Factori care conditioneaza succesul relatiilor publice internationale

Factori care conditioneaza succesul relatiilor publice internationale

Expertiza locala reprezinta factorul-cheie pentru reusita unui program sau a unei

campanii internationale de relatii publice. Specialistii de relatii publice locali pot furniza nu numai informatii despre realitatile locale, ci si contacte cu media locale, manageri si lideri de opinie influenti in tara respectiva, informatii despre pietele locale, despre afacerile care au sau nu succes in zona, contacte cu alte persoane din industrie sau din domenii similare, acces rapid la anumiti factori de decizie locali. Pe langa asta, acestia au avantajul ca vorbesc atat limba nativilor, cat si limba clientilor internationali cu care lucreaza. Astfel de cunostinte, competente si abilitati le au cei care traiesc zi de zi in tara respectiva si care au acces la cultura, traditii, obiceiuri. Ele pot fi dobandite si de cei straini daca aleg sa traiasca pentru o perioada in tara respectiva. De aceea colaborarea cu o agentie locala si delegarea unui specialist pentru a trai pentru un timp si conduce operatiunile locale intr-o anumita zona a devenit azi o practica fireasca in companiile multinationale si agentiile mari.

Intelegerea si respectul pentru cultura tarii respective sunt conditii esentiale pentru a

desfasura cu succes activitati de relatii publice internationale. Specialistii in relatii

publice trebuie sa arate mereu atentie si grija pentru obiceiurile si traditiile locului, pentru istoria, religia si valorile pe care localnicii le considera importante. Dupa cum am afirmat deja, unul dintre motivele pentru care multe mari concerne aleg sa isi mute anumite activitati in alte tari (in special din Asia sau Europa de Sud-Est) il reprezinta reducerea costurilor de productie. Reducerea costurilor de promovare reprezinta un alt obiectiv, mai ales pentru departamentele de maketing, relatii publice sau publicitate. Colaborarea cu mai putine agentii inseamna un management mai eficient al acestor costuri. Ideal este ca toate activitatile de promovare pe plan local sa se desfasoare cu ajutorul unui singur furnizor de servicii. De aceea tendinta globala este ca marile concerne, detinatoare a unor branduri recunoscute la nivel international, sa apeleze la serviciile marilor agentii de relatii publice, care au dezvoltat parteneriate locale in diverse zone ale globului. Acest lucru presupune cu necesitate ca marile agentii sau firme de relatii publice sa aiba personal calificat, manageri capabili sa gestioneze conturi internationale si sa deruleze programe la scara globala. Prin urmare, un specialist in relatii publice internationale trebuie sa stie sa:

- lucreze in cadrul unui din ce in ce mai complex si divers mediu de afaceri si sa fie

capabil sa joace un rol pozitiv in relatiile de afaceri;

- sa conceapa sau sa adapteze programe de relatii publice la specificul local al zonei

in asa fel incat sa obtina maximul de profit;

- identifice si inteleaga care sa metodele cele mai eficiente de a obtine rezultatele

asteptate de client si sa mentina echipa de lucru unita si multumita si motivata,

indiferent de tara in care lucreaza.

Toate companiile care isi desfasoara activitati in alte tari se confrunta, in general, cu

aceeasi gama de probleme.

- formarea si mentinerea unui climat favorabil pentru operatiunile lor, asta

presupunand relatii cu factorii de decizie locali si nationali, comunitatile

financiare, precum si cu angajatii si clientii pe care ii au in respectiva tara;

- identificarea si monitorizarea posibilelor situatii nefavorabile si conceperea unor

planuri de prevenire si remediere a eventualelor crize;

- managementul situatiilor de criza, reducerea daunelor si impunerea unei atitudini

proactive.

Acestea sunt formulari mai degraba generale, in practica de zi cu zi, specialistii in relatii publice internationale care lucreaza intr-o tara straina confruntandu-se cu probleme concrete precum:

- diferente de limba sau mai multe limbi vorbite in aceeasi tara;

- procese decizionale mai lungi si mai greoaie, care presupun implicarea unor

factori de decizie din tara de origine;

- diferente culturale si in traditii si obiceiuri (uneori evidente, insa de cele mai

multe ori foarte subtile, sofisticate si greu de inteles de cei din afara culturii

respective);

- niveluri diferite de dezvoltare a media si a industriei de relatii publice intre taragazda

si tara de origine (nemaivorbind de sisteme politice, economice si sociale

diferite);

- rezistenta, suspiciune si chiar antipatie a localnicilor fata de "straini", de "expati",

de "multinationali" (sau alti termeni asemenea folositi pentru a descrie persoanele

din strainatate care locuiesc si muncesc temporar intr-o tara straina);

- atitudine rezervata a localnicilor generata de factori precum: nationalism, relatii

politice tensionate (trecute sau prezente), resentimente si sentimente adverse fata

de politicile duse de tara respectiva (in plan politic, economic, militar si chiar

religios), frica de dominatie straina.

Inainte de a demara un program international de relatii publice este imperativ sa se

clarifice care sunt sursele de finantare, structura retelei de lucru si rolurile fiecarui

partener. Mai precis, este necesar sa se stie cine finanteaza programul, adica unde se afla centrul principal de putere, stiut fiind ca cine are banii, are controlul asupra operatiunilor.

In mod firesc, structura echipei de lucru si gama de servicii prestate de agentie vor

depinde de compania-client, mai exact, de fondurile pe care le aloca programului de

relatii publice.

Este absolut firesc ca atunci cand persoane din diferite regiuni, tari, culturi, etnii,

religii lucreaza impreuna sa existe neintelegeri sau interpretari gresite. Clarificarea

rolurilor pe care le joaca fiecare agentie-partener si fiecare membru al echipei reprezintao etapa obligatorie. E ideal ca lucrul acesta sa se intample inainte de inceperea campaniei de relatii publice. In mod normal, agentia principala se va ocupa de managementul operatiunilor din retelei si de consultanta creativa si strategica. Bugetul trebuie stabilit in functie de activitatile prestate de fiecare agentie, alocandu-se fonduri care sa corespunda tarifelor practicate pe piata respectiva. Uneori cota-parte pe care o cere o agentie dintr-o tara poate fi mai mare decat ceea ce este dispus un client sa aloce. De aceea s-au intalnit si cazuri in care s-a renuntat la serviciile agentiei respective. Mai exista si cazuri in care o agentie a facut mai mult decat era prevazut in contract. Si desi aceste servicii au fost in beneficiul clientului, nu au fost alocate fonduri suplimentare care sa acopere cheltuielile aparute pe parcurs, neprevazute in contractul initial. Ideal ar fi ca agentia sa poata prevedea aparitia unor astfel de cheltuieli si sa le includa in contract, nu sa ceara suplimentarea ulterioara a fondurilor. Managerii de programe internationale de relatii publice pot lucra pentru multi "stapani": clienti internationali, regionali, nationali, agentii nationale, concerne media internationale. Munca lor presupune multa diplomatie si abilitate de a mentine relatii armonioase cu toti partenerii implicati in program.

1. Rolul culturii in relatiile publice internationale

Relatiile publice internationale nu pot si nici nu ar trebui sa fie separate de relatiile

culturale internationale. Atata timp cat activitatile de relatii publice se desfasoara in alta tara, ele sunt in mod automat nu numai internationale, ci si interculturale. In unele tari chiar si relatiile publice desfasurate la nivel intern presupun aspecte interculturale si interrasiale, datorita variatatii rasiale si etnice a angajatilor si a clientilor (de ex. in SUA).

Carl Botan a fost primul teoretician care a adus in discutie importanta aspectelor culturale in relatiile publice internationale. "Relatiile publice internationale sunt relatii publice interculturale". (Botan 1992, p. 31, apud Wilcox, p. 380). Banks a sustinut si el aceasta perspectiva afirmand ca "relatiile publice internationale includ relatiile culturale, in primul rand pentru ca e vorba de comunicare cu culturi diferite, de incercarea de a depasi granitele culturale". (Banks 1995, p. 31, apud Wilcox, p. 380). Astfel de afirmatii implica ideea ca este vorba de o comunicare cu audiente cu interese si valori distincte, poate chiar diferite de cele interne. Schimbarile politice, economice si chiar demografice din ultimul secol au contribuit si ele la luarea in considerare a perspectivelor culturale atunci cand vorbim de relatii publice internationale. "Satul global" a devenit o realitate imediata, prin urmare un specialist in relatii publice internationale trebuie sa cunoasca acum sistemul politic, social, economic si, in special, cultura si media tarii in care isi desfasoara activitatea.

Definitii ale culturii abunda in literatura moderna. La fel si dezbaterile privind

rolul sau in societatea contemporana. Ele nu fac obiectul cursului de fata, de aceea

urmatoarele doua definitii au in vedere doar aspectele care tin mai mult de comunicare si de relatiile publice, pentru a inlesni intelegerea legaturii intrinseci dintre cultura si relatii publice. Calloway-Thomas, Cooper si Blake au definit cultura drept "ansamblul modelelor de comportament, limba si valori care care se gasesc intr-o comunitate la un moment dat". (Calloway-Thomas, Cooper, Blake 1999). Hoebel si Frost au considerat cultura drept un "sistem integrat de modele de comportamente caracteristice membrilor unei societati, comportamente invatate sau dobandite, nu transmise genetic". (Hoebel si Frost 1972, p. 6).

Daca intelege unicitatea culturii tarii in care lucreaza, specialistul in relatii publice

poate identifica mesajele care trebuie transmise publicului-tinta, mijloacele de

comunicare potrivite prin care poate face acest lucru si, mai mult, purtatorii de mesaj cei mai adecvati. Vedetele sunt acum, de regula, cele mai vizate persoane pentru a transmite un mesaj, a promova un produs si a deveni imaginea unui produs, serviciu sau chiar companie. Un exemplu celebru este cel al fotbalistul englez David Beckham care promoveaza multe articole sportive, automobile si produse electronice pentru categorii de consumatori din toata Uniunea Europeana si chiar si din afara ei. Celebritatea uriasa il ajuta sa fie un bun purtator de mesaj (prin mesaj neintelegand cuvintele in sine sau sloganul, ci valorile promovate prin acele produse si servicii), mai ales in randul iubitorilor de fotbal. Prezenta lor in reclame sau pe etichete nu garanteaza in mod automat succesul.

2. Problemele lingvistice

Daca mesajele pe care le transmit specialistii in relatii publice nu sunt adaptate

specificului cultural al publicului respectiv, ele au toate sansele sa esueze. Unul dintre

exemplele clasice cele mai celebre si mai des citate il reprezinta incercarea companiei

Chevrolet de a lansa in America Latina masina Chevy Nova. "No va" in limba spaniola inseamna "nu merge", iar aceasta aparent minora problema de limbaj a dus in final la compromiterea intregii campanii. Un alt exemplu este cel companiei Ford care a incercat sa lanseze in Brazilia un model nou de automobil numit Pinto. La scurt timp de la lansare, au constatat ca vanzarile erau practic inexistente. Contrariati de situatie, managerii au inceput sa faca investigatii si au aflat cu surprindere ca "pinto" era cunoscut ca un termen popular peiorativ pentru a indica dimeniunea redusa a organelor sexuale masculine. De aceea nici un reprezentant al sexului masculin din Brazilia nu vroia sa fie vazut conducand o astfel de masina. Denumirea a fost schimbata urgent, iar brandul reconstruit integral.

Este de dorit sa se evite folosirea dialectelor in mesajele destinate anumitor

categorii de public. Chiar daca in felul acesta ar exista mai multe sanse sa fie auzite si

intelese, dialecte si regionalismele reprezinta capcane serioase, mai ales pentru cei care nu sunt vorbitori nativi ai respectivei limbi. Pericolul de a face greseli creste proportional cu dificultatea dialectului. Dincolo de asta, adevaratul pericol vine din faptul ca, cel mai adesea, pentru receptori este mult mai simplu sa faca presupozitii despre mesajul gresit, decat sa intrebe sau verifice ceea ce nu inteleg sau care este intelesul original. La fel, este de dorit si evitarea termenilor care pot avea doua sau mai multe intelesuri, mai ales in contexte care favorizeaza interpretarile multiple.

Capcane pot exista si atunci cand mesajele sunt transmise prin e-mail. De

exemplu, in limba engleza folosirea cuvintelor scrise cu majuscula in mijlocul frazei este fireasca. Nu acelasi lucru se poate spune si despre alte limbi, unde cuvintele scrise cu majuscule pot indica o critica, admonestare, un repros.

De aceea, multi practicieni prefera comunicarea prin telefon. Este mai rapida si

mai eficienta, in sensul ca neintelegerile pot fi observate si rezolvate pe loc. Insa nici ea nu este lipsita de pericole. Exista situatii in care comunicarea prin telefon a unor mesaje nu este indicata. Absenta mesajelor vizuale sau a limbajului nonverbal poate impiedica si ea intelegerea corecta a unor mesaje transmise exclusiv verbal. Teleconferintele sunt un instrument de comunicare folosit pe scara larga de practicienii din SUA. Ele nu sunt insa la fel de populare in randul ziaristilor europeni, mai ales atunci cand acestea presupun comunicarea cu vorbitori nativi de limba engleza. Ritmul foarte rapid de vorbire si accentul personal al vorbitorilor nativi ingreuneaza intelegerea anumitor mesaje. La acestea se mai pot adauga si nesiguranta in privinta exprimarii sau corectitudinii gramaticale a celorlalti vorbitori, eventual reticenta sau chiar refuzul acestora de a pune intrebari sau de a recunoaste ca nu au inteles ceva.

Tonul si stilul in care se comunica un mesaj pot si ele da nastere la interpretari

gresite. Astfel, in anumite culturi este firesc sa vorbesti cu glas ridicat. In altele, acest

lucru este considerat nepoliticos, in cel mai bun caz, sau de-a dreptul ofensator, in cel mai rau caz. De exemplu, tonul rastit folosit de danezi sau norvegieni poate parea neobisnuit pentru englezi sau americani si de-a dreptul insultator pentru japonezi.

Un alt aspect care tine, aparent, numai de limbaj il reprezinta si cantitatea

measjului, nu doar calitatea acestuia. Ambiguitatea mai mult sau mai putin explicita a

anumitor mesaje (uneori din dorinta de originalitate), imposibilitatea unei traduceri

exacte sau de a surprinde in putine cuvinte intelesul original pot ridica probleme serioase si reprezenta adevarate provocari pentru specialistii in relatii publice. Hall atragea atentia inca din 1976 ca procesele de comunicare au loc mereu in contexte culturale, unele "inalte", altele "reduse". (Hall 1976). Samovar si Porter au oferit recent o exemplificare a acestei distinctii (Samovar si Porter 1995). Acestia au constatat ca in SUA sau in tarile europene mesajele verbale sunt mult mai explicite. Ambiguitatile sunt evitate pe cat de mult posibil, la fel si termenii cu dublu inteles, mai ales in conferintele de presa sau atunci cand o persoana cu o functie inalta vrea sa transmita un mesaj important.

Comunicarea verbala directa si explicita este necesara datorita contextelor culturale foarte diferite, a lipsei unor experiente colective cu care publicurile sa se poata identifica in mod automat. In tarile arabe, asiatice si africane situatia e diferita. Mesajele sunt mai ambigui, nu mereu explicite sau exprimate verbal, cultura asemanatoare, traditiile si obiceiurile comune permitand intelegerea mesajului si fara folosirea cuvintelor. Mai mult chiar,cercetarile au indicat ca cei din tari cu astfel de "contexte culturale inalte" (tarile arabe,asiatice si africane) tind sa-i considere mai putin credibili pe cei din tarile cu "contexte culturale reduse" (tarile europene si nord-americane), tocmai datorita acestui mod de comunicare, a nevoii de cuvinte si de mesaje verbale transmise intr-un mod cat mai explicit. In mod analog, ambele culturi au moduri diferite de a se raporta la conflicte si de a le comunica. De exemplu, cei din tarile cu un context cultural inalt tind sa resolve conflictele intr-o maniera discreta si subtila, pe cand ceilalti prefera confruntarile deschise si rezolvarea intr-o maniera directa. Comunicarea nonverbala joaca si ea roluri diferite, in functie de culturile de provenienta. Primii sunt mai atenti la mesajele transmise nonverbal, intr-un mod mai degraba implicit decat explicit, in timp ce persoanele apartinand culturilor europene si nord-americane dau, in general, mai putina importanta acestui aspect.

Un alt exemplu de "dialog al surzilor" care poate avea loc atunci cand se

desfasoara campanii internationale de relatii publice il reprezinta prezenta sau absenta

unor explicatii suplimentare. De regula, cu cat sunt date mai multe explicatii si detalii

partenerilor de campanie din alta tara, cu atat mai bine. De exemplu, o personalitate din SUA a cerut agentiei de relatii publice cu care lucra sa ii prezinte in 24 de ore un dosar cu toate stirile si aparitiile din presa aparute in urma unui interviu sustinut in Grecia. Intr o astfel de situatie, este indicat sa se dea cat mai multe detalii sa sa se explice cat mai bine agentiei partenere din Grecia motivele pentru aceasta cerere. Cel mai rau lucru este ca cererea sa fie facuta pe e-mail, sub forma unei rugaminti laconice de genul: "Va rugam sa ne trimiteti toate copiile dupa aparitiile din presa ale domnului X pana azi la ora 17:00." Daca nu se explica foarte clar agentiei partenere motivele pentru care raportul trebuie predat urgent, exista mari sanse ca el sa fie livrat cu intarziere. Motivele pot fi urmatoarele:

- agentia din Grecia este ofensata de tonul rechizitoriu al cererii ("in momentul in

care ne-ati solicitat colaborarea, ati afirmat ca suntem parteneri egali, iar acum ne

dati ordine ca si cum am fi valeti");

- colectarea, compilarea si transmiterea datelor cerute nu este posibila in intervalul

de timp precizat;

- agentia crede ca tonul este intentionat agresiv datorita atitudinii nepoliticoase sau

a panicii cauzate de uitarea acestei sarcini si de solicitarea ei la timp (in nici un

caz din cauza ca si ei au fost solicitati de client sa predea rapotul urgent);

- chiar daca agentia din Grecia intelege ca singurul vinovat de situatie este clientul,

ea poate fi deranjata de faptul ca agentia partenera din SUA nu a explicat

clientului ca cerinta sa este nerezonabila, eventual chiar sa refuze astfel de cerinte

sau mod de lucru.

Acest ultim motiv reprezinta un element esential pentru intelegerea modului diplomatic in care trebuie sa se desfasoare relatiile publice internationale. Daca agentia partenera din strainatate simte ca se fac eforturi pentru a intelege si respecta specificul local si ca este sprijinita in actiunile ei, ea va fi mai eficienta si mai cooperanta, mai interesata sa obtina cele mai bune rezultate cu putinta. Daca specialistii in relatii publice locali vor simti ca sunt tratati doar ca simpli intermediari, decodori sau "traducatori" de mesaje,randamentul acestora va fi redus si nu se vor putea pune bazele unei colaborari reale si eficiente.

Prin urmare, pentru a se evita gafele si greselile care tin de o comunicare

interculturala deficitara, de decodarea si intelegerea gresita a anumitor mesaje, acestea

trebuie adaptate publicului-tinta, mai precis specificului sau cultural. Simpla "traducere"nu este suficienta. Ele trebuie sa vizeze atat aspectele verbale, cat si nonverbale, precum si posibilele interpretari alternative ale metaforelor, analogiilor, aforismelor si anecdotelor. Uneori nici vorbitorii apartinand aceleiasi limbi si culturi nu se inteleg,daramite cand este vorba de comunicarea cu membri ai unei culturi foarte diferite de cea de apartenenta.

Un bun exemplu in acest sens este cel al greselii facute de presedintele George W.

Bush in urma evenimentelor din septembrie 2001. Reportajele si dezbaterile publice au indicat ca arabii si musulmanii au interpretat diferit mesajul transmis de presedintele american imediat dupa evenimente. Acesta a folosit in discursul sau termeni precum"teroristi" si a declarat ca va declansa o adevarata "cruciada" impotriva tuturor"inamicilor" SUA. Termenii au fost interpretati ca o declaratie de razboi indirecta impotriva tuturor arabilor si musulmanilor. In consecinta, presedintele Bush a fost nevoit sa explice intr-o serie de discursuri ulterioare ce a vrut, de fapt, sa zica: ca razboiul a fost declansat numai impotriva "anumitor" arabi si musulmani, nu impotriva lumii musulmane sau arabe. Mai mult chiar, pentru a-si face mesajul si mai explicit, in completarea discursurilor si precizarilor verbale numeroase, acesta a mai organizat sarbatorirea la Casa Alba, pentru prima data in istorie, a Eid ul Fitr, sarbatoare care marcheaza sfarsitul Ramadanului (perioada de o luna in care musulmanii postesc zilnic de la rasaritul pana la asfintitul soarelui).

Un alt exemplu este cel al Charlottei Beers, vicesecretar de stat pe probleme de

diplomatie publica si afaceri publice, despre care am amintit anterior. Numirea lui

Christopher Ross drept purtator de cuvant, fost ambasador SUA in Algeria si Siria, a fost o decizie inspirata nu numai pentru ca acesta vorbea fluent limba araba, ci, mai ales,pentru ca stia "cum" sa comunice cu persoane dintr-un context cultural inalt, cum sunt cele din lumea araba. Emisiunea Shared Values, difuzata timp de 5 saptamani intr-o serie de tari arabe si musulmane, nu a fost insa o hotarare inteleapta. Ea nu a fost difuzata pe postul Al-Jazeera, iar continutul ei a fost criticat atat in tara, cat si in strainatate.(O'Connell, 2003). Motivul principal a fost lipsa de adecvare a mesajului la specificul cultural al publicului-tinta. Ea a folosit elemente de comunicare care tineau de cultura

nord-americana pentru a comunica cu un public de cultura araba. Intentia de a demonstra ca musulmanii din SUA nu au fost perspecutati in nici un fel in urma evenimentelor din septembrie 2001 nu a avut succes si nu a rezonat in nici un fel cu publicul vizat. In ciuda tuturor eforturilor facute de presedintele Bush sau de Beers, responsabila cu imaginea SUA in tarile arabe, un sondaj facut de Zogby International in cinci tari arabe a aratat ca perceptia publica asupra politicilor americane este preponderent negativa. Mai mult chiar,majoritatea persoanelor (ajungand chiar la 97% in Arabia Saudita) cred ca razboiul din Irak nu a redus in nici un fel fenomenul terorismului indreptat asupra SUA, ba dimpotriva chiar, a amplificat numarul atentatelor (Hashed 2003). Dincolo de motivele politice, este clar ca mesajele inadecvate si modul gresit de comunicare contribuie la situatia actuala.

Astfel de exemple ilustreaza legatura stransa care exista intre cultura si comunicarea internationala. Modul in care un mesaj este formulat si comunicat altor

culturi este esential. Esecul SUA in comunicarea cu lumea araba a fost subliniat si criticat de foarte multi experti. Unul dintre acestia, Jack Trout, responsabil si el intr-o perioada de proiectarea unei imagini pozitive a Statelor Unite in exterior, a considerat ca principalul vinovat pentru prezentarea gresita a mesajului este guvernul american.

Temele, vocabularul si purtatorii de mesaj au fost alese gresit in intregime. Asa se face ca nu s-a reusit in nici un fel pana acum identificarea si prezentarea in fata lumii intregi a unui motiv clar pentru declansarea razboiului din Irak. Acest esec comunicational poate fi un bun exemplu "asa nu" pentru cei implicati in sfera relatiilor publice internationale.

Rolul media in relatiile publice internationale

In conditiile in care din ce in ce mai multe companii se extind in ritm accelerat sau

prefera sa isi mute anumite activitati in afara tarii in scopul reducerii costurilor si

maximizarii profiturilor, nevoia de relatii publice si, mai ales, de specialisti care sa poata comunica mesaje variate unor categorii de public din tari diferite a devenit o realitate cat se poate de concreta. Noile tehnologii ajuta in mare masura la realizarea unei astfel de comunicari intr-un mod rapid si eficient. De fapt, autori precum Newsome, Hendrix sau Seitel considera ca o comunicare internationala si interculturala eficienta nu este posibila fara mass media, mai ales a celor locale si regionale. (Newsome 2000, Hendrix 2001,Seitel 2001).

Relatia cu mass media nu este mereu lucru cel mai simplu. Daca in tarile europene si nord americane cele mai folosite mijloace de comunicare sunt televiziunea,radioul, presa scrisa si Internetul, nu acelasi lucru se poate spune si despre unele tari din Asia sau Africa. Rata de alfabetizare poate fie foarte redusa, iar in Africa, de exemplu, doar 1,4% din populatie are acces la Internet. In astfel de tari, modelul comunicarii in doi

pasi poate fi mai eficient decat comunicarea prin mass media. Acest proces de

comunicare implica existenta liderilor de opinie: lideri religiosi, invatatori, primari, chiar sefi de trib. In felul acesta nu numai ca informatia are mai multe sanse sa ajunga la publicul vizat, dar ea poate fi perceputa ca foarte credibila.

Nu trebuie neglijata nici importanta materialelor scrise, a comunicatelor de presa,

brosurilor, pliantelor. Si stilul acestora trebuie sa fie adaptat specificului local pentru a

atrage atentia publicului. Unele culturi prefera un stil mai colorat, mai spumos, un ton

mai colocvial. Altele prefera un stil mai sobru, bazat pe fapte si date concrete. Unele pot fi motivate de un limbaj cu accente morale sau religioase, alte culturi sunt mai receptive la materialele care prezinta lucrurile din perspective materialiste sau cu accente financiare. Ziaristii germani, de exemplu, prefera declaratiile scurte, iar cei britanici prefera sa-si culeaga informatiile pe baza interviurilor fata-in-fata. Ziaristii italieni prefera conferintele de presa care au loc dimineata si resping categoric briefingurile sau intalnirile cu presa care au loc seara (acesta este considerat drept timp pentru viata peroanla, pentru treburi familiale, nu profesionale). Belgienii, in schimb, preferaconferintele de presa sau intalnirile care au loc la panz sau in cursul dupa-amiezei, si in nici un caz dimineata (iar daca ele sunt transformate in pranzuri sau cine de afaceri, unde se serveste mancare si bere, cu atat mai bine).

Nu in ultimul rand, logourile, sloganele, culorile si simbolurile folosite pentru a

promova un produs sau o companie trebuie si ele alese cu grija si adaptate la specificul local. Simboluri care sunt firesti si usor de interpretat intr-o tara occidentala pot fi considerate chiar periculoase in alte zone ale lumii. De exemplu, s-a incercat promovarea unei bauturi racoritoare in tarile arabe cu o eticheta pe care, printre alte simboluri, erau desenate sase stele. Localnicii au refuzat sa cumpere bautura, interpretand stelele drept un simbol israelian. O companie care vindea rame de ochelari a incercat sa-si faca reclama in Thailanda infatisand imagini cu mici animale dragute purtand ochelari. Strategia s-a dovedit gresita, animalele fiind considerate in Thailanda forme de viata inferioare, iar asocierea unor produse cu ele nu este de bun augur.

Importanta relatiei bune pe care trebuie sa o aibe cu media un specialist in relatii

publice isi gaseste o buna ilustrare si in campania desfasurata in Nigeria de compania

petroliera Shell, membra a grupului Royal Duch Shell. In anul 1995, aceasta s-a

confruntat cu o criza in Nigeria, iar modul de gestionare a fost gresit ales. Mai precis,

Ken Saro-Wiwa, cunoscut activist pentru drepturile omului si critic acerb al companiei Shell pentru degradarea si poluarea mediului, a fost executat de regimul politic de la acea vreme. Atat media nigeriene cat si cele internationale au acuzat compania Shell de cooperare cu junta militara nigeriana in vederea surprimarii oricaror voci critice si chiar a miscarilor pentru drepturilor omului din tara-gazda. Reactia Shell la aceste critici a fost intarziata si sovaielnica. Campania integrata de comunicare de marketing nu a avut rezultatul scontat. Esecul acestei campanii a fost discutat in multe cursuri si carti de specialitate, iar o serie de masuri si solutii au fost propuse. Pentru a se evita esecul in relatiile cu media din tarile straine trebuie in primul rand sa existe o atitudine proactiva.

Trebuie identificate si intelese probleme si interesele publicului-tinta local. Grija pentru ele si intentia de a le incorpora in viitoarele programe dezvoltate de companie trebuie precizate in toate mesajele importante. Si, mai ales, relatia cu media trebuie initiata si dezvoltata inainte de "a fi nevoie", adica inainte de declansarea unei crize.

Media si impactul acesteia asupra relatiilor publice la inceputul secolului XXI

Prezenta unei companii in spatiul electronic a devenit in ziua de azi un lucru de la sine

inteles. Internetul este unul dintre primele locuri in care consumatorii sau clientii (actuali sau potentiali) cauta informatii despre un produs, serviciu, companie, eveniment.

Existenta unui site oficial nu mai este suficienta. Se constata o tendinta din ce in ce mai accentuata in ultima vreme de a credita mai mult alte surse de informatii decat cele oficiale. O astfel de sursa de informatii si, totodata, un instrument de comunicare este blog-ul. Succesul de care s-au bucurat blog-urile in ultimii 5 ani a depasit chiar si

previziunile cele mai optimiste. Conform datelor furnizate de statistici, cel mai cautat

cuvant in dictionarul online Merriam Webster in anul 2004 a fost blog (Solutia IT

Popularitatea uriasa a impus introducerea oficiala a termenului in dictionarul Oxford in anul 2005.

Este dificil de gasit o singura definitie pentru un instrument de comunicare atat de

nou, aflat intr-o continua evolutie. Daca la inceputuri se putea spune despre blog-uri ca sunt un fel de jurnale online, acum definitia este deja depasita si poate fi aplicata cel mult unor blog-uri personale, insa nu si blog-urilor corporatiste, de exemplu. Elementul comun al tuturor definitiilor deriva din forma si continutul blog-urilor. Termenul blog a derivate din weblog (aparut in mod oficial in decembrie 1997), care este "o publicatie in format electronic, alcatuita din articole periodice, de cele mai multe ori in ordine invers cronologica". (www.wikipedia.org). Ce diferentiaza in blog de alte publicatii electronice?

El este compus din articole (posts) pe teme specifice. Un articol de blog (post) este

compus din titlu, corpul textului, data de publicare, adresa URL a articolului, link-uri in text catre informatii suplimentare de pe alte site-uri sau blog-uri (hyperlinks), fotografii,fisiere audio sau video. Fiecare articol este stocat pe pagina individuala intr-o arhiva cu teme specifice (permalinks) si poate fi accesat oricand. In aprilie 2006, Tehnorati - un serviciu de identificare a blog-urilor - cuantifica in medie 50.000 de noi postari pe ora(The Economist, 22 aprilie 2006) Un alt element tehnic care evidentiaza caracterul eminamente social al acestui instrument de comunicare este blogroll-ul, o lista de link-uri (altele decat cele din text) catre alte blog-uri pe care autorul le recomanda. In felul acesta autorul isi plaseaza creatia intr-o categorie specifica si si-o legitimeaza prin asocierea cu acestea. E si un mod indirect de a-si creste reciproc vizibilitatea in spatiul electronic.

Cititorii pot trimite comentarii sau chiar adauga articole, in functie de gradul de acces si permisivitate acordat fiecaruia. Astfel, exista blog-uri cu acces nelimitat, insa sunt si blog-uri la care accesul este acordat pe baza de parola si cont de utilizator numai

anumitor membri. Teoretic, orice persoana cu acces la Internet poate crea un blog sau

poate posta comentarii pe un blog. In felul acesta, un autor de blog, care citeste un alt

blog este si producator si consumator de informatie in acelasi timp. Traditionala distinctie dintre emitator si receptor nu mai este operabila. Posibilitatea de filtrare a cantitatii uriase de informatii produse zilnic este, practic, imposibila. Serverele care gazduiesc blog-uri nu isi asuma responsabilitatea pentru continut acestora, iar folosirea de pseudonime de catre utilizatori ingreuneaza si mai mult posibilitatea de identificare a sursei unui mesaj.

Majoritatea expertilor indica momentul 9/11 ca punct de cotitura pentru

dezvoltarea blog-urilor, prabusirea celor doua turnuri new-yorkeze dezvaluind un spatiu alternativ de comunicare, interactiune si informare. Oameni de cele mai diverse conditii au postat imediat dupa atac informatii si imagini de ultima ora, oferind intregii lumi o perspectiva personala asupra dramei si intregind variantele oficiale ale media traditionale.

De exemplu, la numai 30 de minute de la atac, pe site-ul www.slashdot.org era deja un numar impresionant de pareri si impresii (peste 8.000 de mesaje publicate in doar 24 de ore de la eveniment). Acesta nu este singurul caz. Mai nou, s-a ajuns chiar ca pe blog-uri sa se poata gasi informatii mai recente decat cele furnizate de jurnalele de stiri ale posturilor de televiziune sau de radio. In perioada imediat urmatoare atentatelor de la Londra din 2005 sute de persoane au postat pe net informatii despre evenimente. Mai precis, BBC News a anuntat ca serviciul Tehnorati a indicat ca in mai putin de o ora de la evenimente au aparut 1 300 de postari de tip blog cu informatii despre zonele afectate,despre mijloacele de transport alternative, poze si declaratii ale martorilor oculari. La fels-a intamplat si dupa alte evenimente majore, cu impact international, precum razboiul din Irak, atentatele de la Madrid din martie 2004, tsunamiul din decembrie 2004, si uraganul Katrina din august 2005. S-a ajuns astfel nu doar la colaborare intre reprezentantii mass media si bloggeri, ci chiar la un adevarat fenomen de interdependenta. Desi credibilitatea unor informatii de pe blog-uri poate fi pusa la indoiala datorita anonimatului sursei, informatiile se dovedesc de cele mai multe ori adevarate, ba chiar mai exacte si mai rapid furnizate decat cele din mass media traditionale. Asistam acum la aparitia unui nou tip de jurnalism numit citizen journalism, in care cetateni obisnuiti pot produce si transmite stiri unor audiente specifice, prin mijloace proprii.

Dincolo de diversitatea formelor de comunicare online, imbucurator este si

numarul lor in crestere continua, aproape imposibil de cuantificat. In 2003, site-ul

blogcount.com indica 2,9 milioane de blog-uri, iar cifra crestea intr-un ritm accelerat. In martie a anului 2005, Tehnorati indica existenta a peste 8 milioane de blog-uri

(www.tehnorati.com). Pentru a intelege si sublinia amploarea fenomenului generat de

crearea si intretinerea unui blog, companiile Pew Internet si American Life Project au

prezentat la inceputul anului 2005 un studiu conform caruia numarul celor care au creat un blog a crescut cu 58% fata de anul 2004, ca 6 milioane de americani se informeaza exclusiv prin intermediul blog-urilor si cu toate acestea doar 62% din americanii care foloseau Internetul au raspuns ca nu stiu ce inseamna blog (The Economist, 22 aprilie 2006). Situatia se schimba insa in ritm accelerat, noile statistici indicand ca s-a ajuns ca acum un nou blog sa apara pe Internet la fiecare secunda. Mai mult chiar, numarul blogurilor pare a se dubla la fiecare 5 luni. Noul instrument de comunicare se bucura de o popularitate uriasa, mai ales in randul tinerilor, atat datorita posibilitatilor de exprimare necenzurata, cat si dimensiunii sociale accentuate. S-a ajuns, mai in gluma-mai in serios,la parafrazarea celebrului concept "15 minte de celebritate" (15 minutes of fame),inventat de Andy Warhol in anii 80, astazi fiecare avand nevoie mai degraba de "15 megabiti de celebritate" (15 megabytes of fame

In Romania, importanta blog-urilor a fost recunoscuta oficial de comunitatea

academica si de cea profesionala in 2006, cu ocazia Olimpiadelor Comunicarii,

eveniment care a avut o sectiune de concurs de blog-uri (blog personal, de cariera,

tematic, foto, de comunitate). Alte evenimente care au impus blog-urile in atentia publica romaneasca au fost Internetics si RoBlogFest. Deja exista studii serioase si exhaustive facute de specialisti romani asupra situatiei blogosferei din Romania. Primul de acest fel a fost realizat in 2005 si poate fi gasit accesand adresa

https://www.timsoft.ro/ejournal/analiza_ro_blogosfera.html.

Al doilea studiu a fost realizat in vara lui 2006 si a evidentiat o crestere

semnificativa a blog-urilor si a activitatilor de blogging - aprox. 14.000 de blog-uri

romanesti, dintre acestea doar 1 000 fiind considerate active, adica au o viata mai lunga de 6 luni (Carmen Holotescu, O analiza a blogsferei romanesti

https://www.timsoft.ro/ejournal/analiza_ro_blogosfera2006.html.). Conform acestui

studiu, mai mult de jumatate dintre bloggeri romani au varste cuprinse intre 18 si 25 de ani, femeile autoare de blog-uri sunt de trei ori mai putine decat barbatii si tot mai bine de jumatate sunt absolventi de facultate sau sunt inca pe bancile facultatilor.

Interesant este ca "era Internet cafe-urilor pare sa fi apus", cei mai multi bloggeri

accesand Internetul de acasa (94,85%) si/sau de la birou (58,45% dintre respondenti)

(idem). Mai mult de jumatate din blog-uri sunt personale, urmand blog-urile de IT

(10,70%) si, cu proportii apropiate de 5%, cele de cultura, educationale, business, foto si jurnalism. Un alt lucru interesant este si ca. la sfarsitul lunii ianuarie 2006, siteul

www.trafic.ro anunta topul primelor 5 blog-uri romanesti (ca numar de vizitatori pe

saptamana). Pe primul loc se situa www.blogdeliceu.ro. Locul doi era ocupat de un blog sportiv, www.blogsport.ro, iar abia celelalte trei locuri erau blog-uri personale

Unul dintre cele mai populare blog-uri romanesti ale anului 2006 a fost si cel al

regizorului Tudor Giurgiu, in care oferea fanilor si mass media noutati si detalii picante despre filmul sau "Legaturi bolnavicioase". Acest exemplu e interesant de mentionat pentru ca, pentru prima data in Romania, un blog a fost parte componenta din strategia de promovare a unui film.

Blog-urile corporatiste

Evident, multe dintre blog-uri sunt create de organizatii si sunt denumite blog-uri

corporatiste. Ele au devenit cele mai noi instrumente de comunicare profesionala,

consolidare a imaginii organizationale si obtinere de feedback. Toate companiile mari, in special concernele media, au astazi blog-uri. Ele mai sunt utile si pentru eficientizarea comunicarii interne. Exista mai multe tipuri de blog-uri corporatiste: blog-ul oficial al companiei, blog-ul de produs, blog-ul personal al unui manager si chiar si blog-uri in care se explica modul in care corporatiile si managerii acestora isi pot crea un blog.

De exemplu:

https://corporateblog.over-blog.com

https://bigblogcompany.net

https://www.corporateblogging.info/europe

https://www.blogwriteforceos.com

Impactul covarsitor pe care il pot avea blog-urile nu a fost usor de inteles si de

acceptat de catre multe companii. Celebru a ramas cazul lui Jeff Jarvis care a adus mari prejudicii de imagine companiei Dell prin comentariilor negative facute pe blog-ul sau. In luna iunie 2005, el a criticat pe blog modul in care compania Dell a refuzat sa-i repare computerul nou cumparat. Comentariile altor bloggeri au aparut imediat, generandu-se un adevarat curent impotriva companiei. Abia la sfarsitul lunii august compania Dell a luat pozitie publica, iar purtatorul de cuvant a anuntat schimbarea strategiei de comunicare si stabilirea unei relatii online directe cu clientii sai (raspunsuri individuale pentru toti clientii care semnaleaza probleme ale produselor), precum si monitorizarea blog-urilor.

Un alt caz celebru este cel al firmei Kryptonite, producatoarea celor mai bine vandute

lacate din SUA. Un articol publicat pe un blog in anul 2004, in care se demonstra cum

unul dintre lacatele lor de bicicleta poate fi deschis cu ajutorul unui banal pix, a facut

valva atat in spatiul virtual, cat si in lumea reala, ajungand ca informatia sa fie preluata chiar de New York Times. Criza declansata si, mai ales, lipsa de reactie prompta a companiei au dus la pierderea a aproape jumatate din veniturile sale anuale. Echipa de managementul crizei nu numai ca a subestimat potentialul blog-urilor, dar a ignorat complet posibilitatea de declansare a unui scandal in urma unor afirmatii publicate in blogosfera. Realitatea le-a infirmat convingerile si i-a obligat sa-si revizuiasca afacerile si modul de gestionare a comunicarii cu actualii sau potentiali clienti.

In ciuda unor asa-zise dezavantaje (lipsa controlului total asupra procesului de

comunicare), exista mai multe argumente pro decat contra realizarii unui blog corporatist.

Conform lui Jeremy Wright, cele mai evidente sunt: marketingul pe motoarele de cautare(inca o sansa de a mari prezenta pe motoare de cautare de gen Yahoo! sau Google),comunicare directa, construirea brandului (ofera canale alternative pentru prezentarea brandului), diferentierea prin competitie, marketingul relational, exploatarea niselor,media si relatii publice (pot fi instrumente excelente de relatii publice), managementul reputatiei, pozitionarea ca experti, intranet si management de proiect (faciliteaza comunicare interna) (Jeremy Wright, Blog Marketing, 2006, p. 29). Dincolo de discutia despre avantaje si dezavantaje, un lucru este insa cert: la ora actuala unele companii inca isi permit sa nu aiba blog. Dar aceasta situatie nu va prea mult. La fel s-a intamplat si in cazul website-urilor oficiale. Pana acum cativa ani nimeni nu credea ca va fi atat de important pentru o afacere sa aiba si website. Astazi, aproape ca nu exista companie mare care sa nu aiba inclusa adresa website-ului in toate spoturile audio sau video si pe toate materialele publicitare si informative. Blog-urile ofera companiilor nu numai putinta de a oferi mai multe informatii, ci si posibilitatea dialogului cu publicul lor. Evident, nu e indicat ca o companie sa-si faca un blog doar pentru a arata ca e in pas cu tendintele si a fi la moda. Dezvoltarea lui trebuie sa corespunda unui obiectiv de dezvoltare si sa faca parte dintr-o strategie de afaceri clara.

Aspecte etice si legislative

Aparitia unui nou instrument de comunicare in spatiul virtual a impus revizuirea anumitor coduri etice si a unor reglementari legislative. Evident, cele mai vizate aspecte sunt cele legate de libertatea de informatie, dreptul la informatie, copyright, libertatea cuvantului,calomnie, confidentialitatea informatiilor, dreptul la intimitate etc. Evident, ca in cazul oricarui alt instrument de comunicare, exista posibilitatea ca el sa fie folosit gresit sau cu intentia de a manipula. Un exemplu celebru este cazul realizatorului american de televiziune Dan Rather, care a prezentat in emisiunea "60 Minutes" a postului CBS documente referitoare la stagiul militar al presedintelui George W. Bush. Imediat bloggerii conservatori au initiat o campanie puternica in spatiul virtual prin care au luat atitudine impotriva acestor dezvaluiri, considerandu-le neadevarate si calomnioase. In urma scandalului declansat, postul CBS a trebuit sa-si ceara in mod oficial scuze. Scandalul Rathergate (asa cum a fost supranumit) a demonstrat ca blog-urile pot indeplini functii diverse. Pe langa functiile de informare si de divertisment, ele pot fi folosite si ca mijloace de exercitare a unei presiuni sociale sau politice. Pot fi o sursa de informatii,dar si un barometru al opiniei publice. Insa, desi se considera ca marele avantaj al acestui fenomen este improbabilitatea si relativ dificila posibilitate de a trage la raspundere un blogger pentru cele scrise pe blog-ul sau, au existat si cazuri in care judecatori din SUA au condamnat bloggeri la amenzi sau plata unor despagubiri pentru cele afirmate. Un termen aparut datorita problemelor juridice avute de un blogger este si dooced. El se refera la concedierea unei persoane in urma afirmatiilor publicate pe blog-ul propriu.

Termenul provine de la pseudonimul dooce folosit de Heather Armstrong, artist grafic si web designer, concediata de firma la care lucra datorita informatiilor despre colegi si companie publicate pe blog-ul personal. Exemplele pot continua cu cazurile unei

insotitoare de zbor care a fost concediata pentru ca a publicat pe blog-ul sau poze cu ea in posturi mai putin decente in timp ce purta uniforma companiei pentru care lucra. Un profesor care a facut comentarii ireverentioase pe diverse blog-uri la adresa unui

politician britanic (numindu-l, printre altele, nazist) a fost identificat, dat in judecata si

obligat sa plateasca daune in valoare de 10 000 de lire sterline. Aceste exemple au

contribuit intr-o masura sau alta la aducerea in discutie a unor probleme legale foarte

spinoase. Care este limita intre a face un comentariu despre o persoana fara a-i aduce

prejudicii morale? Care este limita intre a informa si a manipula? Raspunsurile clare inca se lasa asteptate.

Euroblog 2006 si 2007

Pana acum, cand venea vorba de blog-uri, comunitatea academica parea mereu cu un pas in urma. Realitatea batea si imaginatia si ritmul de lucru al cercetatorilor preocupati de noile media, atat din tara, cat si din Europa. Prima victorie a comunitatii academice europene in lupta cu realitatea cea grabita a reprezentat-o demararea unei serii de studii cu numele Euroblog. Pe 15 decembrie 2006 s-a incheiat prima etapa a studiului Euroblog , cea mai ampla si mai complexa cercetare academica de pana acum avand ca obiect de studiu blog-urilor. In perioada 5 noiembrie - 15 decembrie 2006 a avut loc colectarea de informatii despre impactul pe care il au blog-urile asupra comunicarii si relatiilor publice in Europa, urmand ca la inceputul anului 2007 rezultatele sa fie date publicitatii sub forma unui studiu care sa fie de folos atat comunitatilor academice, cat si celor profesionale.

Prima initiativa de acest fel a avut loc in 2005 si s-a numit Euroblog 2006, iar

rezultatele au aparut in luna ianuarie a anului 2006. A fost prima mare cercetare oficiala,primul studiu cu adevarat exhaustiv, cu instrumente specifice, nu doar pe baza unor metodologii empirice. Initiativa, sprijinita de EUPRERA (European Public Relations Education and Research Association), a fost condusa de trei profesori universitari, doi din Germania si unul din Marea Britanie, si a avut ca punct de pornire un chestionar cu 25 de intrebari despre blog-uri, la care au raspuns 583 de specialisti in relatii publice din 33 de tari europene. Surprinzator a fost ca, dintre acestia, 3,9% au declarat ca nu au auzit niciodata de blog-uri, la polul opus, cel al "expertilor" (adica al specialistilor care au declarat ca scriu regulat pe blog-uri sau ca au propriul lor blog), s-au situat doar 31%.

Restul erau inca undeva in ceata raspunsurilor de genul "am auzit ceva", "nu stiu

exact" etc. 32,1% au declarat ca nu au de gand sa foloseasca in viitorul apropiat blogurile in munca lor de comunicare si relatii publice, iar 42% ca intentioneaza sa faca asta in aproximativ un an. Au fost invocate sase motive. Primul a fost considerat lipsa de beneficii concrete si palpabile aduse afacerilor. Lipsa de personal specializat si a unui buget alocat special pentru blog-uri au fost urmatoarele doua motive invocate. Doar 1,9% a dat vina pe tehnologie, inca nesigura pentru a demara un proiect riscant precum infiintarea unui blog. Numarul celor care s-au speriat de lipsa de control asupra feedbackului a fost egal cu al celor care au invocat "alte motive" pentru lipsa de interes fata de blog-uri - 8,7%. Studiul a indicat clar ca cea mai mare problema a specialistilor in relatii publice din 33 de tari europene in anul 2005 a reprezentat-o neputinta de a mai exercita control total asupra procesului de comunicare dintre organizatie si public. Astfel s-a spulberat un mit, acela al modelului comunicarii bidirectionale si simetrice, model considerat ideal, spre care, teoretic, ar trebui sa tinda toate procesele de comunicare dintre o organizatie si publicurile sale. Rezultatele au indicat ca acest model ramane in continuare, practic, o fata morgana pentru specialistii in relatii publice, desi noile media si tehnologiile avansate ale noului mileniu promit transformarea mirajului in realitate.40% au declarat ca nu stiu cum sa integreze blog-urile in strategia de afaceri a companiei si 10% s-au plans ca nu au timpul necesar sa se ocupe de administrarea regulata a unui blog. Surprizele s-au tinut lant si la capitolul beneficii, al motivelor pentru care unii au blog-uri, iar altii poate ca si-ar face un blog in curand. Primul si cel mai important motiv -ocazia de a fi considerati la curent cu noile tehnologii si in pas cu moda. Surprinzator,doar 7% au declarat ca blog-urile sunt utile pentru a primi feedback.Rezultatele au starnit, evident, controverse. Euroblog 2006 insa nu a facut decat sa aseze o oglinda reala, nu una de circ, in fata industriei europene de relatii publice. El a indicat existenta unei Europe cu doua viteze: una a unei minoritati de specialisti entuziasti fata de noile media si dispusi sa exploateze la maximum potentialul blog-urilor, si o alta (deloc minoritare) a specialistilor sceptici fata de potentialul noilor media si prea prinsi in rutina si vartejul activitatilor de zi cu zi pentru a mai privi spre ziua de maine.

Explozia blog-urilor de tot felul si numarul din ce in ce mai mare de utilizatori care nu se mai multumesc sa fie doar consumatori, ci devin ei insisi generatori de informatie, arata ca societatea se schimba (intr-un ritm incredibil de rapid) si la fel si profilul unor

consumatori sau clienti, deci, implicit, fie ca se vrea sau nu, se schimba si specificul

activitatilor de relatii publice.

Studiul Euroblog 2007 este si mai ambitios. Condus tot de 3 profesori, de data

asta din Germania, Marea Britanie si Elvetia, el isi propune sa evalueze modul in care

specialistii in comunicare si relatii publice din Europa folosesc nu numai blog-urile, ci si podcasturile, RSS-urile si toate modalitatile de producere si transmitere a fisierelor audio,video si a fotografiilor. Informatiile sunt (la ora la care este scris acest material

decembrie 2006) inca in stadiul de prelucrare. Se spera ca raspunsurile au venit din

partea mai multor specialisti, pentru a fi posibila creionarea unei imagini mult mai

cuprinzatoare asupra industriei de relatii publice europene contemporane. Rezultatele

sunt asteptate cu mare interes si de comunitatea academica si de cea profesionala. Vor

arata ele forta de reactie rapida a specialistilor, adica adoptarea noilor media si integrarealor in strategiile de afaceri? Va fi crescut gradul de entuziasm fata de blog-uri? Se vor ficonstientizat mai bine avantajele aduse unei companii? Va fi crescut numarul expertilor si a timpului alocat administrarii blog-urilor? Raspunsurile la aceste intrebari se afla doar la cateva luni (si click-uri) distanta.

Podcasturile

Un alt instrument de comunicare care a capatat o popularitate din ce in ce mai mare in

ultimii ani este podcast-ul. El este considerat o metoda de distributie a fisierelor

multimedia (precum inregistrarile audio si video) prin Internet si rulate pe dispozitive

mobile sau pe computere. Termenul desemneaza atat continutul cat si mijlocul de

distributie (www.wikipedia.org). Continuturile audio sau video create prin podcast pot fi accesate oricand si oriunde. Podcast-ul nu are o singura utilizare, ci poate fi folosit si la editarea fisierelor audio-video. Ajutati de simple aplicatii software sau de player-e de muzica digitale dotate cu functia de inregistrare, oamenii au inceput sa-si faca auzite parerile si in format audio. Una dintre diferentele dintre un blog si un podcast este ca un podcast nu poate cuprinde link-uri catre un alt podcast. Asta reduce gradul de interactivitate si putinta socializarii (asa cum se intampla in cazul blog-urilor), ceea ce face ca podcast-ul sa nu fie considerat un instrument de comunicare atat de revolutionar,iar popularitatea sa sa fie mai redusa.

Conform dictionarului Oxford in care acest cuvant a fost inclus in luna august a

anului 2005, podcast inseamna o inregistrare audio digitala, pusa la dispozitie pe Internet oricui este dispus sa o descarce in propriul computer sau pe un alt instrument de redare audio, de tipul iPod sau Apple (Saptamana financiara, 15 august 2005,

https://www.sfin.ro/articol.php?id=2123). Termenul de podcasting s-a nascut in 2004 din imbinarea a doi termeni: iPod si broadcasting. Oficialii Microsoft au cerut ca podcasting sa fie tradus ca "personal, on demanding broadcasting", adica productie proprie de continut digital la cerere, pentru a evita asocierea termenului cu firma concurenta, Apple.

Cu toate acestea, podcasting-ul ramane in mare parte un fenomen asociat cu Apple,

specific mai ales fanilor iPod. Astazi insa, intre termenul podcasting si iPod nu mai exista o asociere stricta deoarece se refera la orice combinatie de software si hardware care permite utilizatorilor sa descarce si sa stocheze fisiere multimedia pe care le doresc.

Popularitatea iPodurilor a dus la dezvoltarea unor produse media special pentru acestea.

Simultan si cu raspandirea telefoanelor mobile, blogerii au apelat la audioblogging,

introducand pe langa texte si fragmente de sunet, adesea inregistrate pe telefonul mobil.

Pana acum podcasting-ul a fost folosit de unele canale radio care transmiteau inregistrari prin email abonatilor online. Cei care considerau ca au ceva de impartasit lumii intregi (incepand de la retete de bucate pana la comentarii politice sau stiri locale) inregistrau informatia in format digital si o postau pe Internet, totul dupa modelul deja stabilit de blog-uri si de alte tehnici online de informare alternativa, care au dat batai de cap cercetatorilor si au schimbat radical conceptiile despre cine este jurnalist si cine nu. Mai mult, podcasting-ul a inceput sa-si extinda granitele, permitand si producerea si difuzarea de materiale video, nu doar audio. Si ca intotdeauna, odata cu aceste inovatii se schimba nu doar realitati sociale si tehnologice, ci si lingvistice. Noi termeni sunt adaugati in ritm constant si extrem de rapid: vodcasting, vlogging etc.

Inainte ca mass media traditionale sa recunoasca in mod oficial meritele acestor

noi instrumente de comunicare, ele au fost deja preluate de organizatii sau personalitati recunoscute pe plan mondial, precum serviciul de relatii publice al Vaticanului sau de guvernatorul Californiei, Arnold Schwarzenegger. Un exemplu de podcast celebru este si cel al departamentului de politie al orasului Chicago. Incepand din 2006, departamentul a inceput sa realizeze saptamanal podcasturi de 30 de minute numite Crime Watch, care pot fi vizionate sau descarcate gratis. Ele prezinta cele mai noi actiuni ale fortelor de politie pentru apararea comunitatii locale. Mai mult chiar, ele sunt difuzate si pe un post local de televiziune. Radiourile au fost cele care s-au adaptat cel mai rapid la noua tehnologie,realizand propriile lor servicii de podcasting. De exemplu, BBC a lansat propriul serviciu de podcast in 2004, iar posturi de televiziune precum C-SPAN, Fox News, ABC, CNN au transmis deja relatari prin podcast unor audiente atat de largi, incat evaluarea lor a devenit extrem de dificila in momentul de fata. (Saptamana financiara, 15 august 2005,

https://www.sfin.ro/articol.php?id=2123). Mai mult chiar, mass media americane au

declarat luna iulie 2005 "Luna oficiala a relatarilor prin podcasting". Anul 2005 a fost

unul deosebit pentru podcast si datorita faptului ca NASA a transmis primul podcast cu un astronaut aflat in spatiu. In luna mai, Steve Robinson a transmis de la bordul navetei Discovery atat informatii despre misiune, cat si impresii personale despre viata in spatiu (https://www.nasa.gov/returntoflight/crew/robinson_podcast.html). In Romania,Realitatea TV a fost primul post de televiziune care a lansat in decembrie 2005 primul podcast de stiri.

Privite cu suspiciune si reticenta de anumite persoane si cu entuziasm de altele, noile

tehnologii comunicationale genereaza cu o repeziciune uluitoare noi forme si instrumente de comunicare, forme hibride si de neinteles sau de neanticipat acum cativa ani.Cercetatorii sunt de parere ca piata internationala de media a anului 2007 va fi marcata de tendintele care au inceput sa se manifeste pregnant in 2005 si 2006, promitand sa continue revolutia consacrata de fenomene precum "utilizatorii preiau controlul" si "presa personalizata". Evolutiile din ultimii doi ani indica cresterea controlului consumatorului asupra mijloacelor de comunicare in masa. Daca ziarul traditional era o agora, un spatiu public, noile media transforma totul intr-o chestiune privata. In aceasta lume a luptei acerbe pentru monopolul comunicarii, specialistii in relatii publice - fie in calitate de producatori de informatie, fie in calitate de consumatori - trebuie sa se adapteze "din mers", explorand noile optiuni, acceptandu-le si utilizandu-le cat de curand posibil.

Bibliografie

Bernays, Edward, Cristalizarea opiniei publice, Editura Comunicare.ro, 200

Coman, Cristina, Relatiile publice - Principii si strategii, Editura Polirom, Iasi, 2001.

Coman, Cristina, Relatiile publice si mass media, Editura Polirom, Iasi, 2000.

Cutlip, Samuel et.al, Effective Public Relations, Prentice Hall, New Jersey, 2000.

Dagenais, Bernard, Profesia de relationist, Editura Polirom, Iasi, 2002.

Gonteanu, Corina, "Blogurile noul val al comunicarii online", in Solutia IT, nr. martieaprilie,

Gregory, Anne (ed.), Public Relations in Practice, Institute of Public Relations, Kogan Page, London, 1998.

Cutlip, Samuel et.al, Effective Public Relations, Prentice Hall, New Jersey, 2000.

Dagenais, Bernard, Profesia de relationist, Editura Polirom, Iasi, 2002.

Gregory, Anne, Planning and Managing a Public Relations Campaign, Institute of Public Relations, Kogan Page, London, 1998.

Grunig, James, E., Excellence in Public Relations and Communication Management

Hilsdale NJ: Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 1992.

Iacob, Dumitru, Cismaru, Relatiile publice. Eficienta prin comunicare, Editura

Comunicare, Bucuresti, 200

Newsom, Doug et al., Totul despre relatiile publice, Editura Polirom, Iasi, 200

Popescu, Cornel, Dictionar explicativ de jurnalism, relatii publice si publicitate, Editura Tritonic, Bucuresti, 2002.

Pinkleton, Bruce, Weintraub Austin, Strategic Public Relations Management. Planing

and Managing Effective Communication Programs, Lawrence Erlbaum Associates,

Publishers, London, 2001.

Pricopie, Remus, Relatiile publice - evolutie si perspective, Editura Tritonic, Bucuresti,2005.

Wilcox, Dennis et al., Public Relations - Strategies and Tactics (7th edition), Pearson

Education Inc., 200

www.prweek.com

www.prwatch.org

Coman, Cristina, Relatiile publice - Principii si strategii, Editura Polirom, Iasi, 2001.

Coman, Cristina, Relatiile publice si mass media, Editura Polirom, Iasi, 2000.

Cutlip, Samuel et.al, Effective Public Relations, Prentice Hall, New Jersey, 2000.

Dagenais, Bernard, Profesia de relationist, Editura Polirom, Iasi, 2002.

Gregory, Anne, Planning and Managing a Public Relations Campaign, Institute of Public

Relations, Kogan Page, London, 1998.

Gregory, Anne (ed.), Public Relations in Practice, Institute of Public Relations, Kogan

Page, London, 1998.

Grunig, James, E., Excellence in Public Relations and Communication Management

Hilsdale NJ: Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 1992.

Miculescu, Simona Mirela, Relatii publice in contextul globalizarii, Editura

Comunicare.ro, Bucuresti, 2001.

Newsom, Doug et al., Totul despre relatiile publice, Editura Polirom, Iasi, 200

Pinkleton, Bruce, Weintraub Austin, Strategic Public Relations Management. Planing

and Managing Effective Communication Programs, Lawrence Erlbaum Associates,

Publishers, London, 2001.

Wilcox, Dennis et al., Public Relations - Strategies and Tactics (7th edition), Pearson

Education Inc., 200

www.ipra.org

www.prsa.org