Samuel Beckett 1906-1989

Samuel Beckett

1906-1989

in istoria literaturii moderne este o figura morala unica, nu un visator la gradini cu trandafiri, ci un cultivator a ceea ce va rasari intr-un camp parasit ce ne ajuta sa vedem modelul emotionant pe care spinii si yucca il compun impreuna cu tot ce va creste pretutindeni.

Hugh Kenner, A Reader s Guide to Samuel Beckett

Probabil ca nici un alt scriitor nu a modelat cu atata ravna arhetipul artistului modern si teritoriul scrierii moderne ca Samuel Beckett. Anuntand sosirea erei moderne, Matthew Arnold scria: „obiectivitatea calma, vesela, dezinteresata a disparut; a inceput dialogul mintii cu ea insasi'. Beckett se distinge ca un maestru al dialogului interior al individului care este treptat deposedat de iluziile si amagirile care il sustineau, la fel ca Regele Lear, pana la nivelului omului golas, neadaptat, in lumea de esente a lui Beckett, comedia se intilneste cu tragedia si scopul artei pare sa fie linistea care invadeaza si inconjura operele lui, dar nu le domina niciodata pe deplin. Ca irlandez nativ, Beckett prezinta asemanari cu conationalii lui SWIFT [21], STERNE [25] si JOYCE [76] si geniul comic al acestora; ca francez autodidact, Beckett se asociaza cu existentialismul si teatrul absurdului. Si, in sfarsit, Beckett nu poate fi clasificat si inclus in vreun domeniu literar ori intr-o anumita linie de descendenta sau afiliere. Este una din ultimele voci literare care au dominat secolul trecut si au reusit sa realizeze o mutatie seismica in constiinta literara.

La fel ca si conationalul si mentorul sau James Joyce, Beckett s-a format in exil, dar, spre deosebire de Joyce, care a reusit sa-si pastreze echilibrul pe marginile unei lumi moderne ce scapa tot mai mult de sub control, Beckett a fost in mare masura luat de val. S-a nascut la Foxrock, in apropiere de Dublin, din parinti protestanti anglo-irlandezi. Studiile lui de la Portora Royal School (colegiu frecventat si de Oscar Wilde) si la Trinity College, in Dublin, unde si-a luat diploma in franceza si italiana, l-au indrumat spre o cariera academica. Beckett a fost lector la Ecole Normale Superieure din Paris in 1928, unde s-a intalnit cu Joyce si l-a ajutat in elaborarea lucrarii in urma lui Finnegan. Beckett a revenit apoi

la Trinity ca lector de limba franceza si candidat la masterat, dar si-a dat seama ca nu are vocatie pentru activitatea didactica, in 1932 a plecat pentru totdeauna din Irlanda, revenind doar pentru a face scurte vizite familiei, in momentul declansarii celui de-al doilea razboi mondial, Beckett si-a incheiat vizita in Irlanda si s-a intors la Paris. Ulterior, avea sa de-lare: „Am preferat Franta in timp de razboi in locul Irlandei in vreme de pace', in perioada razboiului, Beckett s-a alaturat miscarii de rezistenta din Paris si a fost nevoit sa fuga apoi in Franta neocupata in anul 1942, unde a lucrat ca muncitor agricol pana la sfarsitul conflagratiei.

Opera literara a lui Beckett din 1927 pana in 1946 a fost scrisa in engleza. Printre lucrarile lui timpurii se numara un studiu critic despre PROUST [69], o culegere de nuvele (More Pricks than Kicks), un volum de poezii (Oasele ecoului} si doua romane (Murphy si Watt). Anul 1946 marcheaza o perioada de remarcabila productivitate, concretizata in laborarea catorva dintre cele mai vestite lucrari ale sale. „Mi-am scris toate operele foarte repede - intre 1946 si 1950', isi amintea el mai tarziu. ,De atunci nu am mai realizat nimic. Sau cel putin nimic valoros dupa parerea mea.' in aceasta perioada, Beckett a terminat o trilogie (Molloy, Malone moare, Cel ce nu poate fi numit) si piesa de teatru Asteptindu-l pe Godot, care a starnit interesul intregii lumi. Toate au fost scrise in franceza, caci Beckett considera ca este o limba in care se poate „scrie mai usor fara nici un stil', fiind apoi traduse de autor in engleza.

in pofida rezervelor pe care le avea fata de operele sale ulterioare, Beckett a continuat sa publice importante piese de teatru si lucrari in proza, printre care Povestiri si texte pentru nimic (1955), Joc final (1956), Ultima banda a lui Krapp (1958), Cum este (1960) si Zile fericite (1961), precum si o serie de piese scurte pentru radio, televiziune si film. Reticenta iui de a discuta despre sine si despre opera sa, precum si refuzul lui de a ntra in disputa referitoare la sensul acesteia au contribuit la crearea unei atmosfere de mister in jurul intentiilor sale. Nesocotind rolul modern al scriitorului ca celebritate, Beckett si-a perfectionat invizibilitatea, pe care nu o mai intalnim decat-la putini dintre celebrii sai contemporani, c.um ar i J. D. Salinger si Thomas Pynchon. Dar, in ciuda reticentei lui Beckett, au fost formulate numeroase opinii critice referitoare la opera lui, el devenind unul dintre cei mai analizati scriitori postbelici. Concomitent cu nteresul criticilor s-a constatat o foarte larga constientizare in randul publicului. Cei care nu l-au citit niciodata pe Beckett si care nu au vazut nici una din piesele lui inteleg expresii de felul „peisaj a la Beckett' si ,asteptandu-l pe Godot' ca sinonime prescurtate pentru inutilitatea si emerile vietii moderne.

in opera lui Beckett, atmosfera de inutilitate si stagnare, care domina povestirile si piesele de teatru ale lui CEHOV [65], devine omniprezenta, urnea este lipsita de sens; relatiile umane sunt reduse la tensiunile generate de speranta si disperare in care constiinta de sine devine ea insasi problematica. Protagonistii lui Beckett, care sunt incapabili sa intreprinda vreo actiune semnificativa, sunt imobilizati intr-o. paralizie circulara a introspectiei ca scop in sine. Rasturnand multiplicitatea lui James Joyce, Beckett comprima limbajul si situatiile pana la nivelul cel mai de jos al fortelor primare fara posibilitatea sustragerii de la blestemul absurditatii fundamentale a existentei. Punctul forte al lui Beckett este monologul dramatic in care mintile personajelor lui inregistreaza comedia si teroarea spaimelor individuale fara a avea mijloacele de a raspunde la propriile intrebari.

Asteptindu-l pe Godot da o forma dramatica preocuparilor interiorizate ale fictiunii sale. Decorul este neutru si sugereaza in mod simbolic infinitul modern, in care cei doi protagonisti ai piesei, Vladimir si Estragon, stau de vorba despre music-hall si metafizica in timp ce il asteapta pe Godot care nu vine niciodata. Ceea ce reprezinta Godot este mult mai nesemni­ficativ in raport cu definirea conditiei asteptarii pe care o dramatizeaza piesa. Beckett exploreaza ceea ce este posibil intr-o lume in care nu se intampla nimic, intr-un teatru care a fost dintotdeauna dominat de actiuni pline de sens evoluand spre o rezolvare in momentul culminant, conceptia lui Beckett este revolutionara si indrazneata. Numai putini scriitori, cum ar fi Kafka de pilda, au formulat intrebari esentiale fara nevoia de compensatie care sa sustina iluzia sensului si a valorilor. „Nu ma intereseaza nici un fel de sistem', a spus Beckett, „nu vad nici urma de sistem nicaieri.' In nucleul artei se afla o intelegere fundamentala a lumii. Arta lui Beckett se bazeaza pe incomprehensibilitatea finala a lumii. „Cred ca astazi oricine acorda o atentie cat de mica propriei experiente constata ca aceasta apartine unui necunoscator, unuia care nu poate nimic', spunea Beckett.

Pornind de la convingerea ca lumea este lipsita de sens si ca eul se dovedeste incapabil sa inteleaga absurditatea, Beckett redefmeste radical arta care reflecta descoperirea sa. Cauzalitatea dispare, la fel si perspectiva narativa si iluzia artei ca tipar ordonat care oglindeste o semnificatie. Beckett reduce arta la un nivel elementar in care se pun problemele-cheie de genul „cine suntem noi' si ce putem sa credem in fata imposibilitatii de a crede in ceva. Efectul este o remarcabila serie de provocari la adresa conceptiei noastre despre lume si a capacitatii noastre de a urmari implicatiile depline ale misterelor existentei in concluziile lor logice si umane. Daca Beckett pare sa incline catre tacerea perfecta a incompre-hensibilitatii, vazand in pagina alba inevitabilitatea finala a artei, in opera lui exista si un sentiment fundamental al descoperirii, continut in jocul final al artei sale. Asa cum spune insasi vocea fara nume a gandului in Cel ce nu poate fi numit, „tu trebuie sa mergi mai departe, eu nu pot sa merg mai departe, eu am sa merg mai departe'