QReferate - referate pentru educatia ta.
Referatele noastre - sursa ta de inspiratie! Referate oferite gratuit, lucrari si proiecte cu imagini si grafice. Fiecare referat, proiect sau comentariu il poti downloada rapid si il poti folosi pentru temele tale de acasa.



AdministratieAlimentatieArta culturaAsistenta socialaAstronomie
BiologieChimieComunicareConstructiiCosmetica
DesenDiverseDreptEconomieEngleza
FilozofieFizicaFrancezaGeografieGermana
InformaticaIstorieLatinaManagementMarketing
MatematicaMecanicaMedicinaPedagogiePsihologie
RomanaStiinte politiceTransporturiTurism
Esti aici: Qreferat » Referate comunicare

Comunicare politica si televizuala








COMUNICARE POLITICA SI TELEVIZUALA


1. Frontiere intre comunicarea politica si cea publica

Comunicarea politica este, fara indoiala, o comunicare publica. Comunicarea politica a avut, in toate epocile, remarcabili comentatori (Platon, Demostene, Cicero etc.), iar ceea ce au spus ei ramane de actualitate, in ciuda mutatiilor mediatice, mai ales atunci cand e vorba de lamurirea relatiei intre popor, cetateni si putere sau a relatiei intre puteri.




Comunicarea politica isi afla sursa in Constitutie: articolul 3 reaminteste ca „suveranitatea nationala apartine poporului care o exercita prin reprezentantii sai si pe calea referendumului”, iar articolul 4 arata ca „ partidele si gruparile politice concureaza pentru obtinerea voturilor”. Domeniul central al comunicarii politice este deci acela al consultarilor electorale pentru alegerea reprezentantilor, cel al partidelor politice si cel al puterilor, prevazute, de asemenea, in Constitutie . S-ar putea sustine ca viata publica este in intregime marcata de raporturi politice, dar practica sociala asa cum este ea in statul de drept, a incercat sa separe puterea publica si serviciile publice. Pe plan national sau local, cetateanul este receptor in comunicarea publica in calitate de beneficiar al serviciilor si interlocutor in dezbaterea politica. Mai multi autori au incercat sa dea o definitie a comunicarii politice. Astfel, pentru Michelle Belanger, comunicarea politica este „o relatie sociala echivalenta cu influentarea, insa o influentare in primul rand voita, transformata apoi in actiune sau, dimpotriva, in absenta actiunii, adica in o misiune. Este in totdeauna vorba de o intervensie intentionata in comportamentul potential al receptorului”. Conditiile minimale necesare comunicarii politice enumerate de Jose Aachache sunt de asemenea intentionate: „Inspirandu-ne din modelul clasic cu privire la conditiile generale de comunicare, vom spune ca un act de comunicare politica se produce daca sunt definite urmatoarele: un emitator- conditiile in care un actor poate sa produca un enunt politic; un receptor- conditiile in care un actor este vizat si influentat de un enunt politic; un spatiu public - modalitatile in care indivizii se constituie intr-un receptor colectiv, tinand seama ca ne intereseaza modul in care comunicarea devine politica, deci, comunicarea in interiorul unei comunitati si pentru comunitate; unul sau mai multe canale media, adica selectarea uneia sau mai multor modalitati prin care enuntul este transmis in mod pertinent in functie de efectul pe care il asteptam”.



2. Comunicarea guvernamentala

Comunicarea guvernamentala desemneaza un ansamblu de practici si tehnici de comunicare prin intermediul carora guvernul si structurile guvernamentale pun in circulatie informatii de interes public, adica informatii privind diferitele activitati ale departamentelor guvernamentale.

Comunicarea guvernamentala distribuie atentia publica asupra diferitelor politici si actiuni initiate de guvernanti. Din acest punct de vedere, comunicarea guvernamentala trece drept un flux continuu de informatii, o campanie permanenta de informare a electoratului . Comunicarea guvernamentala este democratica in masura in care intretine transparenta informatiei politice si administrative. Astfel, comunicarea guvernamentala este un indicator pentru responsabilitatea politica a guvernantilor, pentru modul in care ei isi legitimeaza in mod constant mandatul politic. In primul rand, comunicarea guvernamentala se intemeiaza pe o serie de constrangeri. Ea este rezultatul distinctiei dintre asa numita informatie publica si informatie privata respectiv intre informatia pe care sursele accepta sa o prezinte publicului si informatia pe care aceleasi surse nu doresc sa o dezvaluie, fie si numai pentru a asigura caracterul privat al activitatii lor.

In al doilea rand, comunicarea guvernamentala depinde intr-o masura considerabila de specificul sistemului mediatic si de practicile jurnalistilor. Chiar daca guvernul se manifesta ca o sursa de informare constanta, aceasta conditie nu garanteaza comunicarea guvernamentala.

De regula, pentru a deveni informatie publica, informatia guvernamentala trebuie sa fie preluata de catre mass-media. Or, jurnalistii au propriile criterii atunci cand formuleaza „agenda publica”, deci cand stabilesc caracterul „public” al unei informatii. Pentru jurnalisti, informatia guvernamentala nu inseamna neaparat o informatie care are capacitatea de a genera o stire buna.


3. Comunicarea partidelor si a personalitatilor politice

Alte doua probleme pe care le pune evolutia modurilor de comunicare sunt cea a aptitudinii formatiunilor politice de a comunica si, mai ales, cea a responsabilitatii ofertei politice. Comunicabilitatea acestei oferte depinde de natura sa. Cu cat se pune accent pe schimbare, cu atat mai mult trebuie sa informeze si sa se explice.

Comunicarea nu face decat sa sublinieze constrangerile morale ale responsabilitatii publice. Dupa Victor Hugo, „a stii exact cantitatea de viitor ce poate fi introdusa in prezent este secretul unei mari guvernari”.

Programul unui partid politic este astfel confruntat cu alegerea intre doua posturi: de partid aflat la guvernare sau de partid aflat in opozitie, aceasta din urma pozitie autorizand o comunicare mai abilitata sa critice puterea. Se constata dificultatea de a se exprima clar a partidelor care ocupa alt loc intre aceste orientari pe esichierul politic sau se vor „in alta parte”. Dar aptitudinea de a comunica a emitatorilor politici se dovedeste insuficienta datorita tendintei lor de a se inchide in logicile functionarii interne, marcate de practica jocurilor de putere, esentiale pentru partidele politice se dovedeste insuficienta datorita tendintei lor de a se inchide in logicile functionarii interne, marcate de practica jocurilor de putere, esentiale pentru partidele politice.

Comunicarea de partid vizeaza ansamblul resurselor si practicilor de comunicare pe care o organizatie (partid) interactioneaza cu membri, cu structurile locale, cu electoratul partizan, cu opinia publica precum si cu organizatiile internationale.

Prin diferitele actiuni de comunicare interna si publica, partidele isi reproduc sau isi ajusteaza identitatea in functie de actiunea celorlalte partide. In perioada pre-moderna a comunicarii politice, presa de partid precum si organizatiile locale autonome constituiau baza campaniilor de comunicare initiate de partide.

In prezent, comunicarea de partid a devenit mai mult o activitate specializata, bazata pe o serie de mijloace si tehnici prin care partidele impreuna cu echipele de consultanti politici utilizeaza mass-media astfel incat sa poata maximiza mediatizarea pozitiva si sa previna mediatizarea care deserveste interesele partidului. Aceasta transformare majora, adica trecerea de la comunicarea de partid asigurata de militanti la comunicarea de partid asigurata de profesionisti, indica o evolutie a partidelor ca organizatii.

4. Comunicarea politica, un camp al luptelor neintrerupte

Relatia dintre presa si viata politica apare ca un camp de forta in care cei doi parteneri incearca sa-si atinga telurile specifice, folosind proceduri variate, care merg de la negocieri si shimburi corecte de informatii, pana la actiuni brutale de influentare sau intimidare reciproca.

Jurnalisti traiesc si in presa, nu au alt teritoriu de activitate si de autopromovare; prin expunerea valorilor lor specifice, jurnalistii urmaresc obtinerea legitimitatii sociale si a credibilitatii profesionale. De aici deriva un sentiment de „precaritate”, care explica preocuparea jurnalistilor pentru ca valorile specifice presei libere sa fie respectate si ca dreptul lor privind accesul la informare si la exprimarea neangradita a opiniilor sa nu fie incalcat. Re cunoasterea acestor drepturi are ca scop crearea unui echilibru intre oamenii politici si jurnalistii.



Numeroasele strategii si tehnici prin care reprezentantii politicului incearca sa dobandeasca un surplus de control in campul comunicarii alcatuiesc domeniul marketingului politic. Aceasta consta in aplicarea tehnocilor de marketing pentru obtinerea sprijinului punctual sau global, al unor grupari sociale bine precizate. Acest model marketing se bazeaza pe un ansamblu de tehnici inspirate din metode comerciale. El incearca sa „vanda” un om politic, la fel cum este vandut un produs, prin care seducerea cumparatorului-alegator.

In alta ordine de idei, publicitatea politica nu afecteaza, in mod direct, activitatea jurnalistilor; institutiile de presa vand spatiu sau timp candidatilor, partidele sau organismele politice, care isi plaseaza aici mesajele lor, mesaje concepute si elaborate de specialistii lor.

In mod indirect publicitatea politica exercita o profunda influenta asupra activitatii jurnalistice. Fondurile importante puse la dispozitiaacestei forme de comunicare permit achizitionarea spatiu/timp in cantitati tot mai mari, fapt care limiteaza spatiul si timpul ramas la dispozitia jurnalistilor pentru articole de informare, dezbateri, interviuri si investigatii politice.

Strategiile de marketing politic pornesc de la ideea ca exista intotdeauna un aspect care poseda, an raport cu interesele sau asteptarile publicului-tinta, un potential sporit de atragere si persuadare.

5. Practici de comunicare

Pentru organizatiile de partid, se pot identifica urmatoarele practici de comunicare specifice[3]:

Managementul media. Partidele apeleaza la diferite practici de comunicare media menite a maximiza accesul liderilor la media si totodata mediatizarea acestora de catre diferitele surse media.

Managementul media vizeaza reproducerea unie relatii pozitive intre partid si mass-media. Partidle trebuie sa satisfaca o serie de asteptari ale institutiilor media, precum: furnizarea constanta de informatii cu privire la activitatea partidului; crearea asa-numitelor „pseudo-evenimente” sau „media-event”; organizarea unor conferinte de presa; elaborarea unor discursuri politice care sa satisfaca nevoia jurnalistilor de fraze si cuvinte „memorabile” ca punct de pornire pentru construirea „natiunilor” mediatice; crearea asa-numitelor „oportunitati pentru fotografi” completate cu „frazele” politicienilor.

Managementul imaginii in partid. O parte importanta din activitatea de partid este destinata construirii unei relatii complementare intre imaginea publica a liderilor si imaginea partidului ca organizatie. In cele din urma imaginea unui partid este alimentata si reprodusa de personalitatile care comun partidul respectiv.

Pentru publicul care voteaza „imaginea” partidelor este de adesea un criteriu de evaluare (in conditiile in care programele politice se aseamana din ce in ce mai mult). Imaginea de partid este construita si intretinuta prin diverse practici de marketing. De exemplu, partidele apeleaza adesea la practica aparitiei in public alaturi de o personalitate-vedeta din lumea sportului sau a divertismentului. Aceasta practica importanta din publicitate comerciala a inceput sa fie folosita de politicieni dupa ce in 1960 primul ministru britanic Harold Wilson a primit in resedinta sa formatia „Beatles”.

Comunicarea interna. Nu de putine ori, erorile din comunicarea politica a partidelor se explica prin defecsiunile inregistrate la nivelul comunicarii interne. Partidele trebuie sa creeze canale de comunicare interna pentru a evita mesajele contradictorii si a putea coordona diferitele activitati destinate imaginii publice. Noile media pot contribui substantial la imbunatatirea comunicarii interne de partid.

6. Comunicare televizuala

In functie de utilizarea mesajului televizual,se disting urmatoarele tipuri de comunicare televizuala[4]:

I.         Comunicarea informativa

II.       Comunicarea reproductiva

III.     Comunicarea distructiva

Comunicarea televizuala informativa

Televiziunea are, tehnologic vorbind, capacitatea de a fi un mijloc de informare eficace, societatea conferindu-i din plin aceasta utilizare. Termnul „comunicare” este folosit de regula ca sinonim al termenului „informare”, daca informarea este o forma de comunicare, obiectul comunicarii nu este insa intotdeauna informarea. Relatiile intre elementele informarii sunt:

1. Relatia referentiala intre mesaj si obiect

Exista o diferenta clara intre semnul utilizat si obiectul la care semnul face referinta; emitatorul respecta diferenta intre mesaj si realitate.

2. Relatia emotiva intre mesaj si emitator

Emitaptorul isi analizeaza propria atitudine fata de informatia pe care o transmite.

3. Relatia conativasi fatica intre mesaj si receptor

Orice mesaj incearca sa obtina o reactie din partea receptorului, acesta este functia conativa. Adesea, comunicarea cu receptorul se converteste intr-un scop in sine; acesta este functia fatica, caracteristica mediumului televizual, prin intermediul careia televiziunea mensine contactul cu audienta.

4.Relatia metalingvistica intre mesaj si cod

Acest tip de relatie introduce o informatie cu obiectul exprimat pentru a clarifica informatia insasi. Semnele inlocuiesc frecvent obiectele la care se refera. Mediumul televizual adopta, in general, un aer distant si neutru in ceea ce priveste scopul continuturilor sale, fapt care nu inseamna ca acesta a renuntat sa controleze atitudinile audientei. Doar ca atitudinile exprimate de acest medium sunt vehiculate cu ajutorul codurilor in comentarii ilustrate de imagini, in povestirile telvizuale. In mesajele televizuale, functia conativa ia form unei conditionari: anumite comportamente determinate sunt intarite pentru ca discursul televizual arata ca ele conduc la succes, altele sunt sistematic puse in relatie cu esecul si, astfel, descurajate.

Comunicarea televizuala reproductiva

In informare, emitatorul aplica un cod unui mesaj pentru a transmite unui receptor o informatie asupra unui referent, adica emitatorul utilizeaza comunicarea pentru a transmite date si codurile pentru a transpune aceste date in semne. In scopuri reproductive emitatorul aplica un referent unui mesaj pentru a transmite o informatie asupra unui cod, adica emitatorul utilizeaza comunicarea pentru a transmite o informatie asupra informatiei; el foloseste mesajele pentru a controla codurile decodificarii pe care le va aplica receptorul, datele servindu-i spre a ilustra codurile. Secventa informativa este de urmatorul tip: emitatorul, mediumul, continutul informatiei si receptorul impartasesc datele in privinta carora comunica si se refera la ele pentru a verifica exactitatea informatiei.

Secventa reproductiva este de tipul: emitatorul, mediumul, continutul informatiei si receptorul impartasesc codul comunicarii;; exactitatea comunicarii este controlata prin referirea la cod.



Comunicarea destinata informarii procura un repertoriu de date despre realitate si exprima codurile implicate in mesaj pentru ca receptorul sa poata cunoaste sistemul de codificare aplicat. In comunicarea reproductiva, receptorul este obligat sa raporteze datele la un punct de vedere. Emitatorul adpteaza realitatea la sistemul de ordine a priori pe care doreste sa-l mentina.

Mesajul centrat pe transmiterea datelor influenteaza receptorul intr-o maniera distincta fata de mesajul centrat pe transmiterea codurilor. In primul mesaj datele nu se discuta, receptorul fiind liber sa accepte sau sa refuze informatia. In al doilea mesaj nu intra in discutie codurile, receptorul fiind liber sa accepte o informatie sau alta ca ilustrare a codului.

Telviziunea utilizeaza, in mod preferential, comunicarea in scopuri reproductive. Comunicarea reproductiva este o forma de comunicare care incearca sa ascunda existenta unui emitator ce controleaza informatia, prin intermediul mesajelor redundante ale caror functii sunt de a influenta reprezentarile, atitudinile si comportamentele receptorului fata de realitate si care include in mesaje propriile modele ale realitatii.

Comunicarea reproductiva centarta pe transmiterea codurilor reprezinta o forma de utilizare a mediumului care reflecta controlul social. Pentru ca acest control sa se poata exercita prin comunicarea televizuala, este necesar ca tehnologia mediumului sa faciliteze acest lucru. O societate preocupata sa reproduca sistemul sau normativ este obligata sa mentina codurile constante; prin urmare, codul este referentialul cel mai important al comunicarii prin intermediul mediumului iconic. Comunicarea reproductiva vizeaza reproducerea sistemului normativ al societatii .

Comunicarea distructiva

Distrugerea formelor codificate ale comunicarii nu se produce prin absenta informatiei, ci, dimpotriva, prin eliminarea unor mesaje foarte bogate sa recurga la codurile generale daca vrea sa gaseasca sensul mesajelor private de coduri particulare.

Discursul televizual

Discursul televizual reorganizeaza realul transformandu-l intr-un model ideal, asimileaza spatiul, timpul, interactiunile vietii cotidiene si institutioalizandu-le, le transpune in modelele de comportament si reguli de conduita, restituindu-le vietii cotidiene. Acesta se incadreaza intr-o logica a fluxului continuu de divertisment, intrerupt de evenimentele exceptionale, de fictiuni, de publicitate, de informatie, care structureaza relatia ritualizata „a fi impreuna” participanti, la constituirea unui joc comun si protagonisti ai unei interactiuni fluide in care emitatorul si receptorul pot schimba rolurile.

Structura discursului televizual

Experienta cea mai importanta a indivizilor se petrece in interactiuni de tip fata in fata.

Limbajul isi are originile in situatiile fata in fata, dar poate fi desprins de acestea si, datorita capacitatii sale de a transcende acel „hic et nunc”, poate interpreta intr-un tot diferite zone din realitatea cotidiana.

Limbajul construieste adevarate edificii de reprezentari simbolice care pot deveni elemente obiectiv reale ale cotidianului.

7. Comunicarea politica televizuala

Modelele comunicarii politice televizuale sunt: modelul impresiv si modelul conversational. Constituirea si manipularea vizibilitatii politicului recurg la mobilizarea simbolica a resurselor mediumului televizual prin tehnici de persuasiune si spectacol. Intersubiectivismul comunicarii televizuale si praxeologia sa se inscriu intr-o dubla paradigma conservationala: aceea a conversatiei dintre actorii aflati in interactiune pe scena televizuala si a conceptiei asupra telespectatorului ca interlocutor intr-un pseudodialog conferit de interactiunea mediata. Modelul convectional este fondat pe ideea ca legitimizarea rezida in consensul obtinut prin discutie. In aceasta perspectiva, comunicarea politica poate fi conceputa ca „discutare a problemelor, mizelor si ideilor cu caracter public”[6].

Problemele publice se construiesc, se tematizeaza si se interpreteaza in cadrele de pertinenta ce se constituie intr-un orizont de interactiuni si interlocutiuni. Comunicarea mediatica nu poate fi inseleasa ca o extensie a modelului traditional. Comunicarea televizuala, care este un tip de comunicare mediata, este o pseudoconversatie in care sunt cuprinsi un numar nedefinit de indivizi.

Participantii la aceasta interactine mediata sunt destinatari, de fapt, ai mesajelor produse si transmise, independent de raspunsul lor actual sau potential. Putem defini atunci politica drept „un spectacol relatat de mass-media si urmarit in direct de parti de public”.

Caracterul public de azi trebuie reformulat intr-o societate in care au aparut noi forme de comunicare si difuzare a comunicarii ti informatiei, in care indivizii pot interactiona cu altii si pot observa persoane si evenimente, fara a avea in comun aceeasi scena spatio-temporala.





Pierre Zemor, op.cit., p. 134

Camelia Beciu, Comunicare politica, Editura Comunicare, Bucuresti, 2002, p. 27

Brian McNair, An Introduction to Political Communication, p. 113

Rosemarie Haines, Discursul politic televizual, Editura Era, Bucuresti, 2000, p. 14

Idem, p. 18

Idem, p. 57


loading...



Nu se poate descarca referatul
Acest referat nu se poate descarca

E posibil sa te intereseze alte referate despre:


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate QReferat.ro Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }