Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie

Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie

Raspunderea civila pentru fapta proprie este reglementata de art. 998-999 Cod civil, texte care instituie tototdata , principiul general al raspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o fapta ilicita. Din analiza textelor legale, literatura si jurisprudenta au dedus existenta urmatoarelor elemente constitutive ale raspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicita, raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, culpa (sau greseala ori vinovatia) autorului faptei ilicite, acest ultim element integrand si capacitatea delictuala. Conform art. 1169 Cod civil, cel care pretinde ceva in justitie trebuie sa faca proba celor sustinute. In consecinta, sarcina probei revine in cazul raspunderii delictuale persoanei vatamate prin fapta ilicita. Probatiunea se realizeaza in conditii obisnuite cu privire la conditiile prejudiciului, faptei ilicite si raportului de cauzalitate, toate avand un caracter obiectiv. Proba culpei este mai dificil de realizat. De regula, pentru dovada acestui element se recurge la prezumtiile simple, deduse din existenta celorlalte conditii ale raspunderii. Prin prejudiciu se inteleg rezultatele daunatoare de natura patrimoniala sau extrapatrimoniala, efecte ale incalcarii drepturilor subiective si intereselor legitime ale unei persoane. In planul dreptului civil existenta prejudiciului este indispensabila pentru angajarea raspunderii delictuale. Astfel, oricat de condamanbila ar fi fapta ilicita din punct de vedere moral sau oricat de grava ar fi sub aspectul penal, in planul dreptului civil nu are nici o relevanta daca nu a creat un prejudiciu. Prejudiciul reprezinta conditia esentiala pentru antrenarea raspunderii civile si da masura, intinderea, acestei raspunderi. Clasificari ale prejudiciilor: Dupa criteriul economic: prejudicii patrimoniale (acelea care au un continut economic si pot fi evalute pecuniar, cum ar fi distrugerea unui bun); prejudicii nepatrimoniale (acelea care nu au continut economic, neputand fi evaluate in bani si care rezulta din incalcarile drepturilor personale fara continut conomic, cum sunt moartea, atingerile aduse onoarei sau cinstei unei persoane etc.); Dupa criteriul personalitatii: prejudicii cauzate direct persoanei umane si prejudicii cauzate bunurilor sale. Prejudiciile cauzate persoanei umane se subclasifica astfel: prejudicii cauzate personalitatii fizice sau prejudicii corporale (care rezulta din prejudiciile aduse sanatatii si integritatii corporale si pot consta in dureri fizice - a caror reparare se numeste pretium doloris, pierderea sau restrangerea posibilitatilor fiintei umane de a se bucura de satisfactiile si placerile normale ale vietii care se cheama prejudiciu de agrement; atingerile aduse armoniei fizice si infatisarii unei persoane care se cheama prejudiciu de agrement etc.); prejudicii cauzate personalitatii afective (durerile psihice determinate de moartea unei rude apropiate, moartea unui animal etc., care se cheama si pretium affectionis); prejudicii cauzate personalitatii sociale (care constau in consecintele incalcarii unor drepturi personale nepatrimoniale precum onoarea, demnitatea, reputatia, numele etc.). Dupa criteriul previzibilitatii: prejudicii previzibile (care au putut fi prevazute in momentul savarsirii faptei ilicite) sau imprevizibile (care nu puteau fi prevazute la data savarsirii faptei ilicite); Dupa momentul producerii lor: prejudicii instantanee (care se produc dintr-o data) si prejudcii succesive (care se produc continuu sau intr-o perioada indelungata de timp). Prejudiciul trebuie sa fie urmarea incalcarii unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.-In toate cazurile de incalcare a unui drept subiectiv (cum sunt dreptul de proprietate, dreptul de intretinere, dreptul la integritate fizica, onoare sau demnitate), raspunderea poate fi angajata pe temei delictual daca a fost cauzat un prejudiciu. In literatura de specialitate s-a pus insa intrebarea daca raspunderea ar putea fi angajata si atunci cand prejudiciul ar fi fost cauzat prin vatamarea unor simple interese rezultate dintr-o stare de fapt si care nu corespund unor drepturi subiective. Raspunsul a fost afirmativ, dar conditionat de doua elemente: a. situatia de fapt sa fi avut caracter de stabilitate si b. sa fie vorba de vatamarea unui interes licit si moral. Practica judiciara a acordat in aceste conditii despagubiri concubinei aflate in intretinerea unei persoane decedate in urma unui accident, minorului aflat in intretinerea de fapt a unei rude care nu avea obligatia legala de intretinere fata de acesta, intretinatorul fiind victima unui accident. Prejudiciul patrimonial. Pentru a obtine repararea prejudiciul este necesar ca acesta sa indeplineasca anumite conditii: Prejudiciul sa fie cert. Un prejudiciu are acest caracter atunci cand existenta lui este sigura, neindoielnica si totodata poate fi evaluat in prezent. Au acest caracter prejudiciile actuale si cele viitoare si sigure; prejudiciul viitor si nesigur sau prejudiciul eventual au un caracter incert. Prejudiciul sa fie nereparat . In cazul in care prejudiciul a fost deja raparat, raspunderea civila inceteaza. Pentru a se stabili caracterul reparat sau nereparat al prejudiciului, este necesar sa distingem intre urmatoarele ipoteze: atunci cand persoana prejudiciata primeste reparatia integrala a prejudiciului de la una din persoanele obligate solidar sau in solidum la reparatie, dreptul de creanta se stinge prin executare; atunci cand o terta persoana remite victimei in mod benevol o suma de bani cu intentia de a repara prejudiciul ce i-a fost cauzat victimei, suma de bani platita de acesta are caracterul unei despagubiri, astfel incat victima nu va mai putea cere autorului faptei ilicite repararea prejudiciului; atunci cand o terta persoana remite victimei in mod benevol o suma de bani, cu intentia de a face o liberalitate, aceasta suma de bani nu are caracterul unei despagubiri iar victima se va putea indrepta impotriva autorului prejudiciului pentru angajarea raspunderii sale. Problema repararii prejudiciilor extrapatrimoniale sau a daunelor morale-Posibilitatea repararii acestor prejudicii prin mijloace nepatrimoniale a fost unanim recunoscuta chiar si in perioada regimului comunist cand a facut obiectul unor reglementari specifice (art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954) . Intrebarea care se pune insa in legatura cu daunele morale este aceea daca ele pot fi reparate pe cale patrimoniala, adica prin despagubiri banesti. Intr-o prima etapa (de la adoptarea Codului civil si pana in anul 1952) s-a considerat ca este posibila repararea daunelor morale prin despagubiri banesti, intrucat art. 998 si 999 nu disting intre natura prejudiciului. Ulterior, intre anul 1952 (data aparitiei Deciziei de indrumare nr. VII a plenului fostului Tribunal Suprem) si Revolutia din decembrie 1989, s-a considerat ca este inadmisibila acordarea de despagubiri pentru prejudicii de ordin moral. Dupa 22 decembrie 1989, practica judiciara, legislatia in materie si desigur doctrina au revenit la teza traditionala a admiterii posibilitatii repararii daunelor morale prin despagubiri banesti. In ce priveste cuantumul acestor despagubiri, problema ramane nerezolvata si este lasata la libera apreciere a instantelor de judecata. Prin fapta ilicita se intelege actiunea sau inactiunea care are ca rezultat incalcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane. Trasaturile caracteristice ale faptei ilicite: are caracter obiectiv; reprezinta obiectivarea unui element psihic, subectiv; este contrara ordinii sociale. Ilicitul civil. In cazul raspunderii civile, o fapta este ilicita atunci cand este contrara legii sau regulilor de convietuire sociala, avand ca efect incalcarea drepturilor subiective sau cel putin a intereselor altuia, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice sau moralei. Continutul faptelor ilicite. De regula fapta ilicita consta in fapte de comisiune, adica in actiuni prin care se incalca drepturile subiective sau interesele legitime ale altei persoane (ex.: sustragerea, deteriorarea unui distrugerea unui bun, lovirea unei persoane etc.). Cand normele legale impun unei persoane sa indeplineasca o activitate sau sa savarseasca o anumita actiune, neiindeplinirea acesteia reprezinta o fapta ilicita, care consta intr-o omisiune. Abuzul de drept consta in exercitarea unui drept subiectiv prin deturnarea sa de la scopul pentru care este recunoscut si protejat si reprezinta o sursa de raspundere civila daca a generat un prejudiciu. Raportul de cauzalitate este o conditie esentiala a raspunderii delictuale, dar totodata si criteriul in functie de care se determina intinderea reparatiei datorate victimei. Stabilirea raportului de cauzalitate este in multe situatii usor de realizat, legatura dintre fapta ilicita si prejudiciu fiind evidenta. Alteori stabilirea raportului de cauzalitate este dificila datorita complexului de imprejurari (conditii si cauze) care pot contribui la producerea prejudiciului. Pentru determinarea acestora s-au propus mai multe sisteme. Culpa - conditie a raspundeii delictuale. Textele art. 998-999 Cod civil instituie principiul raspunderii bazata pe culpa. In cazul raspunderii subiective, elementul culpa este indispensabil pentru ca victima sa poata pretinde de la autorul faptei ilicite repararea prejudiciului. Cu toate acestea, conditia culpei poate sa lipseasca in cazurile de raspundere obiectiva, cum ar fi raspunderea pentru lucruri. Asadar, domeniul specific culpei este cel al raspunderii subiective pentru fapta proprie. Definitia si elementele culpei. Culpa este definita ca fiind atitudinea psihica a autorului faptei ilicite si pagubitoare fata de fapta respectiva si fata de urmarile acestei fapte. Elementele culpei se considera ca sunt: un element intelectiv, care consta in reprezentarea in constiinta omului a semnificatiei sociale a faptei sale si in prevederea sau cel putin in posibilitatea de prevedere a urmarilor faptei pe care o savarseste sau urmeaza sa o savarseasca; culpa presupune un anumit nivel de cunoastere a semnificatiei sociale a faptelor si urmarilor eventuale ale acestora; un element volitiv, in care se concretizeaza procesul psihic de deliberare si de luare a unei hotarari cu privire la conduita pe care o va avea acea persoana; procesul volitiv are doua faze: deliberarea si decizia, iar procesul deliberativ trebuie sa aiba loc in conditii libere, presupunand posibilitatea de a alege intre licit si ilicit. Formele culpei. Din analiza art. 998-999 Cod civil se deduce ca exista o culpa intentionala si una neintentionala. Daca ne raportam si la prevederile art. 19 din Codul penal, atunci putem retine ca formele culpei sunt urmatoarele: dolul direct sau intentia directa, existenta atunci cand autorul isi da seama de caracterul antisocial al faptei sale si totodata prevede si doreste producerea consecintelor sale;. dolul indirect sau intentia indirecta, existenta cand faptuitorul prevede caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecintele acesteia si cu toate ca nu le urmareste, accepta posibilitatea producerii lor; imprudenta, cand faptuitorul isi da seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecintele ei, pe care nu le accepta, sperand, in mod usuratic, ca ele nu se vor produce; neglijenta, cand faptuitorul nu isi da sema de caracterul antisocial al faptei si nu prevede consecintele acesteia, desi trebuia si putea sa le prevada. Distinctia intre diversele forme ale culpei nu are nici o semnificatie in planul raspunderii delictuale, repararea prejudiciului nedepinzand de forma culpei si nici de gravitatea acesteia. Prin exceptie, forma culpei are semnificatie in situatia in care la producerea prejudiciului au contribuit mai multe persoane. Dupa repararea prejudiciului, solidaritatea acestora nu se mai mentine, astfel incat la desocotirea intre debitori, se va tine seama de contributia fiecaruia la producerea prejudiciului. Gradele culpei. In dreptul civil civil se face distinctie intre: culpa grava (culpa lata), adica acea culpa de care nu s-ar putea face vinovat nici omul cel mai marginit, culpa usoara (culpa levis), adica acea culpa pe care nu ar fi savarsit-o un "bun parinte de familie", adica un om cu o diligenta normala; culpa foarte usoara (culpa levissima), adica aceea care ar fi putut fi evitata numai de un excelent parinte de familie, adica cel mai diligenta persoana. Nici gradele culpei nu au importanta in privinta antrenarii raspunderii civile decat in situatii de exceptie (ex. in cazul in care partile unui contract convin asupra unor clauze de neraspundere definite in functie de gradul culpei, pentru a stabili intinderea reparatiei prejudiciului in situatia in care prejudiciul a fost cauzat din culpa comuna a faptuitorului si a victimei). Stabilirea culpei. Criterii. Uneori, stabilirea culpei nu este o chestiune dificila si se poate deduce cu usurinta din existenta celorlalte elemente ale raspunderii. Capacitatea delictuala. Pentru existenta culpei este necesara existenta discernamantului. Discernamantul este prezent, cel putin prezumtiv, la persoanele cu capacitate delictuala. Capacitatea delictuala este capacitatea de a raspunde pentru faptele juridice ilicite si nu se confunda cu capacitatea de exercitiu care se refera la incheierea de acte juridice. Conform art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au implinit varsta de 14 ani nu raspund pentru faptele lor ilicite decat daca se dovedeste ca au lucrat cu discernamant. In consecinta, textul instituie o prezumtie relativa a lipsei de discernamant pentru persoanele care nu au implinit 14 ani si una relativa a existentei sale pentru persoanele care au depasit aceasta varsta. In ce priveste bolnavii psihic trebuie sa se distinga intre bolnavii pusi sub interdictie si cei nepusi sub interdictie, prima categorie fiind asimilata minorilor sub 14 ani iar cealeilalte i se aplica una din cele doua prezumtii, dupa cum autorul a implinit sau nu 14 ani. Este posibil si ca lipsa discernamantului sa se datoreze unei situatii accidentale, cum ar fi betia sau hipnoza. In aceste cazuri autorul poate fi exonerat de rasoundere daca acea stare de lipsa a discernamantului nu si-a cauzat-o el insusi. In cazul lipsei capacitatii delictuale, victima nu va putea obtine obligarea autorului prejudiciului la repararea acestuia. Cu toate acestea, in jurisprudenta relativ recenta s-a decis, pentru ratiuni de echitate, ca este posibila obligarea autorului la repararea prejudiciului daca acesta are posibilitatea materiala sa faca aceasta si daca nu exista nici o alta posibilitate de reparare a prejudicului.