Dreptul tratatelor

Dreptul tratatelor

Tratatele constituie uan dintre cele mai importante -daca nu cea mai importanta-sursa(izvor) de drept.Ele sunt unica modalitate prin care statele pot crea obligatii legale intr-un mod deliberat si voluntar. Nu este surprinzator de aceea ca dreptul international ar trebui sa dezvolte un set de reguli specifice ale caror rol singur sa fie crearea , punerea in aplicare si definitivarea acestor instrumente legal obligatorii. Numele de drept al tratatelor este dat acelei parti a dreptului international care se ocupa de regulile procedurale care guverneaza utilizarea tratatelor ca izvor de drept internatio-nal.

Dreptul tratatelor abordeaza o mare varietate de probleme.Exista legi care reglementeaza folosirea fortei, interpretarea sau anularea rezervelor( fiind exceptii de la obligatiile specifice ale unui tratat.)si legatura dintre un tratat si o cutuma.

In realitate, desi tratatul este mecanismul prin inter-mediul caruia sunt rezolvate multe dintre problemele dreptului international si este in interesul fiecarui stat sa existe un cod legal stabil , sigur si clar care sa reglementeze existenta acestora.Aceasta nevoie pentru siguranta ,claritate este motivul primordial pentru care Comisia de Drept International a facut eforturi mari sa creeze un cod de drept al tratatelor care sa poata fi transformat intr-un tratat multilateral.Astfel, o mare parte din dreptul tratatelor este reprezentat de un tratat sustinut de o cutuma.

Una dintre cele mai evidente trasaturi ale dreptului tratatelor este ca presupune ca regulile similare pot fi aplicate in cazul oricarui tip de tratat indifferent de natura acestuia.Totusi asa cum s-a mai aratat ( vezi McNair ,11 Byil 100), tratatul are de asemenea o varietate de functii in sistemul legal international,deci se presupune ca acelasi tip de reguli se aplica oricarui gen de tratat.Deci un tratat care acorda(transfera) un titlu unui teritoriu (Acordul din 1984 UK| China in privinta Hong Kongului )un tratat stabilind granita internationala ( Acordul privitor la granita continentala dintre UK Irlanda 1988) si un tratat multilateral care codifica intreaga arie a dreptului international ( Conventia de la Viena pentru Relatii Diplomatice 1961) sunt toate reglementate dupa acelasi set de reguli.In timp ce aceasta uniformitate are avantajele sale, nu este neaparat recomandabil ca de exemplu tratatele care reglementeaza problema frontierelor sa trateze in acelasi mod comertul. Aceasta este motivul pentru care,tratatul si dreptul cutumiar care se interfereaza in "dreptul tratatelor" nu sunt intotdeauna absolute sau fixe.Asa cum vom vedea Conventia de la Viena pentru Dreptul Tratatelor este chiar flexibila in sensul ca adesea va folosi prevederile particulare ale unui tratat pentru a permite partilor tratatului sa fie de accord ,sa modifice, sa schimbe sau sa excluda reguli 'standard'din dreptul tratatelor.acest lucru cel putin da posibilitatea' legii tratat'aplicabila diferitelor parti sa poata fi schimbata partial pentru a se adapta unei probleme anume.

Ce este un tratat?

Inainte de a examina dreptul tratatelor in detaliu, trebuie sa intelegem ce este un tratat.In general, un tratat poate fi privit ca un accord care obliga in mod legal, creat in mod expres de catre si intre doua sau mai multe subiecte de drept international care sunt recunoscute ca avand capacitatea de a crea tratate. Un tratat este un instrument guvernat de dreptul international si care odata intrat in vigoare oblig partile in mod legal la respectarea obligatiilor asumate , de drept international.In acest sens un tratat creaza drepturi si obligatii distincte de acelea care provin din dreptul national al oricarui stat.Evident, marea majoritate a tratatelor sunt incheiate intre state dar sunt multe exemple si de alte subiecte de drept international", cum ar fi, organizatiile internationale , care pot incheia tratate fie intre ele, fie cu alte state.(Acordul Natiunilor Unite din cadrul acestora si cu SUA din 1947).

Nu exista cerinte formale obligatorii care sa trebuiasca indeplinite pentru a lua fiinta , desi Conventia de la Viena pentru Dreptul Tratatelor 1969 precizeaza ca se aplica numai tratatelor in forma scrisa (Art. 2 VC 1969).Conform dreptului international general, tratatele pot fi orale cuprinse intr-un document scris sau mai multe.La fel, un tratat poate izvori din deliberarile unei conferinte internatioanale , a negocierilor directe bilaterale sau discutii neformale guvernamentale , dintr-un schimb de note sau de scrisori sau pe alte cai pe care partile le pot allege.In cazul privind Delimitarea Maritima si Teritoriala intre Bahrain si Qatar ,1944, problema sa ridicat in sensul ca Bahrain-ul asustinut ca o intalnire inregistrata cu Qatar-ul nu constituie un tratat de drept international.Curtea a considerat in mod diferit ca exista un tratat si a notat ca Art.2 al Conventiei de la Viena privind Dreptul Tratatelor,1969 nu defineste ce anume constituie un tratat si ca problema ar trebui judecata in mod obiectiv.

Este de asemenea evident ca nu exista un set de reglementari pentru un "tratat". Conventia Ligii Natiunilor, Conventia pentru Relatii Diplomatice de la Viena, Charta natiunilor Unite, Statutul Curtii Internationale de Justitie, Actul Unic European si protocolul 1 al Conventiei de la Geneva pentru Protejarea Victimelor Conflictelor Armate Internationale , sunt toate tratate de drept international. Pentru a crea un accord valid si obligatoriu pentru parti, acestea trebuie sa nu aduca vreun beneficiu reciproc sau promisiune contractuala .Un tratat poate crea drepturi sau obligatii doar pentru una din parti. De exemplu, una dintre partile Acordului dintre UK si China a realizat un transfer de teritoriu strain al Uk-ului catre China fara nici o compensatie materiala sau alt quid pro quo.In concluzie, modalitatea in care acordul este formulat si numele dat acestuia de catre parti este irrelevant.actul va costitui un tratat atata timp cat este exista dorinta de a fi considerat legal obligatoriu in sensul crearii de drepturi si obligatii puse in aplicare sub dreptul international si acest lucru trebuie privit obiectiv in conformitate cu natura si continutul acordului si cu circumstantele in care acesta a fost incheiat.

Acte care nu creeaza alte relatii legal obligatorii
.Pentru ca un tratat sa fie creat , este clar ca partile trebuie sa aiba intentia de a crea drepturi si obligatii care trebuie respectate conform dreptului international .Aceasta este o preconditie vitala pentru formarea tratatelor , avand in vedere ca dreptul international nu stipuleaza nici un fel de reguli pentru crearea acestora. De exemplu, comunicarile realizate la sfarsitul intrunirilor summit, declaratiile de politica, comuna a membrilor organizatiilor regionale si corespondenta diplomatica generala nu vor constitui tratate coercitive.La fel se intampla in cazul rezolutiilor Adunarii Generale. Mai mult, este posibil ca statele sa incheie un accord mai complex, incluzand proceduri formale pentru o actiune viitoare fara a face apel la un tratat legal obligatoriu .Acesta a fost, de exemplu cazul Actului Final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa, 1975( Declaratia de la Helsinki), care nu s-a intentionat a avea efectul unui tratat conform dreptului international dar a dat nastere unui intreg set de proceduri formale si institutii.Un indiciu util pentru a stabili daca un accord constituie un tratat sau nu este daca acesta este inregistrat in Art.102 al Chartei Natiunilor Unite. Totusi , este nevoie de prudenta in ceea ce priveste considerarea acestui indiciu pentru ca Secretariatul Natiunilor Unite, va aceepta pentru inregistrare orice document considerat de un stat ca fiind tratat fara a determina daca acesta este statutul lui in dreptul international.La fel, neinregistrarea unui accord in Art.102 nu inseamana ca acel accord nu poate reprezenta un tratat de drept international.

Alte circumstante atipice pentru un tratat ,care creaza obligatii legale  

In forma sa obisnuita, tratatul implica un accord obligatoriu intre doua sau mai multe subiecte de drept international ; dar este de necontestat ca statele in special isi pot asuma obligatii prevazute de dreptul international si pe alte consideratii decat tratatele.Urmatoarele exemple ilustreaza felul in care statele isi asuma obligatii specifice de drept international in circumstante care pot fi usor confundate cu crearea unui tratat dar in realitate implica situatii legale distincte.

Declaratii conform Art. 36(2)al Statutului ICJ

In capitolul 9 mecanismul prevazut in Art.6(2) al Statutului ICJ prin care statele isi pot da unilateral acceptul , in avans, pentru jurisdictia ICJ este discutat in detaliu.Problema este daca aceste declaratii de acceptare conform unui' system optional "pot fi privite ca tratate.Asa cum se va vedea ,legatura consensuala creata de depunerea declaratiilor are effect legal deplin si creaza obligatii legale intre statele care fac asemenea declaratii , indifferent decprcesulin cadrul caruia s-au facut.In acest sens sunt similare tratatelor iar in cazul Nicaragua v. SUA 1984 , ICJ a indicat ca statele nu-si pot retrage declaratiile facute conform Art. 36(2).al Statutului ICJ fara o notificare rezonabila , prin analogie,cu cerinta bunei-credinte din dreptul tratatelor.

Acest 'obiter dicta"in cazul Nicaragua,pare sa sugereze ca declaratiile conform sistemului optional sunt private ca tratate de drept international.Acest lucru nu tine seama de faptil ca asemenea declaratii sunt acte unilaterale nu ca tratatele care sunt bilaterale sau multilaterale. O declaratie obligatorie ramane voluntara in sensul ca poate fi terminata in mod unilateral potrivit termenilor sai fara a atrage responsabilitate internationala indifferent de dorintele celuilat stat.Binenteles, declaratiile pot fi subiectul unor reguli similare in continut cu cele aplicabile tratatelor.(Cazul Nicaragua)., dar asta nu le transforma in tratate de drept.

Declaratiile unilaterale

O problema importanta pentru dreptul international este daca declaratiile unilaterale ale unui stat pot da nastere unor obligatii legale internationale.In cazul Groenlanda de Est 1993, Ministerul Extern al Norvegiei a declarat intr-o discutie cu Ambasadorul danez ca Norvegia n-ar trebui sa aiba probleme in privinta respectarii cerintei daneze de suveranitate asupra Groenlandei de Est .Cand aceasta problema a aparut in fata ICJ, Danemarca a sustinut ca declaratia era obligatorie pentru Norvegia si prevenea orice obiectie fata de cererea daneza. Majoritatea Curtii a decis ca declaratia nu echivala cu o recunoastere a suveranitatii daneze dar reprezenta un angajament legal obligatoriu de a se abtine de la ocuparea Groenlandei.Acest lucru sugereaza ca declaratiile unilaterale pot crea obligatii legale pentru un stat.Din pacate,problema este departe de a fi clara pentru ca, Curtea in acest caz a considerat declaratia norvegiana ca fiind data in schimbul angajamentului danez de a nu se opune pretentiei Norvegiei asupra Spintzbergen. Daca aceasta este interpretarea corecta , atunci nu rezulta nici o obligatie legala dintr-o declaratie unilaterala -Norvegia si Danemarca par sa fi avut un tratat oral obligatoriu in modul normal.

Totusi, deciziile judiciare de mai tarziu, au clarificat intr-o oarecare masura problema , si in cazul Testelor Nucleare ( Australia v. Franta, Noua Zeelanda v. Franta), 1974, Curtea a confirmat ca declaratiile unilaterale ale statelor pot deveni legal obligatorii in anumite circumstante.Esenta acestui caz era ca Australia si Noua Zeelanda aveau o reclamatie impotriva Frantei pentru testele nucleare din atmosfera desfasurate de aceasta in Pacificul de Sud. Inainte de audiere , presedintele francez si ministrul de externe au facut o serie de declaratii din care reiesea clar ca Franta va inceta cu testele in atmosfera iar Curtea a considerat in majoritatea sa ca " este un fapt recunoscut ca declaratiile facute prin acte unilaterale privind situatii de fapt sau de drept , pot avea efectul crearii unor obligatii legale." Deci daca aceasta este intentia unui stat atunci cand face o declaratie unilaterala ca aceasta sa devina obligatorie , este sufficient pentru a I se conferi caracterul unei obligatii legale.Mai mult, opinia majoritara arata clar ca nu ste necesar quid pro quo, nici acceptarea , replica sau reactia oricarui alt stat. Este sufficient ca declaratia sa fie facuta publica cu intentia de a fi obligatorie fie in forma scrisa sau orala.

Aceasta decizie a fost criticata pe motive ca dovada existentei unei asemenea reguli de drept despre obligativitatea declaratiilor unilaterale nu era clara asa cum, Curtea a sugerat.Pe de alta parte,nu exista nici o dovada ca statele au devenit precaute in procedura declaratiilor sau a hotararilor publice din cauza temerii ca se vor obliga pe viitor si poate ca impactul practic hotararii Curtii a fost exagerat.Curtea a aratat clar ca vor fi necesare dovezi evidente inainte ca declaratiile unilaterale sa aiba effect obligatoriu si mai mult, ca orice declaratiecare va restrictiona suveranitatea sau libertatea unui stat trebuie privita cu o precautie deosebita.In cazul Testelor Nucleare, a fost semnificativ faptul ca declaratiile Frantei au fost facute in momentul in care aceasta era subiectul unei actiuni in justitie.Ca urmare, in cazul Disputa Frontierei, (Burkina Faso v. Mali), plenul Curtii a confirmat posibilitatea ca declaratiile unilaterale sa creeze obligatii legale dar a avertizat ca acest lucru ar trebui sa aiba loc numai cand exista dovezi clare ca este o intentie de a fi legal obligatorii.In acest caz, o promisiune facuta de seful statului Malian nu a indeplinit conditiile din moment ce a fost facuta in cadrul unor negocieri bilaterale si nu intr-un context mai larg, ca si in cazul Testelor Nucleare. La fel in cazul Aplicarii conventiei pentru Pedepsirea si Prevenirea Crimelor de Genocid, (Bosnia si Hertegovina v. Serbia si Muntenegru).2007, majoritatea a sustinut ca declaratia facuta de noile autoritati sirbe care condamna atrocitatile din Bosnia nu putea fi considerata ca o asumare a responsabilitatii pentru asemenea actiuni, Curtea notand ca declaratia are mai degraba caracter politic decat legal. Desi vice-presedintele Al-Khasawnen a dezaprobat in mod special aceasta constatare in cazul Bosnia , considerand ca declaratia era si a fost facuta cu intentia de a avea effect legal., opinia majoritara este conforma cu jurisprudenta anterioara a Curtii care a subliniat nevoia de certitudine inaintea atribuirii efectului legal unor declaratii facute intr-un context non-legal.

Ceea ce este calr este ca declaratiile unilaterale sau multilaterale pot fi izvorul unor obligatii legale pentru statele care si le-au asumat , desi este probabil ca acest lucru nu se inatmpla decat in circumstante exceptionale.Desigur, chiar daca asemenea declaratii sunt obisnuite in dreptul international , ele nu sunt considerate a fi tratate.

Acte legal obligatorii in dreptul national

Nu toate acordurile legal obligatorii incheiate de state ( sau alte organizatii internationale),pot fi considerate a fi tratate.Statele, au de obicei competenta de a actiona ca subiecte de drept legale in dreptul national al altor state si pot intra intr-o varietate de relatii legale care nu au nici o legatura cu dreptul international.De exemplu, statele pot incheia contracte legal obligatorii cu alte state , companii si chiar persoane fizice.Un contract intre Statul A si Compania X ( o companie inregistrata in Statul B) pentru aprovizionarea cu ciment , nu va fi considerat a fi un tratat- va fi un contract obisnuit guvernat de dreptul national la alegerea partilor , fie dreptul statului A sau B. Ideea este ca statele nu sunt limitate in crearea obligatiilor legale pentru ele insele pe plan international.Ele pot actiona ca orice alte personalitati juridice, intrand in relatii legale pe plan national.Dar numai atunci cand aceste obligatii au efecte in dreptul international , izvorul acelei obligatii poate fi privit ca fiind un tratat.

Statele incheie adesea contracte de concesionare cu anumite companii prin care celor din urma li se acorda drepturi exclusive de a dezvolta si exploata resursele naturale ale unui stat. Bune exemple in acest sens sunt primele contracte privind exploatarea petrolului intre Iran si Compania Anglo-Iraniana, si intre Libia si Texaco.In cazul Companiei de Petrol Anglo- Iraniana , Curtea a indicat ca aceste acorduri nu pot fi considerate tratate pentru ca saunt simple contracte.Apare intrebarea, daca aceste contracte creaza obligatii legale potrivit dreptului international.Ca urmare, decizia in cazul Texaco v. Libia 1977, confirma faptul ca anumite contracte concesionare pot fi privite ca "internationalizate", astfel ca drepturile si obligatiile care decurg din ele sunt calauzite de principiile dreptului international.Daca , contractul are aceasta forma, este un accord care are effect in dreptul international si ar trebui privit ca pe un tratat.Deci este un tratat incheiat intre un stat si o companie ultima avand capacitatea de a incheia un tratat in scopurile precise cuprinse de acel accord.Cu alte cuvinte , esenta unui tratat nu este identitatea partilor ci esenta obligatiilor create si dreptul care le guverneaza.

Acte care dau nastere dreptului cutumiar

Cel mai evident exemplu este participarea statelor la discutii si apoi votul care duce la adoptarea unei rezolutii a Adunarii Generale a Natiunilor Unite.Totusi nu trebuie uitat faptul ca practica statului care poate include si adoptarea rezolutiilor Adunarii, poate da nastere normelor de drept cutumiar.In acest sens, foarte general, toate activitatile statelor pe plan international pot avea semnificatii legale.Actele care nu pot sa dea nastere unor obligatii legale, pot contribui in cele din urma la formarea dreptului cutumiar.

Conventia de la Viena privind Dreptul Tratatelor, 1969

Conventia a fost adoptata de Conferinta de la Viena din 1969 , si a intrat in vigoare in Ianuarie 1980. Conventia nu are efecte retroactive (art 4), si deci nu se aplica tratatelor incheiate inainte de intrarea sa in vigoare si statelor care au devenit obligate de Conventia de la Viena in sine.

Pentru partile acesteia, Conventia a stabilit multe probleme dificile dar, la fel ca si-n cazul tuturor actelor care devin tratate , multe din prevederile sale reflecta un compromis mai degraba decat un principiu legal.In consecinta, un numar de prevederi ale Conventiei, sunt in mod deliberat flexibile si pot da nastere diferitelor reguli care sunt exprimate in tratatul la care Conventia se aplica.Pe scurt, Conventia este privita ca o incercare de success de a clarifica o arie de drept international care este vitala pentru functionarea intregului sistem legal.

Definitii si excluderi(exceptii)

Conventia de la Viena nu se aplica tuturor tratatelor internationale. Reiese clar din Art. 1 si 2 , ca, Conventia se aplica numai tratatelor intre state si numai tratatelor in forma scrisa , guvernate de dreptul international. Aceasta ultima excludere, " guvernate de dreptul international", are sensul ca un instrument legal nu poate fi privit ca tratat decat daca opereaza conform dreptului international. Totusi, tratatele incheiate intre state si alte personae juridice sau intre acestea singure, sunt excluse din prevederile Conventiei precum sunt si tratatele orale. O Conventie separata se aplica in cazul acestora. De asemenea, Conventia de la Viena nu se ocupa de succesiunea statelor la incheierea tratatelor, pentru aceasta exista de asemenea o alta Conventie.Daca niste organizatii non-statale sunt parti la un tratat multilateral, relatiile dintre state conform acelui tratat multilateral vor fi guvernate de Conventia de la Viena.1969(art3).si Conventia din 1986 a Tratatelor intre Organizatiile Internationale( art.73). Cu alte cuvinte, faptul ca non-statele sunt parti la tratat nu impiedica aplicarea Conventiei de la Viena, acelui tratat pentru statele care acceptasera Conventia de la Viena.

Conventia de la Viena si dreptul cutumiar

Ca si in cazul tratatelor, Conventia de la Viena, reglementeaza doar relatiile dintre acele state care sunt parti la Conventie.In acest sens, dreptul tratatelor asa cum reieise din Conventie , se aplica doar relatiilor legale dintre state conforme unui tratat icheiat dupa intrarea in vigoare a Conventiei si cand statele sunt parti la Conventie.Cat pentru celelalte state (si tratate), guverneaza regulile dreptului cutumiar international. Totusi, acest lucru nu inseamna ca non-partile la Conventie neaparat vor avea obligatii legale diferite in legatura cu aplicarea si interpretarea tratatelor.Conventia de la Viena, a grabit formarea unui nou drept cutumiar in termini similari prevederilor Conventiei sau chiar a codificat dreptul cutumiar existent.

Relatia exacta dintre Conventia de la Viena si dreptul cutumiar international este o problema controversata pentru ca este dificil sa identifici précis acele prevederi ale Conventiei care fac parte si din dreptul cutumiar si inca mai dificil sa determini dac o prevedere era déjà parte a dreptului cutumiar inainte de Conventie, sau face parte doar acum datorita nevoii de a exista in practica impusa de Conventie. Altfel spus, numeroase hotarari ale ICJ, au clarificat opinia generala si urmatoarele aspecte sunt clare:

Coventia protejeaza aplicarea dreptului cutumiar international. De aceea ,in Art.3 si 4 , Conventia prevede ca nimic nu trebuie sa preintampine aplicarea regulilor stabilite de Conventie tratatelor care nu se incadreaza scopului Conventiei , daca aceste reguli exista "independent de Conventie"- in cadrul dreptului cutumiar. Aceste prevederi arata clar( Art 43) ca, Conventia de la Viena este in parte o codificare adreptului cutumiar international -si de aceea obligatiile specifice for fi obligatorii pentru non-parti.- si in parte o dezvoltare progresiva a acelui drept.Desigur, in timp, acele parti ale Conventiei de la Viena care reprezentau o 'dezvoltare progresiva' s-au dezvoltat chiar in drept cutumiar.!In

cazul Opiniei Consultative asupra Zidului Palestinian ,2004 si cazul Privitor la Conventia de Prevenire si Pedepsire a Crimelor de Genocid( Bosnia si Hertegovina v Serbia si Muntenegru) de ICJ in 2007.Similar, aspecte mai procedurale ale Conventiei precum regulile legate de capacitate,(Art 6), effectul unui accord neautorizat incheiat de un reprezentant ( Art 8), observarea tratatelor (Art.27) po fi privite de asemenea ca pe o codificare a dreptului cutumiar.Binenteles, nu este posibil sa identifici cu siguranta toate prevederile Conventiei care au codificat dreptul cutumiar international sau care acum il reprezinta.In orice caz, pe masura ce numarul semnatarilor Conventiei creste, nevoia de a identifica "prevederile de drept cutumiar" scade.

Initierea tratatelor

Prevederile Partii 2 a Conventiei de la Viena contine reguli care au legatura cu, crearea tratatelor de drept international.In acest cadru exista probleme legate de autoritatea reprezentantilor statelor conformitatea statului cu propria lege , intrarea in vigoare , semnarea si ratificarea. Se va considera ca marea parte a materialului din aceasta Parte a Conventiei are legatura cu aspectele procedurale ale formarii unui tratat. Din acest motiv , aceasta este o parte unde multe dintre articolele Conventiei sunt schitate in asa fel incat sa duca la o regula alternativa daca o asemenea regula a fost expres incorporata intr-un tratat anume .

Autoritatea de a incheia tratate

Este o problema de drept national al fiecarui stat sa decida care entitate sau gvernare oficiala este competenta sa incheie tratate internationale in numele sau.De exemplu, in UK, tratatele sunt incheiate de Coroana, - Guvernul din UK cu Prerogativa Regala- si nu e nevoie sa fie ratificate sau acceptate de Parlament ( in afara cazului in care se prevede altfel). In SUA, tratatele au nevoie de acordul a cel putin doua treimi a Senatului , dar Presedintele poate incheia "acorduri executive "( care in dreptul international reprezinta tot tratate obligatorii), fara a fi nevoie sa consulte nici o alta institutie.

Trebuie reamintit ca acestea sunt prevederi de drept national si de obicei afecteaza validitatea tratatului numai pe plan national. Conform Art.46 al Conventiei , un stat poate pretinde o incalcare a dreptului intern privind competenta de a crea tratate si acesta este un motiv de invalidare a consimtamantului sau fata de tratatul international 'in afara cazului in care violarea a fost manifestata si privea o regula de drept intern de importanta fundamentala'.Cu alte cuvinte , simpla ne-conformare cu dreptul national nu este suficienta pentru a invalida acordul statului fata de un tratat.Acest lucru se va intampla numai daca aceasta ne-conformare priveste ' o regula fundamentala' si se manifesta ca fiind 'evident fata de orice stat care este guvernat . in conformitate cu practica normala.'(Art46,(2)). Se pare ca dreptul international refuza sa accepte o reclamatie de lipsa a acordului pe aceste motive chiar si-n cele mai cunoscute cazuri.Deci daca acordul este dat in numele unui stat de catre organul competent conform dreptului international , atunci alte probleme sunt irelevante.Aceasta a fost pozitia adoptata de judecatorul Huber in cazul Rio Martin si a fost sustinuta de hotararea Curtii in cazul Groenlandei de Est cand majoritatea a respins plangerea Norvegiei in sensul ca Ministerul sau de Externe nu era competent conform dreptului national sa incheie acordul respectiv.In cazul Delimitarii Teritoriale Maritime (Qatar v Bahrain)1994, Curtea a respins argumentul ca 'Doha Minutes" nu era un tratat decizand ca era irrelevant faptul ca Ministerul Extern al Bahrain n-ar fi avut autoritate constitutionala de a incheia un tratat per se. Existenta unui tratat valid trebuie considerate in mod obiectiv.Aceste cazuri sunt conforme Art 27 al Conventiei , respectiv, un stat poate invoca dreptul national ca baza a nerespectarii oricarei obligatii din orice tratat.

Deci presupunand existenta unui stat sau guvernari legitime ,problema daca orice persoana particulara sau institutie are dreptul sa actioneze in numele acelui stat este guvernata de doctrina 'puterii depline'.O 'putere deplina' este un simplu document formal continand autoritatea data de un stat reprezentantilor sai (diplomati, primul ministru).de a incheia tratate in numele sau.Practica moderna este in sensul de a imparti asemenea puteri depline formale si acest lucru este recunoscut de Conventie.Conform Art.7 o persoana poate fi considerata ca autorizata sa incheie un tratat in numele unui stat daca are puteri depline sau reiese din practica statului ca acea persoana reprezinta statul si afost investita cu puteri depline.In orice caz, potrivit Art.7(2), anumite persoane sunt in drept sa reprezinte un stat fara a avea puteri depline , cum ar fi, sefii de state, , ministerele de externe, si delegatii la conferintele internationale intrunite in scopul de adopta tratate. Conform Art. 8, acordul pentru un tratat este fara effect legal daca este dat de o persoana neautorizata in afara cazului in care dupa aceea este confirmat de un stat.

Conventia deci, stabileste regulile prin care trebuie sa determinam cine are competenta potrivit dreptului international sa incheie tratate care vor fi valide indifferent de pozitia dreptului national pentru ca dreptul international este putin probabil sa invalideze un tratat pe motive de neconcordanta cu regulile dreptului intern.

Modalitati de aprobare si de intrare in vigoare a tratatelor

Inainte ca un tratat sa poata crea obligatii legale pentru un stat , doua conditii distincte trebuie indeplinite.Prima este ca statul trebuie sa fie de accord sa se angajeze in acel tratat , si a doua este, daca statul si-a dat acordul la acesta , nu inseamna ca tratatul devine automat obligatoriu. Va devei automat obligatoriu, daca tratatul a intrat in vigoare potrivit propriilor termeni.Din punct de vedere practic, intrarea in vigoare -data la care incepe efectul legal al unui tratat- de obicei are loc dupa o perioada de timp dupa ce partile care negociaza si-au dat acceptul. De exemplu, in ianuarie 1989 , peste 100 de state au semnat Conventia pentru Legea Marilor , dar acest tratat n-a intrat in vigoare decat in noiembrie 1994, la un an dupa ce 60 de state l-au ratificat. Acestea sunt doua etape diferite de acceptare a tratatelor ca instrumente legal obligatorii : acceptul si intrarea in vigoare.

a)Acceptul . Art.11 al Conventiei, stipuleaza ca acceptul unui stat de a fi obligat printr-un tratat poate fi exprimat prin "semnatura, schimb de instrumente constituind tratate , ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea sau orice alta modalitate aprobata."Evident, prevederea este deschisa desi cuprinde cele mai utilizate modalitati prin care un stat isi poate da acceptul la un tratat.In Art.12-17 , sunt prezentate pe larg aceste modalitati.

Ratificarea este un process prin care un stat isi confirma intentia de a fi legat printr-un tratat care anterior a fost semnat , acordul neavand effect pana la ratificare.De obicei, tratatul insusi va indica daca semnatura sau ratificarea sunt modalitatile necesare pentru un accept si acest fapt este recunoscut de Art.12 si 14.Totusi, daca tratatul in sine nu face asemenea precizari, atunci se pune problema daca este suficienta semnatura sau e nevoie de ratificare .Conventia de la Viena trateaza problema numai superficial aratand ca metoda potrivita de a da acceptul este referirea la intentia partilor , iar daca reprezentantul unui stat declara ca semnatura este suficienta pentru ratificare, acest fapt are prioritate. Dar majoritatea tratatelor precizeaza pasii exacti care trebuie urmati pentru a se da acceptul.Conventia privind dreptul Marilor, de exemplu, arata clar ca ratificarea si nu semnatura indica acceptul de a fi legat prin tratat.

Statele care nu participa la negocieri pentru incheierea unui tratat de obicei isi exprima acceptul prin 'adeziune.'(Art.15). Mai mult, desi exista indoiala , statele pot incheia un tratat care nu a intrat inca in vigoare.

b) Intrarea in vigoare. Conform Art.24 al Conventiei de la Viena , un tratat intra in vigoare 'in felul si la data prevazuta sau cum statele au negociat'. De exemplu, in cazul Tratatului privind dreptul Marilor din 1982 , Conventia a intrat in vigoare un an mai tarziu dupa depunerea celui de-al 60-lea tratat spre ratificare sau adeziune, in noiembrie 1994, 12 ani dupa ce tratatul a fost finalizat si propus pentru ratificare. In aceste cazuri , cand tratatul nu-si specifica regulile proprii Art.24(2), al Conventiei de la Viena indica, faptul ca tratatul va intra in vigoare de indata ce acceptul de a se obliga prin acesta a fost stabilita de catre toate statele negociatoare.

Conform Art. 18 un stat este legal obligat 'sa se abtina de la acte care ar afecta obiectul sau scopul tratatului 'in perioada dintre semnare si ratificare(daca este ceruta), pana se indica , ca nu va fi parte la tratat , si de asemenea in perioada dintre acordul de a fi obligat si intrarea in vigoare a tratatului , prevede ca ultima nu trebuie amanata. .in mod nejustificat. Daca ar fi asa, ar insemna faptul ca un tratat devine legal obligatoriu de indata ce acordul a fost dat indifferent de momentul intrarii sale in vigoare. In schimb, tratatul contine o obligatie de a nu actiona (in mod deliberat) pentru a afecta scopul tratatului.Desi aceasta obligatie este esparata de tratatul in sine, nu exista cazuri clare de violare a cestei obligatii de catre vreun stat.

Partea a 2-a a Conventiei de la Viena da clar prioritate termenilor oricarui tratat care determina ce reguli se vor aplica incheierii acestuia ca tratat legal obligatoriu.Regulile intr-un tratat legate de intrarea in vigoare proprie, nu pot fi considerate legal obligatorii conform acelui tratat. Acest lucru se intampla pentru ca tratatul care le contine nu ar fi intrate inca in vigoare.Asemenea reguli sunt logic anterioare unui tratat si se pare ca validitatea lor este stavilita de actul semnarii tratatului si participarea la negocierile care dau nastere unui tratat.

Scopul unei obligatii legale

Conventia de la Viena arata in mod clar in legatura cu scopul legal al unei obligatii , ca statul accepta aceste obligatii cand isi exprima in mod expres acordul sa se oblige prin acel tratat si cand tratul a intrat in vigoare.Aceste probleme sunt de natura procedurala pentru ca ne indica cum continutul unei obligatii dintr-un tratat este aplicat unui caz particular.Trebuie luate in considerare si regulile subiective asa cum arata doctrina jus cogens.

Regulile fundamentale

Art.26 al Conventiei arata regulile fundamentale ale dreptului international.Deci, 'orice tratat in vigoare este obligatoriu prin buna credinta asupra partilor si trebuie pus in aplicare cu buna-credinta de catre acestea.'Aceasta este regula pacta sunt servanda , care exprima esenta calitatii obligatorii a tratatelor si fara de care n-ar putea functiona sistemul de drept al tratatelor.Regula aceasta este una de drept cutumiar.La fel, Art.27 al Conventiei stipuleaza ca reguli de drept national nu pot fi invocate pentru nerespectarea unei obligatii dintr-un tratat si acest lucru protejeaza obiectivitatea validitatii dreptului international ca system de drept distinct fata de legile interne ale oricarui stat.Ca urmare, nerespectarea unei obligatii legale dintr-un tratat implica responsabilitatea internationala.(Interpretarea cazului Tratatelor de Pace, cazul Barajului Dunarii ), chiar daca actul prin care se incalca tratatul este in conformitate sau ceruta de dreptul national.

Rezervele

In negocierile care dau nastere unui tratat bilateral , cele doua state participante pot sa nu fie de accord cu termenii specifici ai unui tratat care le obliga.Daca se intampla asa ele pot renegocia tratatul pentru a ajunge la un compromis sau pot abandona acel tratat . In tratatele multilaterale , este putin probabil ca toate partile sa fie de acord cu toate prevederile si sa fie rezolvate toate dezacordurile prin schimbarea obiectului sau subiectului proiectului propus. De aceea, dreptul international recunoaste ca statele pot devein parti lae unui tratat fara sa accepte toate prevederile acestuia.Acest lucru este realizat prin 'rezervele 'la un tratat iar efectul si validitatea acestora este cuprinsa in Conventia de la Viena.

Rezervele pot fi privite ca declaratii unilaterale facute de un stat in momentul in care isi da acceptul de a fi obligat si care au scopul de a modifica sau exclude unele obligatii legale din tratat.In unele cazuri rezervele pot sa nu fie eficiente (nu pot exclude sau modifica o obligatie)pana nu-a fost acceptate partle tratatului, dar aceasta nu-i modifica , caracterul essential de a fi unilateral. Asa-zisele 'declaratii interpretative'prin care un stat face o declaratie privitoare la momentul semnaturii,etc, nu sunt rezerve conforme Conventiei.Asemenea declaratii sunt puncte de vedere ale unui stat cu privire la suiectul unui tratat mai degraba decat sa fie o incercare de derogare de la efectul legal deplin al prevederilor sale.Evident, diferenta dintre asemenea declaratii si rezeve este foarte mica si va fi o problema de interpretare in fiecare caz(cazul Anglo-Francez al Platoului Continental).Comentariul General al Comitetului Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului ,cu privire la efectul rezervelor facute de Conventia Internationala Pentru Drepturile Civile si Politice , distinctia dintre reserve si declaratiile interpretative ar trebui facute potrivit intentiei unui stat , mai degraba decat forma unui instrument judiciar.Daca o declaratie, indifferent de denumirea sa sau titlu se presupune a exclude sau modifica efectul legal al unui tratat in aplicarea sa de catre un stat , constituie o rezerva.In mod contrar ,daca asa-numitele reserve nu contin sensul prevederii perceput de catre un stat dar nu exclude sau modifica acea prevedere aplicata de catre stat nu pot fi considerate reserve.

Inaintea Conventiei de la Viena din 1969, a existat un dezacord fata de efectul rezervei acordului unui stat la un tratat multilateral. Abordarea adoptata de practica Ligii Natiunilor Unite a fost aceea ca daca un stat face o rezerva la un tratat multilateral ,acea rezerva trebuie sa fie acceptata de toate celelalte parti la tratat.Daca nu se intampla asa atunci statul care a facut rezerva nu poate fi considerat ca parte la tratat nici chiar daca restul statelor au acceptat rezerva.Aceasta regula de unanimitate a fost creata pentru a asigura integritatea si uniformitatea unor obligatii cuprinse in tratatele multilaterale in special cele legate de probleme care necesita crearea unui regim sigur si uniform.Totusi, in practica altor state, in special cele din Uniunea Pan-Americana o asemenea abordare a fost considerata rigida pentru ca excludea multe state de la incheierea unui tratat cand rezervele lor aveau prea putina legatura cu scopul tratatului. A existat astfel o tensiune intre mentinerea uniformitatii obligatiilor izvorate din tratate si incurajarea unei participari cat mai largi la 'crearea legilor'chiar si daca existau probleme la care nu puteau ajunge la un accord.

In 1950 cand cateva state au incercat sa faca reserve la Conventia pentru Prevenirea si Pedepsirea Crimei de Genocid 1948, Adunarea Generala a cerut o Opinie Consultativa ICJ pentru ca rezervele sa aiba effect legal.In aceast caz, Curtea a fost solicitata sa aprecieze daca un stat poate fi parte la un tratat multilateral sau chiar daca a facut o rezerva care este contestata de celelalte parti si , care este efectul legal al unei reserve pentru acele state care au acceptat sau respins rezerva. Curtea a decis cu majoriatate in favoarea abordarii Pan-Americane.Un stat poate fi considerat parte la tratat chiar daca rezerva sa nu a fost acceptata de toate statele atata timp cat acea rezerva este 'compatibila cu obiectul si scopul Conventiei'.Pe de alta parte, daca un stat obiecteaza la rezerva unui alt stat se poate considera ca statul rezervatar nu a fost parte la tratat. Aceste consideratii au devenit subiectul unei reguli adoptate de Conventia de la Viena.Conventia prevede dupa cum urmeaza:

Conform Art. 19, un stat are dreptul sa faca rezerve la un tratat multilateral in afara cazului in care sunt interzise orice reserve, sau este interzisa rezerva care s-a incercat sa se faca sau daca aceasta este incompatibila cu obiectul sau scopul tratatului. Ca urmare, rezerva interzisa nu are effect legal si termenii tratatului la care acea rezerva face referire se aplica in toatalitate pentru toate partile.Este ca si cum rezerva respectiva n-ar fi fost facuta.In Comentariul General al Comitetului pentru Drepturile Omului , s-au identificat potentialele reserve la Conventia Internationala pentru Drepturile Omului care sunt interzise in acest caz pentru ca rezervele respective incalcau reguli jus cogens si rezerve le facute unor drepturi specifice protejate a caror incalcare ar fi incompatibila cu scopul si obiectul Conventiei.Lista poate fi extinsa ,demonstrand cum aceste reguli procedurale la adresa rezervelor pot fi cruciale pentru asigurarea eficientei unui tratat multilateral. Astfel pentru unele tratate (de exemplu cele care protejeaza drepturile omului) unui stat I se poate cere sa accepte o intelegere ca o conditie de a fi parte la acel tratat.O rezerva care respinge jurisdictia obligatorie a unui tribunal care rezolva o disputa poate fi in anumite circumstante incompatibila cu scopul si obiectul tratatului.

Conform Art. 20(1) o rezerva autorizata expres prin tratat nu necesita acceptarea unui alt stat-parte (in afara cazului in care este prevazut altfel). Statul rezervatar este parte la tratat si obligatiile sale sunt modificate potrivit termenilor rezervelor in relatiile cu celelalte parti.

Conform Art.20(2), daca rezerva este facuta de un numar restrans de state negociatoare si obligatiile tratatului urmeaza a fi acceptate in toatalitate de partle tratatului atunci rezerva necesita aceptul din partea acelor state.Cu alte cuvinte, pentru acele tratate care creaza un set uniform de obligatii regula unanima are prioritate.Un stat a caror reserve sunt acceptate de toate statele este o parte la tratat in termenii rezevei , pe cand un stat ale carui reserve este respinsa de un stat nu poate fi parte a celui tratat deloc.Ar trebui sa reiasa din istoricul negocierii daca acel tratat face parte din aceasta categorie speciala. Tratatele multilaterale generale nu vor fi in mod normal guvernate de aceste prevederi ci de cele din Art.20(4).

Conform Art. 20(3), o rezerva la un tratat care constituie un instrument al unei organizatii internationale trebuie acceptata de un organ competent al acelei organizatii inainte de avea un effect legal.

Conform Art.20(4), daca rezerva nu este interzisa sau expres permisa si tratatul multilateral nu este unul din cazurile speciale atunci :- Acceptarea rezervei unui stat de catre alt stat inseamna ca tratatul multilateral intra in vigoare pentru toate partile sale.Deci, daca Statul A face rezerva la Conventia X si Statul B o accepta, Statul A si B sunt parti la Conventia X in relatiile dintre ele.Tratatul este in vigoare intre cele doua state asa cum a fost modificat pentru ambele parti de catre termenii rezervei.(Art 21).

- Refuzul rezervei unui stat de catre alt stat nu impiedica intrarea in vigoare a tratatului atat pentru statul rezervatar cat si pentru cel care a refuzat rezerva in afara cazului in care o dorinta contrara expres exprimata de catre statul protestatar .Deci, daca un stat A face o rezerva la Conventia X si statul B o respinge , Conventia X este in vigoare atat pentru satul A cat si B atata timp cat statul B nu declara expres contrariul. Acest fapt are un sens mai larg decat in cazul Genocidului.In timp ce Conventia de la Viena respinge cu unanimitate regula per se , prevede ca ,chiar daca un stat obiecteaza la o rezerva , tratatul multilateral tot ramane in vigoare pentru acesta si statul rezervatar.Cu alte cuvinte, regulile Conventiei de la Viena incurajeaza puternic extinderea participarii la tratatele multilaterale.

-Binenteles daca statul protestatar a declarat ca nu considera statul rezervatar ca parte la tratat atunci tratatul respective nu poate guverna relatiile dintre cele doua state.Tratatul nu va fi in vigoare pentru parti desi va fi in vigoare pentru relatiile acestora cu alte state. Totusi,daca intrarea in vigoare a tratatului pentru cele doua state nu este obiectata de statul protestatar , atunci tratatul va guverna relatiile lor inter se, doar pe baza prevederilor potrivit carora 'rezerva nu se aplica intre state dincolo de termenii acesteia.'(Art.21).Aceasta ultima prevedere a starnit multe controverse.

Exemplu:

Martin Dixon International law 6^th edition Oxford university press."In ceea ce priveste aluzia la "natiuni civilizate" ,ea probabil se refera la excluderea considerarii sistemelor legale "primitive" sau "subdezvoltate", si nu se face prin aceasta referire la statutul economic sau politic al diferitelor state.Aceste aspecte sunt astazi neesentiale si pot fi ignorate.