Notiunea dreptului civil. principiile dreptului civil.

Notiunea dreptului civil. Principiile dreptului civil.

Una din definitiile cele mai sintetice a fost data de profesorul G. Beleiu dupa care dreptul civil roman este “acea ramura care reglementeaza raporturile patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoanele fizice si persoane juridice aflate pe pozitii de egalitate juridica”.

Pentru precizarea notiunii dreptului civil ca ramura distincta a sistemului de drept, pornind de la definitie, se impune a analiza explicativ elementele sale si anume: continutul dreptului civil, obiectul dreptului civil, subiectele dreptului civil si pozitia juridica a subiectelor participante la raportul juridic civil.

Normele dreptului civil sunt structurate in cadrul obiectului dreptului civil, pe grupe de norme de drept civil in functie de reglementarea unor institutii ale acestuia: raport juridic civil, actul juridic civil, subiectele dreptului civil, prescriptia extinctiva, dreptul de proprietate si alte drepturi reale principale, obligatiile civile in general, contractele speciale, succesiunile.

Obiectul dreptului civil, asa cum s-a observat din definitiile dreptului civil, contine raporturi patrimoniale si raporturi nepatrimoniale (persoane nepatrimoniale), nu insa in totalitatea lor, cu numai acelea care se coreleaza cu celelalte elemente ale definirii notiunii de drept civil, delimitandu-se astfel de celelalte ramuri de drept.

Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi sociale reglementate juridic, care datorita continutului lor si a valorii economice pot fi evaluate in bani.

Raporturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale), denumite si personale nepatrimoniale sunt acele raporturi sociale reglementate juridic, lipsite de continut economic, neevaluabile in bani, in care se manifesta individualitatea persoanei cu insusirile sale caracteristice.

1. Principiile dreptului civil roman

Orice sistem de drept are anumite reguli de baza, comune tuturor ramurilor de drept, precum si reguli specifice unor ramuri de drept sau chiar unor institutii juridice din cadrul unei ramuri de drept.

Este ceea ce literatura juridica a distins in dreptul civil, trei categorii de principii.

a.     principiile fundamentale ale dreptului roman;

b.     principiile fundamentale ale dreptului civil roman;

c.      principii ale unei ori a unor institutii de drept civil.

Nu vom analiza decat principiile fundamentale ale dreptului civil roman, intrucat principiile fundamentale ale dreptului fac obiectul de studiu la disciplina – Teoria generala a dreptului (aceste principii sunt: principiul democratiei, principiul egalitatii in fata legii, principiul legalitatii si principiul separatiei puterilor in stat), iar principiile institutiilor dreptului civil se studiaza cu ocazia analizei acestor institutii de drept civil (cu titlu de exemplu mentionam: principiul consensualismului privitor la forma actului juridic, principiul ocrotirii bunei-credinte, principiul fortei obligatorii – pacta sunt servanda, principiul irevocabilitatii si relativitatii privind efectele actului juridic civil, etc.).

Normele dreptului civil consacra urmatoarele principii fundamentale ale dreptului civil roman:

principiul proprietatii;

principiul egalitatii in fata legii civile;

principiul imbinarii intereselor individuale cu cele generale;

principiul ocrotirii drepturilor subiective civile ori a garantarii lor.

Dreptul de proprietate, asa cum prevede art. 480 Cod civil: “este dreptul pe care-l are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege”.

Articolul 481 Cod civil arata in continuare ca: “Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauta de utilitate publica si primind o dreapta prealabila despagubire”.

Normele dreptului civil reglementeaza continutul dreptului de proprietate, respectiv cele trei atribute ale sale: posesia (uzus sau zus utendi), folosinta ( fructus sau jus fruendi) si dispozitia (abusus sau jus abutendi) precum si apararea dreptului de proprietate prin actiunea in revendicare (si apararea posesiei prin actiunile posesorii).

In tara noastra dreptul de proprietate are doua forme: proprietatea publica si proprietatea privata. proprietatea publica apartine statului sau unitatilor administrativ – teritoriale, iar proprietatea privata are ca titulari statul sau unitatile administrativ-teritoriale, alte persoane juridice si persoane fizice (drept de proprietate privata a statului si a unitatilor administrativ-teritoriale si drept de proprietate particular al persoanelor juridice de tip particular si a persoanelor fizice).

Principiul egalitatii in fata legii civile, este un principiu fundamentale al dreptului comun (consacrat in art. 4 alin. 2 si 16 din Constitutie), el rezultand din prevederile art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31 / 1995 privitor la persoanele fizice si juridice, care mentioneaza ca: “sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asupra capacitatii”.

Principiul imbinarii intereselor individuale cu cele generale este consacrat in prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 31 / 1954 atat pentru persoanele fizice cat si cele juridice, textul de lege mentionand ca: “ drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute in scopul de a se satisface interesele personale materiale si culturale in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire…”, iar art. 3 alin. 2 din decret prevede ca drepturile civile “pot fi exercitate numai potrivit scopului lor economic si social” si in fine art. 26 lit. e din decret, stabileste ca “este persoana juridica acel colectiv de oameni care are o organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu, afectat realizarii unui scop, in acord cu interesul obstesc”.

Principiul ocrotirii garantarii drepturilor subiective civile este prevazut atat in Constitutia Romaniei (art. 1, 18, 21, 25, 26 – 30, 41, 41) cat si in Decretul nr. 31 / 1954 si in Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului (la care Romania a aderat prin Decretul nr. 212 / 1974).

Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 31 / 1954, “drepturile civile sunt ocrotite de lege”, tot acest decret consacrand un intreg capitol (III, art. 54 – 56) ocrotirii drepturilor personale nepatrimoniale.

Articolul 26 din Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului mentioneaza ca: “Toate persoanele sunt egale in fata legii si au, fara discriminare, dreptul la ocrotire egala din parte legii”.

Garantarea drepturilor subiective civile este prevazuta si de Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale ratificata de Romania prin Legea nr. 30 / 1994.

In cazul incalcarii dreptului subiectiv civil, se va putea solicita restabilirea lui pe calea procesului civil.

2. Izvoarele dreptului civil

In literatura juridica notiunea de izvor al dreptului civil a primit doua acceptiuni: izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal.In sens formal prin izvor de drept civil se intelege forma specifica de exprimare a normelor de drept civil.Norma de drept civil este definita ca fiind regula generala si abstracta, care reglementeaza conduita subiectelor in raporturile juridice civile.

Izvoarele formale ale dreptului civil, respectiv totalitatea actelor normative emise de organele de stat, in ordine ierarhica sunt: legile, decretele, hotararile si ordonantele Guvernului, ordinele, instructiunile si regulamentele conducatorilor organelor centrale ale administratiei de stat, acte normative emise de autoritatile administratiei publice locale.

a. Legile sunt acte normative elaborate de catre Parlamentul Romaniei si sunt de trei categorii: legi constitutionale, legi organice si legi ordinare (art. 72 alin. 1 din Constitutie).

Legea fundamentala a statului este Constitutia, toate celelalte acte normative trebuind sa fie de acord cu ea.

Constitutia este importanta pentru dreptul civil roman fiindca:

unele din drepturile fundamentale ale cetatenilor inscrise in Constitutie sunt drepturi subiective civile;

normele juridice din Constitutie care reglementeaza organele statului, sunt si de interes pentru drept civil, respectiv pentru regimul juridic al persoanelor juridice.

Daca in categoria legilor constitutionale mentionam chiar Constitutia, legile organice dezvolta si detaliaza principiile cuprinse in Constitutie (reglementate de art. 72 din Constitutie).

Cu titlu de exemplu de legi organice ar fi cele care reglementeaza regimul general al proprietatii si mostenirii, organizarea invatamantului, regimul general privind raporturile de munca si protectie sociala, etc.

Legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de Parlamentul Romaniei si promulgate prin decret de Presedintele Romaniei.In cadrul legilor ordinare mentionam si codurile dintre care cel mai important este Codul civil.Codul civil roman a fost adoptat in 1864 si a intrat in vigoare la 1 decembrie 1865, avand ca principal izvor de inscriptie Codul civil francez de la 1804 cu modificarile ulterioare.Codul civil este principalul izvor al dreptului civil roman, el cuprinzand 1914 articole, fiind structurat intr-un titlu preliminar si trei carti:

titlul preliminat “Despre efectele si aplicarea legilor in genere”;

cartea I “Despre persoane” (in prezent abrogat);

cartea a II-a “Despre bunuri si despre deosebitele modificari ale proprietatii”;

cartea a III-a “Despre diferitele moduri prin care se dobandeste proprietatea”.

Tot legi ordinare, ce sunt izvoare pentru dreptul civil, sunt si Codul comercial, Codul familiei, Codul vamal, Codul de procedura civila.Dintre alte legi civile speciale, ce reglementeaza raporturile juridice civile mentionam: Legea fondului funciar nr. 18 / 1991 (republicata), Legea nr. 16 / 1994 privind arenda, Legea nr. 7 / 1996 privind cadastrul funciar si publicitatea imobiliara, Legea locuintei nr. 114 / 1996, Legea nr. 19 / 1996 privind actele de stare civila, etc.

b. Decretele sunt izvoare de drept civil daca reglementeaza raporturi juridice civile.

Potrivit art. 99 din Constitutie: “In exercitarea atributiilor… Presedintele Romaniei emite decrete”, insa numai acele decrete sunt izvoare de drept civil ce contin norme generale (nu si cele individuale), desigur reglementand raporturi juridice civile.In legislatia actuala s-au mentionat si unele decrete anterioare anului 1989 ce isi au aplicabilitate prezenta: Decretul nr. 31 / 1954, privind persoanele fizice si persoanele juridice, Decretul nr. 167 / 1958 privitor la prescriptia extinctiva, etc.Atat inainte de evenimentele din 1989 cat si dupa, pana la alegerea noului Parlament s-au elaborat decrete – legi, dintre care unele sunt izvoare de drept civil (Decretul – Lege nr. 314 / 1944 privind dreptul de mostenire a sotului supravietuitor, etc.).

c. Hotararile si ordinele Guvernului precum si ordonantele de urgenta ale Guvernului sunt acte normative adoptate de acest organ, potrivit art. 107 din Constitutie sau a unor legi speciale de abilitare din partea Parlamentului.Desigur ca unele din aceste acte normative ale guvernului sunt izvoare de drept civil (Ordonanta de Urgenta cu privire la adoptie nr. 25 / 1997, Hotararea nr. 280 / 1990 privind vanzarea de marfuri, prestarea de servicii si executarea de lucrari cu plata in rate, etc.).

d. Alte acte normative ce contin reglementari juridice privind raporturile de drept civil ce pot fi ale organelor centrale ale administratiei publice (ordine, instructiuni, regulamente, etc.), si acte ce pot fi emise de autoritatile publice locale (hotarari ale consiliilor locale, ordine ale prefectilor, dispozitii ale primarilor).

e. Acte normative cu denumiri specifice ce emana de la organele abilitate de a elabora acte normative, dar au o denumire speciala: statut, regulament, contract – tip sau contract cadru, norme, standard.Literatura juridica a luat in considerare de analizat daca pe langa izvoarele de drept civil rezultate din acte normative mai exista si alte izvoare de drept civil, respectiv daca obiceiului, moralei, doctrinei si jurisprudentei li se pot sau nu atribui calitatea de izvoare distincte de drept.Obiceiul sau cutuma constituie o regula de conduita stabilita de-a lungul vremii in practica vietii sociale, devenita regula obligatorie, putand fi socotita ca izvor de drept numai in masura in care legea face trimitere expresa la ea.Unii autori au incercat sa sustina ideea ca obiceiul nu este un izvor distinct al dreptului civil, argumentand ca desi regula de conduita este data de cutuma, sanctiunea pentru nerespectarea ei este data de lege, iar abrogarea legii ar pierde obligatia respectarii obiceiului.Contrar, s-a argumentat ca daca textul de lege face trimitere la cutuma, (obicei), regula de conduita este data de aceasta si nu de norma legala.Art. 600 din Codul civil, referindu-se la dreptul de ingradire dispune ca “inaltimea ingradirii se va hotari … dupa obiceiul obstesc”. Art. 607 din Codul civil interzice sadirea de arbori inalti la o departare fata de proprietatea vecinului, mai mica decat cea hotarata … de obiceiurile consacrate si recunoscute”.Cat priveste morala sau regulile de conduita sociala, literatura juridica a impartasit opinii contrare.S-a apreciat ca ea este izvor al dreptului civil in completarea sau individualizarea aplicarii normelor juridice exprese.

Exemplificand donatia ca act juridic civil, este lovit de nulitate actul juridic de donatie intocmit cu incalcarea regulilor de convietuire sociala (donatia ce ar ascunde o imoralitate, etc.).

Alti autori au sustinut ca morala nu reprezinta un izvor de drept, intrucat ea se integreaza in ipotezele si dispozitiile normelor de drept civil, in masura in care aceste norme fac trimitere expresa la ea.S-a recunoscut ca exista totusi posibilitatea ca trimiterea la regulile de convietuire sociala (morala) sa nu se faca prin trimiterea expresa a legii ce ar fi completata cu aceasta, situatie in care se va face aplicarea art. 1 din Decretul nr. 31 / 1954 (“Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute in scopul de a satisface interesele personale, materiale si culturale in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire…”).

Cat priveste jurisprudenta si doctrina, in general s-a sustinut ca ele nu sunt izvoare ale dreptului, fiind denumite de unii autori izvoare indirecte ale dreptului.

Intrucat hotararile instantelor de judecata se refera la cazurile concrete, deduse judecatii, lor nu li se poate conferii gradul de generalitate si impersonalitate recunoscute normelor juridice.Atat literatura interbelica, cat si actuala nu au retinut jurisprudentei calitatea de izvor de drept, argumentand chiar cu textul de lege (art. 4 Cod civil): “Este interzis judecatorului de a se pronunta in hotararile pe care le da, pe cale de dispozitii generale si de reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”.Desi unele prevederi legale, confera Curtii Constitutionale, Curtii Supreme de Justitie posibilitati decizionale ce confera grad de generalitate si chiar obligativitate, s-a concluzionat ca practica acestor instante contribuie in mod deosebit la aplicarea unitara a legii, insa nu constituie izvor de drept.

Putem afirma ca atunci cand legea este lacunara, sau nu reglementeaza raportul dedus judecatii, practica instantei este creatoare de drept.Doctrina juridica sau literatura de specialitate este compusa din opiniile specialistilor in interpretarea normelor de drept si are mare valoare prin interpretarea acestora, argumentarea si metodele de interpretare in sustinerea unor solutii, precum si la sistematizarea si explicarea institutiilor ramurilor sistemului de drept.Desi nu este un izvor de drept, ea se impune prin autoritatea si specialitatea in interpretarea normelor juridice.

In literatura juridica s-a mai pus problema daca “principiile de drept in general si cele de drept civil in special” sunt sau nu izvor de drept civil, raspunzandu-se negativ cu argumentul ca ele se gasesc in textele expuse de actele normative.Unii autori au sustinut ideea ca ar fi izvor de drept si “principiile generale ale politicii economice”, ce s-ar oferi chiar in conditiile actuale ale economiei de piata, putand fi invocate in completarea unor legi lacunare sau inlocuirea unor norme juridice vechi.

La fel se pune si problema aplicarii echitatii de catre judecator cand legea este lacunara sau cand “simpla aplicare largita a legii nu mai este suficienta fiindca scapa previziunilor celor mai largi ale legiuitorului”.

Apreciem ca atat “principiile generale ale politicii economice” cat si “echitatea” ajuta pe judecator in solutionarea unor cauze concrete deduse judecatii, nefiind insa izvoare de drept”.

3. Aplicarea legii civile

Legea civila se aplica avand in vedere trei aspecte: actiunea sa intr-un interval de timp, pe un anumit teritoriu si asupra unor anumite subiecte de drept.

Intrarea in vigoare a legii este momentul initial de actiune asupra raporturilor juridice civile, si are loc la data precizata in cuprinsul legii sau data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei.

Momentul final al actiunii legii civile se poate produce pe trei cai: prin ajungerea la termenul stabilit in catul legilor care actioneaza intr-un termen fixat initial, prin abrogarea legii si caderea ei in desuetudine.

3.1. Aplicarea legii civile in timp

Legea civila sub aspectul aplicarii ei in timp poate produce efecte imediate, efecte retroactive sau efecte ultraactive (aplicandu-se si asupra unor fapte si situatii juridice ivite dupa abrogarea legii).

Legile, desi sunt de aplicare generala si permanenta, ele prezinta unele particularitati prin raportarea la timpul de aplicare, fiind clasificate in: legi abrogative, legi interpretative si legi tranzitorii.

Aplicarea legii civile in timp este guvernata de doua principii, fiecare fiind insotit de o exceptie.

Principiul neretrocedarii legii civile noi, este regula juridica potrivit careia, o lege civila se aplica numai situatiilor care survin dupa intrarea ei in vigoare, nu si situatiilor anterioare, respectiv, “trecutul scapa legii noi”.

Al doilea principiu ce guverneaza aplicarea legii civile in timp este acela al aplicarii imediate a legii civile noi.Legea civila intrata in vigoare se aplica tuturor situatiilor ivite dupa intrarea ei in vigoare, excluzand aplicarea legii civile vechi.Cele doua exceptii de la principiile aplicarii legii civile in timp sunt: retroactivitatea legii civile noi si ultraactivitatea sau supravietuirea legii civile vechi.

3.2. Aplicarea legii civile in spatiu

Aplicarea legii civile in spatiu se raporteaza la doua aspecte: aspectul intern si aspectul international.

Aspectul intern vizeaza situatia raporturilor juridice civile intre subiecte de drept civil de cetatenie ori nationalitate romana, iar aspectul international are in vedere raporturile juridice civile cu un element de extraneitate (cetatenie, nationalitate, locul incheierii ori executarii contractului, locul producerii delictului civil, locul consemnarii delictului civil).Aspectul intern este rezolvat de normele dreptului intern, iar aspectul international ce vizeaza solutionarea conflictului de legi in spatiu este rezolvat de dreptul international privat.

3.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Aplicarea legii civile asupra persoanelor – fizice sau juridice, este dominata de principiul generalitatii si egalitatii, ele fiind determinate in mod egal si uniform sa aplice normele juridice care li se adreseaza deopotriva.

Literatura juridica a distins trei categorii de legi civile sub aspectul sferei subiectilor de drept civil carora li se aplica:

- legi civile cu vocatie generala de aplicare, care se aplica atat persoanelor fizice cat si persoanelor juridice (Codul civil, Decretul nr. 31 / 1954 privitor la persoanele fizice si juridice, Decretul nr. 167 / 1958 privind prescriptia extinctiva);

- legi civile cu vocatia aplicarii numai la persoanele fizice (Codul familiei);

- legi civile cu vocatia aplicarii numai la persoanele juridice (Legea nr. 31 / 1990 – republicata privind societatile comerciale).

4. Interpretarea legii civile

Prin interpretarea legii civile se intelege “operatiunea logico – rationala de lamurire, explicare a continutului si sensului normelor de drept civil, in scopul justei lor aplicari, prin corecta incadrare a diferitelor situatii din viata practica in ipotezele ce le contin.

Interpretarea este necesara uneori pentru simplu fapt ca norma juridica ce reglementeaza raporturi de drept civil nu a avut in vedere la data adoptarii ei toate situatiile ce se pot ivi in practica.

Se exemplifica prevederile art. 1000 alin. 1 Cod civil care prevede ca: “suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra”.Din interpretarea acestui text de lege s-a nascut o adevarata teorie a raspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului.Uneori interpretarea este necesara si determinata de formularile date de textele de lege, ce pentru a nu scapa anumite situatii formuleaza astfel de reglementari. Interpretarea legii civile este folosita si la stabilirea interesului unor termeni – cuvinte sau expresii – ce au un inteles deosebit de cel din vorbirea curenta, obisnuita.

Exemplificam astfel de termeni: bunuri mobile prin natura lor, obligatia de a da, uzucapiune, tert, etc.Interpretarea normei juridice este necesara si in situatia cand norma juridica civila are o formulare ambigua, imprecisa si neclara.

In interpretarea normelor juridice de drept civil s-au stabilit trei criterii de clasificare:

- in functie de interpretarea obligatorie sau neobligatorie se distinge interpretarea oficiala si interpretarea neoficiala;

- in functie de rezultatul interpretarii deosebim interpretarea literala (declarativa), interpretarea extensiva si cea restrictiva;

- in functie de metoda de interpretare folosita deosebim interpretarea gramaticala, sistematica, istorico – teleologica si interpretarea logica.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

5.1. Notiunea, caracterele si structura raportului juridic civil.

Raportul juridic civil este acea categorie a raportului juridic fiind o relatie sociala (interumana), care cuprinde atat relatiile sociale patrimoniale cat si cele nepatrimoniale, reglementate de normele dreptului civil, iar partile participante la aceste relatii au o pozitie de egalitate.

Printre caracterele raportului juridic civil mentionam:

caracterul social;

caracterul volitional;

pozitia de egalitate juridica a partilor;

pozitia speciala fata de unele norme ale dreptului civil.

Raportul juridic civil este un raport social, adica un raport ce se stabileste intre oameni, fie priviti individual (persoane fizice) fie organizati in anumite entitati (persoane juridice). Conceptul de raport juridic implica in mod necesar o relatie sociala, un raport intre oameni deoarece norma de drept reglementeaza relatiile intre oameni, conduita lor si nu raporturile acestora cu lucrurile. Legea nu poate guverna decat conduita oamenilor, chiar daca aceasta conduita ar fi in legatura cu lucrurile. Cat priveste caracterul volitional al raportului juridic in literatura juridica s-a vorbit de un dublu caracter volitional. Un prim aspect se refera la caracterul normei juridice civile care exprima vointa de stat, prin adoptarea ei de catre legiuitor si vointa partilor s-au a uneia dintre ele pentru raporturile civile ce izvorasc din actele juridice civile in scopul de a produce efecte juridice.

Un alt caracter al raportului juridic civil este pozitia de egalitate juridica, aceasta netrebuind a fi inteleasa in sensul ca partile ar avea aceleasi drepturi, ori ca ele ar fi egale din punct de vedere al patrimoniilor. Pozitia de egalitate a partilor intr-un raport juridic civil semnifica imprejurarea ca nici una din parti nu poate impune alteia in mod unilateral intrarea intr-un astfel de raport juridic si nici continutul acestui raport. Daca nu se realizeaza acordul de vointa al partilor cu privire la continutul si obiectul raportului juridic civil, acesta nu ia fiinta.

Un caracter al raportului juridic ce a fost discutat in literatura juridica de specialitate este acela in care partile au o pozitie speciala fata de unele norme de drept civil. Astfel, mai alea prin acte juridice partile au posibilitatea de a inlatura aplicarea normelor de drept dispozitive (supletive), stabilindu-si prin conventie drepturile si obligatiile ce le incumba potrivit principiului prevazut de art. 969 Coc civil: “ conventiile legale facute au putere de lege intre partile contractante”. Vointa partilor inlocuiesc normele supletive, cauzele convenite de parti neputand inlocui insa normele imperative.

Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt:

partile;

continutul;

obiectul.

Partile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoane fizice si juridice care sunt titularele drepturilor si obligatiilor civile.Continutul raportului juridic civil este constituit din totalitatea drepturilor si obligatiilor civile pe care le au partile participante la acest raport juridic.Obiectul raportului juridic civil contra in actiunile sau inactiunile pe care le au partile purtatoare de drepturi si obligatii, participante la raportul juridic civil, respectiv conduita partilor.Pentru a fi in prezenta raportului juridic civil este necesara prezenta cumulativa a celor trei elemente.

5.2. Proba raportului juridic civil concret

5.2.1. Notiuni generale

Prin proba se intelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si prin aceasta a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile.In prezent reglementarea materiei se gaseste in Codul civil, in Codul de procedura civila si in Codul comercial (art. 46 – 57).

In codul civil se reglementeaza admisibilitatea si forta probanta a patru mijloace de dovada:

inscrisurile;

marturia;

marturisirea;

prezumtiile (art. 1169 – 1206);

sarcina probei.

Codul de procedura civila reglementeaza inca trei mijloace de proba:

expertiza;

probele materiale;

cercetarea la fata locului si administrarea probelor (art. 167 – 225; 235 – 241).

Probele au mare importanta in dovedirea si ocrotirea drepturilor subiective civile, importanta probei fiind exprimata in maxima: un drept nedovedit e ca inexistent.

Obiectul probei il constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenta unui drept subiectiv civil si a obligatiei corelative.Constituie obiect al probei actul ori faptul juridic care a dat nastere la dreptul subiectiv civil si obligatia corelativa.Norma de drept nu constituie obiect al probei (judecatorul fiind prezumat a cunoaste legea).

Faptul negativ determinat constituie un obiect al probei, el dovedindu-se prin probarea faptului pozitiv contrar. Faptele notorii se dovedesc doar prin probarea notorietatii si nu a faptelor care au dus la formarea notorietatii.Faptele necontestate fiind imprejurari acceptate de parti nu necesita in principiu aprobarea lor.Faptele cunoscute personal de judecator din alte imprejurari decat ale dosarului, formeaza obiect al probatiunii juridice, judecatorul trebuie sa se bazeze pe probele din cauza.Sarcina probei este reglementata in art. 1169 Cod civil: “Cel care face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”.Cum primul care se adreseaza justitiei este reclamantul, lui ii revine sarcina de a dovedi cele pretinse.Dupa ce reclamantul s-a conformat acestei exigente juridice este randul paratului ca in aparare sa dovedeasca faptele pe care-si sprijina cererile sale, sarcina probei trecand la ei. La aceste doua reguli se adauga a treia: judecatorul sa aiba rol activ in stabilirea completa a adevarului, putand sa ordone din oficiu administrarea probelor necesare stabilirii situatiei de fapt dedusa judecatii.

Pentru a fi incuviintate de instanta, proba trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:

sa nu fie oprita de lege;

sa fie verosimila (sa tinda la dovedirea unei fapte credibile);

sa fie utila (cand tinde la dovedirea unor fapte incontestabile);

sa fie pertinenta (sa aiba legatura cu pricina);

sa fie concludenta (de natura a duce la rezolvarea cauzei).

Partile pot incheia conventiile asupra probelor avand ca obiect: sarcina probei, obiectul probei, administrarea probei, puterea doveditoare a probei, administrarea dovezii. Se cere conditia ca ele sa nu aduca atingere normelor imperative.

5.2.2. Inscrisurile. Marturia. Marturisirea. Prezumtiile

Inscrisurile

Prin inscris se intelege orice declaratie despre un act juridic sau un fapt juridic, facuta de catre parti sau de catre terte persoane in forma scrisa ori cu mana sau prin dactilografiere ori imprimante cu orice litere sau sistem de scriere, pe hartie sau orice alt material.

Inscrisurile sunt preconstituite adica redactate inainte de nasterea oricarui litigiu dar in scopul de a fi intrebuintate la nevoie ca mijloc de proba. Din aceasta categorie fac parte: inscrisul autentic, inscrisul sub semnatura privata, rabojurile, biletele emise in scopul de a servii drept dovada si altele. Ele pot fi nepreconstituite cand la intocmirea lor nu se urmareste scopul de a fi folosite ca mijloace de dovada. Asemenea inscrisuri sunt: cartile si hartiile casnice, mentiunile scrise de creditori pe titlurile de creanta, corespondentele obisnuite.

Marturia

Marturia sau proba testimoniala este relatarea facuta oral de o persoana in fata instantei de judecata cu privire la acte sau fapte litigioase savarsite in trecut despre care are cunostinta persoana.

Nu constituie marturie deci, depozitiile “din auzite” sau “dupa ce spune lumea”.

Marturisirea

Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana ca fiind adevarat un fapt pe care o persoana isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca efecte juridice impotriva autorului ei. Ea este o manifestare de vointa, adica un act juridic, autorul ei trebuind deci, sa aiba o vointa constienta si libera.Marturisirea este o manifestare de vointa unilaterala, nu se cere ca ea sa fie acceptata de cel care-si intemeiaza pretentia si este irevocabila.

Prezumtiile

Prezumtiile sunt potrivit art. 1191 Cod civil consecintele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Oricarei prezumtii ii este proprie existenta a doua fapte:

a unui fapt necunoscut care este generator de drepturi. Necunoasterea faptului se datoreaza imprejurarii ca existenta acestuia nu poate fi dovedita in mod direct ori dovada este dificila.

a unui fapt cunoscut, existenta caruia poate fi mai usor dovedita, el fiind vecin si conex cu faptul necunoscut.

Existenta faptelor necunoscute se desprinde pe calea unor concluzii logice din cunoasterea faptului vecin sau conex.

Prezumtiile prezinta marele avantaj ca deplaseaza obiectul probei de la faptul generator de drepturi la faptul vecin si conex.Ele nu sunt scutite de proba. Prezumtiile legale scutesc partea in favoarea careia opereaza numai de la sarcina de a dovedii faptul generator de drepturi, fara a o scutii de sarcina de a dovedii faptul vecin si conex.Prezumtiile sunt simple si legale.

6. Actul juridic civil

6.1. Definitia si clasificarea actelor juridice civile.

Literatura juridica a definit actul juridic civil ca fiind manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil.

Unii autori au definit actul juridic civil ca fiind “o manifestare de vointa – unilaterala, bilaterala sau multilaterala – savarsita cu intentia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi civile cu conditia ca de existenta acestei conditii sa depinda insusi producerea efectelor juridice.

S-a apreciat ca aceasta definitie este prea incarcata de elemente ce nu-si justifica utilitatea.

Din definitia actului juridic civil se desprind elementele definitorii ale acestuia:

- prezenta unei manifestari de vointa care provine de la unul sau mai multe subiecte de drept civil;

- manifestarea de vointa trebuie sa fie exprimata in intentia de a produce efecte juridice civile;

- efectele juridice urmarite de manifestarea de vointa pot consta in a da nastere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret.

Expresia de act juridic are doua acceptiuni.

Intr-o prima acceptiune, denumite “negotium juris” sau “negotium” respectiv operatiune juridica este desemnat tocmai sensul ce intra in obiectul de studiu al capitolului de fata desemnand manifestarea de vointa cu intentia de a produce efecte juridice civile.A doua acceptiune are in vedere termenul de “instrumentum probationis” sau “instrumentum”, determinand suportul material care consemneaza operatiunea juridica, pentru acest sens folosindu-se si termenul de inscris constatator.

In literatura juridica s-au conturat anumite criterii de clasificare ale actelor juridice civile:

- dupa numarul partilor deosebim acte juridice civile unilaterale, bilaterale si multilaterale;

- dupa scopul urmarit la incheierea lor exista acte juridice cu titlu oneros (comutative si aleatorii) si acte juridice cu titlu gratuit (libertati si acte dezinteresate);

- dupa efectul lor actele juridice civile sunt constitutive, translative si declarative;

- dupa importanta lor distingem acte juridice civile de conservare, de administrare si de dispozitie;

- dupa continutul lor avem acte juridice patrimoniale si nepatrimoniale;

- dupa modul sau forma de incheiere sunt acte juridice civile, consensuale, formale (solemne) si reale;

- dupa momentul producerii efectului lor, actele juridice civile se divid in acte intre vii (inter vivos) si acte pentru cauze de moarte (mortis causa);

- dupa rolul vointei partilor in stabilirea continutului actele juridice civile sunt acte subiective si acte obiective;

- dupa legatura lor cu modalitatile (termen, conditie, sarcina) actele juridice sunt acte pure si acte afectate de modalitati;

- dupa raportul dintre ele distingem acte juridice civile principale si acte juridice accesorii;

- dupa legatura lor cu cauza (scopul) actele juridice civile sunt cauzale si abstracte;

- dupa modalitatea incheierii lor se disting acte juridice civile strict personale si acte juridice civile care pot fi incheiate si prin reprezentare;

- dupa reglementarea si denumirea lor legala avem acte tipice sau numite si acte atipice sau nenumite;

- dupa modul de executare, actele juridice se impart in acte cu executare dintr-o data (uno ictu) si acte cu executare succesiva.

In cele ce urmeaza vom definii aceste categorii de acte juridice civile, tinand seama de criteriile de clasificare, fara insa a mai dezvolta si importanta juridica a fiecarei clasificari.

6.2. Conditiile actului juridic civil

Prin conditiile actului juridic civil intelegem acele elemente din care este alcatuit acesta.

Codul civil facand referire la contractul civil, care de fapt este prototipul actului juridic civil in art. 998 stabileste ca: “Conditiile esentiale pentru valabilitatea unei conventii sunt:

1.     capacitatea de a contracta;

2.     consimtamantul valabil al partii ce se obliga;

3.     un obiect determinat;

4.     o cauza licita.

Prin capacitatea de a incheia actul juridic civil se intelege acea conditie de fond si esenta care consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi si obligatii civile prin incheierea actelor de drept civil.Capacitatea de a incheia actul juridic civil este numai o parte a capacitatii avuta, reunind in structura sa o parte a capacitatii de folosinta a persoanei (fizica sau juridica), precum si capacitatea de exercitiu a acesteia.Capacitatea de a incheia acte juridice civile este reglementata de Codul civil, Codul familiei, Decretul nr. 31 / 1954, privitor la persoanale fizice si juridice si de alte acte normative.Capacitatea de a contracta ca o conditie esentiala a valabilitatii unei conventii este prevazuta de art. 948 alin. 1 din Codul civil.

Definitia si conditiile de valabilitate ale consimtamantului

Consimtamantul este acea conditie esentiala, de fond si generala a actului juridic civil care consta in hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior.

Pentru valabilitatea consimtamantului se cer a fi intrunite cumulativ urmatoarele conditii:

sa emane de la o persoana cu discernamant;

sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;

sa fie exteriorizat;

sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant.

Unii autori au sustinut ca ar trebui indeplinite si alte cerinte precum: “consimtamantul sa fie serios” si “consimtamantul sa fie precis”, insa asa cum just s-a apreciat ele sunt cuprinse in celelalte conditii.

6.3. Viciile de consimtamant.

Eroarea

Eroarea reprezinta falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic civil.

Reglementarea legala a acestui viciu de consimtamant este data de prevederile art. 953 si 954 Cod civil: “consimtamantul nu este valabil cand este dat prin eroare …” si “eroarea nu produce nulitate decat daca cade asupra substantei obiectului conventiei. Eroarea nu poate produce nulitate cand cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afara numai cand consideratia persoanei este cauza principala pentru care s-a facut conventia”.Eroarea se clasifica in functie de doua criterii: dupa criteriul consecventelor pe care le produce si dupa criteriul notiunii realitatii asupra caruia poarta eroarea.Dupa criteriul consecintelor pe care le produce, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol, eroarea viciu de consimtamant si eroarea indiferenta.

Dolul (viclenia)

Dolul sau viclenia este acel viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina sa incheie un act juridic civil fara aceste manopere partea indusa in eroare neincheind actul juridic.S-a sustinut pe buna dreptate ca vointa este viciata de eroarea provocata prin dol (sau prin viclenie).Reglementarea legala a dolului ca viciu de consimtamant isi are consacrarea in dispozitiile Codului civil.

Art. 953 Cod civil prevede ca: consimtamantul nu este valabil cand este … surprins de dol”, iar art. 960 din Codul civil mentioneaza: “dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand mijloacele viclene intrebuintate de una din parti sunt astfel, incat este evident ca, fara anumite masinatii, cealalta parte nu ar fi contractat. Dolul nu se presupune”.

Violenta

Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau care ii produce o temere ce o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat.

Violenta ca viciu de consimtamant este clasificata dupa mai multe criterii:

a.     dupa natura raului cu care se ameninta se distinge:

violenta fizica (vio) avand natura fizica si patrimoniale vizand amenintarea cu un rau ce priveste integritatea sau bunurile persoanei;

violenta morala (matus) cand amenintarea cu un rau se refera la onoarea, cinstea sau sentimentul persoanei.

b.     dupa caracterul amenintarii sau in raport cu efectele pe care le produce deosebim:

amenintarea legitima cu un rau care nu constituie viciu de consimtamant, fiind deci vorba de o amenintare legala. Spre exemplu amenintarea debitorului ca va fi actionat de catre creditor pentru nerespectarea obligatiei asumate printr-un contract de imprumut, de restituire a datoriei scadente;

amenintarea nelegitima, cu un rau ce insufla victimei o temere ce-i viciaza consimtamantul si incheie in aceste conditii actul juridic pe care altfel nu l-ar fi incheiat, ea atragand nulitatea relativa a actului astfel incheiat.

Leziunea

Prin leziune ca viciu de consimtamant se intelege paguba materiala pe care o sufera una din partile unui contract oneros si cumulativ din cauza disproportiei vadite de valoare dintre cele doua prestatii reciproce (privite ca echivalente valoric).

Leziunea are un domeniu strans de aplicare, privind numai minorii intre 14 – 18 ani (cu capacitate de exercitiu restransa).

Anularea pentru leziune a actelor juridice incheiate de minorul intre 14 – 18 ani trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

sa fie acte administrative;

sa fie incheiate de minorul intre 14 – 18 ani singur, fara incuviintarea ocrotitorului legal;

sa fie lezionare pentru minor;

sa fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros si cumulative.

6.4. Obiectul actului juridic civil

Definitia obiectului actului juridic civil.

Prin obiect al actului juridic civil se intelege conduita partilor stabilite prin acel act juridic, respectiv actiunile sau inactiunile la care partile sunt indreptate sau de care sunt tinute.

Definitia expresa isi are formularea din prevederile art. 962 Cod civil, care prevede ca: “Obiectul conventiilor este acela la care partile sau numai una se obliga” (conventiile fiind acte juridice - s. n.).

Din aceasta definitie rezulta ca obiectul actului juridic este identic cu acela al raportului juridic civil.

Definitia deci are in vedere prestatiile la care partile sau una din parti se obliga (art. 962 Cod civil), dar si bunurile ori lucrurile la care se refera conduita partilor, care sunt mentionate ca obiect derivat (sau obiect exterior) al actului juridic civil.Dealtfel referindu-se la bunuri, art. 963 Cod civil precizeaza ca: “Numai lucrurile ce sunt in comert pot fi obiectul unui contract”.Literatura juridica in legatura cu definitia obiectului actului juridic a oferit si alte formulari.

Intr-o opinie s-a sustinut ca obiectul actului juridic civil consta in crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport juridic, opinie criticata pe motivul ca ar crea confuzie intre obiectul actului practic si efectul general al acestuia.Potrivit unei alte opinii, obiectul actului juridic civil consta in interesele reglementate de parti prin actul juridic civil incheiat, in temeiul si in limitele legii, opinia fiind criticata ca, fiind vorba de “interes”, se face confuzie intre obiectul si cauza actului juridic.

Conditiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil.

Pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil acesta trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

sa existe la incheierea acrului juridic civil;

sa fie in circuitul civil;

sa fie determinat ori determinabil;

sa fie posibil;

sa fie licit si moral.

Toate aceste cerinte de valabilitate sunt numite conditii generale necesare pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil.

In afara de aceste conditii generale, pentru unele acte juridice se cer indeplinite si anumite conditii speciale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil, ele fiind:

- cel care se obliga sa fie titularul dreptului civil subiectiv (in actele constitutive sau translative de drepturi reale);

- sa existe autorizatia administrativa sau judiciara prevazuta de lege;

- obiectul sa fie un fapt personal al celui ce se obliga (in actele juridice cu pronuntat caracter personal se cere ca prestatia ce constituie obiectul actului juridic civil sa constea intr-un fapt personal al debitorului, fiind lipsita de eficienta juridica permisiunea faptei altuia).

- in functie de natura lor unele acte juridice impun ca numai anumite bunuri sa formeze obiectul lor (imprumutul de folosinta priveste numai bunurile neconsumabile, imprumutul de conventie priveste numai bunurile consumptibile, ipoteca se poate constitui numai asupra bunurilor imobile, iar gajul numai asupra lucrurilor mobile.

Cerintele de valabilitate ale obiectului actului juridic civil au la baza dispozitiile legale din Codul civil:

- art. 948 pct. 3 Cod civil: “un obiect determinant”;

- art. 964 Cod civil: “Numai bunurile ce sunt in anunt pot fi obiectul unui contract”;

- art. 964 Cod civil: “Obligatia trebuie sa aiba de obiect un lucru determinant, cel putin in specia sa. Cantitatea obiectului poate fi certa, de este posibila determinarea sa”;

- art. 965 Cod civil: “Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligatiei. Nu se poate face renuntare la o succesiune ce nu este deschisa, nici nu se pot face invoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimtamantul celui a carui succesiune este in chestiune.

6.5. Cauza actului juridic civil

Definirea, reglementarea si elementele cauzei actului juridic civil.

Prin cauza se intelege obiectul urmarit la incheierea actului juridic civil.

Cauza care este motivul determinant pentru incheierea actului juridic civil, impreuna cu consimtamantul (ce este hotararea de a incheia actul juridic) formeaza vointa juridica.

In afara de articolul 948 pct. 4 Cod civil care se refera la o “cauza licita”, ca si conditie esentiala a conventiei, Codul civil reglementeaza cauza in art. 966 – 968.

Potrivit art. 966: “obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa, sau nelicita nu poate avea nici un efect”.Art. 967 din Codul civil prevede ca: “conventia nu este valabila, cu toate ca, cauza nu este expresa. Cauza este prezumata pana la dovada contrarie.Si art. 968 precizeaza ca: “cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrara bunelor moravuri si ordinii publice”.

Prin analiza textelor de lege si a definitiei cauzei s-au semnalat unele trasaturi ale cauzei actului juridic civil:

- cauza este o parte a vointei juridice si anume o prelungire a consimtamantului;

- cauza este elementul care raspunde la intrebarea “pentru ce?” prin raspunsul dat subliniindu-se scopul urmarit prin incheierea actului juridic;

- cauza este un element al actului juridic, care nu se confunda nici cu consimtamantul si nici cu obiectul acestuia;

- cauza nu se confunda cu izvorul efectelor juridice, pentru ca nu priveste causa eficiens (cauza eficienta), ci causa finalis, in sens juridic intelegand prin aceasta scopul actului juridic;

- desi este vorba de causa finalis (scop) care, aparent, urmeaza efectului, in realitate cauza precede efectul, ea fiind mentala a scopului urmarit, realizandu-se inainte si in vederea incheierii actului juridic civil.

In structura cauzei, in literatura juridica s-a precizat ca ea are doua elemente: scopul imediat si scopul mediat.Scopul imediat (causa proxima) numit si scopul obligatiei este elementul abstract, obiectiv si invariabil in cadrul fiecarei categorii de acte juridice.

Astfel, in contractele sinalagmatice scopul imediat este consideratia autoprestatiei, incheiate cu titlu gratuit, intentia de a gratifica, in actele reale, terminarea lucrului.

Scopul imediat (causa remata) numit si scopul actului juridic este elementul concret, subiectiv si variabil de la un act juridic la altul.

Din cerintele art. 966 Cod civil rezulta ca pentru a fi valabila cauza actului juridic trebuie sa indeplineasca cumulativ trei conditii: sa existe, sa fie reala si sa fie licita si morala.

6.6. Forma actului juridic

Prin forma actului juridic civil se intelege acea conditie care consta in modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa cu intentia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Putem afirma ca actul juridic civil este haina exterioara pe care o imbraca actul juridic civil.

In sens larg prin forma actului juridic civil se inteleg conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca un act juridic civil pentru validarea sa, pentru proba existentei si continutului sau, cat si pentru opozabilitatea actului respectiv fata de terte persoane.

Principiul consensualismului actelor juridice civile

Forma actului juridic in dreptul civil este dominata de principiul formei consensualismului, potrivit caruia un act juridic civil este valabil incheiat prin simpla manifestare de vointa a partilor indiferent de forma in care ea se exteriorizeaza. Principiul consensualismului are reglementare legala expresa, insa el este dedus din prevederile art. 998 Cod civil, care enumera conditiile de validitate ale conventiilor si care nu face nici o referire la forma acestora.

De aici se deduce ca exprimarea intr-o forma anume este prevazuta expres de lege (ca in cazul donatiei, testamentului, etc.).

Actele juridice civile solemne.

Ele sunt o exceptie de la principiul consensualismului actelor juridice civile si in situatia lor legiuitorul a prevazut necesitatea incheierii lor intr-o anumita forma solemna ca o conditie de validitate a actului (ad validitatem sau ad solemnitatem).

Putem exemplifica din multitudinea de acte juridice civile solemne contractul de donatie care trebuie incheiat in forma autentica (art. 813 Cod civil), ipoteca conventionala deasemenea trebuie incheiata in forma autentica (art. 1772 Cod civil), la fel si vanzarea – cumpararea terenurilor (Legea nr. 54 / 1998 privind circulatia juridica a terenurilor).In aceste cazuri, forma de exprimare a consimtamantului la incheierea actului juridic civil este un element constitutiv si o conditie de validitate a actului, ca si celelalte conditii de fond prevazute de art. 948 Cod civil si deci actele solemne nu pot fi incheiate decat prin manifestarea expresa a consimtamantului (un tacito), in forma ceruta de lege.

Forma actului juridic civil ceruta “ad probationem”.

Legea cere in anumite cazuri, pentru dovada existentei si continutul actului juridic civil o anumita forma ce nu are legatura cu validitatea sa.Potrivit art. 1191 Cod civil: “Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru un depozit voluntar, nu se poate face decat un act autentic, sau prin act sub semnatura privata”.Art. 1597 Cod civil precizeaza ca: “Depozitul valutar nu se poate face decat prin inscris”, iar art. 1705 Cod civil mentioneaza: “Tranzactia trebuie sa fie constanta in scris”.Exista si legi speciale ce prevad astfel de exemple (art. 21 din Legea nr. 114 / 1996 privind contractul de inchiriere a locuintei etc.).

Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti.

Aceasta inseamna formalitati care nu sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil si persoanelor care nu au participat la incheierea lui, in scopul ocrotirii drepturilor si intereselor lor.Forma ceruta de lege pentru protectia tertilor este obligatorie, in lipsa ei sanctiunea este inopozabilitatea fata de terti, el insa produce efecte fata de parti.

Aplicatii ale formei cerute pentru opozabilitatea facuta de terti sunt mentionate in numeroase acte normative ca de exemplu: publicitatea imobiliara prin cartile funciare (art. 21 din Legea nr. 7 / 1996 a cadastrului si a publicitatii imobiliare), notificarea cesiunii de creanta (art. 1393 Cod civil), inregistrarea contractelor de arendare a consiliului local (art. 6 din Legea nr. 16 / 1994 a arendarii, etc.).

6.7. Modalitati ale actului juridic civil

Termenul

Termenul – dies – este un eveniment, viitor si sigur ca realizare, pana la care este amanata fie inceperea, fie incetarea exercitiului drepturilor subiective si executarii obligatiilor civile, el indicandu-se printr-o data calendaristica.Reglementarea legala a termenului, ca modalitate a actului juridic civil se gaseste in art 1022 – 1025 Cod civil, precum si in unele prevederi legale speciale (de exemplu Legea nr. 16 / 1994 a arendarii etc.).

Termenul ca modalitate a actului juridic civil se clasifica dupa mai multe criterii:

a.     Dupa criteriul efectului sau termenul este suspensiv si extinctiv.

Termenul suspensiv este acela care amana inceputul exercitiului dreptului subiectiv si executarii obligatiei corelative, pana la implinirea lui.

Termenul extinctiv este acela care amana stingerea exercitiului dreptului subiectiv executarii obligatiei corelative, pana la implinirea lui.

b.     In functie de titularul beneficiului termenului se distinge: termen in favoarea debitorului, termen in favoarea creditorului si termen in favoarea atat a debitorului cat si a creditorului.

c.      In functie de izvorul lor se distinge: termen voluntar sau conventional (care este stabilit prin act juridic civil unilateral sau bilateral), termen legal (stabilit prin lege) si termen judiciar sau jurisdictional (acordat de instanta debitorului, potrivit art. 1583 Cod civil).

d.     Dupa criteriul cunoasterii datei implinirii sale la momentul incheierii actului juridic civil, termenul este: cert, a carui implinire este cunoscut si incert, a carei implinire nu este cunoscuta ca data calendaristica (data mortii creditorului intr-un contract de renta viagera).

Termenul afecteaza doar executarea actului juridic civil nu si existenta sa, trebuind sa se faca distinctie intre termenul suspensiv si cel extensiv, in ce priveste efectele termenului.

Termenul suspensiv, intarzie, amana inceputul exercitarii dreptului subiectiv si indeplinirii, exercitarii obligatiei comerciale, producandu-se urmatoarele consecinte:

- daca debitorul executa obligatia sa inainte de termen el face o plata valabila, echivalenta cu renuntarea la beneficiul termenului (art. 1023 Cod civil);

- inainte de implinirea termenului, titularul dreptului poate lua masuri de conservare a dreptului sau;

- in actele translative de drepturi reale asupra bunurilor individual determinate, termenul suspensiv nu amana transferul acestor drepturi, decat daca s-a prevazut expres contractual;

- pana la implinirea termenului suspensiv creditorul nu poate cere plata de la debitor (art. 1023 Cod civil);

- inainte de implinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensatie;

- inainte de termen, creditorul nu este indreptatit sa inainteze actiunea oblica sau pauliana;

- prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data implinirii termenului suspensiv (art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167 / 1958 privind prescriptia extinctiva).

Termenul extinctiv marcheaza stingerea dreptului subiectiv cat si a obligatiei corelative.

Spre exemplu moartea creditorului marcheaza stingerea dreptului de a pretinde renta viagera si a obligatiei de a o plati, sau implinirea termenului inchirierii marcheaza incetarea dreptului de a folosi bunul si obligatia de a plati chiria.

6.8. Conditia.

Definitie, reglementare si clasificare.

Conditia este un eveniment viitor si nesigur ca realizare, de a carei indeplinire depinde nasterea sau stingerea unui drept.

Regulile generale privind aceste modalitati a actului juridic civil sunt stabilite de art. 1004 – 1019 Cod civil, in o serie de reguli speciale ce se gasesc in diverse alte acte normative (spre exemplu art. 9 – 47 din Legea nr. 136 / 1995 privind asigurarile si reasigurarile).

Din prevederile art. 1004 Cod civil care mentioneaza ca: “Obligatia este conditionata cand perfectarea ei depinde de un eveniment viitor si incert”, rezulta caracterele conditiei:

este un eveniment viitor;

este un eveniment nesigur (incert);

este rodul vointei partilor.

Exista mai multe criterii de clasificare, in practica judiciara distingandu-se doua criterii: din punct de vedere al posibilitatii de realizare si al efectului lor.

a.     Din punct de vedere al posibilitatii de realizare se distinge:

- conditia cauzala, cand realizarea ei depinde de hazard, fiind independenta de vointa partilor (art. 1005 Cod civil prevede ca: “ Conditia cauzala este aceea ce depinde de hazard si care nu este nici in puterea creditorului, nici intr-aceea a debitorului”);

- conditia mixta, cand realizarea ei depinde de vointa uneia dintre parti si de vointa unei terte persoane determinate (art. 1007 Cod civil: “Conditia mixta este aceea care depinde totdeauna de vointa uneia din partile contractante si de aceea a unei alte persoane”);

- conditia poteslativa, cand realizarea ei depinde de vointa partilor (art. 1006 Cod civil: “Conditia poteslativa este aceea care face sa depinda perfectarea conventiei de un eveniment pe care una si alta din partile contractante poate sa-l faca a se intampla, sau poate sa-l impiedice”);

Conditia poteslativa este de doua feluri:

- conditie poteslativa pura, cand realizarea ei depinde de vointa exclusiva a unei parti (ma oblig daca vreau). Actul juridic incheiat sub conditie poteslativa pura nu produce efecte juridice (art. 1010 Cod civil: “Obligatia este nula cand s-a contractat sub o conditie poteslativa din partea celui ce se obliga”);

- conditia poteslativa simpla, cand realizarea ei depinde de vointa unei parti si de un fapt exterior, ori de vointa unei persoane nedeterminate (vand locuinta, daca voi pleca din localitate pana la sfarsitul anului).

b.     Din punct de vedere al efectului conditia este suspensiva si rezolutorie.

Este suspensiva acea conditie de a carei indeplinire depinde nasterea actului juridic civil (art. 1017 Cod civil: “Obligatia sub conditie suspensiva este aceea care depinde de un eveniment viitor si incert. Obligatia conditionala nu se perfecteaza decat dupa indeplinirea evenimentului”).

Este rezolutorie acea conditie de a carei indeplinire depinde desfiintarea actului juridic civil (art. 1019 Cod civil dispune: “Conditia rezolutorie este aceea care supune desfiintarea obligatiei la un eveniment viitor si incert. Ea nu suspenda executarea obligatiei, ci numai obliga pe creditor a restitui ce a primit, in caz de indeplinire a evenimentului prevazut prin conditii”; Art. 1020 Cod civil prevede ca: “Conditia rezolutorie este subinteleasa totdeauna in contractele sinalagmatice in caz cand nici una din parti nu indeplineste angajamentul sau” si art. 1021 Cod civil dispune ca: “Intr-acest caz, contractul nu este desfiintat de drept. Partea in privinta careia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa sileasca pe cealalta parte a executa conventia, cand este posibil, sau sa-i ceara desfiintarea cu daune interese. Desfiintarea trebuie sa se ceara inaintea justitiei, care, dupa circumstante, poate acorda un termen partii actionate).

In analiza efectelor conditiei se face distinctie intre conditia suspensiva si conditia rezolutorie, trebuind examinata perioada anterioara indeplinirii conditiei (pendente conditione) si perioada ulterioara indeplinirii conditiei (evenimente conditione).

6.9. Sarcina

Sarcina, ca modalitate a actului juridic civil, este o obligatie de a da, a face sau a nu face ceva, impuse de dispunator gratificatului in actele cu titlu gratuit – libertati.

S-a exprimat opinia ca sarcina nu poate fi considerata o modalitate ce afecteaza actul juridic, ci o obligatie impusa gratificatului de catre dispunator, in actele juridice cu titlu gratuit.

Doctrina a adoptat doua criterii de clasificare a sarcinii:

1.     In functie de persoana beneficiarului;

- sarcina in favoarea dispunatorului;

- sarcina in favoarea gratificatului;

- sarcina in favoarea unui tert.

Clasificarea este importanta pentru urmatoarele considerente:

- sarcina in favoarea dispunatorului se poate institui numai printr-o donatie nu si prin testament;

- sarcina poate influenta chiar natura juridica a actului (un act cu titlul gratuit sa devina un act cu titlu oneros);

- sarcina in favoarea unui tert face din beneficiar creditorul direct al gratificatului, fara ca acesta sa se afle in raport juridic cu dispunatorul, motiv pentru care beneficiarul poate cere numai executarea sarcinii, nu si revocarea actului pentru neindeplinirea sarcinii;

- sarcina in favoarea unui tert este considerata o forma de manifestare a stipulatiei pentru altul si nu o stipulatie prin interpunere de persoane.

2.     In functie de valabilitatea lor sarcinile se clasifica in:

- sarcini imposibile, cand nu pot fi indeplinite;

- sarcini ilicite ce contravin legii;

- sarcini imorale, cele ce incalca bunele moravuri.

De aici rezulta faptul ca sarcina sa fie posibila, licita si morala.

Sarcina nu afecteaza valabilitatea actului juridic civil, ci eficacitatea sa. Daca gratificatul isi indeplineste sarcina, actul juridic se consolideaza, ca si cand ar fi fost pur si simplu.

Daca acesta nu-si executa sarcina, neexecutarea, fiind vorba de caracterul sinalagmatic al actului gratuit afectat de sarcina, da drept de a opta intre “rezolutiunea pentru neexecutare” sau “obligarea debitorului la executarea indatoririi ce-i revine”.

6.10. Efectele actului juridic civil.

Prin efectele actului juridic civil se inteleg drepturile subiective si obligatiile civile la care da nastere, pe care le modifica sau stinge un asemenea act.

Intre continutul raportului juridic civil si efectele actului juridic civil exista similitudine, deci actul juridic civil creeaza, modifica sau stinge drepturi si obligatii intre subiectele raportului juridic civil.

Prin principiile efectelor actului juridic civil se inteleg acele reguli de drept civil care arata modul in care se produc aceste efecte, respectiv cum, si in ce conditii si fata de cine se produc aceste efecte.

Cat priveste literatura juridica in stabilirea principiilor care guverneaza efectele actului juridic, s-a impus opinia potrivit careia se retine principiul fortei obligatorii a actului juridic, principiul irevocabilitatii si principiul relativitatii actului juridic civil, cea de a doua opinie sustinand ca irevocabilitatea nu e un principiu ci doar un aspect al principiului fortei obligatorii a actului juridic.

Principiul fortei obligatorii a actului juridic civil (Pacla sunt servanda).

Principiul fortei obligatorii a actului juridic civil este acea regula de drept potrivit careia actul juridic civil legal incheiat se impune autorilor (in cazul conventiilor) sau autorului (in cazul actelor juridice unilaterale) acestuia intocmai ca legea, deci actul juridic civil este obligatoriu si nu facultativ pentru parti.

Literatura si practica juridica au nuantat aceasta idee, exemplificand, ca o parte contractanta nu poate sa modifice unilateral pretul stabilit la incheierea conventiei, sau clauza referitoare la modalitatile de plata a pretului, iar instanta nu poate sa reduca sau sa majoreze cuantumul clauzei penale din contract.

Fundamentul principiului fortei obligatorii a actului juridic civil rezulta din:

necesitatea asigurarii stabilitatii raporturilor juridice generate de acte juridice civile;

imperativul moral al respectarii cuvantului dat.

Prin exceptie de la acest principiu, intelegem acele situatii in care efectele actului juridic nu se produc cum au stabilit partile, ele fiind mai restranse sau mai extinse, independent de vointa partilor.

Principiul irevocabilitatii actului juridic civil

Acest principiu este prevazut expres de art. 969 alin. 2 Cod civil, care referindu-se la conventii mentioneaza ca: “Ele nu se pot revoca prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Acest principiu poate fi definit ca regula de drept potrivit careia actului bilateral nu i se poate pune capat prin vointa numai a uneia din parti, iar actului unilateral nu i se poate pune capat prin manifestarea de vointa, in sens contrar din parte autorului.

Sunt exceptii de la acest principiu cazurile in care actul bilateral se revoca prin vointa uneia din parti, iar actul unilateral prin vointa autorului lui.

a.     Exceptii de la irevocabilitate in categoria actelor bilarerale.

Exemplificand urmatoarele exceptii:

- donatiile dintre soti sunt revocabile (art. 937 alin. 1 Cod civil);

- contractele de locatiune incheiate pe durata nedeterminata pot fi revocate prin vointa unilaterala a unei parti (art. 1436 Cod civil);

- contractul de mandat poate fi revocat de oricare dintre parti (art. 1552 Cod civil);

- contractul de depozit poate fi revocat de deponent (art. 1616 Cod civil);

- contractul de asigurare poate fi denuntat in conditiile art 21 din Legea nr. 136 / 1995.

b.     Exceptia de la irevocabilitatea actelor juridice unulaterale.

Exemplificam cateva din aceste exceptii:

testamentul este revocabil (art. 922 Cod civil);

retractarea renuntarii la mostenire (art. 701 Cod civil);

oferta poate fi revocata, pana la momentul ajungerii ei la destinatar.

Principiul fortei obligatorii a actului juridic si al irevocabilitatii dobandesc anumite particularitati in cazul contractelor sinalagmatice (bilaterale) ce produc si urmatoarele efecte specifice:

exceptia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus);

rezolutiunea (sau rezilierea) pentru neexecutarea culpabila a contractului;

riscul contractului.

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil

Acest principiu poate fi definit ca regula potrivit careia acest act produce efecte numai fata de autorii sau autorul actului, el neputand sa profite ori sa dauneze altei persoane.Acest principiu este justificat pe de o parte prin natura volitionala a actului juridic dintre parti, ce prin acordul lor devin creditor si debitor si pe de alta parte acordul lor sa nu aduca atingere libertatii vointei altor persoane.

Deci, un act juridic civil, de principiu, nu poate genera drepturi subiective si obligatii pentru un tert, insa drepturile si obligatiile partilor actului juridic trebuie respectate de tert, vorbind astfel despre opozabilitatea fata de terti a actului juridic.Pentru intelegerea principiului relativitatii se impune clasificarea notiunilor de parti, avanzi – cauza si terti in raport cu actul juridic civil.Parte inseamna persoana care incheie actul juridic civil, fie personal, fie prin reprezentare, si in patrimoniul ori persoana careia se produc efectele actului juridic a exprimat un interes personal in acel act.

Avand – cauza este persiana care, desi n-a participat la incheierea actului, totusi suporta efectele acestuia, datorita legaturii sale juridice cu partile actului juridic civil.

Avanzii – cauza se impart in trei categorii:

- succesorii universali si cu titlu universal, care dobandesc un patrimoniu, fiind continuatori ai personalitatii autorului lor (mostenitorul sau mostenitorii legali etc.).

Acestia de principiu, preiau toate drepturile si obligatiile autorului actului juridic.

- succesorii cu titlu particular sunt persoane care dobandesc un anumit drept, privit individual (de exemplu cumparatorul unui bun).

Calitatea de avand – cauza se analizeaza in raport de actele anterioare ale autorului cu referire la acel bun, incheiate cu alte persoane (exemplu art. 1441 Cod civil: “Daca locatarul vinde lucrul inchiriat … cumparatorul este obligat sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare …”).

- creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garantie reala pentru creanta lor (gaj ori ipoteca), ei avand doar un drept gaj general potrivit art. 1718 Cod civil (“Oricine este obligat personal, este tinut a indeplinii indatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile si imobile, prezente si viitoare”).Ei sunt avanzi – cauza ai debitelor lor, si pot urmarii actele juridice ale acestora incheiate in frauda intereselor sale, putand formula actiune pauliana (sau revocatorie – art. 975 Cod civil) sau actiunea in declararea simulatiei (art 1175 Cod civil).

Exceptii de la principiul relativitatii actului juridic civil.

Sunt considerate exceptii de la acest principiu cazurile in care actul juridic civil produce efecte si fata de alte persoane decat partile, prin vointa partilor actului, ele fiind clasificate in exceptii aparente (care in realitate nu se abat de la principiul relativitatii actelor juridice) si reale.

a.     Exceptii aparente de la principiul relativitatii actelor juridice civile.

1. Situatia avanzilor – cauza, nu este o exceptie de la principiul relativitatii deoarece actul juridic civil produce efecte fata de acestia fiindca ei iau locul partilor, asa cum s-a mentionat, in raportul juridic respectiv.

2. Promisiunea pentru altul sau a faptei altuia este numita si conventia de parte – fort, constand in conventia prin care o parte numita promitent se obliga fata de cealalta parte – creditorul promisiunii – sa determine o persoana – tert – sa ratifice actul incheiat in absenta sa.Deci tertul daca se lasa convins sa incheie sau sa ratifice actul juridic civil, va deveni el insusi parte prin vointa sa, promitentul obligandu-se la propria sa fapta, de cumparare si in caz de nerealizare a obligatiei cuvenite promitentul va trebui sa-l despagubeasca pe creditor.

3. Simulatia este operatiunea juridica in care printr-un act aparent public, menit sa dea impresia crearii unei situatii juridice diferite de cea reala, dar mincinos, nereal, se creeaza o alta situatie juridica decat cea stabilita printr-un act ascuns, secret, dar adevarat.

Simulatia poate imbraca trei forme:

- fictivitatea, cand actul public este incheiat numai de forma, fiind contrazis de actul secret numit si contrainscris;

- deghizarea, cand in actul public se implica un anumit act juridic – vanzare – cumparare, iar in actul secret este de fapt actul real – donatia;

- interpunerea de persoane (prete – nom) cand actul public se incheie cu anumite persoane, iar actul secret determina acte izolate parti.

Potrivit art. 1175 Cod civil intre parti produce efecte actul secret, care este actul real.

Fata de tertul de buna – credinta, potrivit art. 1175 Cod civil, produce efecte actul public, tertul putand opta intre actul public si actul secret, potrivit dispozitiilor legale, daca pot face dovada simulatiei, deci dreptul tertului are ca izvor legea si conventia partilor creatoare de simulatie.

4. Reprezentarea, este procedeul tehnico – juridic prin care o persoana reprezentat, incheie un act juridic, in numele si pe seama altei persoane – reprezentat, astfel ca efectele actului incheiat se produc direct in persoana reprezentata.

Dupa izvorul sau reprezentarea este de doua feluri:

- reprezentarea conventionala, care e generata de contractul de mandat, reprezentantul intrand in notiunea de parte a actului juridic civil;

- reprezentarea legala, potrivit careia in baza legii se naste dreptul de reprezentare, chiar fara voia (fara a exista acord conventional) reprezentantului.

5. Actiunile directe, care constau in dreptul unei persoane de a intenta actiune in justitie contra unei persoane cu care este in raport contractual, dar este o alta persoana, cu care prima este in legatura.

b.     Exceptii reale de la principiul relativitatii actului juridic civil.

Adevarata exceptie de la principiul relativitatii actului juridic civil este stipulatia pentru altul sau contractul in favoarea unei terte persoane.

Stipulatia pentru altul este actul bilateral prin care o parte – stipulantul – convine cu cealalta parte - promitentul – ca acesta din urma sa efectueze o prestatie in favoarea unei a treia persoane – tertul beneficiar, care nu participa la incheierea actului, nici direct nici prin reprezentare.Dreptul tertului se naste direct si in puterea conventiei dintre stipulant si promitent, si numai exercitiul dreptului depinde de vointa tertului beneficiar.

Ca aplicatii ale stipulatiei pentru altul exemplificam:

- in materia contractului de renta viagera, art. 1642 alin. 1 Cod civil, prevede ca renta viagera, la plata careia se obliga debirentierul, poate fi stipulata in favoarea unei terte persoane;

- in materia contractului de donatie, din interpretarea art. 832 si 829 Cod civil, rezulta ca suntem in prezenta unui caz de aplicatie practica a stipulatiei pentru altul in cazul donatiei cu sarcina (cand donatorul sau stipulantul si donatorul sau promitentul au prevazut expres in contractul de donatie ca acesta din urma va fi obligat sa execute o prestatie in favoarea unei terte persoane).

6.1.1. Nulitatea actului juridic civil

Legea nu da o definitie a nulitatii actului juridic civil, ea fiind oferita de literatura juridica, potrivit careia nulitatea este sanctiunea de drept civil care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila.

Pentru clasificarea nulitatii actului juridic civil s-au distins in literatura juridica mai multe criterii de specialitate:

- in functie de natura interesului ocrotit (general sau individual) nulitatea este absoluta si relativa;

- in functie de intinderea efectelor sale exista nulitate partiala si totala;

- dupa modul de consacrare legislativa se distinge nulitatea expresa sau textuala si virtuala sau implicita;

- dupa felul conditiei de valabilitate nerespectate exista nulitate de fond si de forma;

- dupa modul de valorificare exista nulitate juridica si amiabila.

Literatura juridica a mai facut distinctie si intre actul nul si actul inexistent, inexistenta fiind sanctiunea care declara invaliditatea unui act juridic civil care s-a indeplinit cu neobservarea conditiilor esentiale prevazute de lege pentru existenta sa, actul juridic inexistent fiind un act aparent.

a.     Nulitatea absoluta si nulitatea relativa.

Nulitatea absoluta este aceea care sanctioneaza nerespectarea la incheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteste un interes general. obstesc.

Nulitatea relativa este aceea care sanctioneaza nerespectarea la incheierea actului juridic civil, a unei norme juridice, care ocroteste un interes particular, individual ori personal.

b.     Nulitatea partiala si nulitatea totala.

Nulitatea partiala este aceea nulitate care desfiinteaza numai o parte dintre efectele actului juridic civil, respectiv cele care contravin dispozitiilor legii.

Nulitatea totala este aceea nulitate care desfiinteaza actul juridic civil in intregime.

Nulitatea partiala este regula, iar nulitatea totala exceptia.

c.      Nulitatea expresa si nulitatea virtuala.

Nulitatea este expresa daca este prevazuta intr-o dispozitie legala.

Nulitatea este virtuala, daca nu este prevazuta expres in textul de lege, insa rezulta din modul in care se reglementeaza o anumita conditie de valabilitate a actului juridic civil, rezultand neindoielnic din caracterul imperativ a legii.

d.     Nulitatea de fond si nulitatea de forma.

Nulitatea de fond este aceea nulitate care intervine in caz de lipsa ori nevalabilitate a unei conditii de fond a actului juridic civil.

Nulitatea de forma este aceea nulitate care intervine in cazul nerespectarii formei cerute ad valitatem pentru actul juridic civil.

Cauzele de nulitate sunt acele imprejurari care invederaza lipsa unui element structural al actului juridic sau incalcarea unei dispozitii legale de valabilitatea actului juridic.

Distingem cauze de nulitate absoluta si cauze de nulitate relativa.

Doctrina si practica juridica au mentionat urmatoarele cauze de nulitate absoluta a actului juridic civil:

- incalcarea regulilor privind capacitatea civila in cazurile:

a.     nerespectarea unei incapacitati speciale, impuse pentru ocrotirea unui interes obstesc, cum este cea stabilita de art. 18 din Legea nr. 16 / 1994 a arendarii;

b.     lipsa capacitatii de folosinta a persoanei juridice si nerespectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta (art. 34 din Decretul nr. 31 / 1954; art. 4 din Legea nr. 16 / 1954 a arendarii);

- lipsa consimtamantului datorita erorii obstacol;

- nevalabilitatea obiectului actului juridic;

- nevalabilitatea cauzei actului juridic civil in cazurile:

a.     lipsa cauzei, datorate absentei scopului imediat;

b.     cauze false datorate erorii asupra scopului imediat;

c.      cauze ilicite si imorale;

- nerespectarea formei cerute ad validitatem;

- lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei administrative;

- incalcarea ordinii publice;

- incalcarea dreptului de preemtiune al statului (art. 52 din Legea 26 / 1996 Codul silvic, M. Of. nr. 93 / 1996).

Cat priveste cauzele de nulitate relativa a actului juridic civil aceste sunt:

- nerespectarea regulilor privind capacitatea civila a persoanelor in cazurile:

a.     nesocotirii normelor privind capacitatea de exercitiu (cand actul este incheiat de o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau fara incuviintarea ocrotitorului legal si este lezionar de minorul intre 14 – 18 ani, actul s-a incheiat fara incuviintarea autoritatii tutelare si pentru persoana juridica, aceasta a incheiat actul in lipsa ori si-a depasit puterile admise de lege) si nesocotirii unor incapacitati speciale instituite pentru protectia unor interese particulare sau personale, cum este prevazuta de art. 810 Cod civil („doctorii in medicina sau chirurgie, ofiterii de sanatate si spiterii, care au tratat pe o persoana in boala de care moare, nu pot profita de dispozitiile intre vii sau testamentare, ce dansa a facut-o in favoarea lor in cursul acestei boli”);

b.     lipsa discernamantului in momentul incheierii actului juridic civil;

c.      viciile de consimtamant: eroarea, dolul, violenta si leziunea;

d.     lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei judiciare (art. 34 din Legea nr. 64 / 1995, cu modificarile ulterioare);

e.     nerespectarea dreptului de preentiune (art. 14 din Legea nr. 54 / 1998 privind circulatia juridica a terenurilor, art. 15 si 30 din Legea nr. 16 / 1996 a Arhivelor Nationale).

In cazul nulitatii absolute regimul juridic al acesteia se mentioneaza in urmatoarele reguli:

- nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes;

- nulitatea absoluta poate fi invocata oricand, pe cale de actiune sau de exceptie, fiind imprescriptibila (art. 2 din Decretul nr. 167 / 1958);

- nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare expresa sau tacita (a se vedea art. 1168 Cod civil „Donatorul nu poate repara prin nici un act confirmativ, viciile unei donatii intre vii; nula in privinta formei, ea trebuie sa se refaca cu formele legiuite”).

In cazul nulitatii relative, regimul juridic al acesteia se concretizeaza prin urmatoarele reguli:

- nulitatea relativa poate fi invocata numai de persoana ocrotita si a carei interes a fost nesocotit la incheierea actului juridic (art. 952 Cod civil „Persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului si interzisului incapacitatea lor”).

Pentru o protectie reala a minorului, acelui lipsit de capacitatea de exercitiu s-a admis de catre lege ca nulitatea relativa in acest caz mai poate fi invocata de:

a.     reprezentantul legal a celui lipsit de capacitatea de exercitiu (art. 42 Cod procedura civila);

b.     ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exercitiu restransa neglijent sau de rea – credinta (art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 164 / 1958);

c.      succesorii partii ocrotite, cu exceptia actiunilor intuitu personae;

d.     creditorii chirografari pe calea actiunii oblice (art. 974 Cod civil);

e.     procurorul (art. 45 Cod procedura civila);

f.      autoritatea tutelara;

g.     titularul dreptului de preemtiune (art. 5 – 11, 14 din Legea nr. 54 / 1998).

- nulitatea relativa este prescriptibila sub aspect extinctiv, prescriptia actiunii in anulabilitate fiind reglementata de art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958; (art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958 prevede ca: „Prescriptia dreptului la actiune in anularea unui act juridic pentru violenta incepe sa curga de la data cand acesta a incetat. In caz de viclenie ori eroare sau in celelalte cazuri de anulare, prescriptia incepe sa curga de la data cand cel indreptatit, reprezentantul legal sau persoana chemata de lege sa-I incuviinteze actele a cunoscut cauza anularii, insa cel mai tarziu in termen de 18 luni de la data incheierii actului”);-

- nulitatea relativa poate fi confirmata expres sau tacit.

Confirmarea expresa rezulta din art. 1190 Cod civil („Actul de confirmare sau rectificare a unei obligatii, in contra careia legea admite actiunea in nulitate, nu este valabil, decat atunci cand cuprinde obiectul, cauza si natura obligatiei si cand face actiunea de motivul actiunii in nulitate, precum si de intentia de a repara viciul”), iar cea tacita rezulta din prevederile art. 1167 alin. 2 Cod civil („Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntara, in forma si opera determinata de lege, tine loc de renuntare in privinta mijloacelor si exceptiilor ce puteau fi opuse acestui act, fara a se vatama insa drepturile persoanei a treia”), respectiv din executarea actului anulabil sau neinvocare nulitatii in termenul de prescriptie.

In ambele situatii de clasificare tacita cel in cauza trebuie sa fi cunoscut cauza de anulare, actionand sau neactionand in cunostinta de cauza.

Efectele nulitatii sunt aceleasi indiferent daca este vorba de nulitatea absoluta sau relativa, si ele sunt definite ca fiind contractele juridice produse de sanctionarea nulitatii actului juridic civil ce consta in desfiintarea actului si a raportului juridic creat prin acel act juridic, respectiv restabilirea legalitatii.

Sub aspectul concret de actiune a nulitatii efectele nulitatii distingem intre nulitatea totala sau partiala precum si in functie de cum a fost executat sau nu, ori daca au fost incheiate acte juridice ulterioare, de aici rezultand urmatoarele consecinte:

- daca actul juridic lovit de nulitate nu a fost executat si de ci nu a produs efecte juridice, sanctiunea nulitatii va face ca actul sa nu mai poata produce efectele in vederea carora s-a incheiat (debitorul se poate opune la executare invocand exceptia de nulitate);

- daca actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat in tot sau in parte, aplicarea sanctiunii nulitatii va avea ca obiect obligatia partilor de a-si restitui reciproc prestatiile savarsite si primite;

- daca in urma incheierii actului lovit de nulitate, partile au incheiat unele acte juridice cu terte persoane, aplicarea sanctiunii nulitatii acestui act va atrage, in principiu si desfiintarea actelor incheiate in temeiul actului lovit de nulitate, cu alte persoane.

In legatura cu aceste consecinte ale efectelor nulitatii actului juridic civil s-au evidentiat trei principii:

1.     principiul retroactivitatii efectelor nulitatii actului juridic civil;

2.     principiul restabilirii situatiei anterioare (restitutio in integrum);

3.     principiul desfiintarii actului subsecvent ca urmare a desfiintarii actului initial (resoluto iure dantis, resolvito ius accipientis).

De la aceste trei principii sunt si exceptii, ce inlatura aceste reguli ale consecintei nulitatii actului juridic civil.

Principiul retroactivitatii efectelor nulitatii actului juridic civil.

Principiul retroactivitatii efectelor nulitatii actului juridic civil este regula potrivit careia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc) ci si pentru trecut (ex tune), mergandu-se pana la momentul incheierii actului juridic civil.

Caracterul retroactiv se deduce din principiul legalitatii care reclama restabilirea ordinii de drept incalcate si a impiedicarii procedurii unor efecte contrare legii.

De la acest principiu s-au remarcat in doctrina si literatura juridica urmatoarele exceptii:

- contractele cu executare succesiva partial executate, fiindca in aceste cazuri este imposibilitatea obiectiva de restabilire in natura a situatiei anterioare (contractul de locatiune);

- fructele culese, pana la data introducerii cererii de anulare, de posesorii de buna – credinta, raman definitiv dobandite de acestia, pe baza principiului ocrotirii bunei – credinte.

Principiul restabilirii situatiei anterioare (restitutio in integrum).

Este aceea regula de drept potrivit careia tot ce s-a executat in baza unui act juridic civil anulat trebuie restituit astfel ca partile raportului juridic trebuie sa ajunga in situatia in care acel act nu s-ar fi incheiat.

De la acest principiu exista si exceptii, situatii in care pentru anumite ratiuni, prestatiile efectuate in temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, astfel:

- potrivit art. 1164 Cod civil minorul al carui act este anulat pentru leziune (prin actiunea in resciziune) nu trebuie sa restituie cocontractantului de a primit, decat daca se probeaza ca a profitat de ceea ce i s-a dat .

- cazul aplicarii principiului dupa care nimanui nu-i este ingaduit sa se prevaleze de propria incorestitudine sau imoralitate pentru a obtine prestatia judiciara a unui drept (nemo auditur proprium turpitudinem allegans). Spre exemplu intr-un caz de viol in grup reclamantii au dat victimei o suma de bani spre a nu fi denuntati, instanta apreciind ca actiunea in restituirea prestatiei nu e admisibila reclamantii urmarind un scop imoral, nelegal.

Principiul anularii actului juridic civil subsecvent ca urmare a actului initial (Resoluto juse dantis, resolvitur jus accipientis).

Acest principiu priveste efectele nulitatii fata de terti si este regula de drept potrivit careia anularea actului initial primar atrage anularea si a actului subsecvent, urmator datorita legaturii sale cu primul.

In practica acest principiu se concretizeaza in doua situatii specifice:

- in cazul actelor autorizate, anularea contributiei administrative duce si la anularea actului civil ce i-a urmat;

- in cazul a doua acte juridice civile anularea actului juridic principal duce si la desfiintarea actului accesoriu.

Exceptiile de la acest principiu sunt acelea in care actul subsecvent este mentionat:

- cel care a intrat in posesia unui bun mobil cu buna-credinta, devine proprietar si nu este obligat sa-l restituie decat in cazul in care bunul fusese pierdut sau furat si vandut, adevaratul proprietar putandu-l revendica in trei ani de la posesorul de buna–credinta, ce are actiune in regres contra celui de la care l-a dobandit;

- nu se vor desfiinta acele subsecvente de conservare si de administrare;

- se pastreaza actele la dispozitie cu titlu oneros incheiate cu un subdobanditor de buna – credinta, dispunatorul urmand a-si indeplinii obligatia de restituire prin echivalent;

- se pastreaza si actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui subdobanditor, care intre timp, a dobandit proprietatea bunului prin uzucapiune.

Principii de drept care mentin efectele actului juridic lovit de nulitate

Exista principii care anihileaza actiunea regulii „quod nullum est nullum producit effectum” ele fiind:

principiul conversiunii actelor juridice;

principiul raspunderii civile delictuale;

principiul aparentei in drept.

Principiul conversiunii actului juridic civil

Principiul conversiunii actului juridic civil inseamna inlocuirea actului nul cu un alt act juridic valabil, termenul conversiunii fiind regula de interpretare logico-juridica din art. 978 Cod civil („Cand o clauza este primitoare de doua intelesuri ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un efect, iar nu in acela ce nu ar putea produce nici unul”).

Pentru a opera conversiunea se cer indeplinite urmatoarele cerinte:

- sa existe un element de diferenta intre actul nul si actul valabil;

- actul socotit valabil sa indeplineasca toate conditiile de valabilitate si acestea sa se regaseasca in actul desfiintat;

- manifestarea de vointa a partilor sa fie favorabila conversiunii.

Ca aplicatii ale conversiunii actului juridic sunt:

- cazul actului nul ca vanzare-cumparare, dar valabil ca antecontract de vanzarea–cumparare;

- cazul actului de instrainare lovit de nulitate insa valabil ca act de revocare a legatului ce avea ca obiect bunul la care se referea si actul de instrainare (art. 923 Cod civil);

- cazul actului de instrainare a unui bun succesoral de catre mostenitor, nul ca atare, insa valabil ca acceptare a succesiunii (art. 689 Cod civil).

Principiul raspunderii civile delictuale

Principiul consacrat in art. 998 Cod civil („Orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara”) si este aplicabil incapabilului minor.

Potrivit art. 1162 Cod civil „minorul n-are actiunea in resciziune contra obligatiilor ce rezulta din delictele sau cvasidelictele sale”, deci actul anulabil in aceasta situatie va fi mentinut, reprezentand cea mai buna reparare a prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului prin fapta ilicita a minorului.

Principiul validitatii aparentei de drept (error communis facit just)

El inlatura nulitatea unui act juridic civil incheiat printr-o eroare comuna.

Ca aplicatie mentionam art. 7 din Legea nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civila (M. Of. nr. 282 / 1996): „Inregistrarile facute in registrul de stare civila de catre o persoana necompetenta care a exercitat in mod public atributia de delegat de stare civila sunt valabile, chiar daca aceea persoana nu avea in realitate aceasta calitate.

7. Prescriptia extinctiva

Notiune, efectul si domeniul de aplicare a prescriptiei extinctive.

Scurgerea unei perioade de timp, a unui termen, produce efecte si in dreptul civil, afectand raporturile juridice cu efecte diferite: unul creator sau dobanditor de drepturi si altul distinctiv de drepturi (efectul achizitiv si efectul extinctiv):

- scurgerea unei perioade de timp, uneori, poate duce la dobandirea unui drept prin exercitarea unei posesii utile si neviciate (si alte conditii legale) de catre o persoana asupra unui imobil, prin intermediul prescriptiei achizitive (uzucapiunea);

- alteori, titularul unui drept subiectiv prin pasivitatea sa, prin neexercitarea, nevalorificarea dreptului intr-un anului termen prevazut de lege, se poate stinge dreptul material de actiune sau dreptul titularului de a cere executarea silita si in consecinta acesta nu va beneficia de concursul organului de stat abilitat sa-I protejeze dreptul incalcat. In aceasta situatie actioneaza prescriptia extinctiva.

Prin indeplinirea termenului de prescriptie extinctiva stabilit de lege titularul dreptului subiectiv nu mai poate beneficia de concursul fortei de constrangere a statului ce s-ar fi realizat prin intermediul institutiilor judecatoresti si a organelor de executare silita.

Putem definii prescriptia extinctiva ca fiind stingerea, dupa caz fie a celei componente a dreptului la actiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanta de a obtine obligarea subiectului pasiv la executarea obligatiei corelative sau la recunoasterea dreptului subiectiv contestat, fie a insusi dreptului real principal (sau, in situatiile expres prevazute de lege, a dreptului nepatrimonial), datorita nesesizarii organului de justitie in termenul prevazut de lege.O alta definitie mai sintetica defineste prescriptia extinctiva ca fiind mijlocul de stingere a dreptului la actiune in sens material ca urmare a neexercitarii lui in termenul prevazut de lege.

Efectul prescriptiei extinctive se deduce din prevederile art. 1 din Decretul nr. 167 / 1958: „Dreptul la actiune avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul prevazut de lege.

Efectul prescriptiei extinctive este generat de doua principii:

- odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal se stinge si dreptul la actiune privind dreptul accesoriu, conform principiului „accesorium sequitur principale”.

Ca aplicatie a acestui principiu mentionam dobanzile, garantiile reale si personale.

- in cazul in care un debitor este obligat la prestatii succesive, dreptul la actiune cu privire la fiecare din aceste prestatii se stinge printr-o prescriptie deosebita pentru fiecare prestatie (art. 12 din Decretul nr. 167 / 1958).

Aplicatie principiului se face la plata chiriilor, a dobanzilor, arenzilor, respectiv prestatii periodice temporal.

A determina domeniul de aplicare a prescriptiei extinctive inseamna a stabilii:

- drepturile subiective ale caror drepturi la actiune in sens material se sting prin neexecutarea lor inlauntrul termenului de prescriptie;

- drepturile subiective ale caror drepturi la actiune in sens material nu se sting prin neexecutare, oricat timp ar dura aceasta neexecutare.

Domeniul prescriptiei extinctive va determina care drepturi subiective sunt prescriptibile si care sunt imprescriptibile.

In doctrina, domeniul prescriptiei extinctive se determina dupa doua criterii:

a.      natura drepturilor subiective civile distingand domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale si nepatrimoniale;

b.     actul normativ care reglementeaza prescriptie extinctiva (Decretul nr. 167 / 1958, Codul civil si alte izvoare de drept civil – Codul familiei, Legea nr. 31 / 1990 republicata, Legea nr. 64 / 1995 cu modificarile ulterioare).

Prescriptia extinctiva in domeniul drepturilor de creanta

Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958, „Dreptul de actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca n-a fost exercitat in termenul prevazut de lege”.

Atat prevederile legale, chiar si altele decat Decretul nr. 167 / 1958 (art. 1, 7, 8 si 11) precum si art. 1903 si 1904 Cod civil, art. 12 din Legea nr. 11 / 1991 etc., precum si practica judiciara au sustinut prescriptibilitatea extinctiva a drepturilor de creanta, indiferent de izvorul lor, existand si numeroase aplicatii ale principiului prescriptibilitatii actiunilor personale ce insotesc drepturile de creanta.

Totusi sunt unele exceptii in acest domeniu:

actiunea ce are ca obiect depunerile la C. E. C.;

actiunea are ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asigurarile facultative de persoane.

Prescriptia extinctiva in domeniul drepturilor reale

Potrivit art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958 se prevede ca: „Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitatiune, servitute si superficie”, ele fiind deci considerate de practica judiciara imprescriptibile extinctiv.

Astfel sunt imprescriptibile extinctiv:

- actiunea in revendicare imobiliara, indiferent de forma dreptului de proprietate, ea putand fi paralizata prin invocarea dobandirii dreptului de proprietate pe calea prescriptiei achizitive (uzucapiunii);

- dreptul la actiunea in revendicare a bunurilor mobile proprietate publica;

- actiunea in partaj, respectiv dreptul coproprietarilor la actiunea de iesire din indiviziune;

- dreptul la actiunea negatorie, prin care proprietarul unui bun pretinde incetarea exercitarii nelegitime a unui drept de uz, uzufruct, abitatie, servitute, superficie, cu privire la un bun al sau;

- actiunea confesorie prin care se urmareste apararea unui drept de superficie, justificarea imprescriptibilitatii are la baza componenta dreptului de superficie, respectiv folosinta terenului si proprietatea constructiei, plantatiilor.

Astfel este prescriptibila extinctiv actiunea in revendicare mobiliara a bunurilor proprietate privata, argumentare rezultata din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958 cu dispozitiile art. 1890 din Codul civil: „Toate actiunile reale cat si personale, pe cale legea nu le-a declarat imprescriptibile si pentru care nu s-a definit un termen de prescriptie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fara ca, cel ce invoca aceasta prescriptie sa fie obligat a produce vreun titlu, si fara sa se poata opune reaua-credinta.

S-au distins in literatura juridica doua situatii:

- daca proprietarul unui bun mobil proprietate privata s-a desesizat voluntar de la un bun si el se afla in posesia de buna-credinta a unui tert, proprietarul tinand seama de prevederile art. 1909 alin. 1 Cod civil nu-l poate revendica;

- dreptul la actiunea in revendicare a bunurilor mobile proprietate privata pierduta (din cauza de forta majora sau cazuri fortuite), ori furate, fata de cel care le-a gasit sau furat se prescrie in termenul general de prescriptie de 30 de ani prevazut de art. 1890 Cod civil, sau in termenul de 3 ani prevazut de art. 1909 alin. 2 Cod civil de la persoane de buna-credinta.

Tertul de 3 ani a fost considerat, de decadere si nu de prescriptie, neexercitare actiunii in revendicare stingand insusi dreptul de proprietate al celui neglijent.

Prevederile art. 1909 se aplica si unor bunuri incorporale care pot fi obiect al posesiei (titlurile la purtator).

Ca actiuni reale prescriptibile mai sunt urmatoarele:

- actiunea in revendicare imobiliara prevazuta de art. 498 Cod civil care prevedea ca: „Daca un fluviu sau un rau navigabil sau nu, rupe deodata o parte mare, si care se poate recunoaste, de pamant, si o lipeste la pamantul unui alt proprietar, aceea parte ramane a cui a fost pamantul de la care s-a rupt, insa, daca se va reclama in termen de un an”;

- orice cerere de evictiune totala sau partiala a bunului adjudecat, potrivit art. 561 alin. 1 Cod de procedura civila se va prescrie in termenul de 5 ani, din momentul executarii ordonantei de adjudecare;

- actiunea confesorie prin care se revendica un drept real de uzufruct (art. 557 Cod civil), de uz sau abitatie (art. 565 Cod civil), de servitute (art. 639 Cod civil), fiind aplicabila prescriptia de 30 de ani potrivit art. 1890 Cod civil.

Prescriptia extinctiva in domeniul drepturilor personale nepatrimoniale

Mergandu-se pe argumentul de interpretare logica „per a contrario” din interpretarea art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 potrivit caruia dreptul la actiune avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat in termenul prevazut de lege, rezulta ca drepturile personale nepatrimoniale nu sunt supuse prescriptiei extinctive, ele fiind perpetue si imprescriptibile.

De la acest principiu al imprescriptibilitatii drepturilor personale nepatrimoniale, justificate prin ocrotirea juridica permanenta, exista si exceptii:

- actiunea in anulabilitate, potrivit art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958 termenul de prescriptie pentru anularea unui act juridic civil lovit de nulitate relativa fiind de 3 ani;

- actiunea in nulitate relativa a casatoriei, care potrivit art. 21 din Codul familiei este supusa unui termen de prescriptie de 6 luni „de la incetarea violentei ori descoperirea erorii sau a vicleniei” ce au condus la incheierea casatoriei;

- actiunea in tagada paternitatii, potrivit art. 55 din Codul familiei, ea fiind supusa unui termen de prescriptie de 6 luni de la data cand tatal a cunoscut nasterea copilului;

- actiunea in stabilirea paternitatii care potrivit art. 60 alin. 1 din Codul familiei prescrise in termen de 1 an de la nasterea copilului.

Prescriptia instinctiva in anumite situatii juridice speciale

Din literatura si practica juridica s-au ivit unele situatii speciale privind domeniul de aplicare al prescriptiei extinctive, dintre acestea mentionand:

1.     Apararea dreptului subiectiv pe calea exceptiei.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 prescriptia are ca efect stingerea dreptului la actiune in sens material insa nu reglementeaza apararea drepturilor subiective civile prin mijlocul procedural al exceptiei.

Ideea cultivata de doctrina este aceea ca ceea ce este prescriptibil pe cale de actiune este prescriptibil extinctiv si pe calea exceptiei respectiv:

- daca dreptul subiectiv civil ce poate fi valorificat pe calea actiunii este prescriptibila extinctiv, si exceptia are acelasi regim juridic;

- daca actiunea este imprescriptibila si apararea dreptului subiectiv civil pe calea exceptiei este imprescriptibila.

2. Actiunea in constatare, admisibila in conditiile art. 111 Cod de procedura civila, este considerata imprescriptibila (Exemplificam constatarea nulitatii absolute a unui act juridic civil).

3. Actiunile mixte ce au caracterul unor actiuni reale, personale ori in constatare, ele fiind supuse prescriptiei extinctive in functie de scopul urmarit la intentarea ei (plata unei creante, predarea unui imobil, constatarea existentei unui drept, fiind data de exemplu de astfel de actiune „petitia in ereditare”).

4. Dualitatea de actiuni este situatia cand titularul dreptului subiectiv are posibilitatea de a intenta doua actiuni pentru valorificarea dreptului sau: o actiune izvorata din contract, in cazul existentei unui contract de depozit, de imprumut etc. care este supusa prescriptiei extinctive conform Decretului nr. 167 / 1958 si o actiune reala in revendicare bazata pe calitatea de proprietate careia i se aplica prescriptia de 30 de ani potrivit art. 1890 Cod civil.

5. Actiunea in repararea daunelor morale este considerata prescriptibila asemenea drepturilor patrimoniale de creanta, fiind supusa prescriptiei extinctive din Decretul nr. 167 / 1958 sau alte reglementari speciale.

6. Actiunea care a re ca obiect restituirea prestatiilor ca urmare a anularii unui act juridic civil este prescriptibila, incadrandu-se in actiunile bazate pe imbogatirea fara just temei.

7. Actiunea pentru valorificarea unor drepturi secundare, ce sunt imprescriptibile. Doctrina a definit aceste actiuni ca fiind „acele prerogative constand in puterea de a da nastere prin act de formatie unilaterala unui efect juridic ce afecteaza si interesele altei persoane, precum dreptul de alegere, in cazul unei obligatii alternative, dreptul de denuntare unilaterala a unui contract.

Literatura juridica a facut referire si la actiunea in protectia unor drepturi reale principale corespunzatoare dreptului de proprietate (transformarea dreptului de administrare operativa directa in „drept de folosinta” al unui organ sau institutii de stat), actiunile privind cartea funciara (actiunea de rectificare a inscrisurilor de carte funciara cat si actiunile in prestatie si justificare tabulara, precum si cererea de inscriere a dreptului real imobiliar in cartea funciara) si unde actiunile in materie succesorala (dreptul de optiune succesorala, actiunea pentru constatarea masei succesorale, petitia de ereditare etc.).

7.2. Termenul de prescriptie extinctiva

Cat priveste clasificarea termenelor de prescriptie extinctiva distingem termene generale si termene speciale precum si in functie de izvorul normativ, termene stabilite de Decretul nr. 167 / 1958, termene stabilite prin alte acte normative (Codul civil, Codul familiei, Legea nr. 31 / 1990 republicata privind societatile comerciale, etc.).

Termenele generale de prescriptie extinctiva

Este general acel termen de prescriptie care-si gaseste aplicatie practica ori de cate ori nu-si gaseste aplicatie un termen special el fiind prevazut deopotriva pentru persoanele fizice cat si pentru persoanele juridice.

Astfel, este termenul general de prescriptie extinctiva de 3 ani prevazut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 31 / 1958 se aplica tuturor actiunilor personale, care insotesc drepturi subiective civile de creanta, aceasta daca nu sunt stabilite termene speciale de prescriptie.

In principiu tot acest termen de prescriptie, de 3 ani isi gaseste aplicabilitatea si la actiunile patrimoniale cu mentiunea ca actiunile reale sunt supuse in principiu reglementarii Codului civil.

Astfel, practica juridica a aplicat termenul general de prescriptie extinctiva la: cererea de raport succesoral, actiunea oblica, actiunea pauliana (revocatorie), actiunea pentru plata contravalorii fructelor, actiunile in rezolutiunea contractului de vanzare cu clauza de intretinere, etc.Un alt termen general de prescriptie este cel de 30 de ani, aplicabil actiunilor reale care insotesc drepturi reale principale prescriptibile extinctiv.Acest termen general este stabilit de art. 1890 Cod civil care prevede ca: „Toate actiunile atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru care n-a definit un termen de prescriptie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fara ca cel ce invoca aceasta prescriptie sa fie obligat a produce vreun titlu si fara sa i se poata opune reaua-credinta.

Acest termen general se aplica tuturor actiunilor reale afara de cele imprescriptibile.Cat priveste executarea silita termenul general de prescriptie este de 3 ani, art. 6 din Decretul nr. 164 / 1958 dispunand ca: „Dreptul de a cere executarea silita oricarui titlu executor se prescrie prin implinirea unui termen de 3 ani.

Jurisprudenta in aplicarea prevederilor art. 6 din Decretul nr. 167 / 1958 a precizat ca: „Dreptul de a cere executarea silita a titlurilor executorii privind drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitatiune, servitute si superficie se prescrie ]n termenul prevazut in art. 6 din Decretul nr. 167 / 1958 privitor la prescriptia extinctiva, vechea hotarare neexecutata pierzand si puterea lucrului judecat”.

Termenele speciale de prescriptie extinctiva

Termenele speciale de prescriptie sunt acele termene care se aplica ori de cate ori legea stabileste in mod expres un termen derogatoriu de la termenul general de prescriptie extinctiva.

Ele pot fi mai largi sau mai scurte decat termenul general de prescriptie extinctiva si sunt prevazute in Decretul nr. 167 / 1958, Cod civil, Codul familiei precum si in alte legi speciale.

Termene speciale de prescriptie cuprinse in Decretul nr. 167 / 1958

Aceste termene sunt:

- termenul de 6 luni privind dreptul la actiunea privitoare la viciile ascunse fara viclenie (art. 5 din Decretul nr. 157 / 1958);

- termenul de 2 ani aplicabil unor raporturi de asigurare.

Art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958 dispune ca: „In raporturile ce izvorasc din asigurare termenul de prescriptie este de doi ani in afara acelor raporturi ce izvorasc din asigurarile de persoane in care obligatiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare cu privire la primele de asigurare datorate in temeiul asigurarilor prin efectul legii, sunt aplicabile dispozitiile art. 22”.

- termenul de 3 ani privitor la prescriptia dreptului de actiune referitor la sumele aflate in depozit la institutiile bancare, potrivit art. 23 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958”.

Art. 23 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958 prevede doua exceptii:

a.     termenul de prescriptie este de 1 an cand eliberarea sumelor este conditionata de un act al organului judecatoresc sau a altui organ de stat;

b.     termenele de prescriptie pentru sumele constituite drept garantie, pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale, sunt cele stabilite in reglementari speciale prin constituirea de garantii.

termenul de 60 de zile prevazut de art. 24 din Decretul nr. 167 / 1958 privind dreptul la actiune in restituirea sumelor de bani incasate pentru spectacolele anulate.

Termene speciale de prescriptie prevazute de Codul civil

Codul civil prevede mai multe termene speciale de prescriptie la raporturile juridice obligationale:

- termenul de 6 luni privind acceptarea succesiunii. Potrivit art. 700 alin. 1 Cod civil: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la dobandirea succesiunii;

- termenul de 6 luni privind prescrierea dreptului la actiune pentru unele servicii prestate, art. 1903 Cod civil;

- termenul de un an privind dreptul la actiune al vanzatorului pentru complinirea pretului si a cumparatorului pentru scaderea pretului ori pentru anularea contractului, potrivit art. 1334 Cod civil;

- termenul de un an privind dreptul la actiune pentru unele servicii prestate si marfuri vandute, art. 1904 Cod civil.

Termene speciale de prescriptie extinctiva prevazute de alte legi speciale.

Putem introduce aici termenele speciale de prescriptie prevazute de Codul muncii, precum si de alte legi civile.

Dintre aceste mentionam cu titlu exemplificativ:

- termenul de 3 ani privitor la actiunea in pretentii banesti prevazuta de art. 176 alin. 2 din Codul muncii;

- termenul de 10 ani, prevazut de art. 38 din Legea nr. 61 / 1974 pentru pagubele Cauzate de accident nuclear;

- termenul de 30 de zile, prevazut de art. 5 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29 / 1990;

- termenul de 2 ani prevazut de art. 1 din Decretul nr. 443 / 1972 pentru plata de daune, cheltuieli sau retributii datorate pentru asistenta sau salvarea navei ori incarcaturii;

- termenul de 3 ani prevazut de art. 37 alin. final, din Legea nr. 31 / 1990 pentru restituirea dividendelor platite cu incalcarea prevederilor legale.

Termene speciale de prescriptie extinctiva aplicabile actiunilor personale nepatrimoniale

Aceste termene de prescriptie, fiind exceptii de la regula imprescriptibilitatii drepturilor personale nepatrimoniale, sunt cele prevazute in Codul familiei.

- termenul de 6 luni prevazut de art. 21 alin. 2 din Codul familiei, privitor la anulabilitatea casatoriei;

- termenul de 6 luni prevazut de art. 55 alin. 1 din Codul familiei privind actiunea in tagada paternitatii;

- termenul de 1 an prevazut de art. 60 alin. 1 din Codul familiei privind actiunea in stabilirea paternitatii.

7.3. Inceputul cursului prescriptiei extinctive

Regula generala privind inceputul prescriptiei extinctive

Nasterea dreptului la actiune se produce, de regula, in momentul in care titularul dreptului subiectiv nu primeste satisfactie sau in momentul in care este incalcat acest drept.

Reguli speciale privind inceputul prescriptiei dreptului la actiune

Aceste reguli, raportate la prevederile Decretului nr. 167 / 1958 si la celelalte izvoare de drept civil au fost grupate in functie de urmatoarele situatii:

a.     Ipoteza dreptului subiectiv civil pur si simplu

In aceasta situatie prescriptia dreptului incepe sa curga de la data nasterii raportului juridic.

Astfel, art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958 instituie regula potrivit careia: „In obligatiile care urmeaza sa se execute la cererea creditorului, precum si in acelea al caror termen de executare nu este stabilit, prescriptia incepe sa curga de la data nasterii raportului de drept”.

b.     Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de conditie suspensiva

Este vorba de dreptul civil subiectiv afectat de modalitati potrivit art. 7 alin 3 din Decretul nr. 167 / 1958, pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o conditie suspensiva, prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data implinirii termenului ori rezilierii conditiei.

c.      Ipoteza raspunderii civile pentru fapte ilicite si cazuri asimilate

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167 / 1958 si art. 12 din Legea nr. 11 / 1991 privind concurenta neloiala in cazul actiunii in raspundere pentru paguba cauzata prin fapta ilicita si in cazurile asimilate, prescriptia incepe sa curga de la dat cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca (ori putea sa cunoasca) paguba si pe cal care raspunde de ea, sau de la expirarea termenului prevazut de lege.Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167 / 1958 „Prescriptia dreptului la actiunea in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea”.

Dispozitiile alineatului precedent se aplica prin asemanare si in cazul imbogatirii fara just temei.

d.     Ipoteza actiunii in anulabilitate

Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958, prescriptia actiunii in anulabilitate incepe sa curga din momente diferite, in functie de cauza de nulitate relativa.Art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958 prevede ca: „Prescriptia dreptului la actiune in anularea unui act juridic pentru violenta incepe sa curga de la data cand aceasta a inceput. In caz de viclenie ori eroare sau in alte cazuri de anulare, prescriptia incepe sa curga de la data cand cel indreptatit, reprezentantul sau legal sau persoana chemata de lege sa-i incuviinteze actele a cauzat anulari insa cel mai tarziu la implinirea a 18 luni de la data incheierii actului”.   

e.     Ipoteza raspunderii pentru viciile lucrului, lucrarii ori constructiei

Potrivit art. 11 din Decretul nr. 167 / 1958 prescriptia dreptului la actiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale unei lucrari ori ale unei constructii incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea termenului de garantie pentru aceste vicii.Prescriptia actiunii privind viciile unei constructii incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea a 3 ani de la predare.Prin dispozitiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garantie legale sau conventionale.

f.      Alte situatii speciale privind inceputul cursului prescriptiei extinctive

Ele sunt mentionate in diferite acte normative mentionand dintre acestea:

- prescriptia dreptului la optiune succesorala care potrivit art. 700 alin. 1 Cod civil incepe sa curga de la data deschiderii succesiunii. care este data mortii;

- prescriptia actiunii in tagada paternitatii, care incepe sa curga de la data cand tatal a cunoscut de nasterea copilului, potrivit art. 55 din Codul familiei;

- prescriptia actiunii in stabilirea paternitatii copilului din afara casatoriei incepe sa curga la una din datele prevazute in art. 60 din Codul familiei.

In cazul in care mama a convietuit cu pretinsul tata ori daca acesta din urma a prestat copilului intretinere, termenul de un an curge de la incetarea convietuirii ori a intretinerii.

- prescriptia actiunii posesorii, prevazuta de art. 674 alin. 1 Cod de procedura civila, incepe sa curga de la data primului act de tulburare a posesiei.

7.4. Suspendarea cursului prescriptiei extinctive

Prin suspendarea prescriptiei extinctive se intelege aceea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile prevazute de lege, care il pun in imposibilitatea de a actiona pe titularul dreptului de actiune.

Cauzele de suspendare a prescriptiei sunt:

cauze generale care actioneaza in raporturile dintre orice persoane;

cauzele speciale, care actioneaza doar in raporturile dintre anumite persoane.

Cauzele generale sunt prevazute in art. 13 din Decretul nr. 167 / 1958, potrivit careia cursul prescriptiei se suspenda:

a.     cat timp cel impotriva caruia curge termenul de prescriptie este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere;

b.     pe timpul cat creditorul sau debitorul face parte din faptele armate ale Romaniei, iar acestea sunt puse pe picior de razboi.

Cauzele speciale de suspendare a cursului prescriptiei extinctive sunt prevazute de art. 13 si 14 din Decretul nr. 167 / 1958:

- prescriptia se suspenda pana la rezolvarea reclamatiei administrative facuta de cel indreptatit cu privire la despagubiri sau restituiri in temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii, in cel mai tarziu pana la expirarea termenului de 3 luni socotit de la inregistrarea cererii (art. 13 lit. c din Decretul nr. 167 / 1958);

- prescriptia se suspenda „intre parinti sau tutor si cel ce se afla sub ocrotirea lui; intre curator si acei pe care ii reprezinta; precum si intre orice alta persoana care in temeiul legii sau al hotararii judecatoresti, administreaza bunurile altora si cei ale caror bunuri sunt astfel administrate, prescriptia nu curge cat timp socotelile nu au fost date si aprobate (art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958)” si „prescriptia nu curge intre soti in timpul casatoriei (art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 167 / 1958)”.Prescriptia nu se va implinii totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exceptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implinii decat dupa expirarea unui termen de o luna de la suspendare.

Efectul special al suspendarii prescriptiei extinctive consta in prelungirea momentului implinirii termenului de prescriptie cu perioada cat dureaza cauza de suspendare a prescriptiei, iar in anumite cazuri prevazute de lege, chiar cu o perioada in plus (cand pana la implinirea termenului de prescriptie a ramas mai putin de 1 luna, respectiv de 6 luni).

7.5. Intreruperea prescriptiei extinctive

Intreruperea prescriptiei extinctive este definita ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scursa inainte de aparitia unei cauze intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive.

Art. 16 din Decretul nr. 167 / 1958 prevede cele trei cazuri in care se intrerupe prescriptia: „Prescriptia de intrerupere: a) prin recunoasterea dreptului a carei actiune se prescrie facuta de cel in folosul careia curge prescriptia …; b) prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanta necompetenta; c) printr-un act incepator de executare (este vorba de o cauza de intrerupere a prescriptiei dreptului de a cere executarea silita, s. n.).

Prescriptia nu este intrerupta daca s-a pronuntat incetarea procesului, daca cererea de chemare in judecata sau executare a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat, ori daca cel care a facut-o a renuntat la ea.

Cererea de chemare in judecata trebuie sa fie efectiva, sa fie admisa respectiv sa nu fie retrasa, anulata ca netimbrata ori perimata.

Efectele intreruperii extinctiei extinctive

Efectele intreruperii prescriptiei extinctive sunt stabilite de art. 17 din Decretul nr. 167 / 1958: „Intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a se ivi imprejurarea care a intrerupt-o.

Dupa intrerupere incepe sa curga o noua prescriptie.

In cazul in care prescriptia a fost intrerupta printr-o cerere de chemare in judecata ori de arbitraj sau printr-un act de executare, noua prescriptie nu incepe sa curga cat timp hotararea de admitere a cererii nu a ramas definitiva sau in cazul executarii, pana la implinirea ultimului act de executare”.

7.6. Repunerea in termenul de prescriptie

Conform art. 19 din Decretul nr. 167 / 1958: „Instanta de judecata poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea actiunii ori, dupa caz, sa incuviinteze executarea silita”.

In cazul acesta, instanta il repune pe titularul dreptului in termenul de prescriptie considerand ca, titularul dreptului a actionat in termen. Cu toate ca in realitate, termenul a fost depasit, instanta considera ca depasirea a fost determinata de motive apreciate ca fiind temeinic justificate.

Legiuitorul nu precizeaza cauzele de repunere in termen, lasandu-le la aprecierea instantei, cu conditia ca acestea sa fie temeinic justificate.

Cererea de repunere in termen precum si cererea de chemare in judecata trebuiesc introduse de partea interesata in cel mult o luna de la data incetarii cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie.

Repunerea in termen are ca efect prelungirea termenului de prescriptie cu perioada cat au durat cauzele temeinic justificate care au dus la depasirea termenului de prescriptie la care se adauga o perioada de cel mult o luna pentru introducerea cererii de repunere in termen si a cererii de chemare in judecata. Repunerea in termen trebuie sa fie admisa de instanta prin hotarare motivata.

7.7. Calculul termenelor de prescriptie extinctiva

Decretul nr. 167 / 1958 reglementeaza numai durata si momentul de incepere, nu si modul de calcul al termenelor de prescriptie extinctiva.

Potrivit art. 1987 Cod civil: „Termenul prescriptiei se calculeaza pe zile si nu pe ore. Prin urmare, ziua in cursul careia prescriptia incepe nu intra in calcul”.

Art. 1888 Cod civil prevede ca ziua: „Incepe de la miezul noptii si se fineste (se sfarseste, s. n.) la miezul noptii urmatoare”, iar art. 1889 Cod civil mentioneaza ca: „prescriptia nu se socoteste decat prin implinirea celei din urma zile a termenului definit prin lege”.

Potrivit art. 101 alin. 3 Cod de procedura civila: „Termenele statornicite pe ani, luni sau saptamani se sfarsesc in ziua anului, lunii sau saptamanii corespunzatoare zilei de plecare”, iar alin. 4 din acelasi text mentioneaza ca: „Termenul care, incepand cu 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfarseste intr-o luna care nu are asemenea zi, se va socoti implinit in ziua cea din urma a lunii”.