Actele
administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile
acestora cu Parlamentul
Este remarcabil cat de dens este
continutul acestui simplu enunt: „Actele
administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile
acestora cu Parlamentul”. Nu
intamplator legiuitorul constituant a fixat ca reper central Parlamentul,
„organul reprezentativ suprem al
poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii” –
art. 61 alin. 1 din Constitutie. In raport cu acest pilon central se
configureaza celelalte autoritati ale statului:
Presedintele, Guvernul si administratia, Autoritatea
judecatoreasca. Raporturile ce apar intre aceste autoritati
nu pot fi decat unele de sorginte constitutionala si
exprima o vointa eminamente politica, ceea ce explica
si regimul special atribuit acestora, excluderea lor de la controlul
judecatoresc. In categoria unor astfel de raporturi intra, de
exemplu: hotararea adoptata de Parlament prin care se atesta
depunerea juramantului de catre Presedinte; numirea Guvernului
pe baza votului de incredere al Parlamentului; dizolvarea Parlamentului de
catre Presedinte; delegarea legislativa a Guvernului de
catre Parlament; numirea membrilor Curtii de Conturi sau ai
Curtii Constitutionale si altele similare.
Pentru a vedea care sunt actele administrative
exceptate de la controlul instantelor de contencios administrativ, trebuie
sa stabilim mai intai care sunt acele autoritati publice care
pot avea raporturi cu Parlamentul, raporturi manifestate prin acte
administrative. Constitutia Romaniei foloseste notiunea de
autoritate publica in mai multe acceptiuni. In Titlul III intitulat „Autoritatile publice” sunt
enumerate pe rand Parlamentul, Presedintele, Guvernul, Administratia
publica si Autoritatea judecatoreasca, care corespund celor
trei puteri: legislativa, executiva si judecatoreasca.
Edificiul constitutional cuprinde insa si alte
autoritati, reglementate in alte titluri, (Avocatul Poporului – in
titlul II, Curtea de Conturi – in titlul IV, Curtea Constitutionala –
in Titlul V), autoritati care nu intra in nici una din clasicele
puteri, legislativa, executiva si judecatoreasca, dar
care asigura echilibrul si controlul reciproc al acestora in cadrul
statului de drept si democratiei constitutionale. Prin urmare,
intr-o interpretare restrictiva, ad
litteram, a textului de lege, nu pot fi atacate in contencios administrativ
acele acte administrative ce privesc raporturile Presedintelui Romaniei,
Guvernului si administratiei, Autoritatii
judecatoresti, Avocatului Poporului, Curtii de Conturi, etc., pe
de o parte, cu Parlamentul, pe de alta parte.
O problema deosebita o ridica
in aceasta privinta raporturile Presedintelui cu Guvernul,
concretizate prin acte administrative care, nefiind incluse expres in categoria
exceptiilor, inseamna ca pot fi atacate in contencios
administrativ. Ar insemna, potrivit acestui rationament, ca acte
precum desemnarea candidatului la functia de prim ministru, numirea
guvernului, prerogativele ce privesc politica externa a Romaniei,
incheierea tratatelor internationale, pot forma obiectul unor actiuni
de contencios administrativ – concluzie total contrara principiilor
dreptului public.
Doctrina a remarcat de mai mult timp ca
relatia Presedinte – Guvern este aflata de fapt, chiar daca
indirect, in raport cu Parlamentul, deoarece:
Parlamentul acorda votul de incredere
Guvernului asupra programului de guvernare precum si asupra listei
membrilor acestuia;
Guvernul raspunde politic numai in
fata Parlamentului;
Tratatele internationale sunt negociate
de Guvern si ratificate de Parlament, etc.
Insasi cerinta
contrasemnarii decretelor prezidentiale de catre primul-ministru,
obligatorie in majoritatea covarsitoare a cazurilor, reprezinta
parghia de control a Parlamentului asupra actelor Presedintelui,
semnificand angajarea raspunderii sefului Guvernului pentru
continutul actului, atestand conformitatea acestuia atat cu prevederile
legale, cat si cu vointa organului pe care primul-ministru il
reprezinta. Fara aceasta contrasemnatura decretul
nu exista, iar acordarea ei nu inseamna o obligatie pentru
primul-ministru, dimpotriva, un act de angajare politica de care va
raspunde in fata Parlamentului.
