QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate drept

Petitia de ereditate








Petitia de ereditate

Ca efect al deschiderii succesiunii proprietatea se transmite de la de cujus la mostenitorii sai. Se poate intampla insa ca o persoana sa fie doar in aparenta mostenitor si sa beneficieze de aceasta transmisiune, stapanind bunurile succesorale in aceasta calitate.De pilda, un frate al defunctului, singur mostenitor legal al acestuia, intra in stapanirea mostenirii, iar ulterior se descopera un testament prin care este instituit legatar universal un tert, dovedindu-se ca fratele defunctului a fost astfel exheredat. Daca fratele defunctului nu contesta calitatea de mostenitor testamentar a legatarului si preda acestuia succesiunea lucrurile reintra in normal, dar daca va contesta acest lucru invocand nevalabilitatea testamentului, refuzand predarea mostenirii, se naste un litigiu prin care legatarul va cere instantei sa constate calitatea sa de mostenitor testamentar cu vocatie universala si sa oblige pe parat sa-i predea mostenirea. O astfel de actiune, nereglementata la ora actuala de lege, dar aplicata in practica judiciara si recunoscuta de doctrina, poarta denumirea de petitie de ereditate si isi are originea in dreptul roman . Petitia de ereditate poate fi definita ca fiind actiunea prin care un mostenitor avand vocatie legala sau testamentara universala sau cu titlu universal solicita sa i se recunoasca aceasta calitate in scopul de a dobandi bunurile succesorale detinute de un tert care pretinde a fi el adevaratul mostenitor universal sau cu titlu universal al defunctului. Disputa partilor are asadar ca obiect specific calitatea de mostenitor universal sau cu titlu universal a defunctului, predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute . Prin obiectul sau, petitia de ereditate se diferentiaza de actiunea in revendicare, care se refera la simpla disputa asupra proprietatii unui bun individual determinat, cum este cazul cand mostenitorului legal al defunctului i se refuza predarea unui bun sub cuvant ca nu a apartinut defunctului, ci tertului care il detine in prezent. Ceea ce este specific revendicarii este faptul ca „cele doua parti se pretind proprietare ale aceluiasi bun, nu mostenitoare ale aceluiasi autor” .Natura actiunii. Actiunea este reala intrucat disputa poarta asupra vocatiei succesorale a partilor litigante, avand drept consecinta esentiala transmiterea proprietatii patrioniului succesoral, admiterea ei rasfrangandu-se si asupra tertilor . Nu toti autorii impartasesc acest punct de vedere. Unii, sustinand ca obiectul petitiei este stabilirea unei calitati a persoanei, considera ca actiunea este personala , iar altii ca este mixta, dupa natura personala sau reala a drepturilor cuprinse in succesiune . In dreptul nostru, astazi, majoritatea autorilor considera ca petitia de ereditate se prescrie in termenul general de 3 ani . Ideea caracterului prescriptibil al petitiei de ereditate este preluata de la autorii nostri clasici, fara a se observa insa ca acestia au legat prescriptia de „calitatea sa (a reclamantului - n. n.-D. C.) de succesor chemat la mostenire, calitate care, in conformitate cu art. 700, se pierde prin trecerea a treizeci de ani” . In prezent, termenul de prescriptie a dreptului de optiune succesorala prevazut la art. 700 C. civ. nu mai este de 30 de ani, ci de 6 luni, situatie in care, daca urmam rationamentul de mai sus, ar trebui conchis ca actiunea in petitie de ereditate se prescrie si ea in acest termen, iar nu in cel general de 3 ani.In realitate insa una este exercitarea dreptului de optiune succesorala -; care se prescrie in 6 luni de la data deschiderii mostenirii -; si alta este exercitarea actiunii in petitie de ereditate. Dreptul de optiune este un drept potestativ, a carui exercitare nu necesita colaborarea unei alte persoane, pe cand petitia de ereditate presupune prin natura ei un conflict intre doua persoane care isi disputa calitatea de mostenitor al lui de cujus, negandu-si reciproc vocatia succesorala. Or, vocatia efectiva la mostenire implica in mod necesar acceptarea acesteia in termenul de 6 luni prevazut de art. 700 C. civ. Prin urmare, petitia de ereditate presupune in mod necesar ca partile in conflict sa fi acceptat mostenirea in termen. Daca una dintre ele nu a facut-o, este straina de mostenire si ca atare nu are calitatea procesuala (activa sau pasiva) de a discuta pe fond petitia de ereditate. Daca se accepta caracterul real al actiunii in petitie de ereditate, problema care se pune este ce drept real apara aceasta, stiut fiind ca singur dreptul de proprietate este imprescriptibil, pe cand celelalte drepturi reale sunt supuse prescriptiei de 30 de ani (art. 21 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva, combinat cu dispozitiile art. 1890 C. civ.), nicidecum de 3 ani, care se aplica doar drepturilor personale. Raspunsul nu poate fi decat unul -; dreptul de proprietate asupra universalitatii succesorale. Or, daca este asa, actiunea in petitie de ereditate este imprescriptibila. Trebuie subliniat foarte clar faptul ca petitia de ereditate apara dreptul de proprietate sau mai bine zis vocatia efectiva a adevaratului mostenitor la patrimoniul succesoral, si doar in acest sens ea este imprescriptibila. Vocatia efectiva la mostenire (patrimoniul succesoral) este cea care nu se pierde prin neuz, iar nu drepturile care intra in compozitia acestui patrimoniu. Bineinteles ca impotriva reclamantului care a triumfat in petitia de ereditate se poate invoca prescriptia achizitiva (uzucapiunea) in privinta imobilelor, posesia de buna-credinta in privinta bunurilor mobile (art. 1909 C. civ.) sau prescriptia extinctiva in privinta drepturilor de creanta ori a altor drepturi reale decat cel de proprietate. Partile la actiune. Petitia de ereditate pune fata in fata doua parti care pretind fiecare a avea drepturi succesorale incompatibile asupra intregii mosteniri sau a unei cote-parti din aceasta.  Reclamant poate fi orice mostenitor cu vocatie universala sau cu titlu universal, indiferent daca vocatia sa este legala, testamentara sau contractuala, ca si cesionarii unor asemenea drepturi . Unii autori sustin ca actiunea in discutie nu poate fi introdusa decat de mostenitorii care au sezina mostenirii (fie de drept, fie intrucat au fost trimisi in posesie) , opinie care este insa discutabila intrucat petitia de ereditate nu este o actiune apartinand defunctului, ci una nascuta in persoana mostenitorului , insasi admiterea actiunii echivaland cu trimiterea in posesie. Daca exista mai multi succesori chemati la mostenire in acelasi rang, nici unul dintre acestia nu are calitatea de a-i reprezenta pe ceilalti, fiecare trebuind, in principiu, sa actioneze pentru partea sa, sens in care se vorbeste de caracterul divizibil al actiunii . Divizibilitatea semnifica doar lipsa puterii de reprezentare a succesorilor, ceea ce face ca hotararea judecatoreasca sa nu le fie opozabila celor care au ramas in expectativa, dar nu impiedica pe mostenitorul care are vocatie la universalitate sa actioneze pentru intreg, desi in prezenta altor comostenitori cu aceeasi vocatie nu are dreptul decat la o cota-parte din mostenire . Inactiunea unora nu trebuie sa puna in pericol drepturile altora. Dovada calitatii de mostenitor. Fiind o actiune destinata sa transeze conflictul dintre doua persoane care se pretind fiecare a fi mostenitor universal al defunctului, problema centrala a petitiei de ereditate este aceea a probei acestei calitati. Daca reclamantul se prevaleaza de calitatea sa de mostenitor testamentar (legatar), dovada se va face cu testamentul pe care il invoca in favoarea sa . Reclamantul care invoca vocatia sa legala la mostenire trebuie sa dovedeasca legatura de rudenie cu defunctul ori faptul ca este sot supravietuitor al acestuia. In timp ce calitatea de sot nu poate fi dovedita decat cu certificatul de casatorie, legatura de rudenie poate fi dovedita nu numai cu actele de stare civila, ci si prin orice mijloc de proba. Daca actiunea in petitie de ereditate este admisa, recunoasterea titlului de mostenitor al reclamantului produce efecte de la data deschiderii mostenirii. Raporturile dintre reclamant si parat-Ca urmare a admiterii petitiei de ereditate, reclamantul are dreptul la restituirea tuturor bunurilor succesorale daca se afla intr-o situatie in care dreptul sau primeaza pe acela al paratului (de pilda, este beneficiarul unui legat universal, iar paratul este un frate al defunctului, mostenitor nerezervatar, exheredat prin instituirea legatarului), iar daca este doar comostenitor impruna cu paratul (de pilda, si-a dovedit filiatia din afara casatoriei fata de defunct, iar paratul este fiul legitim al lui de cujus) intre ei se va naste starea de indiviziune succesorala care se transeaza prin partaj. In situatia in care paratul trebuie sa restituie bunurile succesorale pe care le detine, se va face deosebire dupa cum acesta este de buna sau de rea-credinta (a cunoscut sau nu ca reclamantul este adevaratul mostenitor). Paratul de buna-credinta trebuie sa restituie bunurile succesorale in starea lor actuala sau, daca le-a instrainat cu titlu oneros, trebuie sa restituie pretul incasat. Daca unul sau altul din bunurile succesorale a pierit fortuit, obligatia de restituire se stinge. Paratul va raspunde insa pentru deteriorarile suferite de bunurile succesorale din culpa sa. Fructele bunurilor succesorale revin paratului pana la data cererii de restituire, iar dupa aceasta reclamantului. Paratul de rea-credinta, caruia ii este asimilat si mostenitorul nesezinar care nu a fost trimis in posesie , trebuie sa restituie bunurile succesorale in starea in care le-a primit, iar daca acest lucru nu este posibil intrucat le-a instrainat sau au pierit fortuit, va restitui reclamantului valoarea lor actuala. Fructele bunurilor succesorale revin reclamantului de la data deschiderii mostenirii. Raporturile dintre reclamant si terti Daca paratul mostenitor aparent a incheiat in intervalul de timp de la data deschiderii mostenirii si pana la introducerea actiunii in petitie de ereditate acte juridice de dispozitie cu privire la bunurile succesorale, problema care se pune este ce soarta vor avea acestea. Din acest punct de vedere, daca s-ar urma cu rigoare principiul nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drpturi decat are el insusi), actele incheiate de proprietarul aparent ar trebui sa ramana fara efecte, iar tertii subdobanditori obligati la restituire in favoarea reclamantului din petitia de ereditate. Temperari legale ale regulii nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet-Efectele aplicarii rigide a regulii nemo plus juris . au fost atenuate de legiuitor prin dispozitiile art. 1909 C. civ., conform carora, in materie de bunuri mobile, posesia de buna credinta valoreaza titlu de proprietate. Cu alte cuvinte, daca un bun mobil succesoral este instrainat de mostenitorul aparent unui tert de buna-credinta acesta devine proprietar prin simplul fapt al intrarii in posesia bunului. De asemenea, in materie de imobile, tertul care a dobandit cu buna-credinta si pe baza unui just titlu de la mostenitorul aparent neproprietar dobandeste proprietatea daca poseda bunul timp de 10-20 de ani (art. 1895 C. civ.). Temperarea pe baza principiului error communis facit jus-Plecand de la necesitatea de a proteja siguranta dinamica a circuitului juridic civil, prin asigurarea increderii in actele juridice translative de proprietate incheiate in conditii de eroare publica asupra calitatii de proprietar a mostenitorului aparent (si, prin extensie, a oricarui proprietar aparent), cand nimic nu se poate imputa tertului subdobanditor victima a acestei erori, practica judiciara si doctrina, pornind de la traditiile izvorate din dreptul roman si perpetuate pana astazi, au consacrat teoria aparentei creatoare de drept . Este vorba de o situatie in care, cu totul exceptional, starea de fapt prevaleaza asupra celei de drept, intrucat „organismul juridic are nevoie pentru buna sa functionare de unele supape de siguranta in absenta carora ar fi distrus; regula (error communis facit jus -; n. n.-D. C) reprezinta una din aceste supape, una din aceste deschideri, in profitul echitatii si deasupra dreptului pur” . Intrucat, fara indoiala, aparenta creatoare de drept comporta un „risc de subminare a ordinii jurdice” , „Dreptul obiectiv nu ii recunoaste vreo eficacitate decat in cazurile in care ea pare in acelasi timp ca necesara si conforma echitatii” . Pentru aceasta se cer a fi intrunite cu rigurozitate unele conditii. Conditii. Pentru ca aparenta sa fie creatoare de drept se cer a fi intrunite urmatoarele conditii: Sa existe o eroare comuna si invincibila. Exista eroare atunci cand situatia de fapt aparenta nu corespunde realitatii de drept; o persoana este in aparenta mostenitorul defunctului, dar ulterior se dovedeste ca acest lucru nu era real. De pilda, un frate al defunctului, unicul succesor legal al acestuia, i se elibereaza certificat de mostenitor si ia in primire intreaga mostenire, dar ulterior se gaseste un testament al defunctului din care rezulta ca a instituit ca legatar universal pe un tert, exheredandu-l pe fratele sau care nu este rezervatar. Aparenta inselatoare trebuie sa fie nu numai una comuna, impartasita public, ci si irezistibila, greu de descoperit si evitat, contra careia nici o prudenta umana nu ar permite apararea . Aceasta nu inseamna insa ca eroarea trebuie sa fie impartasita si de mostenitorul aparent. Eroarea comuna se refera la toti cei care s-au aflat sau s-ar fi putut afla in situatia celui cu care a contractat mostenitorul aparent, nu si la acesta din urma, care poate fi chiar de rea-credinta, cunoscand realitatea sau urzind chiar el (sau altul in folosul sau, cu ori fara cunostinta lui) aparenta inselotoare . Aprecierea erorii comune se face in abstracto, avand in vedere cauza acesteia si faptul daca un om rezonabil ar fi putut cadea in aceasta . In orice caz, „toate precautiunile, toate formalitatile obisnuite pentru o asemenea operatie trebuie observate, toate verificarile apte a confirma existenta dreptului autorului trebuie sa fie efectuate. In lipsa, dobanditorul nu ar datora situatia sa erorii, ci neglijentei sale” . Avand in vedere consecintele sale, criteriile de apreciere ale erorii comune sunt foarte severe . „O situatie de fapt contrara dreptului nu poate fi mentinuta decat daca securitatea sociala o cere; or, aplicarea stricta a legii nu ameninta securitatea sociala decat acolo unde violarea regulii de drept este necesara si inevitabila” .Eroarea comuna, in definitiv, un soi de „buna-credinta colectiva” , spre deosebire de buna-credinta individuala, nu se prezuma, trebuind sa fie dovedita de cel care o alega, lucru care se poate face prin orice mijloace de proba . Tertul subdobanditor sa fie de buna-credinta. Intrucat eroarea comuna nu se confunda cu eroarea universala (impartasita unanim), fiind posibil ca realitatea -; contrazisa de aparenta -; sa fie cunoscuta de unele persoane (de pilda, o persoana ascunde un testament al defunctului prin care l-a instituit ca legatar pe un tert in scopul ca la mostenire sa vina o ruda a sa care are vocatie legala la acea mostenire), se cere ca tertul subdobanditor sa fie si el victima a erorii comune, adica sa fie de buna-credinta. Se impune nu numai ca tertul sa fi crezut in realitatea (falsa) a situatiei aparente, dar si ca aceasta credinta sa fie scuzabila, lipsita de orice culpa (neglijenta) din partea sa . Asa cum s-a subliniat, „tertul interesat este decazut de dreptul obiectiv din facultatea de a invoca o aparenta contrara realitatii nu numai daca el cunoaste efectiv aceasta realitate, ci si daca este prezumat a o cunoaste, datorita credintei sale ilegitime in autenticitatea aparentei; in alti termeni, impunand tertului ca increderea sa in aparenta sa fie legitima, jurisprudenta exclude din campul sau de protectie pe toti cei care,necunoscand totusi efectiv existenta elementului juridic ocult, nu sunt indreptatiti sa se prevaleze de ignoranta lor” . Actul incheiat intre mostenitorul aparent si tertul subdobanditor sa fie cu titlu oneros. Efectul creator de drept al aparentei este recunoscut doar in cazul actelor cu titlu oneros, nu si al celor cu titlu gratuit. Aceasta se explica prin faptul ca beneficiarul actului cu titlu gratuit (donatarul) nu risca nimic prin incheierea contractului, cel mult putand fiobligat sa restituie ceea ce a primit fara sa dea nimic in schimb; el tinde doar sa pastreze un castig (certat de lucro captando) spre deosebire de tertul subdobanditor cu titlu oneros care tinde sa evite o paguba (certat de damno vitando) .Efecte. Daca sunt intrunite conditiile de mai sus, actiunea in revendicare a adevaratului mostenitor va fi respinsa, starea de fapt prevaland asupra dreptului. Eroare comuna, asa cum rezulta chiar din denumirea sa, creaza drept. Esenta principiului consta in faptul ca tertul subdobanditor este investit cu un drept de proprietate pe care insa nu il primeste nici de la adevaratul proprietar (mostenitorul de drept), cu care nu a contractat, nici de la mostenitorul aparent cu care a contractat, dar care nu era proprietarul bunului, ci direct de la lege (cutuma), fiind un mod originar de dobandire a proprietatii, iar nu unul derivat . In aceste conditii, este impropriu sa se vorbeasca de „validarea” actului de instrainare facut de proprietarul aparent sau de „opozabilitatea” sau chiar „forta obligatorie” a acestui act fata de adevaratul proprietar . Fiind un mod originar de dobandire a proprietatii, principiul error communis . creaza un drept nou de proprietate opozabil tuturor, inclusiv adevaratului proprietar . Intrucat adevaratul mostenitor se vede lipsit (expropriat) de dreptul sau, iar mostenitorul aparent a incasat un pret care in realitate nu i se cuvenea, acesta din urma va fi obligat sa indemnizeze pe cel dintai in temeiul principiului restituirii imbogatirii fara justa cauza. Intinderea indemnizatiei difera dupa cum mostenitorul aparent a fost de buna sau de rea-credinta. In prima situatie, indemnizatia echivaleaza cu pretul incasat de la tertul subdobanditor, pe cand in cea de a doua situatie cu pretul actual al bunului si daune-interese.








Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }