apararea.

Apelul are un caracter devolutiv, iar in temeiul acestei cai de atac instanta superioara este indreptatita sa exercite un control complet asupra temeiniciei si legalitatii hotararii atacate. Dar apelul este devolutiv numai pentru ceea ce s-a apelat, astfel ca partea care se declara nemultumita de hotarare trebuie sa invedereze atat temeiurile de fapt cat si cele de drept pe care-si fundamenteaza criticile aduse hotararii atacate. Prin urmare apelantul nu va putea formula si sustine motive de apel decat in legatura cu problemele cu privire la care a formulat cererea de apel.

Motivele trebuie sa fie prezentate de apelant intr-o forma clara si precisa, respectiv de o atare maniera incat instanta de apel sa poata retine cu exactitate adevaratele temeiuri ale nemultumirii apelantului. Aceasta nu presupune anumite forme sacramentale nici in ceea ce priveste motivele de fapt, si nici in privinta motivelor de drept. De aceea, indicarea gresita a unui text de lege nu poate atrage nulitatea apelului; o atare eroare poate fi rectificata si oral in instanta. Pe de alta parte, este de observat ca legea se refera la motivarea in drept a apelului, imprejurare care nu implica necesitatea unei indicari exacte a textului de lege aplicabil, fiind suficienta doar aratarea principiilor de drept. De asemenea, simpla mentiune in cererea de declarare a caii de atac ca apelantul isi intemeiaza apelul pe concluziile scrise depuse in fata instantei de fond nu constituie o motivare in sensul legii.

Instanta de apel va fi obligata sa examineze toate motivele invocate de apelant prin cererea sa; ea nu va putea refuza discutarea acestor motive, pe considerentul ca ele au fost analizate si de prima instanta, care le-a respins ca nefondate.

Potrivit art. 292 C. proc. civ. "Partile nu se vor putea folosi, inaintea instantei de apel, de alte motive, mijloace de aparare si dovezi decat de cele invocate la prima instanta sau aratate in motivarea apelului ori in intampinare. Instanta de apel poate incuviinta si administrarea probelor a caror necesitate rezulta din dezbateri". Textul citat prezinta importanta atat in ceea ce priveste aratarea motivelor de apel, cat si in privinta determinarii dovezilor ce pot fi folosite in instanta de apel. Prin urmare, partile pot folosi in instanta de apel si motivele invocate in fata primei instante, imprejurare insa care nu-l scuteste pe apelant de obligatia de a face referire in cererea de apel si la aceste motive. In aceste conditii, apreciem ca intr-o asemenea imprejurare apelul nu poate fi respins ca nemotivat sau insuficient motivat, instanta avand obligatia de a-l solutiona examinand si motivele invocate in fata primei instante.

Mentionam insa ca in practica motivarea se realizeaza adeseori in doua parti: una enuntiativa, in care sunt indicate doar rezumativ faptele omise sau gresit interpretate ori principiul de drept sau textele de lege gresit aplicate. O asemenea rigoare nu este impusa totusi in prezent de nici o dispozitie procedurala.

Nemotivarea apelului atrage dupa sine decaderea partii din dreptul de a mai invoca alte motive. Dar astfel cum am aratat apelantul se poate folosi totusi si de motivele invocate in fata primei instante.

Dovezile invocate in sustinerea apelului

Desfasurarea activitatii de control judiciar nu se poate desfasura, in principiu, numai pe baza motivelor invocate de apelant. Mai este necesar ca apelantul, care critica hotararea, sa demonstreze si exactitatea alegatiilor sale.

Aratarea dovezilor de care apelantul intelege sa se serveasca in sustinerea apelului are o temeinica justificare si ea vizeaza apararea intereselor legitime ale intimatului, caci daca acestuia nu i s-ar aduce la cunostinta dovezile invocate de apelant el s-ar afla in imposibilitate de a-si pregati o aparare temeinica. Aratarea dovezilor de catre apelant evita surprinderea intimatului, ceea ce face ca lupta judiciara sa se poata continua de pe aceleasi pozitii de egalitate caracteristice procesului civil.

Cu toate acestea, mijloacele de dovada invocate in fata primei instante pot fi reiterate de apelant si oral in fata instantei de apel, intimatul avand cunostinta de atare dovezi inca de la prima instanta. In acest sens art. 292 C. proc. civ., astfel cum s-a remarcat si in jurisprudenta noastra antebelica, face o distinctie foarte clara intre mijloacele de aparare si dovezile invocate la prima instanta si cele aratate in cererea de apel; aceasta distinctie invedereaza din partea legiuitorului intentia de a supune obligativitatii aratarii in cererea de apel numai a acelor dovezi de care partea intelege sa se serveasca direct in apel. Probele folosite in fata primei instante sunt considerate, pe buna dreptate, ca fiind castigate cauzei, "adversarul le cunoaste, iar instanta superioara - in baza principiului devolutiunii apelului, este chemata si autorizata sa le examineze, prin simplul fapt al depunerii apelului - cu toate ca nu sunt in mod expres mentionate in petitia de apel".

In privinta folosirii mijloacelor de dovada in fata instantei de apel sunt aplicabile si unele dispozitii de drept comun. In primul rand, remarcam trimiterea art. 287 alin. (3) C. proc. civ. la dispozitiile art. 112 pct. 5 C. proc. civ. Aceasta inseamna ca apelantul va trebui sa indice, in cererea de apel, dovezile pe care se sprijina fiecare motiv invocat de el. De asemenea, in sensul acestei dispozitii procedurale apelantul trebuie sa se conformeze si celorlalte dispozitii cuprinse in art. 287 alin. (3) C. proc. civ., atunci cand intelege sa se serveasca de proba cu inscrisuri sau de proba cu martori. Astfel, de pilda, cand apelantul intelege sa se foloseasca de proba cu inscrisuri el va alatura la cererea de apel cate o copie dupa fiecare inscris, precum si o copie pentru instanta. De asemenea, daca apelantul se foloseste de proba cu martori el va trebui sa indice in cererea de apel si elementele necesare pentru identificarea si citarea acestora in instanta. Asemenea exigente se impun sa fie respectate numai in cazul in care dovezile respective nu au fost folosite si in fata instantei de fond.

Semnatura apelantului

Semnatura este un element esential al cererii de apel, fapt pentru care ea este sanctionata in mod expres cu nulitatea. Este firesc sa fie asa deoarece doar in masura in care cererea de apel este semnata se poate deduce si vointa neindoielnica a apelantului de a critica hotararea si de a se judeca intr-o noua faza a procesului civil.

Lipsa semnaturii poate fi totusi complinita in conditiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., dispozitii care sunt aplicabile si in materie de apel. Asa fiind, daca intimatul invoca lipsa de semnatura, apelantul va trebui sa semneze cererea cel mai tarziu la prima zi de infatisare urmatoare, iar daca a fost prezent in instanta in momentul invocarii exceptiei de nulitate, in chiar acea sedinta. In incheierea acestor considerente mai precizam ca pastrarea actualei reglementari este criticata in doctrina, fiind apreciata asincronica  fata de declararea ca neconstitutionale a dispozitiilor art. 302 alin. 1 C. proc. civ., text ce se refera la aceleasi elemente.

Ultimul alineat al textului comentat a fost introdus in Codul de procedura civila, prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000. Norma inscrisa in acest text este intru totul rationala si ea este similara celei cuprinse in art. 303 alin. (2) C. proc. civ., din materia recursului. Asa fiind, in mod firesc, in situatii identice, solutiile trebuie sa fie si ele corespunzatoare.

Intimatul este in drept sa depuna intampinare la cererea de apel.

Codul de procedura civila nu cuprinde dispozitii particulare privitoare la cerintele pe care trebuie sa le intruneasca intampinarea. In aceste conditii, trebuie sa recurgem la dispozitiile de principiu ale art. 298 C. proc. civ. text care face trimitere la dispozitiile dreptului comun. Prin urmare, in considerarea acestor norme si ale celor de drept comun in materie, intampinarea va trebui sa cuprinda precizari privitoare la: exceptiile de procedura pe care intimatul le invoca fata de cererea de apel; raspunsul la toate motivele de fapt si de drept ale apelului; dovezile pe care se intemeiaza apararea intimatului si semnatura acestuia.

Intimatul trebuie sa se conformeze si dispozitiilor art. 116-117 C. proc. civ. Prin urmare, la intampinare se vor alatura atatea copii cati apelanti sunt; in acelasi mod se va proceda si in privinta inscrisurilor folosite de intimat. In cazul in care mai multi apelanti au un singur reprezentant intimatul va depune la dosar pentru acestia o singura intampinare. De asemenea, mai multi intimati pot raspunde la apel printr-o singura intampinare.

Art. 291 alin. (1) C. proc. civ. reglementeaza o situatie particulara, anume aceea a necomunicarii motivelor de apel. Norma inscrisa in acest text nu este insa obligatorie pentru intimat. In consecinta el va putea solicita la prima zi de infatisare, un termen pentru depunerea intampinarii. Modul de redactare a textului nu face nici o indoiala in aceasta privinta.

In ipoteza in care intimatul lipseste la prima zi de infatisare si instanta constata ca motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amanarea cauzei si efectuarea comunicarii, iar daca motivele nu au fost comunicate in termen, instanta va dispune amanarea cauzei cu indeplinirea cerintelor prevazute de art. 114¹ alin. (3) sau (4) C. proc. civ., dupa caz.

Nedepunerea intampinarii il expune pe intimat la unele consecinte negative. Astfel, intimatul nu va mai putea invoca probele ce le-ar fi putut solicita in faza preliminara a judecatii si va fi decazut din dreptul de a mai invoca exceptiile relative.

Judecata in fata instantei de apel se finalizeaza, in principiu, printr-o decizie [art. 255 alin. (1) C. proc. civ.]. In concret, asupra apelului instanta se poate pronunta printr-o decizie de admitere sau de respingere a caii de atac. Acestea sunt solutiile principale ce se pot pronunta in apel, desi legislatia noastra procesuala nu face in mod expres referire la ele.

Totusi Codul de procedura civila, in art. 296-297, contine dispozitii concrete privitoare la unele din solutiile ce pot fi pronuntate de instanta de apel ca urmare a admiterii sau respingerii acestei cai de atac. In acest sens, art. 296 C. proc. civ. statueaza, in prima sa parte, in termeni destul de lapidari, ca instanta de apel poate pastra ori schimba, in tot sau in parte, hotararea atacata.

Mentinerea sau "pastrarea" hotararii atacate nu reprezinta altceva decat o consecinta fireasca a respingerii apelului. Iar o atare solutie se pronunta de instanta de apel atunci cand motivele invocate de apelant au fost gasite neintemeiate. Instanta de apel este insa obligata, in prealabil, sa analizeze toate motivele invocate de parti. Hotararea de respingere a apelului determina definitivarea hotararii pronuntate de prima instanta.

In cazul admiterii apelului instanta poate dispune modificarea sau desfiintarea hotararii atacate. Legea se refera, in terminis, la posibilitatea instantei de apel de a "schimba in tot sau in parte hotararea atacata". La o asemenea solutie se poate ajunge ca urmare a unei noi evaluari a probelor sau in cazul aplicarii gresite a legii la starea de fapt stabilita de instanta. Modificarea hotararii atacate reprezinta regula, iar desfiintarea acesteia exceptia.

Cazurile in care instanta de apel poate dispune desfiintarea hotararii atacate si judecarea cauzei sunt strict determinate in art. 297 C. proc. civ. Mentionam ca legea nu mai foloseste termenul de casare a hotararii atacate, astfel cum se procedeaza in materia recursului (art. 311-315 C. proc. civ.). De aceea, doctrina evita, in general, folosirea in materia apelului a termenului de casare a hotararii. In esenta, solutiile prevazute in art. 297 C. proc. civ., inainte de modificarea si completarea Codului de procedura civila prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, erau asemanatoare cu cele prevazute in materia recursului de art. 312 C. proc. civ. In prezent insa cele doua texte cuprind solutii, in mare masura, diferite.

Art. 297 C. proc. civ., structurat in doua alineate distincte, pare a sugera mai multe situatii particulare si cu privire la care solutia desfiintarii hotararii se impune. Din punctul de vedere al solutiilor ce trebuiesc pronuntate de instanta de apel textul consacra doar doua rezolvari distincte: desfiintarea hotararii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare; anularea procedurii, inclusiv a hotararii, si judecarea procesului de instanta de apel. Actuala reglementare, data prin Legea nr. 219/2005, revine la dispozitiile anterioare privitoare la trimiterea spre judecare a cauzei la prima instanta, in crcumstantele determinate de primul alineat al art. 297.

In prezent legea consacra trei cazuri in care litigiul se impune sa fie trimis spre judecare la prima instanta. Primul caz este acela in care se constata ca, in mod gresit, prima instanta a rezolvat procesul fara a intra in cercetarea fondului. In acest caz se procedeaza la desfiintarea hotararii atacate si la trimiterea cauzei spre judecare la prima instanta. Legiuitorul a considerat sa revina asupra solutiei anterioare, spre a salvgarda principiul dublului grad de jurisdictie.

A doua ipoteza vizeaza situatia in care judecata s-a facut in lipsa partii ce n-a fost legal citata. In ambele situatii, trimiterea cauzei la prima instanta se impune sa fie facuta pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdictie.

Un alt caz in care se impune trimiterea cauzei la prima instanta este prevazut in cel de-al doilea alineat al textului comentat. Este cazul anularii hotararii atacate pentru necompetenta. In acest caz instanta de apel trimite cauza spre judecare instantei competente sau altui organ jurisdictional competent potrivit legii. De la aceasta regula exista si o exceptie fireasca, in materie de necompetenta, si care vizeaza chiar ipoteza in care instanta de apel este competenta ea insasi sa judece litigiul.

In acest din urma caz, instanta de apel va retine cauza spre judecare. De remarcat doar faptul ca vechea redactare a textului nu se referea si la situatia in care instanta de apel constata ca ea insasi este competenta sa solutioneze cauza in fond. Solutia care s-a impus totusi a fost aceea ca intr-o atare imprejurare, in virtutea atributiilor de control judiciar a instantei de apel, desfiintarea hotararii atacate si apoi solutionarea in fond a cauzei reprezinta singura solutie ce trebuie sa prevaleze. Solutionarea in fond a cauzei de catre instanta de apel este o exigenta fireasca ce decurge din necesitatea respectarii normelor de competenta.

In legatura cu judecarea cauzei de catre instanta de apel constatam totusi si unele diferentieri intre situatiile reglementate in cele doua alineate ale art. 297 C. proc. civ. Intr-adevar, primul alineat al textului se refera la ipoteza in care prima instanta a rezolvat procesul fara a intra in cercetarea fondului. Practic, legea cuprinde o formula larga care include in continutul sau toate neregularitatile procedurale care au determinat pronuntarea unei solutii fara cercetarea fondului, cum este cazul anularii cererii de chemare in judecata ca netimbrata sau nesemnata de reclamant, respingerea cererii ca prescrisa, inadmisibila, pentru existenta puterii lucrului judecat ori pe baza altor exceptii peremptorii. In toate aceste cazuri, instanta de apel nu va evoca ea insasi fondul, astfel cum trebuia procedat anterior adoptarii Legii nr. 219/2005, ci va desfiinta hotararea atacata si va trimite cauza spre judecare primei instante.

A doua ipoteza, prevazuta de art. 297 alin. (2) C. proc. civ., vizeaza toate acele situatii in care prima instanta s-a pronuntat asupra fondului cauzei, dar instanta de apel a constatat ca ea insasi este competenta sau a anulat hotararea atacata pe baza altui "motiv de nulitate". Ipoteza la care ne referim aici este diferita de cea analizata anterior prin faptul ca, de data aceasta, ne aflam in prezenta unei hotarari de fond pronuntata de prima instanta. Observam insa si in legatura cu aceasta ipoteza ca legea contine tot o formula larga care include in continutul sau orice "motiv de nulitate". Desfiintarea procedurii va fi totala sau partiala, in functie de motivul de nulitate invocat si gasit ca intemeiat. Astfel, daca viciul procedural se refera chiar la hotararea pronuntata anularea hotararii se impune, nu insa a intregii procedurii. Situatia este diferita in cazul unor nulitati care se refera chiar la cererea de chemare in judecata.

Remarcam faptul ca in ipoteza mai sus discutata legea se refera la anularea hotararii atacate, iar nu la desfiintarea ei, ultima formula fiind folosita, astfel cum am aratat, in primul alineat al art. 297 C. proc. civ. S-a observat insa ca efectele ce se produc in situatiile la care ne-am referit sunt identice, astfel ca distinctia intre « desfiintarea » si « anularea » hotararii atacate nu este intru totul justificata.

In acelasi text, legea include si o alta ipoteza: anularea in tot sau in parte a procedurii urmate si retinerea cauzei spre judecare. Legea are in vedere doua situatii distincte ce pot surveni: situatia in care prima instanta s-a considerat in mod gresit competenta, iar instanta de apel constata propria sa competenta; constatarea oricarui alt motiv de nulitate. In toate aceste situatii, hotararea pronuntata de instanta de apel poate fi atacata cu apel sau recurs, dupa cum instanta de casare s-a pronuntat asupra fondului sau in apel.