QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate diverse

Simfoniile





Simfonia este una dintre cele mai importante forme ale muzicii vechi din lumea occidentala. In aceasta forma au fost compuse unele dintre cele mai reusite lucrari muzicale si simfonia a continuat sa evolueze pana in ziua de astazi.

Termenul de „simfonie” deriva din limba greaca: syn („impreuna”) si phone „symphonia”. In esenta, simfonia este o lucrare de mare amploare extrem de elaborata pentru orchestra, in care toate partile constitutive sunt redate in mod intrinsec. Simfonia a evoluat din diferite surse si a ajuns o forma muzicala de sine – statatoare abia in prima jumatate a secolului al XVIII-lea cand a imbracat idealul clasic vienez in lucrarile unor compozitori ca Haydn, Mozart si Beethoven. Primele inceputuri pot fi descoperite insa si in Italia secolului al XVII-lea si in piesele muzicale cu o singura parte utilizate ca uverturi in cazul operelor, oratoriilor sau cantatelor.




Inceputurile simfoniei

La sfarsitul perioadei baroce (aproximativ intre 1600 si 1750), o buna parte din muzica instrumentala era compusa sub forma unor suite cu mai multe parti distincte. Sonata pentru biserica era caracteristica pentru aceasta forma, cu aranjamentul obisnuit in patru parti, lent-repede-lent-repede.
Compozitorul Alessandro Scarlatti (1659-1725) a fost cel care a renuntat pentru prima data la prima parte si a compus lucrari instrumentale in trei timpi – repede-lent-repede. Combinatia dintre acest plan formal si evolutia pe care a avut-o uvertura italiana, sub forma unei prime parti, a creat modelul logicii structurale care poate fi regasit in simfoniile clasice. Perioada clasica a durat aproximativ intre 1750 si 1820.
Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au constituit prima perioada de inflorire a stilului clasic. Numeroasele inovatii au inclus dominatia acordata temei principale, in contrast cu numeroasele parti simultane caracteristice barocului. Odata cu evolutia stilului clasic, partile care erau mai scazute ca intensitate au pierdut in importanta, fiind in schimb utilizate pentru a crea armoniile pe care se sprijinea tema principala.
Aceasta a dus la dominatia sonatelor, ca forma fiind prima parte a simfoniei clasice. Forma de sonata are doua parti, prima continand o sectiune (expunere, in care sunt prezentate principalele doua sau mai multe teme principale), si a doua parte, continand doua sectiuni(dezvoltarea si recapitularea). Aceasta forma creeaza, in cuvintele marelui muzicolog al secolului XX, Charles Rosen „o disonanta de proportii ce trebuie solutionate”.

Haydn si Mozart

Joseph Haydn (1732-1809) si-a petrecut 40 de ani din viata compunand 107 simfonii. Acestea cuprindeau o gama larga de tipuri, printre care simfoniile concertante, in care un anumit instrument are rol proeminent. Printre inovatiile sale s-a numarat modularea in chei indepartate si folosirea unor tehnici inovatoare in cadrul expunerii si recapitularii. Rolul lui Haydn in evolutia simfoniei a fost extrem de important si lucrarile lui ample au impus standardul pentru ceea ce avea sa devina modelul clasic vienez. Artistul i-a influentat in mare masura pe Mozart si pe Beethoven.


In 1761 Haydn a devenit maestru de concerte la curtea contelui Ester Hazy unde a compus mai multe lucrari pentru folosinta imediata, ceea ce i-a oferit oportunitatea de a-ti testa ideile aproape in acelasi timp cum ii veneau. Haydn este binecunoscut pentru utilizarea frazelor muzicale de lungimi inegale, cum ar fi cele de 11 si 7 masuri, in locul celor de 4 sau 8, mult mai uzuale. Efectul lor era schimbarea brusca de cadenta si preiau o senzatie de crestere, simultan formala dar si organica. Cu toate ca a introdus si variatiuni ocazionale, cum ar fi utilizarea unei teme lente in partea de introducere, simfoniile lui Haydn au confirmat forma vieneza, in patru timpi, standard ca fiind urmatoarea: prima parte era o sonata alerta, cea de-a doua o parte mai lenta, a treia era un menuet in masura de 3/8(dezvoltat dintr-un dans de curte), si cea de-a patra, cu final alert, triumfator, utilizand uneori temele din partea anterioara a lucrarii. Printre cele mai reusite lucrari ale lui Haydn sunt: Simfonia Pariziana si Simfonia Londoneza (Op. 82-87 si 93-104).
Daca Haydn si-a dezvoltat limbajul simfonic mai ales prin rafinarea propriilor tehnici, Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)a preluat elemente stilistice din modelul italian si vienez prezentate de Haydn si Dittersdorf. O trasatura caracteristica a stilului lui Mozart este modul in care acesta utiliza liniile melodice italiene. Mozart a calatorit mult in copilarie si si-a petrecut o buna parte din viata in Italia, unde a asimilat numeroase tehnici componistice, cum ar fi unirea primei si celei de-a doua parti, forma celor trei masuri si elemente coloristice, cum ar fi tremoloul sau trilul.



Scoala de la Mannheim

Mozart a calatorit si la Mannheim, unde evolutia structurala a muzicii era, din multe puncte de vedere mai evidenta decat la Viena. Mannheimul era o mare curte electorala din sud-vestul Germaniei care s-a bucurat de un patronat muzical generos, destinat mai ales compozitiilor pentru orchestra rezidentiala. Maestrul de concerte din acea perioada, Johann Stamitz(1717-1757), a fondat o orchestra din virtuosi exceptionali pe care i-a pregatit la nivel neintalnit in Europa. Acesta i-a permis lui Stamitz, dar si altor compozitori din Mannheim, cum ar fi Christian Cannabich si Ernst Eichner, sa introduca numeroase inovatii, ca accentuarea contrastului dintre sectiuni si noi solutii aduse formei ultimei parti, cum ar fi utilizarea ritonellos-urilor (teme recurente). Multi dintre acesti compozitori au calatorit la Paris si au fost influentati de evolutii franceze, cum ar fi utilizarea formelor in trei parti, care a devenit evidenta mai ales la cea de-a doua generatie de compozitori din Mannheim.
Mozart a inclus in lucrarile cele mai reusite dintre aceste inovatii, in special crescendourile orchestrale ample si intoarcerea la tema de deschidere, la mijlocul si la sfarsitul unei parti. A continuat cu adaugarea altor elemente extrem de inovative, cum ar fi introducerea brusca a unei teme linistite inainte de sectiunea de sfarsit, ceea ce marea in mod spectaculos efectul finalului. Imaginatia sa debordanta si maiestria deosebita a artistului sunt ilustrate mai ales in simfoniile 39-49.
Beethoven

Aparitia lui Ludwig van Beethoven (1770-1827) a fost rodnica pentru istoria simfoniilor si, in general, pentru intreaga muzica. In calitate de discipol al lui Haydn, primele doua simfonii ale lui Beethoven au reflectat traditia vieneza. Cea de-a treia simfonie, Eroica, a fost un punct de cotitura in evolutia acestei forme muzicale. Aceasta a fost prima lucrare a compozitorului in care si-a exprimat pentru prima data propriile idealuri, si nu a realizat pur si simplu o forma abstracta prestabilita. Lucrarea reflecta diverse aspecte ale personalitatii compozitorului si este influentata de mai multi factori, printre care surditatea artistului si revolutiile din Europa acelor vremuri. Cu toate aceste, Eroica este, mai ales, o incercare indrazneata de solutionare a problemei – considerata pana atunci insurmontabila – dezvoltarii perfectiunii atinse de Haydn si Mozart. Beethoven a extins lungimea partilor si proportiile dramatice mult peste modelul clasic mai ales in Simfonia a III-a si in majoritatea urmatoarelor.
Simfonia a IX-a a lui Beethoven este sinteza a doua concepte asupra carora artistul a lucrat decenii intregi inainte de ale finaliza, respectiv amplasarea Odei bucuriei a lui Schiller ca expresia idealului dragostei universale, si o simfonie ampla, fundamentala pe realizarile deja geniale ale compozitorului. Primele trei parti ale simfoniei a IX-a sunt o expansiune a modelului clasic, dar cea de-a patra nu se asemana cu nimic din ceea ce fusese creat inainte. Aceasta incepe prin reluarea celor trei parti precedente, dar de care se indeparteaza si introduce patru solisti vocali si un cor. Pe langa forta absoluta si inovatiile continue greu de imaginat, aspectul uman al muzicii lui Beethoven a facut ca aceasta lucrare sa reprezinte una din principalele inspiratii pentru perioada romantica, perioada in care idealurile subiective ale artistului erau duse pana la limita.





Descarca referat

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate QReferat.com Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }