SENECA - Viata si opera, Gandirea filosofica, politica si juridica

SENECA

1. Viata si opera

De-a lungul vietii sale, Seneca va fi martor la ultimii ani ai principatului lui Augustus. Si-a inceput activitatea politica sub Tiberius, a cunoscut domnia lui Caligula si pe a lui Claudius si a trait din plin framantata perioada a lui Nero. Toata aceasta perioada cunoaste framantari si transformari fara precedent si ele isi vor pune pecetea si pe personalitatea lui Seneca. in timpul domniei lui Caligula a fost la un pas de a fi executat si in timpul lui Claudius a fost exilat in Corsica. A servit, de asemenea, sub Nero, al carui educator a fost, ca pretor si, apoi, consul. Tot in timpul domniei lui Nero, Seneca ii cere acestuia sa-i permita retragerea. Moare in anul 65 d. Hr. ordonandu-i-se sa se sinucida, fiind acuzat de complicitate in complotul lui Calpurnius Piso. Operele mai importante pe care le-a scris Seneca sunt urmatoarele: Consolatio ad Marciam, Consolatio ad Helviam, De forma mundi, Consolatio ad Polybium, De brevitate vitae, De tranquillitate animi, De clementia, De vita beata, De otio, Naturales quaestiones, De providentia, Moralis philosophiae libri.

2. Gandirea filosofica, politica si juridica

Tot ceea ce a intreprins Seneca in viata politica a stat sub semnul invataturilor scolii stoice, care lua in consideratie ca obiect demn de meditatie ratiunea umana. Scoala stoica este cea care a orientat cunoasterea spre psihologie, aceasta devenind centrul si fundamentul stiintelor filosofice, imprimand speculatiei meta­fizice un scop mai practic decat filosofiile anterioare. Cu toate acestea, filosofia greaca, chiar in aceasta perioada, ramane preponderent metafizica, cu alte cuvinte speculativa, din care nu lipsesc sfaturile de natura practica. „Dar aceasta miscare, care incepe la filosofii greci, nu se va accentua decat atunci cand Romanii ii vor surprinde partea practica. Romanii nu au avut niciodata un mare gust pentru studiile speculative: adevaratul lor geniu este geniul actiunii, al conducerii si disciplinei care este in felul acesta o guvernare. in mainile lor filosofia aspira sa devina un agent social al culturii morale si sa joace rolul de dirijare al constiintei si al vietii: Sit aliquis animi tui custos, zice Seneca'.

Conform stoicului Zenon, intemeietorul scolii stoice, obiectul filosofiei este ratiunea, iar scopul este acela de a poseda o dreapta ratiune. Ce ne aduce filosofia in cunoastere ? Ratiunea, principiile sale, legile sale, facultatile sale, functiunile si actele sale. Lumea si tot ceea ce cuprinde aceasta nu are alt scop decat omul si este facuta pentru om. Pamantul locuit de om nu este numai centrul miscarii Universului ci principiul si cauza directoare a acestei miscari. Argumente in acest sens aduceau si alti membri ai scolii dintre care am aminti pe Cleanthes si discipolul sau Chrtysippus. Odata cu scoala stoica se poate afirma ca asistam la triumful individualismului in filosofie si, prin aceasta, in morala si in politica, mai ales in perioada romanica. Aceasta scoala va fi in permanenta intr-un conflict deschis cu scoala epicureica care, credeau ei, era adepta senzualismului contrar ratiunii. Cu toate acestea, cele doua scoli, inconstient sau nu, erau penetrate de ideile adversarilor, lucru sesizat de Seneca, a carui gandire este marcata adeseori de epicureism fata de care nu va avea o atitudine exclusivista.

Afilierea sa la scoala stoica nu ii rapeste libertatea de gandire si nu-l impiedica sa afirme ca adevarul este bun comun si el nu poate apartine unei singure scoli. „Tot ce este adevarat, imi apartine (Quod verum est, meum est); voi continua sa-ti servesc pe Epicur - ii spune Seneca lui Lucilius - pentru ca acei care jura pe cuvintele cuiva si care iau seama nu la ce se spune, ci de catre cine, sa invete ca tot ce este excelent este comun'.[1]

Acceptand definitia data de ganditorii greci filosofiei ca „stiinta a lucrurilor divine si uname', Seneca adauga ca aceasta este „valoarea morala supre­ma, virtutea, filosofia este, in conceptia lui, nazuinta catre virtute (studium virtutis), nazuinta indreptarii spiritului (studium corrigendae mentis). Ea nu-si poate atinge scopul (virtutea) decat prin practica virtutii'. Virtutea este nedespartita de filosofie, dar se observa la Seneca o deplasare dinspre accentul pus pe cunoastere, acceptat de definitia intelectualista, spre vointa, ca fundament al actiunii practice, fara insa a le separa. Totusi, acest accent are menirea de a orienta gandirea spre actiunea practica, in special spre practica politica. „Unii dintre ai nostri, desi filosofia este nazuinta catre virtute si una (virtutea) este tinta cealalta (filosofia) este nazuinta, totusi n-au crezut ca acestea pot fi despartite, caci nici filosofia nu exista fara virtute, nici virtutea fara filosofie.

Filosofia este nazuinta catre virtute, dar prin virtutea insasi. Nici virtutea nu poate sa ia nastere fara nazuinta catre dansa, nici nazuinta catre virtute fara virtutea insasi. Caci lucrul nu se aseamana cu cel ce vrea sa loveasca ceva de la distanta - intr-un loc este cel care tinteste, dincolo lucrul tintit - sau cu drumurile care duc la orase, dar sunt in afara lor. La virtute ajungi prin ea insasi. Filosofia si virtutea sunt, deci, strans legate intre ele.' Ca urmare, filosofia este mijlocul prin intermediul caruia se ajunge la intelepciune, inteleasa ca indreptar practic al vietii de zi cu zi.

Filosofia este o adevarata religie pentru Seneca intr-o epoca in care framantarile politice erau in masura sa bulverseze linistea sufleteasca; ea trebuie sa-i ocroteasca pe oameni, sa-i indeparteze de patimi si sa-i indrepte catre dreapta ratiune. Filosofia avea, deci, un rol practic, putem spune, terapeutic. „Oriunde te vei ascunde, patimile omenesti vor urla in jurul tau. Multe sunt in afara noastra, ne inconjoara, invelindu-ne sau strivindu-ne; multe inlauntrul nostru, clocotind in deplina singuratate a lor. Trebuie sa ne inconjuram cu zidul filosofiei, zid de nepatruns (murus inexpugnabilis), pe care soarta, oricat il va izbi cu nenumarate lovituri, nu-l poate trece'.Este vorba aici de o detasare morala cu scopul de a ocroti linistea interioara a individului uman. Omul trebuie sa se desprinda de aparente si sa patrunda tainele adanci ale naturii omenesti.

Foarte multi istorici au pus problema daca gandirea filosofica a lui Seneca nu a fost tradata de activitatea sa politica, daca, pana la urma, gandirea sa nu avea rolul de a ascunde omul politic orgolios, dornic de putere. Sunt autori care sustin ca activitatea politica a lui Seneca este rezultatul invataturilor desprinse din ideile scolii stoice, care nu recomanda abtinerea inteleptului de ia activitatea politica. Cu o conditie insa, si anume aceea ca politica sa nu tulbure linistea sufleteasca a celui care o practica. Problema linistii sufletesti este o problema sustinuta de majoritatea ganditorilor greci. Pentru ei (vezi Aristotel), actiunea nu este scop in sine, ci mijlocul prin intermediul caruia se atinge linistea sufleteasca care este scopul. Scepticii abordau intr-un stil original aceeasi tema a linistii sufletesti. Seneca abordeaza aceasta problema in lucrarea sa De tranquillitate animi, lucrare care precede o alta opera a sa De clementia.

Cum este posibil ca actiunea politica, treburile publice sa dea posibilitatea inteleptului sa-si pastreze echilibrul interior, linistea sufleteasca? La aceasta intrebare Seneca raspunde in ton cu Cicero care in „De officiis, intre sfaturile date celui care vrea sa se ocupe de treburi publice, este acela ca el va trebui sa-si pastreze, cel putin cat filosofii, poate si mai mult, linistea sufleteasca si siguranta de sine, daca vrea sa traiasca cu demnitate si cu fermitate. Si, pentru aceasta, el va trebui sa se asigure, inainte de toate, ca poseda toate insusirile necesare executarii sarcinilor pe care si le propune'. In termenii de astazi, am putea spune ca acela care este competent intr-o anumita functie politica, isi poate asigura echilibrul sufletesc, in caz contrar el va fi bantuit de mari nelinisti. De aceea, Seneca spune ca inainte de a intreprinde orice activitate este necesar sa se examineze: propria noastra natura, apoi cea a treburilor carora trebuie sa ne consacram si oamenii pe care trebuie sa ne sprijinim in realizarea unei actiuni. Seneca are in vedere trei factori exteriori capabili sa abata pe cineva de la actiune: o elocventa precara, o avere care sa nu faca fata cheltuielilor cerute de viata politica si o sanatate subreda.

Actiunea nu trebuie sa devina scop in sine si sa ne domine de asa maniera incat sa ne tulbure independenta judecatii, pentru ca astfel este inlaturat calmul interior. Aceasta conceptie vine de la Democrit care, con­form lui Plutarh, „pretinde ca cel ce doreste sa traiasca in multumire sufle­teasca nu trebuie sa se agite prea mult nici pentru treburile particulare nici pentru cele publice, ci sa considere multumirea sufleteasca drept cel mai de pret bun ce-l putem dobandi in schimbul abtinerii de la orice activitate'. Seneca indulceste oarecum aceasta conceptie radicala afirmand ca „cel ce doreste sa-si castige linistea sufleteasca nu trebuie sa-si cheltuiasca energia nici in viata particulara nici in cea publica, iar in cele ce infaptuieste sa nu depaseasca fortele si firea lui. Dimpotriva, sa se supravegheze in asa masura incat chiar atunci cand norocul ii surade si pare ca-l va ridica pe creasta valului, sa se arate potolit si sa nu se avante dincolo de limita pana unde il duc puterile. Caci masura plinului este mult mai sigura decat cea care da pe dinafara'. Este vorba aici de acea detasare care asigura echilibrul sufletesc pentru „intelept' chiar atunci cand el desfasoara activi­tatea politica cea mai inalta.

Trebuie avut in vedere ca Seneca practica acea libertate in spirit, acea independenta spirituala, care ar trebui sa fie aceea a inteleptului - si iarasi nu trebuie sa uitam ca aceasta independenta nu poate fi negativa, ea nu trebuie sa constea intr-un refuz sistematic al tuturor lucrurilor omenesti; „ea trebuie sa fie, dimpotriva, pozitiva, sa accepte preferabilele, fara sa le arate nici o admiratie, fara sa le doreasca cu adevarat, ca sa treaca peste ele si sa se pazeasca mai ales de acel fel de teama pe care abia o ascunde un ascetism riguros si prea violent'[2], problematica ce o va trata in lucrarea sa Despre viata fericita. Aceste precepte vor domina conceptia sa politica si juridica.

Activitatea politica practica desfasurata de Seneca este legata in principal de numele lui Nero al carui educator si sfatuitor a fost pana in momentul retragerii sale in 62 d. Hr. El a urmat intocmai preceptele scolii stoice conform carora oamenii intelepti trebuie or sa conduca la varf treburile publice, or sa fie sfatuitori ai celor ce le conduc. El stia ca adevarata putere in stat era exercitata de catre „prietenii principelui'. Ca educator al lui Nero, el va incerca sa aplice principiile stoicismului, explicand elevului sau care este adevarata natura a lui clementia. Aceste explicatii sunt cuprinse in lucrarea De clementia, ea fiind o adevarata ideologie a principatului. Este vorba despre un discurs care ii dadea public lui Nero maxime de guvernare si trasa un program moral „de bun augur' si in acelasi timp un discurs de filosofie a monarhiei.

Daca avem in vedere conditiile politice in care a ajuns la putere Nero, „in De clementia gasim elementele unei teorii a puterii monarhice, schitata explicit si intemeiata pe stoicismul cel mai ortodox. Pentru a ne convinge, este de ajuns sa se aminteasca formule ca aceasta «in acelasi fel in care timpul este in intregime slujitorul spiritului» la fel si universul intreg este condus de un suflet, caruia el ii doreste salvarea sa, iar intr-un stat, in acelasi chip, regele este cel care asigura pacea. Regalitatea era consi­derata, inca de la primii stoici, drept o forma a virtutii inteleptului. Spiritul regal consta in a nu recunoaste nici o alta autoritate decat pe cea a Ratiunii - ceea ce, pentru stoici, este idealul oricarui spirit liber: adevarata regalitate va fi aceea care ia drept norma, ca Dumnezeu insusi in administrarea Universului, Ratiunea perfecta. Cu aceasta conditie, oamenii, «animale re­bele», vor fi gata sa urmeze calea data, in timp ce ei ar refuza sa se lase con­dusi de catre o autoritate arbitrara'. Regalitatea, in opinia sa, este imaginea ordinii universale. El aseamana regele cu astrul zilei. Dizertatia nu este intamplatoare pentru ca nasterea lui Nero a fost marcata de o „unire cu discul', nasterea sa fiind o nastere „solara'. Se spune ca De clementia este o tentativa de a pregati opinia senatoriala cu monarhia lui Nero, inducand ideea ca institutia imperiala este o necesitate si ca realitatea imperiului este de neocolit. Mitul solar era deja prezent in gandirea lui Nero, Seneca nefacand altceva decat sa-i dea o mai mare fundamentare filosofica. De clementia se constituie astfel intr-un discurs care delimiteaza o etapa a domniei, ba, mai mult, o etapa in evolutia principatului. Seneca stia ca regimul imperial nu va fi acceptat de elita romana decat cu conditia sa fie fundamentat pe filosofia lui sapientia. Regele trebuia sa intruchipeze inteleptul, lucru util atat la Roma cat si in provinciile romane din Egipt pana in Spania si Galia. Astfel, De clementia integreaza in regalitatea lui Nero atat aspiratiile populare cat si exigentele unui senat traditionalist si impregnat de filosofia Porticului.

Seneca este adeptul principatului pentru ca el vede in monarhie o forma de stat in conformitate cu natura, singura capabila sa impiedice actiunea distrugatoare a unor libertati exagerate. Principele este spiritul statului al carui corp sunt toti cetatenii. Asa cum spiritul patrunde pana in cele mai indepartate regiuni ale corpului, dandu-le viata si conducandu-le, tot asa principele trebuie sa fie prezent in cele mai indepartate colturi ale imperiului. Asa cum orice atingere adusa oricarei parti a corpului atinge spiritul, tot asa suferinta oricarui membru al comunitatii statului se rasfrange asupra princi­pelui. Cruzimea impotriva supusilor statului nu este justificata asa cum nu este justificata cruzimea impotriva partilor propriului trup. De aceea clementa este cea mai buna arta a guvernarii.

Se observa la Seneca faptul ca desi este adeptul imperiului, prin intermediul conceptului de intelept el incearca sa fundamenteze principiul autonomiei individuale. De aceea, ca si la stoici, putem sustine ca filosofia lui Seneca pune autonomia individuala mai presus de activitatea politica, pentru ca individul care practica politica, in lumina stoicismului, nu se simte legat de ea, ci este detasat si o considera ca o alegere individuala pentru a realiza binele in societate. Din acest punct de vedere, la care se adauga acea conceptie cu privire la linistea sufleteasca, individualismul pune in aplicare o conceptie in care activitatea practica este, pana la urma, subordonata unui comandament teoretic inalt: detasarea de aparente, de ceea ce este trecator si inscrierea intr-o ordine a divinului. inseamna oare ca activitatea politica a lui Seneca este o intrerupere, dictata de imprejurari, a individualismului de care era animat de gandirea stoica? Or a vrut sa aplice principiul individualismului stoic facand parte dintre prietenii principelui ? Prin teoretizarea individualismului, se dizolva simtamantul de legatura organica cu destinul statului. Un astfel de individualism va macina adanc Imperiul Roman, el fiind continuat de crestinism.

Prin intermediul conceptului de bine suprem, care punea in evidenta virtutea, stoicii sustineau ca aceasta din urma nu poate creste sau descreste din cauza perfectiunii sale. Neputand varia, nu poate exista o scara ierarhica a virtutilor, consecinta acestei egalitati cu sine a virtutii fiind egalitatea celor care participa la ea. Oamenii sunt, prin urmare, egali sau egalizati, prin participarea la viata morala. „Virtutea nu e inchisa nimanui: e la indemana tuturor. Pe toti ii primeste, pe toti ii cheama: liberi sau dezrobiti, sclavi, regi sau surghiuniti. Nu alege rangul sau averea. Se multumeste cu omul egal.'

Afirmatiile lui Seneca prevesteau ruperea echilibrului intre stat si individ in favoarea acestuia din urma.