Dezvoltarea dreptului comparat

DEZVOLTAREA DREPTULUI COMPARAT

l. Consideratii introductive

Dreptul comparat, asa cum il intelegem noi astazi este o stiinta dintre cele mai moderne, desi au existat autori care au afirmat ca este una din cele mai vechi discipline. Cu privire la caracterul sau modern sau vechi a existat o adevarata controversa, care este in cele din urma justificata.

Dupa cum explica marele autor Leontin-Jean Constantinesco¹, a stabili daca dreptul comparat este o stiinta noua sau veche depinde de punctul de vedere in care te plasezi si de conceptia ce o ai despre dreptul comparat. Daca reduci dreptul comparat la operatiunea prin care spiritul apropie lucruri asemanatoare atunci dreptul comparat poseda cu siguranta o origine indepartata. Din contra, daca prin comparare se intelege un demers gandit in cadrul unei apropieri sistematice, atunci este sigur ca nasterea a fost atat de grea incat doar oamenii generatiilor mai noi au putut s-o vada infaptuindu-se.

Cunoasterea dreptului strain a inceput inca din Antichitate, dar cu greu se poate afirma ca anticii aveau constiinta dreptului comparat. Era vorba mai degraba de o micro-comparare, la scara redusa si pe care o realizau mai mult profesorii de drept.

Dezvoltarea sau istoricul dreptului comparat poate sa fi avut loc intr-o perioada foarte lunga de timp, incepand cu codificarea lui Justinian, sau foarte scurta, dupa cum ne raportam la cele relatate mai sus. Problema nu poate fi insa privita intr-un mod asa de radical.

in realitate, dezvoltarea dreptului comparat ca stiinta, asa cum il studiem in prezentul manual, a parcurs trei mari etape:

1. Prima perioada (1800-1850).

2. A doua perioada (1850-1900).

3. A treia perioada (1900-1950).

Restul evenimentelor considerate a face parte din istoricul sau, incepand din Antichitate si pana in prezent, nu au facut decat sa-i pre­gateasca aparitia si dezvoltarea.

2. Istoricul dreptului comparat

Pentru a intelege istoricul dreptului comparat trebuie analizate in acelasi timp trasaturile si istoricul diferitelor sisteme juridice cunoscute.

Principalele sisteme juridice, impartite conform regulilor dreptului comparat ce vor fi studiate in capitolele ce urmeaza, sunt:

familia de drept romano-germanic;

familia de drept common law;

familia de drept islamic;

dreptul asiatic;

dreptul ebraic.

Familia de drept romano-germanic se intemeiaza pe cel mai mare si mai organizat sistem de drept cunoscut vreodata, dreptul roman.

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduita instituite sau sanctionate de statul roman si constituite intr-un sistem extrem de vast si complex format din numeroase ramuri si institutii juridice.

Aceste ramuri si institutii juridice au cunoscut un proces continuu de transformare si interconditionare, in cadrul unei evolutii care se incepe odata cu epoca de formare a orasului Roma (754 i.e.n.) si se termina cu moartea imparatului Justinian (565 e.n.).

Pentru prima data in istoria omenirii romanii au reusit sa creeze un sistem unitar de concepte prin intermediul carora sa traduca interesele fundamentale ale societatii romane. Limbajul juridic creat de romani a reusit sa se remarce printr-o exceptionala precizie, oferind simetrie constructiilor juridice si reprezentand instrumentul ideal al gandirii juridice. Alte sisteme de drept antice (babilonian, iudaic, egiptean) nu au reusit sa dezvolte o terminologie juridica bine conturata, distincta de limbajul comun.

Stiinta dreptului roman a creat in epoca sa de apogeu un sistem de concepte, categorii abstracte, sinteze de o impresionanta amploare, a formulat principii generale si a sistematizat pe baza lor intreaga materie. Astfel, multe din conceptele si categoriile juridice actuale isi au originea in dreptul roman (ex.: conceptul de obligatie contractuala, transferul sau stingerea obligatiilor, termenul, conditia, reprezentarea succesorala etc.).

Dreptul roman s-a aplicat, ca drept impus de stat, pana la moartea lui Justinian, in 565, cand s-a incheiat istoria statului si dreptului roman. Opera de codificare a lui Justinian reprezinta un moment de referinta in mentinerea si dezvoltarea sa ulterioara. Dupa acest moment, dreptul roman a devenit fie cutuma autonoma, fie drept receptat, in partile nesupuse dominatiei Imperiului Roman, influenta dreptului roman nu a patruns pe caile clasice. Asa se explica faptul ca normele cutumiare ale germanilor din nord existau de sine statator. Aceste cutume erau transmise pe calea practicii institutiilor de aplicare a dreptului, fiind confuze din punct de vedere terminologic, mai putin evoluate decat dreptul roman. Ele erau concepute de popor in mod direct si aplicate de adunarile populare.

Biserica a avut un rol important in raspandirea dreptului roman, in special in privinta raspandirii uniforme, nu numai in teritoriile foste parti ale Imperiului Roman, pe care locuiau populatiile romanizate, dar si in teritoriile unde suveranitatea Imperiului Roman nu a fost exercitata, dar a fost introdusa sau acceptata religia crestina, biserica devenind universala in Evul Mediu european.

Desi, oficial, biserica manifesta opozitie fata de dreptul si educatia romana, care erau considerate pagane, totusi, prin prelati, biserica a pastrat limba si cultura romana, inclusiv cultura juridica. Aceasta in conditiile in care asupra culturii romane si-a exercitat o puternica influenta cultura greaca, ajungand chiar sa o domine detasat, insa dreptul grec nu a reusit sa se impuna asupra sistemului de drept roman.

Familia de drept romano-germanic este caracterizata de:

a)  separatia dintre dreptul public si dreptul privat;

b) unitatea dreptului privat, intelegand prin aceasta existenta unor principii comune fundamentale care stau la baza dreptului civil, dreptului comercial, dreptului international privat;

c) modul de a concepe materia obligatiilor;

d) forma comuna de reglementare, tehnica legislativa;

e)  formalismul anumitor acte juridice;

f)  principiul reglementarii drepturilor subiective. In dreptul englez, judecatorul creeaza dreptul reclamantului din obligatia paratului, care trebuie dovedita, in dreptul romano-germanic, drepturile sunt subiective: proprietarul poate cere restituirea bunului sau in temeiul propriului drept subiectiv ocrotit sau garantat de lege, nu in virtutea faptei ilicite a unei alte persoane.

Datorita caracteristicilor sale deosebite dreptul roman a avut o arie de raspandite foarte mare, influenta sa facandu-se simtita pe toate continentele.

Familia de drept romano-germanica este, la ora actuala, formata pe doi mari piloni: dreptul german si dreptul din tarile scandinave -dreptul austriac, dreptul scandinav, dreptul elvetian, pe de o parte, si dreptul francez/latin, dreptul francez, dreptul italian, dreptul spaniol, dreptul portughez, pe de alta parte.²

Dintre acestea definitorii sunt dreptul german si dreptul francez, ele fiind si sistemele cu cea mai mare influenta asupra evolutiei dreptului comparat.

Familia de drept common law se caracterizeaza prin putinatatea sau chiar absenta codificarii, in avantajul precedentului judiciar si al unei foarte largi libertati de decizie a judecatorului. Cele doua coordonate ale sistemului de drept common law sunt: a trai onorabil, ceea ce si-a gasit expresia in normele de Equity, si a nu vatama pe altul, dand fiecaruia ce este al sau.

Common law s-a format ca un drept cutumiar si judiciar, in care prioritate are precedentul judiciar si procedura. Suveranul englez exercita jurisdictia suprema, dand in fiecare caz o solutie individuala, pe baza unei legislatii particularizate.

De aici s-au dezvoltat doua principii³:

- Parlamentul englez, care reprezinta puterea suverana, nu poate da decat legi individuale, stabilind drepturi concrete, asa-numitele statute, care nu se refera la modul de rezolvare a litigiilor; pe de alta parte, tribunalele hotarasc in numele suveranului, deci numai decizia lor, in aplicarea concreta a vointei acestuia, poate constitui o norma de drept.

in prezent, judecatorul englez poate refuza aplicarea unei legi emise de Parlament, daca aceasta nu este conforma cu practica judiciara sau incalca conceptul de Equity.

Ierarhia izvoarelor de drept in sistemul de common law este diferita de cea din sistemul romano-germanic. in vreme ce in sistemul de common precedentul judiciar si cutuma nu sunt izvoare de drept, locul principal in categoria acestora ocupandu-1 legea, in sistemul de common law sunt cunoscute patru izvoare: legea, precedentul judiciar, cutuma imemoriala⁴ si autoritatea doctrinara.

Din regulile esentiale aparute in sistemul common law american, in ceea ce priveste folosirea jurisprudentei ca izvor de drept, mentionam doua mai importante, si anume:

revirimentul de jurisprudenta - instantele superioare pot schimba practica, in aceasta situatie, precedentul instantelor superioare este obli­gatoriu pentru instantele inferioare;

quieta non movere, ceea ce inseamna ca practica schimbata de o instanta nu are valoare decat pentru viitor, ea nu se aplica situatiilor anterioare.

Trasaturile familiei de drept common law sunt:

dreptul englez nu devine norma obligatorie decat atunci cand dobandeste o aplicare jurisprudentiala;

- lipsa diviziunii, cunoscuta in dreptul european continental, in drept public si drept privat; la randul sau, dreptul privat nu este subdivizat in drept comercial, drept civil etc.;

aria restransa de aplicare (Regatul Unit al Marii Britanii, S.U.A, alte cateva teritorii aflate la un moment dat sub dominatie engleza).

Institutiile specifice dreptului englez sunt: contractele, delictele - torts (cunoscute in sistemul nostru ca fiind obligatiile civile -, cvasicontractele, dreptul de proprietate, institutia trust.⁵

3. Precursorii dreptului comparat

Dupa cum am vazut mai sus, dreptul comparat s-a dezvoltat pe parcursul a trei perioade, incepand din secolul XIX. Pentru aparitia dreptului comparat ca stiinta sau metoda, a fost necesara aparitia unei preocupari in randul juristilor, cu privire la dreptul celorlalte state, inaintea celor trei perioade, respectiv inaintea secolului XIX.

Desi munca lor este de o importanta deosebita, acestia nu sunt decat precursori. Opera lor nu poate contrazice faptul ca, in toata aceasta perioada, studiile comparative constituie exceptia, ca o buna cunoastere a sistemelor de drept straine ce sunt pe cale de a se forma este nesigura, ca regulile precise ale metodei comparative nu exista inca. Importanta precursorilor rezida mai ales in faptul ca ei vor sa iasa din cadrul dreptului lor, ca arata un interes sustinut pentru sistemele de drept straine. Astfel, intr-un fel sau altul, ei pun jaloane pentru dezvoltarea a ceea ce va deveni dreptul comparat.

in mod paradoxal, tocmai juristii englezi, in ciuda izolatio­nismului dreptului englez, au fost primii care au facut primele scrieri comparative, intre dreptul englez si alte sisteme de drept. Fortescue a scris intre 1463 si 1471 opera De laudabus legum Angliae si The Governance ofEngland, in cadrul carora a comparat institutii juridice engleze si franceze.

Precursori ai dreptului comparat au fost insa mai multi juristi englezi, francezi, italieni, elvetieni si olandezi.

Cristopher Saint Germain (1460-1540) a incercat si el un studiu comparativ intre common law si dreptul canonic si a realizat o opera de referinta pentru familia de drept common law - Doctor and Student.

William Fulbeck a realizat in anul 1602 o descriere in paralel a sistemelor de common law, roman si canonic, fara a aplica insa vreo metodologie de comparare.

Francis Bacon si Liebnitz au sustinut amandoi ideea unui sistem de justitie universala, ceea ce ar fi permis imbunatatirea dreptului fiecarei tari.

John Selden (1584-1654) a realizat si el o opera de referinta in privinta dreptului comparat, analizand influenta dreptului roman

caci, fara a fi proprietara, persoana care primea dreptul prelua doar profitul. Common Law nu cunoaste, ca dreptul continental, notiunea de frauda de lege. asupra dreptului englez si istoria concreta a dreptului strain, subliniind importanta si necesitatea studiilor comparative. Pentru aceste motive se poate spune ca odata cu Selden a inceput istoria dreptului com­parat. Cea mai importanta lucrare a lui Selden a fost Table talk.

Preocupari privind dreptul comparat au fost si in Scotia, unde Stair publica lucrarea The Imtitutions ofthe Law ofScotland, collated with the Civil, Cannon and Feudal Laws and with the Customs of Neibouring Nations (Institutiile legii scotiene comparate cu legile civile, canonice si federale si cutumele popoarelor vecine).

Cel mai mare comparatist englez din aceasta perioada, este considerat a fi fost Lord Mansfield, care desi nu a practicat foarte mult dreptul comparat, a aplicat institutii descoperite in dreptul strain, ajungand sa improspateze common law, sa-1 faca mai flexibil si mai liberal.

Si in Statele Unite ale Americii apar preocupari pentru dreptul comparat inaintea primei perioade de dezvoltare a acestuia. Thomas Jefferson s-a inspirat din Revolutia Franceza in momentul crearii Constitutiei americane. Adversitatea fata de Anglia din acea perioada s-a facut simtita si in stiinta juridica, ajungandu-se la studierea amanuntita a dreptului francez in vederea imprumutarii institutiilor consacrate de Codul lui Napoleon, in cele din urma comunitatea de limba si obisnuinta juristilor americani cu dreptul englez explica de ce common law a triumfat in S.U.A.

in Franta, abia de la aparitia lui Montesquieu, comparat de unii autori cu Selden, comparatia a trecut din cadrul intern in cadrul extern, de la stadiul empiric la comparatia originala. Prin opera de succes a lui Montesqieu, L'esprit des lois, indata dupa publicarea ei la Geneva in 1748, a avut o mare influenta atat in Europa cat si in Anglia, si in Statele Unite, fiind una din creatiile ce au marcat spiritual secolul cel mai bine. Lucrarea manifesta o mare iubire pentru libertate, o conceptie originala asupra dreptului si guvernarii si o metoda de abordare inspirata. Montesquieu realizeaza prin L'esprit des lois o adevarata revolutie intelectuala, schimband in profunzime abordarea si analiza problemei. De aici inainte nu va mai fi vorba de a discuta dreptul de a guverna din punct de vedere moral sau metafizic, ci de a analiza faptul guvernamental in realitatea sa concreta. in mod special, Montesquieu a folosit metoda comparativa pentru a stabili diferentele dintre sistemele de drept, nu pentru a reda continutul acestora si nici pentru a le sublinia istoria. El s-a dovedit a fi un analist subtil al legilor si moravurilor popoarelor, fara a se limita doar sa compare diversele legi, regimuri si institutii politice, in conceptia sa compararea nu este folosita ca o simpla ilustrare a afirmatiilor sale, ci ca pe o sursa de experienta legislativa si juridica, ceea ce este ceva nou fata de predecesorii sai. in actul compararii, el incearca sa treaca dincolo de simpla enuntare a diferentelor, cautand sa desprinda si sa afle cauzele lor.

Montesquieu isi arata opozitia fata de dreptul natural si isi indreapta cercetarile pe o cale empirico-istorico-naturalista. El refuza speculatia abstracta si vrea sa demonstreze orientarea diverselor sisteme juridico-politice, prin analize politico-sociologice; el incearca sa verifice legile prin moravuri si se straduieste sa desprinda raporturile dintre legi, cauzele istorice, politice, climatice, religioase si sociale.

Montesquieu deschide compararii cai noi unde constatarea diferentelor dintre legi si structurile juridico-politice se combina cu interesul pentru alte structuri juridico-politice si cu cercetarea cauzelor lor, de aici rezultand un teren deosebit de prielnic dreptului comparat. Aceasta explica de ce mai multi autori au sustinut ca Montesquieu este creatorul adevarat al dreptului comparat.⁶

Cu toate acestea, fara a stirbi in vreun fel importanta operei sale, putem spune ca Montesquieu ramane un precursor al dreptului comparat. Principale merite constau in faptul ca el pleaca de la realitatea juridica si tine seama de diferentele concrete dintre legi si sistemele juridice. Atitudinea sa, deschisa sistemelor straine si compararii, ingaduie sa se puna in mod implicit bazele indispensabile dezvoltarii ulterioare a dreptului comparat.

in Olanda, printre precursorii dreptului comparat mentionam pe Grotius, Leibniz, Vico si Feuerbach. Toti au contribuit la atragerea atentiei asupra importantei dreptului strain si la pregatirea drumului dreptului comparat.

Hugo Grotius este considerat intemeietorul dreptului natural si dreptului international, primul fiind in mare masura baza celui de-al doilea. Grotius aduce ceva nou, in masura in care nu mai fondeaza dreptul natural pe niste principii abstracte, deduse din ratiune. El crede ca unele principii si institutii juridice se regasesc in toate ordinile juridice. In opinia lui, chestiunea nu este de a intrebuinta metoda comparativa in mod sistematic, nici de a face o comparare propriu-zisa, ci de a recurge la exemple luate din traditia morala canonica sau la dreptul pozitiv strain spre a-si fundamenta teoriile.

Dupa descoperirile de la sfarsitul secolului al XV-lea, imaginea lumii incepe sa se modifice. Imaginea unitatii reale tinde sa iasa deasupra partii imprastiate, impunandu-se nu numai geografilor. Ideea ca lumea constituie o unitate incepe sa faca progrese si in domeniul culturii. Conceptia istorica a dreptului si eliberarea lui fac si ele, paralel, progrese. Treptat, juristii interesati in sisteme de drept strain au ajuns la elaborarea unui drept comun.

Leibniz, ca si alti contemporani ai sai, cauta fondul si forma dreptului natural, dar in acelasi timp considera ca istoria universala este un cadru adevarat al istoriei dreptului, refuza deductia si abstractia, precum si unicitatea dreptului roman, si crede in observarea faptelor juridic si in examinarea dreptului concret, in opera sa, el propune sa fie adunate si puse in paralel sistemele de drept ale tuturor popoarelor si din toate timpurile. Cea mai cunoscuta teorie a sa este, deci, teoria monadelor.

Vico a contribuit la dezvoltarea constiintei istorice care, mai tarziu, va ajunge sa dea dreptului o noua dimensiune, considerand ca legile tuturor popoarelor se bazeaza pe bunul simt al umanitatii si de aceea sunt originar identice. Vico este autorul teoriei ciclurilor istorice, care, alaturi de teoria monadelor, sta la baza conceptiei conform careia universalul nu constituie o notiune abstracta la care se poate ajunge prin speculatie, ca in dreptul natural, ci o notiune concreta realizata de istoria umanitatii insasi.

Desi eforturile precursorilor sunt notabile si fara acestea nu ar fi existat in ziua de azi disciplina drept comparat, abia mai tarziu, incepand cu secolul XIX putem vorbi de etape de dezvoltarea a acestuia, inainte de aceasta perioada nu erau indeplinite cateva conditii esentiale pentru dezvoltarea dreptului comparat, care nu erau posibil de indeplinit in acea perioada, si anume:

dreptul trebuia sa se elibereze de teologie si de stapanirea dreptului natural;

dreptul trebuia sa se debaraseze de conceptia potrivit caruia el este imuabil si egal, si sa se observe dreptul efectiv, elaborat, existent, cu alte cuvinte, dreptul pozitiv in aspectele sale cele mai pragmatice;

metoda juridica trebuia sa se elibereze de fagasurile deductive si scolastice sau autoritare.

4. Prima perioada de dezvoltare a dreptului comparat (1800-1850)

Aceasta prima perioada a reprezentat cea mai lenta dezvoltare pe care a cunoscut-o dreptul comparat de-a lungul existentei sale. Cu toate acestea, inaintea acestei perioade nu existau premisele necesare aparitiei si dezvoltarii dreptului comparat.

in aceasta epoca granita dintre dreptul strain si dreptul comparat nu era nicidecum clara. Majoritatea juristilor considerau ca sunt una si aceeasi materie.

incepand din acest moment curiozitatea stiintifica ii va impinge pe juristii nationali sa cunoasca dreptul strain. Ea va scoate la iveala mai multe caracteristici⁷ care vor hotari aparitia si orientarea metodei comparative cel putin in aceasta prima perioada, si anume:

intrebuintarea ei inceteaza de a fi apanajul unor eforturi considerabile, "dar izolate, ale catorva oameni de geniu', dupa cum spunea Gutteridge. Din ce in ce mai multi juristi vor deveni preocupati de dreptul comparat si vor dori sa-1 raspandeasca. Primii au fost cei germani, care urmau scoala lui Heidelberg, cum ar fi Thibaut, Hegel, Zachariae, Gans si Mittermaier. Juristii acestia, influentati de Kant, Hegel sau Feuerbach, au combatut direct sau indirect baza prea stramta a conceptiei pe care scoala istorica o daduse dreptului;

in secolul al XlX-lea se ia in seama cunoasterea sistemelor de drept straine ca obiect de cercetare sistematic;

cunoasterea dreptului strain trebuie sa ajute la ameliorarea dreptului national. La inceputul secolului al XlX-lea, aceasta idee predomina in Germania ca si in Franta. Unii juristi vor fi impinsi catre studierea dreptului strain sau comparat, mai ales din dorinta de a desprinde principii comune. Studierea dreptului strain se facea cu un dublu scop: pe de o parte cu scopul teoretic de a-si largi cunostintele lor juridice, pe de alta parte cu scopul practic de a se sluji de aceste cunostinte pentru a imbunatati pe cale legislativa dreptul national;

- primul scop al compararii sistemelor de drept in aceasta perioada este acela de a largi cunostintele juristilor nationali asupra principalelor coduri, legi si reforme juridice straine. Este punctul de plecare al unei intregi activitati de informare compusa din colegii speciale, din traduceri de coduri si straine, din reviste destinate aceluiasi scop si chiar din catedre unde se fac primele incercari de a desprinde fundamentul dreptului comparat.

in aceasta perioada, incercarile dreptului comparat de progres erau stopate in mare parte de scoala istorica, traditionalista si rigida, care limiteaza nevoia de cunoastere a dreptului strain la drepturile roman si germanic.

Marele merit al scolii istorice este acela de a fi readus dreptul cu picioarele pe pamant, de a fi facut sa transpara, dincolo de idealismul european, realitatea juridica a vremii.

Scoala istorica a aparut in Germania, la inceputul secolului XIX, si a descoperit, in istoricitatea dreptului, istoricitatea popoarelor in general si a poporului german in special. Conform preceptelor sale, geniul specific al fiecarui popor a determinat, printr-un proces lung de maturizare, toate manifestarile sale spirituale, mai cu seama limba, cultura, poezia si dreptul, care de altminteri nu sunt decat parti ale ansamblului cultural.

Conform conceptiilor scolii istorice, evolutia dreptului este strans legata de conditiile sale istorice de existenta. Substanta dreptului actual o furnizeaza trecutul natiunii. Evolutia dreptului se realizeaza in chip organic, independent de vointa oamenilor, ceea ce duce la concluzia ca rolul legiuitorului este insignifiant in raport cu aparitia dreptului.

Cu alte cuvinte, scoala istorica ignora unul din factorii principali care au stat la baza dreptului comparat, si anume lumea politica, influ­enta sa si influenta largirii cadrului politic asupra dreptului comparat.

Pentru scoala istorica, dreptul actual este determinat de trecutul natiunii, ceea ce face indispensabil studiul amanuntit al istoriei si de prisos, si pagubitoare orice codificare. Dreptul a fost elaborate in mod organic prin constiinta poporului, exprimandu-se prin dreptul cuturaiar, prin stiinta si prin practica juridica. Totusi reinnoirea pe care scoala istorica a realizat-o a izbutit sa trezeasca doar interesul pentru dreptul roman si germanic.

Nici scoala istorica nu a fost lipsita de controverse aparute intre contemporani. Intre Anton Friedrich Justus Thibaut (1772-1840) si Friedrich Cari von Savigny (1779-1861) apare o controversa care priveste, pe de o parte, problema codificarii si necesitatii acesteia, iar pe de cealalta parte, opune doua conceptii care domina primele doua treimi ale secolului si care, intr-un fel sau altul, sunt la originea celor mai de seama curente doctrinare ce s-au infruntat in stiinta juridica, in general, si in cea germana, in particular. Astfel Savigny a criticat conceptia despre Volksgeist potrivit careia receptarea dreptului roman constituie in viata poporului german un element organic al dreptului traditional, cel putin egal elementului germanic. S-au conturat astfel doua curente, cel specific scolii istorice, definit mai sus, si curentul germanist, care lupta acum cu insesi argumentele scolii istorice, si considera receptarea dreptului roman ca fiind opera juristilor, ceea ce facea ca dreptul pozitiv sa fie strain constiintei juridice a poporului german.

in cele din urma s-a produs ruptura celor doua curente, avand ca origine aceeasi scoala, insa toate curentele, toate elementele si con­ceptiile care s-au afirmat in cadrul scolii istorice au ignorat cu desavarsire existenta sistemelor de drept, altele decat dreptul roman si germanic; ele nu au acordat nicio atentie nici cunoasterii sistemelor de drept straine, nici compararii lor. Acesta este si motivul pentru care la sfarsitul celei de-a doua jumatati a secolului al XlX-lea interesul pentru dreptul strain dispare in toate tarile.

Influente asupra dezvoltarii dreptului comparat in aceasta perioada mai au Kant, Gans, Heggel, Feuerbach, iar tara de predilectie a dreptului comparat in aceasta perioada este Germania.

Paul Johann Anselm von Feuerbach (1755-1883), de nationalitate germana, este autorul mai multor studii comparative din perioada de referinta si reprezinta, pe de o parte, o trasatura de unire intre doua moduri de a gandi, iar pe cealalta parte, este un inovator in masura in care este poate primul care a comparat diferite sisteme de drept cu un scop de politica legislativa. A fost initiatorul mai multor idei considerate esentiale pentru dreptul comparat. Initial el a evoluat sub influenta ideilor kantiene, dar mult mai ancorat in realitatea concreta, impotriva abstractismelor dreptului natural si a teoriei starii naturale. Dupa el, evolutia tinzand spre unitatea dreptului nu exclude marea diversitate a dreptului diferitelor popoare.

Tot el a fost cel care a afirmat ca cel mai important izvor al tuturor descoperirilor in fiecare stiinta este comparatia si combinatia, si intr-adevar metoda comparativa se foloseste de catre amandoua. Apoi a subliniat personalitatea si individualitatea popoarelor ale caror caracteristici si trasaturi originale se exprima in dreptul lor. Dar Feuerbach vrea sa cunoasca dreptul in relatiile sale cu mediul incon­jurator, natural si social, de unde se simte influenta lui Montesquieu, ceea ce da o baza sociologica conceptiei sale despre drept. Devine astfel un precursor al etonologiei juridice, desprinzand structura si evolutia unor institutii juridice importante, cum ar fi proprietatea privata, contractul, sclavia, mostenirea, poligamia, in diferite sisteme de drept.

Desi scoala istorica are meritul de a fi declansat dezvoltarea dreptului comparat, cei care au continuat opera de dezvoltare din acest moment au fost adversarii scolii istorice.

Bazele dezvoltarii ulterioare a dreptului comparat se gasesc in interpretarea metafizica pe care Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) a dat-o dreptului si istoriei dreptului. Admirator al lui Montesquieu, Hegel recunoaste istoriei, ca mijloc de intelegere a stadiilor evolutiei dreptului si statului, deci ca instrument al realizarii ideii de spirit universal, o mare insemnatate. Poporul reprezinta centrul interesului pentru scoala istorica si pentru Savigny, ca de altminteri si pentru curentul romantic. Pentru acestia, sursa dreptului, ca si a culturii si poeziei, este acel Volksgeist. in schimb, pentru Hegel poporul nu este decat punctul de trecere spre stat, care numai el reprezinta realul, intrucat el produce in mod constient rationalitatea absoluta, ideea de drept si de moravuri. Aceasta explica, de asemenea, de ce, in conceptia lui Hegel, dreptul cutumiar lasa locul dreptului legislativ, ceea ce, finalmente, leaga pozitivismul juridic de intaietate, daca nu de zeificarea statului. Tot pentru Hegel, dreptul este dreptul real.

Opera lui Hegel si influenta deosebita pe care a avut-o asupra juristilor vremii deschide orizonturi noi pozitivismului, dar si dezvoltarii dreptului comparat. Cunoasterea dreptului trebuie neaparat sa iasa de pe fagasul national, spre a imbratisa anumite sisteme de drept, supunandu-se confruntarii cu ele. Aici isi gaseste locul compararea; ea permite studierea evolutiei fiecarui drept particular, ca si evolutia comuna si convergenta a tuturor sistemelor de drept si, in cele din urma, aparitia dreptului "obiectiv'. Astfel, cunoasterea sistemelor de drept straine si compararea devin insesi conditiile realizarii acestei conceptii.

Urmand aceasta cale, Eduard Gans (1798-1839) este unul dintre primii care au deschis perspective prielnice dezvoltarii dreptului comparat. De altfel, din punctul de vedere al dreptului comparat, aportul lui Gans este important atat prin conceptia sa care vrea sa integreze dreptul comparat intr-o viziune filosofico-istorica si in cadrul universal, cat si prin lucrarile sale, care sunt o aplicare a conceptiei sale.

Pentru Gans, istoria nu se reduce la simpla cunoastere a trecutului; ea inglobeaza si observarea prezentului. Dreptului trecutului trebuie sa i se opuna dreptul prezentului. Amandoua se cuvine sa fie intelese ca stadii de evolutie a spiritului integrat in istoria universala.

Gans opune pozitivismului istoric al scolii istorice ideea ca orice studiu istoric incomplet nu este decat un joc exterior lipsit de orice semnificatie. Gans distinge astfel intre informatia (Rechtskunde) si stiinta juridica (Rechtswissenschaft) sau eruditia juridica (Rechtsgelehrsamkeit) ce se reduce la cunoasterea dreptului pozitiv al unui anumit stat, cunoastere intreprinsa in scop practic. Criticile aduse de Gans scolii istorice sunt determinismul irational, pozitivismul istoric si viziunea ingusta a istoriei.

Karl Salomo Zachariae (1769-1843) apartine, de asemenea, grupului de juristi din sudul Germaniei care, deschisi dreptului strain si favorabili codificarii, vor contribui la elaborarea unei alternative stiintifice fata de scoala istorica.

Zachariae si-a intocmit opera sub influenta deloc de neglijat a lui Kant. El este autorul celui mai prestigios expozeu sistematic al dreptului francez - Handbuch des franzosichen Rechts - ghidul drepturilor frantuzesti, ce a avut un succes rasunator. Ea a dobandit de indata o autoritate deosebita in materie, nu numai in Germania, dar si in Franta (unde a avut cel mai mare succes) si in Italia.

Handbuch des franzosichen Rechts constituie o opera fundamentala pentru expunerea dreptului civil francez si o contributie ce va spori avantul studiilor de drept civil in Germania. Ea permite depasirea limitelor impuse de juristii germani si francezi. Metoda folosita de acesta se deosebea foarte mult de cea intrebuintata de exegetii francezi. Analiza depasea cadrul strict pozitivist si era completata cu elemente istorice si cu vederi filosofice. De asemenea, expozeul se detasa de comentariul articolelor si, pentru intaia oara, devenea sistematic.

Karl Joseph Anton Mittermaier (1787-1867) este considerat de unii autori adevaratul creator al compararii in Germania. Mittermaier va fi promotorul stiintific al unui mare numar de reforme de realizat; el va ajunge in chip firesc expertul oficial, consultat de statele germane asupra reformelor si Codurilor pe care ele voiau sa le introduca.

Asa se explica de ce activitatea lui Mittermaier s-a dezvoltat paralel si simultan intr-o tripla directie.

Prima este activitatea sa stiintifica propriu-zisa, intemeiata pe o baza larga, comparatista.

A doua este activitatea practica de pregatire sau de consultare privind proiectele de reforma si codurile pe care statele germane voiau sa le introduca.

A treia este o activitate harazita sa informeze juristii germani asupra reformelor si progreselor realizate in strainatate in aceste domenii.

Ca metoda, Mittermaier nu limita compararea la simpla juxtapunere a textelor legilor, ci incerca sa inteleaga regula juridica in realitatea ei sociala, in numeroase puncte ale metodologiei comparative, Mittermaier este un precursor. Notabile sunt si comparatiile pe care el le face intre dreptul penal german si dreptul penal francez.

impreuna cu Zachariae, caruia i s-au adaugat mai tarziu Mohl si Warnkonig, a fondat in 1823, revista Kritische Zeitschrift fur Rechtswissenschaft und Gesetzgebung des Auslandes, care a pornit de la ideea ca exista o solidaritate intre dreptul si stiinta juridica a popoarelor europene. Revista fusese fondata tocmai pentru a pune cunoasterea sistemelor de drept straine moderne la indemana juristilor germani. Este prima revista din lume care are meritul de a iesi in mod deliberat din frontierele ordinii juridice nationale si de a se orienta spre ordini juridice straine, pentru a pune in mod periodic si sistematic juristii germani la curent cu evolutia dreptului si a reformelor juridice realizate in alte tari.

Asadar, Mittermaier a deschis stiintei juridice germane intregul orizont stiintific al dreptului comparat si al dreptului strain. El este primul si adevaratul intermediar intre dreptul german si dreptul strain, cat si intre stiinta juridica germana si nevoile juridice moderne.

in Franta situatia se caracteriza prin trei elemente principale:

codificarea generala. Ea dadea dreptului pozitiv si ordinii juridice franceze o baza ferma, absorbind toata atentia juristilor;

tot codificarea, pe de alta parte, a rupt dreptul francez modern de radacinile sale istorice;

interpretarea care, manata de cultul textului  si de iluzia caracterului complet si lipsit de lacune al Codului civil, isi gasise expresia in gimnastica abstracta a scolii exegetice, in aceste conditii, era putin loc pentru studiul dreptului strain sau chiar a istoriei dreptului francez.

Sub impulsul initiativelor proprii sau a ecourilor venite din Germania, interesul pentru cunoasterea legilor straine avea sa se trezeasca din diverse motive. Acest interes s-a manifestat mai ales prin traducerea codurilor si legilor straine, neavand alt motiv decat vointa de a le pune la dispozitia juristilor nationali, urmata apoi de infiintarea unei reviste si a doua catedre de drept comparat.

in 1834 Foelix fondeaza in Franta La Revue eirangere de legislation, scopul sau fiind ilustrat de urmatoarea exprimare: "studiul legislatiilor straine prezinta nu numai avantajul de a largi cercul cunostintelor noastre si de a satisface o indreptatita curiozitate, dar si de a face cunoscute, prin aplicarea metodei comparative, imbunatatirile de care legislatia nationala este susceptibila, cu privire la neajunsurile care o saracesc, posedand mijlocul de a le sili pe acestea sa dispara, iar pe celelalte sa se miste cu mai multa iuteala. Dupa el, nu era vorba doar ca juristii francezi sa fie la curent cu legile si reformele juridice straine intr-un scop teoretic, dar de a face din ele si din comparare un instrument practic pentru ameliorarea dreptului national, tot astfel cum procedase Mittermaier in Germania.

Din 1847, Anthoine de Saint-Joseph publica o serie de carti cuprinzand texte ce scoteau la iveala asemanarile dintre legile franceze si straine, ca de pilda Concordance entre Ies codes civiles etrangers et le Code Napoleon. La aceasta se cuvine sa adaugam traducerile de coduri datorate altor initiative, mai sporadice. Totusi, catre mijlocul secolului, miscarea de traducere a codurilor si legilor straine inceta brusc. in Marea Britanic, Priory Council trebuia sa aplice numeroase reguli de drept straine in vigoare, iar pentru aceasta era necesara posibi­litatea de a ajunge mai lesne la izvoarele de drept strain, indispensabile mai bunei lor cunoasteri, in acest scop, Burge a publicat in 1839 comentariul sau, Commentaries on Collonial andForeign Laws, apreciat pe continent si in S.U.A. ca fiind principala lucrare comparativa in materie. Un al doilea element rezulta din raporturile comerciale si din relatiile de afaceri cu restul lumii si cu S.U.A., al caror volum sporea neincetat. Acest lucru ii punea pe juristii englezi in contact cu drepturi comerciale straine pe care nu le cunosteau. Ca sa incurajeze comertul international si sa-i ajute pe practicieni, Leone Levi publica o lucrare de drept comercial comparat, incercand sa creeze o miscare de codificare internationala a dreptului comercial. Mai tarziu se vor crea bazele unei discipline de drept comparat care se va introduce spre invatare in programele universitatilor.

in Statele Unite ale Americii dreptul american se caracteriza prin ostilitatea aratata fata de tot ce este englez. Pentru acest motiv s-au facut demersuri pentru traducerea, analizarea si imprumutarea Codului civil francez, demers ce a fost in cele din urma abandonat datorita dificultatii de limba si a unei anumite parti a juristilor americani care au sustinut similaritatea celor doua sisteme. Interesul pentru dreptul strain si, la inceput, in special pentru dreptul roman si dreptul latin va incepe sa se manifeste foarte slab la Universitatea de la Harvard si apoi la Universitatea Columbia, spre inceputul Primului Razboi Mondial.

5. A doua perioada de dezvoltare a dreptului comparat

in timpul celei de-a doua perioade dreptul comparat s-a dezvoltat sub forme diverse, urmand conceptii diferite si adoptand noi directii, in functie de tari, impulsuri si initiative, in aceasta perioada au aparut si societatile de legislatie comparata precum si revistele de drept si legislatie comparata, care alaturi de initiativele individuale tot mai frecvente, reprezinta factorii care contribuie la reluarea si aprofundarea cercetarilor dreptului comparat. Dreptul comparat devine disciplina de studiu in universitati iar compararea devine instrument de unificare juridica si de politica legislativa.

Aparitia etnologiei juridice a impulsionat si ea metoda com­parativa, in perioada a H-a de dezvoltare, codul civil francez a fost difuzat peste tot in lume dand nastere unui fenomen de rezonanta planetara in dreptul civil. Majoritatea sistemelor din familia romano-germanica au folosit ca model codul civil francez. Cu toate acestea Germania fost considerata tara de predilectie a dreptului comparat.

Dupa stagnarea de la sfarsitul primei perioade de dezvoltare, interesul pentru dreptul comparat revine incet, in timpul celei de-a doua perioade, dreptul comparat se va dezvolta sub forme diverse, urmand conceptii diferite si adoptand noi functii, in functie de tari, impulsuri si initiative.

De-a lungul acestei perioade, evolutia se va face, la inceput mai degraba sub semnul legislatiei comparate, decat al dreptului comparat. Prin expresia aceasta, juristii inteleg, daca nu exclusiv, in orice caz mai intai, cunoasterea legilor si a codurilor straine. Abia catre sfarsitul celei de-a doua perioade se va intelege ca pentru a cunoaste dreptul strain, trebuie mers dincolo de litera textului si sa cunosti interpretarea pe care ti-o da doctrina si aplicatia dictata de jurisprudenta. Com­pararea in aceasta perioada pare sa nu fie mai mult decat o juxtapunere de texte juridice straine si nationale.

Pornind de la opera lui Gans, L. von Stein arata inca de la inceputul activitatii sale stiintifice un mare interes fata de dreptul strain. Lui ii revine meritul de a fi reusit pentru prima data redactarea unui manual privind fundamentul comparativ. Sub inspiratia sa, compararea trece de la juxtapunere la confruntare.

Josef Unger (1828-1913), austriac de origine, cel mai cunoscut jurist in Austria, a avut si el unele incercari de abordare a dreptului comparat.

Ernest Glasson, autorul volumului Le mariage civil et le divorce dans rantiquite et dans Ies principales legislations modernes de r Europe, realizeaza analiza si expunerea acestor institutii juridice, combinand studiul sistemelor de drept vechi si al sistemelor de drept moderne, cu perspectiva istorica si comparativa.

Ernest Lehr, autor elvetian, profesor la Universitatea din Lausanne, a publicat monografii asupra dreptului civil din diverse tari. Cel mai important aport al sau consta in faptul ca el vrea sa treaca studiul sistemelor de drept straine de la o intelegere analitica, dar empirica si fragmentara, facuta printr-o juxtapunere de institutii juridice cu perspectiva universala, la o percepere sintetica, cu scopul de a da o vedere globala intregului drept civil din diferite tari.

Levin Goldschmidt (1829-1897), recunoscut ca autorul dreptului comercial si maritim german infiinteaza revista Zeitschrift fur das gesamte Handelsrecht. Printre alte obiective, revista isi propunea sa urmareasca evolutia dreptului comercial, nu numai in Germania, dar si in strainatate.

Josef Koler (1849-1919) face si el parte din aceeasi categorie si este reputat autor de drept civil comparat, etnolog, istoric al dreptului si filosof al dreptului, a carui opera a servit nu numai juristilor vremii ci si legiuitorului german.

in Spania, Italia si Brazilia, cativa juristi, din propria lor ini­tiativa, sub impulsul ideilor vremii, procedeaza la studii nu chiar de drept comparat, ci asupra dreptului comparat insusi, ca idee generala, sa analizeze sistematic domeniul sau, scopurile si continutul, dandu-i un fundament propriu.

Emerico d'Amari (1810-1870) cerceteaza natura stiintei legisla­tiilor comparate, scopurile ei, ce pot fi teoretice si practice, precum si diferentele fata de alte discipline invecinate. Conform opiniei sale, scopul legislatiei comparate, ca stiinta, este:

in primul rand de a examina cauzele fenomenului juridic, factorii ce il produc sau contribuie la producerea lui;

de a studia destinul legilor in realitatea concreta, deci felurile in care legile feluritelor popoare iau viata, vietuiesc, se schimba si pier.

Avand la baza conceptiile lui d'Amari se poate afirma ca pro­gresul dreptului rezulta din comunicarea si limitarea legilor de popoare. Ca alti juristi, d'Amari greseste infatisand conceptele stiintifice ca pe niste fenomene naturale, acordand o importanta exclusiva legislatiei sau confundand rolul legislatiei comparate cu cel al filosofiei dreptului.

Bevilaqua este si el autorul, in Brazilia, unei lucrari de referinta pentru dreptul comparat, in lucrarea sa aparuta in 1893, el a discutat primele problemele de drept comparat, lucrare careia ii da privire generala destul de exacta. Marele jurist brazilian precizeaza in opera sa principalele elemente ale metodei comparative, formele si scopurile in care este folosita. Dupa el, orice drept este o combinatie de trei ele­mente generale sau universale, elemente nationale si elemente straine.

in a doua perioada de dezvoltare a dreptului comparat apar societatile de legislatie comparata, cu raspandire in intreaga Europa, care aveau drept scop:

de a aduna materiale referitoare la dreptul strain;

de a face traduceri;

de a asigura o mai buna cunoastere a dreptului strain.

Prima societate de legislatie comparata apare la Paris in 1869. Principalul sau obiectiv era:

sa puna la indemana magistratilor legile straine in scopul rezolvarii conflictelor de legi;

de a oferi posibilitatea efectuarii unor studii comparative;

de a oferi sprijin in depasirea limitelor impuse de legislatia lor particulara.

Mai tarziu, societatea a inteles importanta traducerilor in studierea dreptului comparat, idee care a fost la originea publicarii Anuarului legislatiei straine si a Anuarului legislatiei franceze.

in acelasi timp, in Belgia, se infiinta Revista de drept international si de legislatie comparata, al carei scop era acela de a sluji, prin compararea legislatiilor, cerintelor umanitatii si dreptului natural, facand sa fie intelese ideile de drept si de justitie universala.

in Germania are loc in perioada aceasta o activitate comparativa mai bogata decat in prima faza. in diverse alte stiinte decat dreptul, compararea facuse progrese enorme.

in 1878, Bernhart si Cohn infiinteaza la Stuttgart prima revista relevanta pentru dreptul comparat, Zeitschrift vergleichende Rechtswissenschaft, care, dupa cum arata chiar denumirea, plaseaza comparatia pe terenul stiintei juridice mai degraba decat pe cel pur legislativ. La sfarsitul secolului al XlX-lea in Germania se resimte cu o mare acuitate necesitatea de a unifica si reforma dreptul penal si dreptul penitenciar, ceea ce a generat un mare interes pentru dreptul comparat in materie.

in Spania, a fost creata in 1884 Revista de derecho internacional, legislacion y jurisprudencia comparada, iar in Italia se publica Rivista di diritto internayionale e di legislazione comparata si incepand din 1898, Rassegna di diritto commerciale e straniero.

Din evolutia observata in fiecare tara in parte, rezulta ca dreptul comparat este redus in aceasta perioada la cunoasterea sistemelor de drept strain si devine complementul dreptului international privat sau accesoriul studiului de drept intern.

Tot in aceasta perioada compararea incepe sa fie folosita din ce in ce mai mult ca un element de unificarea juridica si legislativa. Legiuitorii moderni recurg in chip metodic, si din ce in ce mai des, la compararea diverselor solutii aplicate in dreptul strain. In alte situatii, intrebuintarea acestei tehnici era opera doctrinei, ce pregatea astfel munca legiuitorului, in tarile in care codificarea realizeaza in acelasi timp o unificare juridica, compararea interna se dovedeste a fi un instrument necesar spre a desprinde fondul comun sau a alege dintre mai multe solutii pe cea mai potrivita, in statele in care legiuitorii nu se multumesc sa imite sau sa reia codurile straine si care vor sa realizeze, prin codificare, o opera originala, legiuitorul apeleaza la compararea externa.

in aceasta perioada, in Germania este elaborat BGB -Biirgerliches Gesetzbuch - Codul civil german intrat in vigoare la 1900, proiect masiv si original, ai carui redactori au recurs mai intai la compararea interna si apoi la cea externa.

Si in Elvetia principala preocupare a juristilor in frunte cu Eugen Huber era de a inzestra tara cu un Cod Civil Unic, ca in majoritatea statelor vremii.

Tot in aceasta perioada se redescopera dimensiunea istoriei, confundata foarte des cu compararea, asigurandu-se un cadru nou filosofiei dreptului. Dorind sa reconstruiasca dreptul originar, cer­cetatorii vremii si-au extins cercetarile la aproape toate sistemele de drept cunoscute, dreptul comparat dobandind in aceasta perioada cea mai intensa dezvoltare a sa. Aceasta a permis avantul uimitor al studiilor istorice, al istoriei dreptului si al istoriei comparate a dreptului in Germania.

in acest context apare etnologia juridica, ce examineaza viata juridica a tuturor popoarelor lumii, fara deosebire.⁸ Creatorul expresiei "etnologie juridica' este considerat a fi Post.

Putine discipline s-au ocupat de metoda mai mult ca etnologia juridica iar metoda comparativa era insasi metoda etnologiei juridice. Chiar si la ora actuala metoda etnologica a jurisprudentei este o etnologie comparativa.

Ideile sau curentele principale manifestate in etnologia juridica sunt:

transformismul, ce ajunge odata cu Darwin una dintre princi­palele descoperiri ale secolului,

evolutionismul uniliniar si inrudirea, in legatura cu care Lewis H. Morgan este considerat cel mai mare teoretician al curentului etnologiei juridice.

Etnologia juridica se dezvolta avand la baza lucrarile unor autori cunoscuti in epoca, precum Morgan, Bachofen si Post. Ea punea ca premisa ideea ca institutiile sociale si juridice ale societatii omenesti, chiar diferite intre ele, se dezvolta in mod necesar, in aceeasi directie (evolutionismul uniliniar). Se ajunge drept rezultat la supraevaluarea unitatii psiho-etnologice a naturii umane si, respectiv, la ignorarea importantei diversitatii insesi. Acesta este unul din principalele motive pentru care, dupa momentul de debut, etnologia juridica cunoaste un esec rasunator si este data uitarii.

Astfel, pana la sfarsitul Primului Razboi Mondial doar doua tari au recunoscut si, prin urmare, si-au adus o contributie insemnata la dezvoltarea etnologiei juridice, si anume: Anglia si Germania.

Dominatiile marilor imperii din acea vreme reprezinta principala cauza ce pune in imposibilitate tarile din Europa Centrala si de Est de a adopta drepturi comparate proprii la sfarsitul secolului al XlX-lea. in consecinta, difuzarea noilor Coduri in lume are loc aproape nemodificata.

Codul Civil roman din 1864, spre exemplu, este o copie fidela a Codului napoleonian.

Tot in Romania, in cea de-a doua jumatate a secolului al XlX-lea, juristul roman Alexandresco, preocupat in cea mai mare masura de studierea si introducerea dreptului comparat, publica o lucrare de referinta, sub numele de Dreptul civil roman, in care se realizeaza de fapt o ^expunere comparativa a vechiului si noului drept civil romanesc.

in America de Sud, dupa cucerirea Mexicului si a Americilor Centrale si de Sud, dreptul raspandit in aceasta regiune are o origine si un continut iberic. Situatia Braziliei insa - floarea coroanei portugheze - este cu totul si cu totul deosebita. Pe de o parte, proclamarea independentei si intemeierea imperiului (1822) rezolva problema autonomiei politice fara sa sacrifice unitatea, cum se intamplaa in provinciile spaniole; pe de alta parte, din punct de vedere lingvistic si cultural, Brazilia ramane in sfera portugheza, dar actioneaza foarte repede in mod independent. Codul civil al Braziliei, adoptat in aceasta conjunctura, este considerat azi, prin caracterul sau stiintific si modern, cel mai prestigios din America Latina.

In Japonia si Turcia tentativele de codificare ca expresie a interesului pentru dreptul strain si mai tarziu pentru comparare produc probleme de natura specifica. Elementele comune ce contribuie la dezvoltarea in aceeasi directie a drepturilor din cele doua tari sunt:

tarile sunt inzestrate cu modele juridice proprii care nu au nimic in comun cu dreptul european;

ambele tari nu isi aduc aportul la revolutia industriala;

cele doua tari traiesc in conditii mai mult sau mai putin feudale;

modernizarea este privita ca o rupere cu traditia si trecutul.

6. A treia perioada de dezvoltare a dreptului comparat (1900 -1950)

A treia perioada de dezvoltare a dreptului comparat este marcata de Congresul de drept comparat de la Paris, din anul 1900 si se desfasoara sub egida acestuia. Acesta a subliniat unele din problemele fundamentale ale dreptului comparat, in aceasta perioada au loc schimbari importante iar dreptul comparat cunoaste cel mai relevant progres. Franta devine tara de predilectie a dreptului comparat.

Tot acum, apare problema lamuririi naturii dreptului comparat, este o stiinta juridica sau este o metoda?

in Franta, Saleilles, unul din cei mai importanti sustinatori ai dreptului comparat, da o noua dimensiune acestui concept si doreste sa faca din acest domeniu un instrument de politica jurisprudentiala. Tot el, da dreptului comparat un scop practic, sustinand si nevoia de ancorare in actual, prin atribuirea de functii concrete, imediate, precise.

Principalele obiective ale Congresului de la Paris, asa cum au fost ele subliniate de Saleilles, organizatorul congresului, sunt:

- sa permita o confruntare internationala privind diverse probleme juridice comune;

sa elucideze si sa studieze chestiunile definitiei si metodei dreptului comparat;

Conceptia practica a dreptului comparat pe care a trasat-o Saleilles, acopera, in realitate, doua orientari deosebite destul de larg raspandite in Franta. Prima infatisa dreptul comparat ca pe un instrument de educatie juridica; a doua, sustinuta indeosebi de Saleilles, era considerata un mijloc de politica legislativa si jurisprudentiala. Sub influenta acestor conceptii, dreptul comparat si-a facut aparitia in programele universitatilor franceze. Din acest punct de vedere, Germania se afla pe ultimul loc, scoala istorica influentand inca evolutia stiintei juridice germane, dar si a celei straine.

Conceptia lui Saleilles face dreptul comparat sa iasa de pe fagasul istoric, sociologic si etnologic in care principalii sai reprezen­tanti il tinusera intepenit pana atunci. Saleilles ii dadea un scop practic si nu speculativ, un cadru actual si nu istoric, functiuni imediate, pur concrete si nu indepartate, vagi si abstracte. Totusi, aceasta noua orientare reduce dreptul comparat la metoda pusa in slujba politicii jurisprudentiale. incercarile de a ridica dreptul comparat la rangul unei stiinte autonome, dupa eforturile depuse de Lambert, vor fi dinadins neglijate, parasite si uitate.

Dupa incheierea lucrarilor Congresului de la Paris, in Franta metoda comparativa a fost aplicata in dreptul civil si in dreptul modem.

La indemnul a doi mari comparatisti, Lambert si Levy-Ullmann, studentii facultatilor de drept isi aduc contributia la studierea dreptului comparat prin monografii de o calitatea exceptionala. Astfel, Institutul din Paris aduna un numar de 67 de volume intr-o colectie intitulata Colectia de studii teoretice si practice de drept strain, de drept comparat si de drept international.

in cea de-a treia perioada a dreptului comparat, in Italia se fac remarcati Giorgio del Vecchio, Evaristo Carusi si Petro de Francisci. Aici, dreptul comparat, gandit ca stiinta a dreptului universal, reprezinta un camp experimental al filosofici dreptului, ajungand la aceleasi concluzii ca si cercetarea speculativa, in fapt, acest drept comparat devine laboratorul sau se confunda cu filosofia dreptului.

Mai tarziu, dupa eforturile lui Carusi si a altor autori ai vremii, dreptul comparat poate fi intemeiat ca stiinta a istoriei care, tot dupa el, se identifica cu stiinta juridica insasi. Stiinta aceasta se slujeste de lingvistica comparata si sfarseste si in filosofic, fara a se confunda cu niciuna dintre ele. Stiinta autonoma si pura, deci teoretica, dreptul comparat poate avea si aplicatii practice, indeosebi in domeniul legislatiei.

Demersul lui Carusi sosind prea tarziu, istoricilor dreptului nu le-a fost greu sa demonstreze ca astfel conceput, dreptul comparat nu constituia o disciplina noua, ci o analiza comparativa a istoriei dreptului. De cealalta parte, Francisci refuza sa vada in complexul stiintelor istorico-juridice o noua stiinta a dreptului, aceea a dreptului comparat, avand totodata scopuri istorice si intemeiata pe cunostinte empirice si filosofice.

Cu toate eforturile intreprinse de juristi, precum Carusi sau del Vecchio, valoarea studiilor in dreptul comparat italian nu depasesc un nivel mediocru. Situatia se imbunatateste prin urmatoarele actiuni:

invatamantul de drept public comparat a devenit materie obligatorie in facultatile de drept public;

oferirea unei baze institutionale mai stabile;

aportul profesorilor universitari prin cursurile scrise;

importanta studiilor publicate de Ascarelli.

in Germania, ca urmare a cercetarilor efectuate in zona filosofiei dreptului se naste conceptul de "richtiges Recht' conform caruia compararea nu poate duce la o simpla juxtapunere de material juridic. Ea trebuie sa traga concluzii si sa se intrebe care sunt obiectivele si scopurile compararii.

intr-un context istorico-politic total nefavorabil Germaniei, in cea de-a treia perioada a dreptului comparat, doar doi juristi isi aduc o contributie importanta dezvoltarii acestui domeniu: Rabel si Schlegelberger.

In fine, tot in Germania, Binder reduce semnificatia metodei comparative la dimensiunile ei rezonabile si modeste. Compararea permite sa compari intre diverse sisteme de drept, pentru a se vedea in ce mod institutiile lor juridice realizeaza scopurile empirice pe care aceste institutii isi propun sa le atinga. Aceasta va permite sa se vada ca dreptul este o parte din individualitatea popoarelor, ceea ce interzice imitatiile oarbe.

in Elvetia sunt considerati marii promotori ai dreptului comparat Emil Rougin si Sauser-Hall. La opera lor se adauga activitatea universitatilor elvetiene, care au fost centrul de raspandire al dreptului comparat. La acestea s-au adaugat in continuare cursuri de introducere in diverse sisteme de drept straine ce se predau in alte universitati.

Cu toate ca, in Statele Unite ale Americii au fost infiintate insti­tute de drept comparat si un numar important de reviste, aportul lor in acest domeniu a fost mediocru. Exista o categorie de intelectuali care schimba aceasta situatie datorita provenientei lor geografice, si anume emigrantii din Germania si Europa.

in Romania, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, datorita conjuncturilor politice, juristii sunt siliti sa isi concentreze studiile doar intr-o singura directie, slavind un anumit model, modelul sovietic.

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial premisele lumii se schimba, iar dreptul comparat descoperit dupa razboi primeste impulsuri noi. Juristii din toate statele considera ca dreptul comparat este un mijloc de apropiere intre popoare, constientizeaza insuficienta mijloacelor de actiune in domeniul dreptului comparat, recunosc importanta invata­mantului de drept comparat si se reunesc in congrese si conferinte.